Omorul Calificat

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
-DREPT-
LUCRARE DE LICENŢĂ
Coordonator Ştiinţific,
Conf. Univ. Dr. Cristiean Victoria
Absolvent,
Roșu Traian Gabriel
BUCUREŞTI
2019
1
UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”
FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE
PROGRAMUL DE STUDII UNIVERSITARE DE LICENŢĂ
-DREPT-
OMORUL CALIFICAT
Coordonator Ştiinţific,
Lect. Univ. Dr. Cristiean Victoria
Absolvent,
Roșu Traian Gabriel
BUCUREŞTI
2019
2
CUPRINS
ARGUMENT ............................................................................................................................................... 4
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA VIEȚII . 8
1.1 Norme de drept penal privind infracțiunile contra vieții .................................................................. 8
1.2 Aspecte comune privind infracțiunile contra vieții ......................................................................... 11
1.3 Aspecte de ordin istoric .................................................................................................................... 18
1.4 Aspecte de drept comparat privind infracțiunile contra vieții ........................................................ 20
CAPITOLUL II: CONȚINUTUL JURIDIC ȘI CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE OMOR
CALIFICAT .............................................................................................................................................. 24
2.1 Noțiunea de omor calificat............................................................................................................... 24
2.2 Condiții preexistente ........................................................................................................................ 25
2.2.1 Obiectul juridic .......................................................................................................................... 25
2.2.2 Subiecţii infracţiunii ................................................................................................................. 28
2.2.3 Latura obiectivă......................................................................................................................... 30
2.2.4 Latura subiectivă ....................................................................................................................... 33
CAPITOLUL III: ALTE ASPECTE RELEVANTE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA DE OMOR
CALIFICAT .............................................................................................................................................. 35
3.1 Forme. Modalități. Sancțiuni .......................................................................................................... 35
3.2 Aspecte criminologice ...................................................................................................................... 46
3.3 Aspecte procesuale ........................................................................................................................... 48
CONCLUZII ............................................................................................................................................. 52
BIBLIOGRAFIE ....................................................................................................................................... 55
3
ARGUMENT
De-a lungul timpului s-a sustinut idea potrivit căreia, omul este singura ființă înzestrată cu
conștiință, creator al tuturor bunurilor materiale și spirituale din societate care, transmise din
generație în generație, au asigurat și asigură progresul continuu al omenirii. Acesta, spre deosebire
de celelalte ființe, reușește să își domine pornirile primare și să ridice la rangul unor principii
fundamentale de viață tot ceea ce este bun și echitabil.
Drept urmare, apărarea persoanei și vieții acesteia, a constituit o preocupare permanentă,

comună tuturor sistemelor de drept din orice orânduire socială, viața fiind ocrotită de lege atât ca
fenomen biologic, dar mai ales, ca fenomen social, ca valoare primară și absolută a oricărei
societăți.
În toate sistemele de drept, persoana omului, se detașează ca obiect special de ocrotire
juridico-penală și ca expresie a însăși rațiunii de a fi a tuturor reglementărilor juridice.
Drept urmare, legea nu ocrotește numai interesul individual al fiecărei persoane de a trăi,
ci și interesul general al societății ca viața fiecărui individ să fie conservată și respectată de ceilalți,
păstrarea vieții indivizilor fiind un element decisiv pentru existența societății.
Așa cum putem observa, în sistemul nostru de drept, persoana omului ocupă primul loc în
ierarhia valorilor, dovadă fiind primul articol al Constituției , care prevede că în România, ca stat
de drept, democratic și social, demnitatea omului, drepturile și libertățile cetățenilor, libera
dezvoltare a personalității umane reprezintă valori supreme și sunt garantate.
Art. 22 din Constituția României, reglementează și garantează dreptul la viață și la
integritate fizică și psihică: ,,Dreptul la viață, precum și dreptul la integritate fizică și psihică ale
persoanei sunt garantate; nimeni nu poate fi supus torturii și nici unui fel de pedeapsă sau de
tratament inuman sau degradant; pedeapsa cu moartea este interzisă”. Acest drept figurează și în
alte documente internaționale importante precum Convenția Europeană a drepturilor omului (art.
2), Declarația universală a drepturilor omului (art. 3), Pactul cu privire la drepturile civile și politice
(art. 6), etc.
Garantarea tuturor acestor drepturi și libertăți ale persoanei are loc, juridic, prin mijloacele
dreptului penal, adică prin incriminarea ca infracțiuni și sancționarea cu pedepse a faptelor
vătămătoare sau periculoase pentru valorile menționate.
4
Așa fiind, este firesc ca legea penală să acorde cea mai mare însemnătate ocrotirii omului,
atât în ceea ce privește existența sa psihică și atributele fundamentale ale personalității lui, cât și
în ceea ce privește toate celelalte drepturi, libertăți și interese, pe care societatea este datoare să i
le asigure.
Făcând distincție între faptele îndreptate împotriva drepturilor absolute privitoare la
existența fizică, pe de o parte, și faptele îndreptate împotriva altor drepturi și interese ale omului,
pe de altă parte, legiuitorul a inclus pe cele dintâi într-o categorie distinctă de infracțiuni, sub
denumirea „Infracțiuni contra persoanei”, reglementate de partea specială a Codului penal.
Drept urmare, prezenta lucrare abordează exhaustiv infracțiunea de omor calificat, sub
toate aspctele ei, fiind structurată în trei capitole esențiale.
Astfel, primul capitol tratează aspectele generale cu privire la infracțiunea de omor
calificat.
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a adus modificări substanţiale în
materia infracţiunilor contra vieţii, ce trebuie explicate şi motivate.
În primul rând, în noul Cod penal, legiuitorul a procedat la prevederea infracţiunilor contra
vieţii, într-un capitol distinct, separat de cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
În al doilea rând, legiuitorul a modificat conţinutul unor infracţiuni contra vieţii şi a
introdus noi infracţiuni, inexistente în Codul penal anterior.
Astfel, după modelul majorităţii legislaţiilor penale europene, s-a prevăzut o singură
variantă agravată a infracţiunii de omor, respectiv omorul calificat, care regrupează atât elemente
circumstanţiale ale omorului deosebit de grav, cât şi elemente circumstanţiale ale omorului
calificat din Codul penal anterior.
Capitolul al doilea abordează aspectele juridice și constitutive ale infracțiunii de omor
calificat.
Drept urmare, potrivit dispozițiilor legale, omorul calificat este incriminat în art. 189 C.
pen. şi constă în omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni;
5
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi.
Omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu, dar prevăzută distinct în Codul
penal ca o infracţiune autonomă, şi poate fi definit ca uciderea unei persoane cu intenţie în vreuna
dintre împrejurările descrise în art. 189 alin. (1) lit. a)-h) C. pen.
În acest text, legiuitorul, după modelul majorităţii legislaţiilor europene, a incriminat
omorul agravat într-o singură variantă sub denumirea „omorul calificat”, spre deosebire de Codul
penal anterior, care incrimina omorul agravat în două variante: omorul calificat în art. 175 şi
omorul deosebit de grav în art. 176.
Ultimul capitol aduce în prim plan aspect particulare referitoare la infracțiunea de omor
calificat.
Așa cum putem observa, infracţiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârşită în
oricare dintre formele sale: acte pregătitoare, tentativă, ca forme atipice, şi infracţiune consumată,
ca formă tipică a acestei infracţiuni.
Astfel, actele pregătitoare nu sunt incriminate, dar ele pot avea valoare de acte de
complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul şi dacă au servit la săvârşirea
infracţiunii, iar când sunt efectuate de către autor, ele evidenţiază, de regulă, intenţia premeditată.
Potrivit dispozițiilor legale, tentativa la omorul calificat este incriminată în art. 189 alin.
(2) C. pen. Această formă imperfectă a omorului poate să apară în oricare dintre modalităţile
normative (întreruptă, perfectă sau fără efect).
În cee ace privește consumarea infracţiunii de omor calificat are loc în momentul în care
se produce, în urma activităţii infracţionale a făptuitorului, rezultatul cerut de lege, şi anume
încetarea din viaţă a victimei (sau victimelor) infracţiunii. În ipotezele în care legiuitorul
condiţionează existenţa omorului deosebit de grav de urmărirea unui scop, nu interesează, pentru
stabilirea momentului consumării infracţiunii, dacă a fost sau nu realizat scopul vizat.
Consumarea infracțiunii de omor calificat, consumarea acesteia are loc în momentul în
care, datorită acțiunii de ucidere, victima a decedat.
6
Astfel, infracțiuna de omor calificat prezintă mai multe modalități normative prevăzute de
art. 189 alin. (1) lit. a-h.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, infracţiunea de omor calificat fiind cea mai gravă
dintre infracţiunile contra vieţii, legiuitorul a înţeles să prevadă pentru sancţionarea acesteia
pedeapsa detenţiunii pe viaţă în alternanţă cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi
interzicerea exercitării unor drepturi.
Astfel, am prezentat aspectele generale privind infracţiunea de omor calificat dar și
ocrotirea vieții prin mijloacele de drept penal şi am prezentat unele aspecte de drept comparat. De
asemenea, am expus o serie de exemple ale legislaţiilor anterioare şi modificările codului penal
de-a lungul timpului, subliniind importanţa sancţionarii suprimării vietii unei persoane încă din
cele mai vechi timpuri.
7
CAPITOLUL I: CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA
VIEȚII
1.1 Norme de drept penal privind infracțiunile contra vieții
Noul Cod penal, intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a adus modificări substanţiale în
materia infracţiunilor contra vieţii, ce trebuie explicate şi motivate.
În primul rând, în noul Cod penal, legiuitorul a procedat la prevederea infracţiunilor contra
vieţii, într-un capitol distinct, separat de cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
În al doilea rând, legiuitorul a modificat conţinutul unor infracţiuni contra vieţii şi a
introdus noi infracţiuni, inexistente în Codul penal anterior.
De asemenea, s-a renunţat la o parte dintre elementele circumstanţiale specifice omorului
calificat din Codul anterior, fie din cauză că ele se regăsesc în conţinutul agravantelor generale
prevăzute de art. 77 C. pen., fie din cauza reglementării lor în alte texte (omorul asupra soţului sau
unei rude apropiate), fie pentru că nu se justifică (omorul comis în public). În acest din urmă caz
s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide victima în public faţă de cel
care ucide victima în locuinţa acesteia, motiv pentru care s-a considerat preferabil ca
periculozitatea făptuitorului sau gravitatea faptei să fie apreciate de instanţă cu ocazia
individualizării pedepsei.1
Așa cum putem observa, au fost păstrate în art. 189 C. pen. numai acele împrejurări care
justifică posibilitatea de a aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.2
A fost expres reglementată infracţiunea de ucidere la cererea victimei, ca o variantă
atenuată a omorului, reînscriind astfel reglementarea nu doar pe linia tradiţiei existente în dreptul
penal român (art. 468 C. pen. 1936), ci şi pe cea a tradiţiei majorităţii codurilor penale din ţările
europene.
1
P. Buneci, I. Pascu, ,,Curs de drept penal special”, Editura Universul Juridic, București, 2016, p. 22
2
V. Dobrinoiu, N. Neagu, ,,Drept penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic, București, 2014, p. 9
8
În ceea ce priveşte determinarea sau înlesnirea sinuciderii, raportat la reglementarea penală
anterioară, au fost operate diferite modificări. Astfel, s-a consacrat o reglementare distinctă între
fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere şi cea care a condus la sinuciderea
victimei.
În egală măsură, s-a prevăzut un tratament sancţionator diferenţiat după cum faptele sunt
comise faţă de o persoană cu discernământul nealterat, faţă de o persoană cu discernământul
diminuat sau faţă de o persoană lipsită de discernământ; în acest ultim caz neputând fi vorba de o
hotărâre luată de cel în cauză, fapta va fi sancţionată la fel ca infracţiunea de omor.3
Deşi structura incriminării faptei de determinare sau înlesnire a sinuciderii prevăzută de
art. 191 C. pen. este corect gândită, identificăm o necorelare a acestui text cu reglementările
privitoare la limitele răspunderii penale a minorului stabilite de art. 113 C. pen. Această necorelare
a fost sesizată şi de autorul lucrării de faţă care a făcut propuneri pertinente în vederea înlăturării
ei.
Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunţându-se la o parte din variantele
agravate, care pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancţionare a concursului de infracţiuni.
Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal, la 1 februarie 2014, multe dintre instituţiile
dreptului penal au suportat modificări substanţiale.
În această tendinţă s-au înscris şi infracţiunile contra vieţii care în noul Cod sunt
reglementate în Titlul I, „Infracţiuni contra persoanei”, Capitolul I, „Infracţiuni contra vieţii”,
având următoarele denumiri: Omorul (art. 188), Omorul calificat (art. 189), Uciderea la cererea
victimei (art. 190), Determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art. 191) şi Uciderea din culpă (art.
192).4
Faţă de Codul penal din 1969, în noul Cod s-a urmărit o mai bună sistematizare a materiei,
astfel încât, după cum se observă, legiuitorul a inclus infracţiunile contra vieţii într-un capitol
distinct, intitulat sintetic „Infracţiuni contra vieţii”, realizând astfel o delimitare mai riguroasă între
acest tip de infracţiuni şi alte tipuri.
În ce priveşte infracţiunea de omor, noul Cod nu aduce nicio modificare importantă,
păstrându-se acelaşi conţinut şi aceleaşi limite de pedeapsă ca în reglementarea anterioară.
3
G. Antoniu, D. Duvac, ,,Explicații preliminare ale Noului Cod penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic,
București, 2013, p. 30
4
V. Dobrinoiu, N. Neagu, op. cit., p. 11
9
Referitor la variantele infracţiunii de omor, noua lege penală reglementează o singură
variantă agravată, respectiv omorul calificat, renunţându-se astfel la omorul deosebit de grav, şi o
variantă atenuată, respectiv uciderea la cererea victimei.
În noua lege, omorul calificat, ca unică variantă agravată a omorului simplu, cuprinde atât
elemente circumstanţiale ale omorului deosebit de grav (art. 176 C. pen. 1969), cât şi o parte din
cele ale omorului calificat din vechea reglementare (art. 175 C. pen. 1969), fiind excluse din
conţinutul acestei infracţiuni următoarele elemente: omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude
apropiate; omorul săvârşit prin mijloace ce pun în pericol viaţa mai multor persoane; omorul
săvârşit profitând de starea de neputinţă a victimei de a se apăra; omorul săvârşit în legătură cu
îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei; omorul săvârşit în public.5
S-a renunţat la aceste elemente fie din cauza faptului că ele se regăsesc în conţinutul
agravantelor generale, cum este, de pildă, omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă a
victimei de a se apăra [art. 77 lit. e) NCP], fie din cauza reglementării lor în alte texte normative,
cum este, de pildă, omorul săvârşit asupra soţului sau unei rude apropiate (art. 199 NCP), fie pentru
că nu se justifică, cum este omorul săvârşit în public.
Privitor la ultima ipoteză, s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care
ucide victima în public – spre exemplu, în contextul unui conflict spontan într-un bar – faţă de cel
care ucide victima în locuinţa acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozităţii
să fie făcută de judecător cu ocazia individualizării judiciare.6
De asemenea, au fost păstrate în conţinutul normativ al infracţiunii de omor calificat numai
acele împrejurări care justifică posibilitatea de a se aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Pe de altă
parte, unele elemente circumstanţiale specifice omorului calificat au fost reformulate, astfel încât
să se evite pe viitor orice fel de controversă cu privire la sfera lor de incidenţă.
Reglementarea expresă a infracţiunii de ucidere la cererea victimei, ca variantă atenuată a
omorului simplu, urmează tradiţia existentă în dreptul nostru (art. 468 Codul penal din 1936), dar
şi tradiţia majorităţii codurilor europene, această reglementare fiind impusă, în principal, de noul
regim al circumstanţelor atenuante consacrat de partea generală.
Dacă în reglementarea anterioară, împrejurarea vizată de art. 190 NCP putea fi valorificată
ca o circumstanţă atenuantă judiciară, conducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul
5
G. Antoniu, D. Duvac, op. cit., p. 32
6
A. Boroi, ,,Drept penal. Partea specială”, Editura C.H. Beck, București, 2014, p. 21
10
special, în noua reglementare, chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai
situa obligatoriu sub acest minim. Aşadar, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să
corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, a fost necesară o reglementare legală
distinctă. S-a ales denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi nu cea de omor la cererea
victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele omorului calificat prevăzut de art.
189 alin. (1) lit. e) NCP.7
În ce priveşte determinarea sau înlesnirea sinuciderii, s-a consacrat o reglementare distinctă
între fapta care a fost urmată doar de o încercare de sinucidere şi cea care a condus la sinuciderea
victimei.
De asemenea, s-a prevăzut un tratament sancţionator diferenţiat după cum faptele au fost
săvârşite faţă de o persoană cu discernământul nealterat, faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între
13-18 ani ori faţă de o persoană cu discernământul diminuat sau faţă de un minor care nu a împlinit
vârsta de 13 ani ori faţă de o persoană lipsită de discernământ; în ultima ipoteză, neputând fi vorba
de o hotărâre luată de cel în cauză, fapta a fost sancţionată la fel ca şi infracţiunea de omor.
Reglementarea uciderii din culpă a fost simplificată, renunţându-se la o parte dintre
variantele agravate care însă pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancţionare a concursului
de infracţiuni. Aşadar, în cazul săvârşirii unei ucideri din culpă de către un conducător de vehicul
cu tracţiune mecanică având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală, se va reţine
în concurs uciderea din culpă [art. 192 alin. (2) NCP] şi infracţiunea la regimul circulaţiei pe
drumurile publice [art. 336 alin. (1), (3) NCP].8
1.2 Aspecte comune privind infracțiunile contra vieții
Viața omului este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, de ocrotire a persoanei și
a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, s.a.
Aceste însușiri ale persoanei sunt constituite în valori pe care statul are menirea și obligația
să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea, valori ce nu reprezintă realităti izolate,
exclusiv individuale, ci au o importanță socială, în jurul lor formându-se și dezvoltându-se relații
interumane, conferindu-le, de asemenea, caracterul de valori sociale.
7
M. Udroiu, ,,Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal”, Editura C.H. Beck, București, 2015, p. 3
8
11
Săvârșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din valorile sociale
care reprezintă atribute, însușiri ale persoanei, pune în pericol sau vatămă relațiile sociale care s-
au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.
Legea penală, ocrotind valorile sociale privind persoana, apără totodată, relatțile sociale
care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori.
În analiza obiectului infracțiunilor contra vieții ar trebui să se distingă între obiectul juridic
generic al infracțiunilor contra persoanei, între obiectul juridic specific fiecăreia dintre
infracțiunile componente ale acestei categorii și obiectul material al infracțiunii.9
A. Obiectul infracţiunilor.
În examinarea obiectului acestei categorii de infracţiuni, va trebui să distingem între
obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei, obiectul juridic specific fiecăreia dintre
infracţiunile componente şi obiectul lor material.
a) Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra persoanei este format din ansamblul
relaţiilor sociale ale căror existenţă şi normală desfăşurare sunt condiţionate de ocrotirea vieţii,
integrităţii corporale, libertăţii fizice şi libertăţii psihice, libertăţii şi integrităţii sexuale,
inviolabilităţii domiciliului şi a vieţii private ale persoanei împotriva faptelor de orice fel prin care
s-ar aduce atingere acestor valori sociale deosebit de importante.
Infracţiunile contra persoanei, în general, au o gravitate în abstract ridicată, determinată,
pe de o parte, de importanţa relaţiilor sociale ce constituie obiectul protecţiei penale şi de urmările
deosebit de periculoase pe care le poate avea pentru societate săvârşirea acestor infracţiuni, iar, pe
de altă parte, de faptul că infracţiunile contra persoanei se realizează de obicei prin folosirea unor
mijloace sau procedee violente şi au o frecvenţă deseori mai ridicată în raport cu alte categorii de
infracţiuni.10
b) Obiectul juridic special al infracţiunilor contra persoanei este reprezentat de relaţiile
sociale referitoare numai la unul dintre drepturile absolute ale persoanei, drept încălcat nemijlocit
prin săvârşirea faptei incriminate (dreptul la viaţă, în cazul omorului, dreptul la libertate fizică, în
cazul lipsirii de libertate în mod ilegal, dreptul la libertate psihică, în cazul ameninţării sau
şantajului, viaţa privată, în cazul violării vieţii private, etc.).
9
10
G. Antoniu, I. Pascu, ,,Explicaţiile noului Cod penal”, Volumul III (Articolele 188-256), Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2015, p. 14
12
c) Obiectul material.
Ori de câte ori relaţiile sociale ocrotite de legea penală sunt vătămate prin exercitarea
activităţii incriminate asupra corpului unei persoane, infracţiunile incluse în Titlul I din Partea
specială a Codului penal au şi un obiect material, care constă în corpul victimei (corpul persoanei
asupra căreia se execută activitatea de ucidere, în cazul omorului, sau de lovire, în cazul vătămării
corporale, corpul persoanei de orice sex, în cazul violului, corpul persoanei în situaţia comiterii
faptei de lipsire de libertate în mod ilegal etc.).11
B. Subiecţii infracţiunilor.
a) Subiectul activ nemijlocit al acestor infracţiuni, de principiu, nu este calificat, putând fi
orice persoană care îndeplineşte condiţiile generale ale răspunderii penale. În unele cazuri însă,
subiectului activ nemijlocit i se cere, în afara condiţiilor generale, şi o anumită calitate: de exemplu,
în cazul infracţiunilor săvârşite asupra unui membru de familie, subiectul activ nemijlocit trebuie
să aibă această calitate, aşa cum este explicată în art. 177 C. pen.
La unele infracţiuni, o anumită calitate specială a făptuitorului atrage încadrarea faptei într-
o variantă agravată a infracţiunii, de exemplu, la infracţiunea de trafic de persoane, în varianta
agravată prevăzută la art. 210 alin. (2) C. pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de funcţionar
public şi să comită fapta în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; la traficul de minori, în varianta
agravată prevăzută la art. 211 alin. (2) lit. b) C. pen., subiectul activ trebuie să aibă calitatea de
funcţionar public, iar fapta să fie comisă în exerciţiul atribuţiilor de serviciu; la infracţiunea de
exploatare a cerşetoriei, în varianta agravată prevăzută la art. 214 alin. (2) lit. a) C. pen., subiectul
activ trebuie să aibă calitatea de părinte, tutore, curator ori să aibă în grijă persoana care cerşeşte.12
De regulă, infracţiunile contra persoanei se pot săvârşi în participaţie (pluralitate de subiecţi
activi), fie că este vorba despre participaţie penală proprie sau improprie. La unele infracţiuni nu
sunt posibile toate formele de participaţie penală (de exemplu, la uciderea ori vătămarea nou-
născutului săvârşită de către mamă sau la unele modalităţi normative ale faptei de viol ori în cazul
actului sexual cu un minor etc.).
b) Subiectul pasiv al acestor infracţiuni este persoana fizică ale cărei viaţă, integritate
fizică, sănătate, libertate, viaţă privată etc. au fost lezate prin săvârşirea faptelor incriminate. Sunt
infracţiuni la care subiectul pasiv trebuie să îndeplinească o anumită cerinţă sau calitate [de
11
M. Udroiu, op. cit., p. 4
12
Ibidem
13
exemplu, la actul sexual cu un minor în varianta tip, subiectul pasiv trebuie să fie un minor cu
vârsta între 13 şi 15 ani, la prima variantă agravată subiectul pasiv este un minor care nu a împlinit
13 ani, la viol, în varianta prevăzută la art. 218 alin. (3) lit. b) C. pen., subiectul pasiv este rudă în
linie directă, frate sau soră cu autorul etc.].
C. Latura obiectivă.
a) Elementul material la infracţiunile contra persoanei se realizează, de regulă, prin acţiune,
aceasta fiind de o mare varietate, de exemplu, ucidere, lovire, ameninţare, act sexual, pătrundere,
pretindere în mod repetat de favoruri de natură sexuală, divulgare a unor informaţii, mutare,
transportare, transferare, adăpostire sau primire a unui minor etc.13
Sunt infracţiuni la care elementul material se poate realiza numai prin acţiuni ca formă de
manifestare a subiectului activ (de exemplu, violul, actul sexual cu un minor, ameninţarea,
şantajul, sclavia, traficul de persoane etc.), dar şi infracţiuni la care elementul material poate consta
şi într-o inacţiune (de exemplu, omorul, uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către
mamă, uciderea din culpă etc.). Sunt infracţiuni, puţine la număr, care se pot săvârşi numai prin
inacţiune (de exemplu, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate).14
Dacă mijloacele de săvârşire a faptei sunt în general indiferente pentru existenţa
infracţiunilor contra persoanei, totuşi, în unele cazuri, folosirea anumitor mijloace condiţionează
fie existenţa infracţiunii în varianta ei tipică (violenţa sau ameninţarea în cazul şantajului), fie
existenţa unor variante agravate ale infracţiunii (folosirea unor mijloace la uciderea prin cruzime
a unei persoane).
De asemenea, dacă de regulă locul şi timpul săvârşirii faptei nu prezintă relevanţă, totuşi,
la unele infracţiuni, o astfel de cerinţă caracterizează conţinutul faptei în forma ei tipică (de
exemplu, acţiunile incriminate în cazul faptelor de violarde domiciliu, sediu profesional sau violare
a vieţii private trebuie să fie efectuate într-un anumit loc), fie o variantă mai gravă a acesteia
(săvârşirea faptei de violare de domiciliu sau sediu profesional în timpul nopţii).
b) Urmarea imediată la infracţiunile contra persoanei constă în producerea unui rezultat
prevăzut expres în norma de incriminare (moartea persoanei, în cazul infracţiunilor contra vieţii,
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, în cazul infracţiunilor contra integrităţii
13
14
V. Dobrinoiu, N. Neagu, ,,Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară conform noului Cod penal”,
Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 19
14
corporale sau sănătăţii victimei, în cazul infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii ori
agresiunii asupra fătului sau vătămării fătului), fie a unei stări de pericol pentru valoarea socială
ocrotită (violarea de domiciliu, ameninţarea, şantajul, violarea sediului profesional, lipsirea de
libertate în mod ilegal, traficul de persoane etc.).
c) Legătura de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile incriminate şi urmarea imediată, la
toate infracţiunile de rezultat, trebuie constatată şi dovedită. La cele de pericol, legătura de
cauzalitate rezultă din materialitatea faptei, fiind suficientă exe cutarea elementului material.
D. Latura subiectivă.
a) Forma de vinovăţie, pentru cele mai multe dintre infracţiunile contra persoanei, este
intenţia, cu ambele sale modalităţi: directă sau indirectă (omorul, lovirea sau alte violenţe,
vătămarea corporală, relele tratamente aplicate minorului etc.). Sunt unele infracţiuni contra
persoanei la care forma de vinovăţie este culpa (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă).
Alte infracţiuni din această categorie se pot săvârşi fie cu intenţie, fie cu praeterintenţie
(lovirea sau alte violenţe în varianta agravată, vătămarea corporală în varianta tip) sau numai cu
praeterintenţie sau intenţie depăşită (lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte).15
b) Mobilul care a determinat săvârşirea faptelor contra persoanei nu prezintă de regulă
relevanţă pentru realizarea conţinutului infracţiunii, ci doar pentru individualizarea pedepsei.
Numai pe cale de excepţie, mobilul constituie o cerinţă esenţială a laturii subiective la unele
variante agravate ale infracţiunii (săvârşirea omorului din interes material conduce la reţinerea
omorului calificat).16
c) Scopul săvârşirii infracţiunilor contra persoanei, ca o componentă a laturii subiective,
de principiu, prezintă relevanţă la individualizarea pedepsei pentru o infracţiune intenţionată
contra persoanei concret săvârşită. Sunt însă şi infracţiuni contra persoanei care se caracterizează
prin existenţa unui scop special urmărit de făptuitor (scopul de a înlesni sau de a ascunde săvârşirea
altei infracţiuni ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse, în cazul infracţiunii de omor calificat; scopul de a dobândi în mod injust
un folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul, în cazul şantajului). Un anumit scop prevăzut
de norma de incriminare caracterizează variantele agravate ale unei infracţiuni (vătămarea
15
16
G. Antoniu, I. Pascu, op. cit., p. 45
15
corporală în varianta agravată, când fapta a fost comisă în scopul producerii consecinţelor
prevăzute la varianta tip).
E. Formele infracţiunilor. Infracţiunile contra persoanei, fiind în majoritatea lor infracţiuni
comisive şi intenţionate, sunt susceptibile de desfăşurare în timp, în cazul lor fiind posibile atât
actele de pregătire, cât şi tentativa.
a) Actele pregătitoare la infracţiunile contra persoanei (acolo unde sunt posibile) nu cad
sub incidenţa legii penale, nu sunt incriminate ca formă de săvârşire a infracţiunii. Ele pot avea
valoarea de acte de complicitate, dacă sunt exercitate de o altă persoană şi au fost folosite de autor
în comiterea faptei.
b) Tentativa este incriminată şi se pedepseşte în cazul omorului (simplu, calificat),
vătămării corporale în ipoteza variantei agravate, întreruperii cursului sarcinii în varianta tip şi
prima variantă agravată, lipsirii de libertate în mod ilegal, sclaviei, traficului de persoane, traficului
de minori, proxenetismului realizat prin constrângere, folosirii serviciilor unei persoane
exploatate, folosirii prostituţiei infantile, violului, agresiunii sexuale, actului sexual cu un minor şi
coruperii sexuale a minorilor.17
c) Consumarea infracţiunilor contra persoanei are loc odată cu întrunirea condiţiilor
obiective şi subiective prevăzute de norma de incriminare.
d) Epuizarea. Cele mai multe infracţiuni contra persoanei sunt infracţiuni simple, pentru
consumarea acestora elementul material nu trebuie să dureze în timp; fac excepţie lipsirea de
libertate în mod ilegal, sclavia, când se săvârşeşte prin modalitatea „ţinerea unei persoane în stare
de sclavie”, supunerea la muncă forţată sau obligatorie, traficul de persoane sau traficul de minori,
în unele modalităţi normative. Infracţiunile contra persoanei care se săvârşesc cu intenţie şi sunt
susceptibile de repetabilitate se pot comite şi în forma continuată, cu toate consecinţele ce decurg
din aceasta pe planul răspunderii penale.18
F. Sancţiuni. Pedeapsa principală prevăzută de dispoziţiile de incriminare a faptelor din
această categorie diferă în raport cu obiectul juridic special şi importanţa valorii sociale ocrotite.
Pentru infracţiunea de omor, pedeapsa este închisoarea cu limite ridicate, iar în cazul omorului
calificat, legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă în alternanţă cu închisoarea cuprinsă între 15
şi 25 de ani.
17
P. Buneci, I. Pascu, op. cit., p. 7
18
Idem, p. 8
16
În cazul celorlalte infracţiuni, pedeapsa principală variază în funcţie de atributul persoanei
umane vătămat prin comiterea faptei, cât şi de întinderea şi gravitatea urmărilor produse prin
săvârşirea infracţiunii. Pentru infracţiunile cu gravitate în abstract mai redusă (lovirea sau alte
violenţe, vătăm area corporală din culpă, încăierarea, întreruperea cursului sarcinii în varianta tip,
lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate, împiedicarea ajutorului, hărţuir ea,
exploatarea cerşetoriei în varianta tip, folosirea unui minor în scop de cerşetorie, folosirea
serviciilor unei persoane exploatate, racolarea minorilor în scopuri sexuale, hărţuirea sexuală,
violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, violarea vieţii private, divulgarea secretului
profesional) se prevede, ca pedeapsă principală, închisoarea în alternanţă cu amenda. În cazul
infracţiunilor contra persoanei de o mai ridicată gravitate, în norma de incriminare s-a prevăzut,
pe lângă pedeapsa închisorii în limite mai mari, şi pedeapsa complementară a interzicerii
exercitării unor drepturi.19
Potrivit dispozițiilor legale, instanţa de judecată dispune confiscarea extinsă atunci când s-
au săvârşit infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile, dacă constată
întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege.
La unele infracţiuni sunt prevăzute cauze justificative sau de nepedepsire speciale (la
încăierare, întreruperea cursului sarcinii, vătămarea fătului, lăsarea fără ajutor a unei persoane
aflate în dificultate, actul sexual cu un minor şi coruperea sexuală a minorilor, dacă diferenţa de
vârstă nu depăşeşte 3 ani, violarea vieţii private).
G. Aspecte procesuale.
În cazul celor mai multe infracţiuni contra persoanei, acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. La unele dintre acestea, se prevede însă că acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă,
ameninţarea, hărţuirea, violul în varianta tip şi în cea asimilată, agresiunea sexuală în varianta tip,
hărţuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, violarea vieţii private şi
divulgarea secretului profesional).
La infracţiunea de violenţă în familie, în cazul faptelor prevăzute în art. 193 şi art. 196,
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu, iar împăcarea înlătură răspunderea penală.
În cazul săvârşirii unora dintre infracţiunile contra persoanei, pot fi prelevate probe biologice în
vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date Genetice Judiciare
19
A. Boroi, op. cit., p. 23
17
(infracţiunea de omor, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, infracţiunea de ucidere din culpă,
uciderea la cererea victimei, infracţiunea de vătămare corporală, infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, infracţiunea de vătămare corporală din culpă, relele tratamente aplicate
minorului, încăierarea, uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă, vătămarea
fătului, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, infracţiunea de sclavie, traficul de
persoane, traficul de minori, proxenetismul, infracţiunea de viol, agresiunea sexuală, infracţiunea
de act sexual cu un minor, infracţiunea de perversiune sexuală, infracţiunea de corupţie sexuală).
1.3 Aspecte de ordin istoric
Dreptul la viață este protejat de legea penală din momentul începerii vieții persoanei și
până la decesul acesteia, fără să se facă distincție în raport de sex, vârstă, ori alte elemente ce ar
putea fi incluse într-o perspectivă discriminatorie.
Protecția juridică a dreptului la viață a fost întărită prin adoptarea în 1948 a Declarației
Universale a Drepturilor Omului, care consacra în cadrul art. 3 că „orice om are dreptul la viață,
libertatea și securitatea sa. Toate ființele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drepturi,
fiecare om se poate preleva de drepturile şi libertăţile fundamentale, fără nici un fel de deosebire
de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, origine naturală sau socială, avere, naştere sau
orice altă situaţie.” 20
În Pactul internațional privind drepturile civile și politice, adoptat de Adunarea Generală a
O.N.U. la data de16.12.1966 și intrat în vigoare la 20.11.1974, se precizează la art. 6 că „Dreptul
la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar.”21
Primul cod penal român din 1937 reglementa mai multe infracțiuni de omor: omorul simplu
- art. 463, omorul calificat - art. 464, pruncuciderea - art. 465, oferta de omor - art. 466, omuciderea
prin imprudenţă - art. 467, omuciderea la stăruinţă - art. 468, omorul prin consens - art. 469.
Codul penal din 1939 conținea inițial numai două forme de săvârșirea a omorului: omorul
simplu și omorul calificat, la care s-a adăugat în 1957, omorul deosebit de grav. Structurarea
infracțiunilor de omor în trei variante: omor, omor calificat și omor deosebit de grav a fost păstrată
20
Declarația Universală a Drepturilor Omului
21
Pactul internațional privind drepturile civile și politice
18
și în Codul penal din 1969, care, în cadrul capitolului referitor la infracțiuni contra vieții persoanei,
incrimina și alte fapte ce aveau ca urmare moartea victimei, și anume: pruncuciderea , uciderea
din culpă şi determinarea sau înlesnirea sinuciderii. Referitor la reglementarea infracțiunilor care
vizează persoana în general și viața persoanei, în special, între vechiul cod penal și noul cod penal
există diferențe structurale și de conținut.
Astfel, în noul cod penal, capitolul care prevede infracțiunile contra vieții este circumscris
infracțiunilor contra persoanei și cuprinde: art. 188 – omorul, art. 189 – omorul calificat, art. 190
– uciderea la cererea victimei, art. 191 – determinarea sau înlesnirea sinuciderii și art. 192 –
uciderea din culpă.
Vechea lege penală avea o structură diferită în sensul că, în cadrul capitolului denumit
Omuciderea, erau încriminate următoarele infracțiuni: omorul (art. 174), omorul calificat (art.
175), omorul deosebit de grav (art. 176), pruncuciderea (art. 177) și uciderea din culpă (art. 178).
Din analiza comparativă a structurilor celor două coduri referitoare la infracțiunile contra vieții
persoanei se poate observa că vechea reglementare prevedea omorul deosebit de grav, infracțiune
care nu se mai regăsește în noul cod penal.
Totuși, o parte dintre ipotezele de săvârșire a omorului deosebit de grav au fost incluse în
structura infracțiunii de omor calificat din noul cod penal, în timp ce unele variante de realizare a
omorului calificat din vechiul cod penal nu se mai regăsesc în noua reglementare.
De asemenea, putem remarca faptul că noul Cod penal cuprinde o nouă infracțiune și
anume, uciderea la cererea victimei, care constă în uciderea săvârșită la cererea explicită, serioasă,
conștientă și repetată a victimei care suferă de o boală incurabilă sau de o infirmitate gravă atestată
medical, cauzatoare de suferințe permanente și greu de suportat, dar și faptul că infracțiunea de
pruncucidere este încriminată sub o altă denumire - Uciderea sau vătămarea nou-născutului de
către mamă,într-un alt capitol al noului cod – Infracțiuni săvârșite asupra unui membru al
familiei.22
Drept urmare, așa cum am putut observa, normele de incriminare a faptelor contra vieţii în
Codul penal în vigoare au fost operate modificări în raport cu textele corespunzătoare din Codul
penal anterior. După modelul legislaţiei europene, s-a prevăzut o singură variantă agravată a
infracţiunii de omor calificat (art. 189), care reglementează atât unele elemente circumstanţiale ale
22
19
omorului deosebit de grav, cât şi o parte din cele ale omorului calificat din reglementarea Codului
penal anterior.23
S-a renunţat însă la o parte a elementelor circumstanţiale agravante specifice omorului
calificat sau omorului deosebit de grav, fie pentru că ele se regăsesc în conţinutul circumstanţelor
agravante generale (art. 77 C. pen.), fie datorită reglementării lor în alte texte sau a simplului fapt
că nu se mai justifică. A fost expres reglementată infracţiunea de „ucidere la cererea victimei” (art.
190), ca variantă atenuată a omorului, revenind la tradiţia existentă în Codul penal de la 1936 (art.
468), cât şi la tradiţia majorităţii codurilor europene.
În conţinutul normei de incriminare a faptei de „determinare sau înlesnire a sinuciderii”
(art. 191) au fost introduse unele elemente noi. Astfel, s-a procedat la o regle mentare distinctă a
faptei care a fost urmată de o încercare de sinucidere şi a celei care a condus la sinuciderea victimei.
De asemenea, s-a incriminat această faptă în variante distincte după cum actele interzise
au fost comise cu privire la o persoană cu discernământ diminuat sau la o persoană lipsită de
discernământ. Conţinutul infracţiunii de „ucidere din culpă” (art. 192) a fost simplificat,
renunţându-se la unele dintre variantele agravate care pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de
sancţionare a concursului de infracţiuni.
1.4 Aspecte de drept comparat privind infracțiunile contra vieții
Apărarea persoanei şi, îndeosebi, a vieţii constituie o preocupare constantă, comună tuturor
sistemelor de drept. În orice orânduire socială viaţa a fost ocrotită de lege, nu atât ca fenomen
biologic, ci, mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare primară şi absolută a oricărei
societăţi, ca o condiţie indespensabilă a însăşi existenţei societăţii omeneşti.24
Legea ocroteşte nu numai interesul fiecărui individ de a trăi, de a-şi conserva şi prelungi
viaţa, dar, mai ales, interesul societăţii ca viaţa fiecărui om să fie păstrată şi respectată de ceilalţi,
conservarea vieţii indivizilor fiind hotărâtoare pentru existenţa societăţii care nu poate fi concepută
decât ca formată din indivizi în viaţă.25
23
24
L. Dumneanu, ,,Infracțiunile contra vieții și săntății persoanei în viziunea dreptului comparat”, în ,,Revista Națională
de Drept”, Nr. 10-12, 2009, p. 82
25
Ibidem
20
Fiecare grup social, din cele mai vechi timpuri, s-a preocupat să asigure prin toate
mijloacele ocrotirea vieţii indivizilor, fie că a apelat la reguli tradiţionale (cutumiare), la reguli
religioase, la reguli morale, fie la cele juridice. Dintre mijloacele juridice de apărare legea penală
a avut, din timpuriu, un rol tot mai important, dreptul penal fiind forma cea mai energetică de
influenţare a relaţiilor sociale şi de ocrotire a valorilor fundamentale ale societăţii.
În toate legiuirile, începând cu Codul Hammurabi (sec. XVIII î.Hr.), codurile chinezeşti
(sec. XIII), cărţile sacre egiptene, legile lui Manu (sec. XI), legile lui Licurg, Solon, Dracon (sec.
VII-IX), legile romane, legile popoarelor germanice, şi până la legiuirile epocii moderne, grija
pentru ocrotirea vieţii omului stă în centrul atenţiei legiuitorului. Vechile pravile româneşti
incriminau, de asemenea, faptele de omor, întocmai ca şi codurile penale ale României – din 1864,
1936.26
Dreptul la viaţă reprezintă un drept definitoriu al fiinţei umane, iar Curtea Europeană îl
consideră una dintre valorile fundamentale ale societăţii noastre, dar şi în materia drepturilor
omului pe plan internaţional. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului stabileşte în art. 3 dreptul
oricărei persoane la viaţă şi la inviolabilitate. Articolul 2 al Convenţiei europene prevede că dreptul
oricărei persoane la viaţă este protejat de lege, iar Pactul internaţional privitor la drepturile civile
şi politice stabileşte că dreptul la viaţă este inerent persoanei.
În ceea ce priveşte locul dreptului la viaţă în Constituţiile statelor lumii, el este consacrat
expres de majoritatea acestora. Totuşi, un număr limitat de Constituţii, printre care cea a Franţei,
Italiei, Suediei şi toate Constituţiile statului nostru până în prezent, nu îl consacră în mod expres,
deşi şi acestea, prin reglementările lor, urmăresc ocrotirea vieţii.
Pentru a poziţiona dreptul la viaţă în doctrina şi jurisprudenţa actuală, vom aminti
problemele deosebite ce le ridică biotehnologiile şi medicina. Acestea aduc gradual importante
modificări în conţinutul acestor drepturi şi în felul în care înţelegem să le protejăm. Din acest punct
de vedere, se vorbeşte despre o veritabilă revoluţie în domeniul drepturilor omului, ale cărei
influenţe se manifestă în special în domeniul dreptului la viaţă şi integritate fizică şi psihică. În
aceste condiţii, putem spune că cele mai vechi drepturi existente în catalogul drepturilor omului şi
cetăţeanului revin în prim-plan atenţiei jurisprudenţei şi doctrinei.27
26
P. Buneci, I. Pascu, p. 25
27
N. M. Vlâdoiu ,,Protecfia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice”, Bucureşti, Editura
Hamangiu, București, 2006, p. 46
21
Foarte interesantă din punctul de vedere al protecţiei vieţii este şi reflectarea în textul
Constituţiilor a problemelor ce ţin de bioetică. Aceste dispoziţii prezintă interes, atât timp cât
asemenea practici pot prezenta eventuale riscuri pentru viaţă sau pot pune în discuţie viitorul
speciei, mai ales atunci când vorbim despre experimente asupra genomului uman. Aceste practici
redefinesc noţiunea dreptului la viaţă, aducând în aria sa de protecţie datele genetice ale persoanei
şi viaţa intrauterină. În lumina acestor noi evoluţii, se poate pune problema dacă dreptul la viaţă
îşi va lărgi conţinutul şi devine mult mai dificilă trasarea limitelor între dreptul la viaţă şi dreptul
la integritate fizică.
Cele mai interesante dispoziţii sunt cele care interzic intervenţiile genetice de natură să
afecteze moştenirea genetică a gârneţilor umani sau a embrionilor.
De asemenea, este interzis transferul sau fuziunea între celulele sau moştenirea genetică a
speciilor neumane spre/sau cu cele umane. Aceste prevederi, deşi au un caracter general, par să
anticipeze problema donării sau a practicilor eugenice. Frontierele dreptului la viaţă înseamnă, de
fapt, frontierele vieţii însăşi.
Această problemă poate avea o abordare atât filosofică, etică, religioasă, cât şi juridică.
Aici ne referim atât la momentul începutului vieţii şi felul în care el este perceput de principalele
curente doctrinare şi de către jurisprudenţa organismelor în materie, cât şi la sfârşitul acesteia. Se
pare că răspunsul este încă căutat atât de practicieni ai dreptului, de doctrinari, cât şi de societate
în general. În dreptul comparat se admite faptul că, în general, dreptul la viaţă este consacrat expres
doar stricto sensu, ca un drept al individului de a cere protecţia de către stat a inviolabilităţii vieţii
sale, împotriva oricărei atingeri ilicite comise de alte persoane, indiferent de statutul legal al
acestora şi de interesul privat sau public, pe care aceştia îl reprezintă.28
În legislaţiile din alte ţări infracţiunile contra vieţii ocupă, de obicei, un loc prioritar. Astfel,
în Codul penal italian ele sunt prevăzute în Capitolul 1 din Titlul XII, Cartea a ll-a – „Infracțiuni
contra vieţii, integrităţii sau sănătăţii”.29
Noul Cod penal francez, în Titlul II intitulat „Fapte care prejudiciază persoana umană”,
incriminează, de asemenea, faptele îndreptate contra vieţii persoanei; ele sunt sistematizate în două
secţiuni ale Capitolului I, şi anume: „Fapte voluntare contra vieţii” (Secţiunea l) şi „Fapte
involuntare contra vieţii” (Secţiunea ll). În prima Secţiune este incriminat omorul (art.221-1);
28
T. Toader, ,,Drept penal. Partea specială”, Editura Hamangiu, București, 2009, p. 7
29
L. Dumneanu, op. cit., p. 86
22
omorul agravat (art.221-2); omorul cu premeditare (asasinatul) (art.221-3); omorul comis în alte
circumstanţe agravante (art.221-4); atentatul la viaţa persoanei prin otrăvire (art.221-5). În a doua
Secţiune este incriminat omorul involuntar (art.221-6) şi uciderea din culpă a persoanelor (art.221-
7).
Problema statutului juridic al eutanasiei este una de durată, având diverse modalităţi de
manifestare pe toată perioada, fiind caracterizată prin necesităţile perioadelor istorice respective şi
prin atitudinea luată de un stat sau altul faţă de un asemenea fenomen.
Astfel, problema vieţii şi morţii persistă chiar de la începutul apariţiei comunităţilor umane,
fiind determinată de factori naturali, geografici şi fiziologici. Pe parcurs, odată cu apariţia statului
şi dreptului, s-a încercat să se găsească o soluţie viabilă privind natura eutanasiei şi importanţa ei
pentru o anumită comunitate, civilizaţia sec. XXI rămânând în căutarea unei asemenea soluţii.30
În concluzie, legiuirile penale din toate timpurile şi în toate orânduirile sociale au
recunoscut gradul de pericol social deosebit de ridicat pe care îl reprezintă infracţiunile contra
vieţii şi sănătăţii, uciderea unei persoane constituind una dintre cele mai grave fapte.
30
23
CAPITOLUL II: CONȚINUTUL JURIDIC ȘI CONSTITUTIV AL INFRACȚIUNII DE
OMOR CALIFICAT
2.1 Noțiunea de omor calificat
Omorul calificat este incriminat în art. 189 C. pen. şi constă în omorul săvârşit în vreuna
dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
h) prin cruzimi.
omorul deosebit de grav în art. 176.31
Împrejurările care dau caracter agravat omorului prevăzute în art. 175 şi art. 176 C. pen.
anterior şi care nu mai sunt precizate în art. 189 C. pen. în vigoare au primit o altă semnificaţie,
fie că se găsesc în conţinutul agravantelor generale, fie că sunt reglementate în alte texte, fie că nu
se mai justifică, cum este omorul comis în public.
31
24
În acest din urmă caz, s-a apreciat că nu este în mod necesar mai periculos cel care ucide
victima în public (spre exemplu, în cadrul unui conflict spontan într-un bar) faţă de cel care ucide
victima în locuinţa acesteia, motiv pentru care este preferabil ca evaluarea periculozităţii să fie
făcută de judecător cu prilejul individualizării judiciare a pedepsei.32
Împrejurările de agravare a omorului care conduc la încadrarea faptei în dispoziţiile art.
189 C. pen. sunt limitativ prevăzute în acest text de lege, nefiind posibilă extinderea lor şi la alte
împrejurări; de aceea, nu se poate reţine omor calificat în situaţia în care fapta de ucidere a unei
persoane se săvârşeşte în alte împrejurări decât cele prevăzute în art. 189 C. pen.
Dacă uciderea unui persoane, cu intenţie, se realizează în prezenţa mai multor împrejurări
dintre cele prevăzute în art. 189 C. pen., nu va duce la pierderea caracterului unitar al faptei, însă
de pluralitatea împrejurărilor se va ţine seama la aprecierea gravităţii în concret a omorului şi a
periculozităţii infractorului, care se vor reflecta în individualizarea pedepsei aplicate.
Având în vedere că omorul calificat este o variantă agravată a omorului simplu, la care se
adaugă elementele circumstanţiale prevăzute la art. 189 C. pen., se înţelege că rămân valabile şi
pentru omorul calificat explicaţiile date la examinarea omorului privitoare la obiectul juridic,
obiectul material, subiecţii infracţiunii, conţinutul constitutive.33
Potrivit art. 153 alin. (2) lit. b) şi art. 161 alin. (2) lit. b) C. pen., fapta incriminată de art.
189 din acelaşi cod este imprescriptibilă atât în ceea ce priveşte răspunderea penală, cât şi
executarea pedepsei.
2.2 Condiții preexistente
2.2.1 Obiectul juridic
În literatura de specialitate se face distincția înte obiectul juridic special şi obiectul

material.
a) Obiectul juridic special al infracţiunii de omor calificat îl constituie viaţa unei persoane
determinate şi relaţiile sociale specifice, ale căror existenţă şi normală desfăşurare nu pot fi
32
33
25
asigurate decât prin apărarea vieţii persoanei respective împotriva faptelor intenţionate de
ucidere.34
În doctrina de specialitate s-a discutat dacă dreptul la viaţă este ocrotit pentru că răspunde
unui interes al individului ori pentru că reprezintă o valoare socială în care este interesată întreaga
colectivitate.
Teza dominantă a fost aceea că statul ocroteşte viaţa umană în interesul individului, pentru
care aceasta constituie bunul suprem, însă ocrotirea priveşte mai cu seamă interesul colectivităţii
faţă de familie şi faţă de societate.35
Aşa se explică de ce omorul la cerere sau cu consimţământul victimei nu este în afara
sancţiunii penale, chiar dacă se prevede o sancţiune mai redusă. Totodată, ocrotirea vieţii înseamnă
apărarea tuturor relaţiilor sociale ale căror formare, desfăşurare şi dezvoltare nu ar fi posibile fără
asigurarea dreptului la viaţă.
A ocroti viaţa oamenilor înseamnă deci a ocroti toate relaţiile sociale normale şi utile,
pentru că fără persoana în viaţă nu ar fi posibile aceste relaţii.
În legătură cu momentul când începe viaţa, ca obiect de ocrotire penală prin incriminarea
faptei de omor, potrivit reglementărilor penale, autorii de drept penal au exprimat mai multe opinii.
Într- o primă opinie, majoritară, se consideră că momentul începerii vieţii persoanei este
cel al desprinderii totale a fătului de cordonul ombilical al mamei, adică momentul când produsul
concepţiei nu mai este un făt, ci un copil, care începe să ducă o viaţă independentă de cea a mamei.
Într- o a doua opinie, s-a apreciat că momentul începerii dreptului la viaţă este cel al
declanşării procesului biologic al naşterii, întrucât fătul aflat în pântecele mamei în cursul sarcinii,
adică în perioada premergătoare naşterii, nu este considerat om în viaţă şi, de aceea, suprimarea sa
prin întreruperea cursului sarcinii săvârşită prin mijloace ilicite nu constituie omucidere, ci avort.
În sfârşit, într- o a treia opinie, se susţine că momentul începerii dreptului la viaţă nu trebuie
stabilit în mod abstract şi teoretic, ci pe baza unei expertize medico-legale, care va decide dacă
este sau nu vorba despre o persoană în viaţă.
Diversitatea de opinii în ceea ce priveşte momentul naşterii dreptului la viaţă al unei
persoane îşi are izvorul în unele lacune referitoare la incriminarea faptelor de ocrotire a fătului de
la conceperea acestuia până la naşterea copilului.
34
G. Antoniu, C. Bualai, ,,Dicționar de drept penal și procedură penală”, Editura Hamangiu, București, 2012, p. 174
35
G. Antoniu, ,,Ocrotirea penală a vieţii persoanei”, în R.D.P. nr. 1/2002, p. 9-10
26
În Codul penal anterior erau incriminate avortul, adică întreruperea ilegală a cursului
sarcinii, şi pruncuciderea, care presupunea uciderea copilului nou-născut imediat după naştere,
rămânând în afara acoperirii, din punct de vedere penal, împrejurarea când fătul a fost vătămat în
timpul naşterii, împiedicând astfel instalarea vieţii extrauterine.
Codul penal în vigoare, pe lângă incriminarea faptei de întrerupere a cursului sarcinii în
afara condiţiilor admise de lege şi a faptei de ucidere sau vătămare a nou-născutului imediat după
naştere, incriminează şi fapta de vătămare a fătului în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea
vieţii extrauterine.
Astfel, în concepţia Codului penal în vigoare, momentul când începe viaţa, ca obiect de
ocrotire penală, este cel al epuizării procesului naşterii copilului, care coincide cu momentul
expulzării acestuia din corpul mamei şi începerea vieţii extrauterine, care impune a fi stabilit printr-
o expertiză medico-legală.
Discutabil este şi momentul producerii rezultatului faptei de omor, adică moartea
persoanei. În legătură cu acest moment, legiuitorul nu oferă niciun termen legal de referinţă şi nici
nu este silit să clarifice acest moment, pentru a distinge infracţiunea de omor de alte infracţiuni.
De regulă, legiuitorul penal foloseşte termeni ca „omor”, „ucidere”, „ucigaş”, care, deşi
evocă rezultatul faptei de omor, şi anume moartea victimei, nu definesc şi nu precizează în vreun
mod momentul când intervine acest rezultat, ceea ce înseamnă că, în această privinţă, trebuie să
ne adresăm cercetătorilor medicali.
Potrivit constatărilor medicale, moartea constituie un proces compus din mai multe etape,
şi anume: preagonia (apariţia stării de luciditate, a stării euforice, de anxietate), agonia (momentul
când se trece de la viaţă la moartea clinică), moartea clinică (dispariţia funcţiei respiratorii şi a
celei cardiace, dispariţia activităţii reflexe, a activităţii electrice a creierului), moartea reală
(oprirea metabolismului şi apariţia morţii reale, a modificărilor cadaverice ca urmare a acţiunii
factorilor de mediu asupra cadavrului).36
Se admite în unanimitate în doctrina medico-legală că odată cu instalarea morţii cerebrale
se poate afirma că s- a produs rezultatul cerut de norma care incriminează omorul. După
confirmarea morţii cerebrale, este posibilă efectuarea de transplanturi de organe, ţesuturi sau celule
în scop terapeutic, cu consimţământul defunctului (voinţă exprimată în scris înainte de moarte) sau
al soţului ori rudelor.
36
V. Beliş, ,,Medicina legală”, Editura Teora, Bucureşti, 1992, p. 18-20
27
b) Obiectul material al infracţiunii de omor calificat este corpul unei persoane în viaţă,
fiindcă asupra acesteia poartă acţiunea de ucidere şi se produce urmarea imediată, adică moartea
persoanei respective.
În cazul faptei de omor consumat, obiectul material este corpul lipsit de viaţă al persoanei
ucise. Dacă fapta de omor a rămas în forma tentativei, obiectul material se confundă cu subiectul
pasiv.
2.2.2 Subiecţii infracţiunii
a) Subiectul activ nemijlocit (autor) al infracţiunii de omor calificat poate fi orice persoană
care îndeplineşte condiţiile generale de a răspunde penal, fiindcă existenţa acestuia nu este
condiţionată de vreo calitate specială.
Infracţiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie penală, sub
forma coautoratului, instigării sau complicităţii. Participaţia poate fi proprie sau improprie.
Există coautorat la omor în toate cazurile în care făptuitorii săvârşesc acte ce ţin de acţiunea
tipică, în general aceste acte fiind identice sau similare; de exemplu, făptuitorii au aplicat lovituri
puternice, în regiuni vitale ale corpului victimei, lovituri care au condus la decesul acesteia.
De multe ori, contribuţia coautorilor nu acoperă întreaga latură obiectivă a infracţiunii de
omor, ci realizează numai o parte din actele de executare, dar acestea se integrează în activitatea
materială a faptelor, care trebuie privită în unitatea şi individualitatea ei.
În acest sens, în practica judiciară s-a decis că există coautorat la omor, chiar dacă numai
lovitura unuia dintre participanţi a fost mortală, întrucât ceilalţi, care au aplicat victimei lovituri
de mai mică intensitate, au contribuit, implicit, la reducerea posibilităţilor acesteia de a se apăra,
la slăbirea forţei sale fizice şi psihice, consecinţe care s-au înscris în procesul cauzal care a condus
la moartea victimei.37
De asemenea, sunt incluse în sfera actelor de coautorat şi acelea care, fără a face parte din
acţiunea tipică a faptei de omor, contribuie într-o măsură determinantă la realizarea ei, prin
înlăturarea obstacolelor din calea acţiunii autorului principal.
37
28
Astfel, fapta unei persoane de a imobiliza victima, pentru ca un alt făptuitor să îi poată
aplica lovitura de cuţit mortală, constituie un act de coautorat, deoarece, prin fapta sa, a înlăturat
un obstacol important (rezistenţa victimei) în calea acţiunii desfăşurate de coautorul principal; tot
coautor este şi cel care dezarmează victima pentru a putea fi lovită cu un corp dur de o altă persoană
sau împiedică pe altul să intervină în apărarea victimei ori conduce cu viteză vehiculul pentru a
împiedica victima, pe care celălalt coinculpat o lovea cu cuţitul, să se salveze sau dacă loveşte cu
pumnii în faţă victima, împiedicând-o să pareze lovitura de topor pe care se pregătea să i-o aplice
celălalt inculpat.
Instigare la infracţiunea de omor există atunci când o persoană care îndeplineşte condiţiile
generale ale răspunderii penale determină cu intenţie o altă persoană să săvârşească o astfel de
faptă. Activitatea instigatorului la omor, de regulă, ia forma unui îndemn insistent menit să
substituie voinţa celui instigat, voinţa instigatorului făcându-l pe instigat să accepte şi să realizeze
voinţa instigatorului.
Instigarea la omor implică, totdeauna, caracterul determinant al îndemnului, în sensul că
îndemnul trebuie să aibă un rol esenţial în luarea deciziei celui instigat de a ucide victima.
Voinţa de a instiga la omor nu presupune neapărat existenţa unui acord al părţilor şi nici
nu cuprinde în mod necesar comunicarea intenţiei de instigare către cel instigat; făptuitorul poate
fi instigat şi din umbră, insidios, fără ca acesta să îşi dea seama de influenţa exercitată asupra lui,
devenind, fără să ştie, un executant docil al voinţei altuia.38
Complicitatea la omor se reţine în ipoteza în care o persoană, cu intenţie, înlesneşte sau
ajută în orice mod pe altul să săvârşească omorul ori când promite, înainte sau în timpul săvârşirii
faptei, că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă, după săvârşirea faptei, promisiunea nu este
îndeplinită, sau când a efectuat acte de pregătire care constau în crearea condiţiilor necesare pentru
ca autorul omorului să poată săvârşi această faptă.39
b) Subiectul pasiv al infracţiunii de omor este persoana ucisă ca urmare a activităţii
incriminate şi care, în cazul omorului consumat, devine victimă. Nu interesează dacă persoana în
viaţă în momentul uciderii era viabilă, adică avea şi capacitatea de a trăi mai multă vreme.
38
39
29
De asemenea, nu interesează sexul, naţionalitatea, condiţiile de sănătate fizică sau psihică
a victimei ori dacă aceasta era hotărâtă să se sinucidă sau că, având o boală incurabilă, nu mai avea
de trăit decât puţin timp.
Ar putea influenţa răspunderea penală a subiectului activ existenţa unei calităţi speciale a
victimei. Astfel, dacă victima este o femeie gravidă, omorul va deveni calificat; în cazul în care
victima este un membru de familie, pedeapsa se majorează cu o pătrime; dacă victima este un copil
nou-născut ucis în condiţiile art. 200 C. pen., făptuitorul va fi pedepsit potrivit acestui text; când
victima este un funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat,
pedeapsa se majorează cu o treime; tot astfel, când victima este un judecător sau un procuror aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu ori un avocat, pedeapsa se majorează cu jumătate.
2.2.3 Latura obiectivă
a) Elementul material al laturii obiective constă în uciderea unei persoane aflate în viaţă,
printr-o acţiune sau printr-o inacţiune, într-una din următoarele împrejurări:
- cu premeditare, caz în care făptuitorul trebuie să realizeze acte preparatorii
materiale/morale în intervalul de timp dintre luarea rezoluţiei infracţionale şi desfăşurarea
activităţii infracţionale; premeditarea se poate reţine şi în caz de error in personam/aberratio ictus;
premeditarea este compatibilă cu starea de provocare şi reprezintă o circumstanţă personală;40
- din interes material, ceea ce presupune săvârşirea omorului în scopul obţinerii de către
făptuitor, ulterior (esenţial) săvârşirii faptei, în mod direct şi pe cale aparent legală, a unei sume de
bani sau a altui folos de natură patrimonială; nu se va reţine infracţiunea de omor calificat săvârşit
în această împrejurare dacă se urmăreşte un alt scop, chiar dacă ulterior făptuitorul are un folos ca
urmare a decesului victimei; dacă folosul material se obţine în aceeaşi împrejurare cu săvârşirea
omorului în vederea însuşirii unor bunuri, se reţine omorul în forma agravată prevăzută la lit. d) în
concurs cu tâlhăria → variantele agravate de la lit. b) şi d) sunt incompatibile; nu contează dacă
folosul material este efectiv obţinut; se poate reţine premeditarea şi în cazul acestei agravante;
interesul material poate fi reţinut şi în cazul error in personam/aberratio ictus; este o circumstanţă
personală care poate deveni reală;41
40
41
30
-pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală sau
de la executarea unei pedepse, situație în care este suficient ca scopul să fie urmărit, fără să
intereseze dacă acesta este realizat efectiv; în cazul sustragerii de la executarea unei pedepse,
trebuie să nu fi intervenit o cauză care înlătură executarea pedepsei ori consecinţele condamnării;
este o circumstanţă personală, dar poate deveni una reală;
-pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei alte infracţiuni; în cazul înlesnirii, omorul
reprezintă infracţiunea mijloc; este necesar să existe o hotărâre de a săvârşi o altă infracţiune
(infracţiunea scop) luată de făptuitor sau de terţ, fără participarea făptuitorului; nu contează dacă
infracţiunea scop a fost efectiv săvârşită, putând rămâne şi în faza actelor pregătitoare/tentativei;
dacă infracţiunea scop a fost săvârşită, va fi reţinută în concurs real cu omorul calificat; în cazul
ascunderii săvârşirii unei alte infracţiuni, trebuie ascunsă o infracţiune (nu o contravenţie) deja
comisă, indiferent de forma participaţiei; în această situaţie va exista concurs real între omor
calificat şi infracţiunea comisă anterior; înlesnirea sau ascunderea săvârşirii unei alte infracţiuni
reprezintă o circumstanţă personală, dar poate deveni o circumstanţă reală;42
-de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la
infracţiunea de omor; în această situaţie făptuitorul trebuie să fi săvârşit anterior o infracţiune de
omor/omor calificat sau de ultraj/ultraj judiciar, în forma care absoarbe omorul, indiferent de forma
participaţiei; nu se reţine acest element circumstanţial agravant pentru uciderea ori vătămarea nou-
născutului săvârşită de mamă, uciderea din culpă, uciderea la cererea victimei ori pentru moartea
praeterintenţionată a victimei unei alte infracţiuni; spre deosebire de cazul omorului asupra a două
sau mai multor persoane, faptele sunt săvârşite în împrejurări diferite; dacă, cu aceeaşi ocazie,
după o încercare nereuşită de a ucide o persoană, făptuitorul repetă lovitura şi ucide, tentativa se
absoarbe în omorul consumat; trebuie ca pentru prima infracţiune de omor să nu existe cauză
justificativă/de neimputabilitate sau să nu se fi dispus reabilitarea judecătorească; dacă pentru
prima infracţiune de omor există o hotărâre judecătorească definitivă, a doua infracţiune de omor
va fi săvârşită în stare de recidivă postcondamnatorie/ postexecutorie (dacă nu s-a împlinit
termenul de reabilitare); dacă pentru infracţiunea de omor anterioară nu a fost pronunţată o hotărâre
judecătorească definitivă, aceasta va fi reţinută în concurs cu omorul calificat; reprezintă o
42
31
circumstanţă personală, dar poate deveni reală cu privire la participanţii care au mai săvârşit
anterior o infracţiune de omor în formă tentată/consumată;43
-asupra a două sau mai multor persoane; trebuie ca acţiunea să fie îndreptată împotriva a
două sau mai multor persoane şi să aibă ca rezultat decesul a cel puţin 2 persoane, în aceeaşi
împrejurare şi cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă se realizează printr-o unică (in)acţiune sau prin
(in)acţiuni distincte; unitatea legală este dată de unitatea de împrejurare; dacă nicio victimă nu
decedează, se va reţine tentativa la omor calificat; dacă moare doar o victimă, se va reţine o singură
infracţiune de omor consumat simplu sau calificat, dar nu în forma agravată de la lit. f), în concurs
cu tentativa la omor simplu/calificat, cu excepţia lit. f); dacă mor două victime din trei sau mai
multe vizate, se va reţine o singură infracţiune de omor calificat în forma agravată de la lit. f), în
care sunt absorbite şi celelalte tentative; reprezintă o circumstanţă reală;
- asupra unei femei gravide; dacă infractorul nu cunoaşte starea de graviditate, nu există
omor în forma calificată prevăzută de lit. g), dar se va reţine această agravantă dacă făptuitorul
trebuia şi putea să o cunoască; în caz de error in personam/aberratio ictus nu se reţine agravanta;
nu se va reţine această agravantă nici dacă făptuitorul credea, în mod neîntemeiat, că victima era
însărcinată; reprezintă o circumstanţă reală;44
- prin cruzimi, adică prin provocarea de suferinţe fizice sau psihice prelungite în timp;
actele de cruzime trebuie să existe înainte de deces sau înainte de cunoaşterea decesului; nu se va
reţine circumstanţa agravantă generală de la art. 77 lit. b) teza I C. pen., dar se poate reţine art. 77
lit. b) teza a II-a C. pen. (supunerea victimei la tratamente degradante) în cazul săvârşirii unui omor
atât prin cruzimi, cât şi prin supunerea victimei la tratamente degradante; reprezintă o circumstanţă
reală.
Trebuie subliniat faptul că, circumstanţele personale de la lit. a)-d) pot deveni reale în
măsura în care ceilalţi participanţi la săvârşirea infracţiunii le-au cunoscut şi au acţionat în acelaşi
scop cu autorul.
Astfel, circumstanţele reale de la lit. f)-h) se răsfrâng asupra celorlalţi participanţi dacă
aceştia le-au cunoscut/prevăzut.
b) În ceea ce privește urmarea imediată observam că, aceasta constă în moartea victimei,
survenită, fară îndoială, așa cum se evidențiază și în practică, imediat sau la un anumit interval de
43
44
Ibidem
32
timp.
c) Pe de altă parte, în cazul legăturii de cauzalitat, trebuie ca (in)acţiunea să reprezinte
cauza morţii.
2.2.4 Latura subiectivă
a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a omorului prevăzută în C. pen. este

intenţia în ambele sale modalităţi, adică fie intenţie directă, atunci când făptuitorul a prevăzut
rezultatul acţiunii (inacţiunii) sale (moartea victimei) şi a urmărit producerea acestuia (de exemplu,
făptuitorul, în mod voluntar, îndreaptă arma spre victimă, doreşte să o ucidă şi o împuşcă), fie
intenţie indirectă, când făptuitorul a prevăzut rezultatul acţiunii sale şi, fără a-l urmări, a acceptat
totuşi posibilitatea survenirii acestuia.
Prin urmare, infracţiunea de omor calificat cere întotdeauna intenţia făptuitorului de a
omorî, rezultat pe care acesta îl prevede, fie ca pe o consecinţă sigură a faptei, fie ca pe o
eventualitate. Intenţia autorului de a ucide victima poate rezulta din activitatea materială obiectivă
desfăşurată de acesta. Instanţele de judecată reţin cu regularitate (ca o prezumţie relativă) intenţia
de a ucide la persoana care loveşte victima cu instrumente apte de a produce moartea (cuţit, topor,
ciomag, sapă, ciocan), în regiuni vitale ale corpului (cap, inimă, piept, stomac) şi cu intensitate
(prin perforarea ţesuturilor şi secţionarea organelor) ori la cel care trage cu o armă de foc în direcţia
capului, pieptului victimei sau dacă strânge cu putere victima cu mâinile de gât, până la sufocare.
În toate aceste cazuri, cunoştinţele elementare şi experienţa de fiecare zi oferă suficiente date
făptuitorului pentru a-şi da seama de consecinţele unor asemenea acţiuni. În situaţiile în care din
activitatea materială nu se poate desprinde intenţia făptuitorului de a ucide, aceasta poate fi stabilită
pe baza altor fapte şi împrejurări rezultate din mijloacele de probă administrate cu prilejul
soluţionării cauzei.45
S-au purtat unele discuţii privind existenţa infracţiunii de omor în situaţia în care făptuitorul
îşi îndreaptă acţiunea asupra unei persoane pe care vrea să o ucidă, dar, din cauza unei manipulări
greşite a instrumentului folosit sau din cauza altor situaţii accidentale, rezultatul se produce asupra
altei persoane (aberratio ictus sau devierea acţiunii).46
45
46
33
Practica judiciară este consecventă în a stabili că, şi în această situaţie, fapta constituie
infracţiunea de omor, ca şi în cazul erorii asupra victimei, deoarece, chiar dacă făptuitorul a avut
în vedere o altă persoană, el a prevăzut şi a dorit să ucidă un om, ceea ce este suficient pentru
existenţa infracţiunii.
În acest sens, s-a hotărât că fapta inculpatului care, în timpul unui conflict petrecut pe o
stradă în Bucureşti, la care au participat mai multe persoane, a urmărit să îi aplice altei persoane o
lovitură cu cuţitul, dar a înjunghiat în zona toraco-abdominală o altă persoană, cauzând decesul
acesteia, constituie infracţiunea de omor, chiar dacă persoana vizată a fost alta, însă rezultatul s-a
produs asupra victimei, întrucât, din cauze independente de voinţa inculpatului (cauze
accidentale), a fost suprimată viaţa unei alte persoane decât cea împotriva căreia inculpatul şi-a
desfăşurat activitatea infracţională (aberratio ictus).47
b) În ceea ce privște mobilul, instanţa de judecată trebuie să fie preocupată în stabilirea, în
fiecare caz, a mobilului faptei de omor, deoarece acesta influenţează gravitatea concretă a faptei,
contribuind la realizarea unei juste individualizări judiciare a pedepsei, întrucât, potrivit art. 74
alin. (1) lit. d) C. pen., motivul sau mobilul infracţiunii constituie unul dintre criteriile de
individualizare judiciară a pedepsei închisorii ca durată în cazul infracţiunii de omor simplu.
În cazul în care se stabileşte că mobilul (motivul) a fost unul special, se poate schimba
încadrarea juridică a faptei. De exemplu, când mobilul faptei de omor l-a constituit „interesul
material”, fapta va fi încadrată în textul art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen., pentru că o astfel de
împrejurare atribuie faptei un caracter mai grav, devenind omor calificat.
c) Scopul infracţiunii de omor nu are valoare de element obligatoriu al laturii obiective a
acestei infracţiuni, dar cunoaşterea lui va ajuta instanţa la stabilirea duratei pedepsei cu închisoarea
pentru săvârşirea acestei infracţiuni.
Dacă se constată că omorul a fost săvârşit în scopul de a se sustrage ori de a sustrage pe
altul de la tragerea la răspunderea penală ori de la executarea unei pedepse sau pentru a înlesni sau
ascunde săvârşirea unei infracţiuni, fapta va fi încadrată la omor calificat [art. 189 alin. (1) lit. c)
şi d) C. pen.], pentru că legiuitorul a apreciat că astfel de scopuri duc la o periculozitate mai ridicată
a infractorului.
47
34
CAPITOLUL III: ALTE ASPECTE RELEVANTE CU PRIVIRE LA INFRACȚIUNEA
DE OMOR CALIFICAT
3.1 Forme. Modalități. Sancțiuni
a) Forme
Infracţiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârşită în oricare dintre formele
sale: acte pregătitoare, tentativă, ca forme atipice, şi infracţiune consumată, ca formă tipică a
acestei infracţiuni.
- Actele pregătitoare nu sunt incriminate, dar ele pot avea valoare de acte de complicitate,
dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul şi dacă au servit la săvârşirea infracţiunii, iar
când sunt efectuate de către autor, ele evidenţiază, de regulă, intenţia premeditată.
- Tentativa la omorul calificat este incriminată în art. 189 alin. (2) C. pen. Această formă
imperfectă a omorului poate să apară în oricare dintre modalităţile normative (întreruptă, perfectă
sau fără efect).
- Consumarea infracţiunii de omor calificat are loc în momentul în care se produce, în urma
activităţii infracţionale a făptuitorului, rezultatul cerut de lege, şi anume încetarea din viaţă a
victimei (sau victimelor) infracţiunii. În ipotezele în care legiuitorul condiţionează existenţa
omorului deosebit de grav de urmărirea unui scop, nu interesează, pentru stabilirea momentului
consumării infracţiunii, dacă a fost sau nu realizat scopul vizat.
b) Modalități
În ceea ce privește consumarea infracțiunii de omor calificat, consumarea acesteia are loc
în momentul în care, datorită acțiunii de ucidere, victima a decedat.48
A. Omorul cu premeditare [art. 189 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Omorul cu premeditare, denumit asasinat, are o gravitate mai ridicată decât omorul simplu
din cauza periculozităţii infractorului, care îşi pregăteşte cu sânge rece acţiunea de a ucide,
dovedind o totală fermitate în realizarea hotărârii infracţionale.
48
35
Legea, deşi a prevăzut premeditarea ca element circumstanţial agravant al omorului
calificat, nu a explicat înţelesul acestui termen.49 Majoritatea doctrinei penale, cât şi practica
judiciară, consideră că omorul este săvârşit cu premeditare atunci când, de la luarea hotărârii de a
ucide o persoană şi până la punerea în executare a acestei hotărâri, a trecut un anumit interval de
timp în care făptuitorul a reflectat asupra executării şi a pregătit această executare prin procurarea,
confecţionarea sau adaptarea mijloacelor ori culegerea informaţiilor necesare, precum şi prin
luarea oricăror altor măsuri care au creat condiţii favorabile săvârşirii omorului.
Din definiţia dată premeditării, ca element circumstanţial agravant al omorului, rezultă că
aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până
în momentul executării infracţiunii;
b) în acest interval de timp cuprins între momentul luării hotărârii infracţionale şi momentul
executării acestei hotărâri, făptuitorul trebuie să mediteze, să reflecteze asupra modului cum va
săvârşi infracţiunea;
c) în intervalul de timp scurs între momentul luării hotărârii şi momentul începerii
executării omorului, făptuitorul trebuie să efectueze acte de pregătire, care pot consta în
confecţionarea, adaptarea sau procurarea de instrumente ori mijloace necesare săvârşirii omorului
sau de informaţii care să creeze condiţii favorabile săvârşirii faptei.
În lipsa oricăreia dintre aceste condiţii, nu există premeditare, ci există omor simplu.
Practica judiciară este unitară în a ţine seama de existenţa acestor condiţii pentru a constata
premeditarea ca element circumstanţial agravant al omorului calificat.
Astfel, instanţa a decis că, în cazul când între momentul luării rezoluţiei infracţionale de a
ucide victima şi săvârşirea infracţiunii de omor a trecut un interval de timp care a fost mai
îndelungat decât cel obişnuit, iar infractorul a conceput un plan de realizare a rezoluţiei
infracţionale prin care a reuşit, folosindu-se de o altă persoană, să atragă victima la o oră târzie din
noapte într-un loc retras, necirculat, unde a ucis-o, fapta constituie omor calificat săvârşit cu
premeditare.50
La fel, s-a hotărât că, pentru a se reţine săvârşirea omorului cu premeditare, nu este suficient
ca autorul să comită acţiunea după un anumit timp de la momentul conflictului, ci, după o perioadă
49
M. Udroiu, ,,Drept penal. Partea generală. Partea special”, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 243-244
50
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 1910 din 25 mai 2009
36
de timp în care se poate reflecta asupra săvârşirii faptei, să ia hotărârea de a o comite şi să facă
acte concrete de pregătire în acest sens.51
Dimpotrivă, instanţa a apreciat că nu poate fi reţinută premeditarea ca element
circumstanţial agravant al omorului calificat, atât timp cât fapta a fost determinată de atitudinea
provocatoare a victimei, inculpatul comiţând acţiunea violentă ce a avut ca urmare moartea
victimei sub stăpânirea puternicei tulburări sau emoţii, care nu i-a permis să acţioneze liber în
luarea hotărârii de a săvârşi fapta respectivă şi mai ales în realizarea actelor de pregătire apte să
întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.52
De asemenea, s-a decis că nu se poate reţine premeditarea în ipoteza unei altercaţii produse
în apropierea locuinţei inculpatului care, pentru a se răzbuna, a intrat în casă, s-a înarmat cu un
cuţit, după care, găsind victima, a încercat să o ucidă.53
B. Omorul săvârşit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen.]
Caracterul mai grav al omorului săvârşit din interes material este dat de periculozitatea
infractorului, care recurge la săvârşirea faptei pentru satisfacerea intereselor materiale. Interesul
material prevăzut de lege de natură să agraveze omorul constă în orice avantaj sau beneficiu de
natură patrimonială, de exemplu, dobândirea unei succesiuni, stingerea unei obligaţii ori stingerea
unei datorii, încasarea preţului promis pentru săvârşirea omorului, obţinerea unor sume de bani, a
unor bunuri materiale ori a unor titluri de valoare etc.
Pentru existenţa acestui element circumstanţial agravant al omorului calificat, este suficient
să se constate că făptuitorul a ucis din interes material, fiind convins că, săvârşind omorul,
interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală şi că banii ori bunurile victimei îi vor reveni
de drept (de exemplu, prin dispariţia victimei, făptuitorul moşteneşte bunurile acesteia).
Nu există omor calificat din interes material, ci omor calificat săvârşit pentru a înlesni sau
a ascunde săvârşirea altei infracţiuni, în situaţia în care autorul comite omorul pentru a înlesni sau
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii [art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.].
Ori de câte ori mobilul omorului a fost altul, de exemplu, ura, gelozia, elementul
circumstanţial agravant în discuţie nu se realizează, chiar dacă, în urma comiterii omorului,
infractorul ar obţine un avantaj material.
51
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1014 din 9 iunie 1993
52
I.C.C.J., dec. nr. 1224 din 24 februarie 2006
53
C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 septembrie 1990
37
Pentru existenţa împrejurării de agravare a omorului prevăzute în art. 189 alin. (1) lit. b) C.
pen., este irelevant dacă interesul material a fost sau nu satisfăcut, suficient fiind ca acest interes
să constituie mobilul omorului.
Se va reţine omor calificat şi fapta va fi încadrată în art. 189 alin. (1) lit. b) C. pen. şi în
ipoteza în care infractorul a urmărit să ucidă o anume persoană în vederea realizării unor interese
materiale, dar, din cauza erorii ori manevrării greşite a instrumentelor (aberratio ictus), a ucis o
altă persoană.54
Omorul săvârşit din interes material, vizând latura subiectivă a infracţiunii, va fi considerat
ca o circumstanţă personală, în consecinţă, netransmisibilă participanţilor. Poate deveni o
circumstanţă reală dacă toţi participanţii au acţionat cu acelaşi mobil (interes material).
C. Omorul săvârşit pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse [art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârşit în această împrejurare este dată, pe de o parte, de scopul
urmărit de făptuitor, şi anume sustragerea sa ori a altei persoane de la răspundere penală sau de la
executarea unei pedepse, afectând în acest mod şi activitatea de înfăptuire a justiţiei, iar, pe de altă
parte, de periculozitatea făptuitorului, care nu ezită să suprime viaţa unei persoane pentru a se
sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la o măsură judiciară.
Pentru realizarea elementului circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art.
189 alin. (1) lit. c) C. pen., este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
a) să fi început urmărirea penală împotriva făptuitorului sau a altei persoane ori să fie
căutaţi pentru a răspunde penal sau să se fi luat o măsură judiciară ori să se fi pronunţat o
condamnare împotriva făptuitorului sau a altei persoane;
b) făptuitorul să săvârşească uciderea victimei în scopul de a se sustrage ori de a sustrage
pe altul de la răspunderea penală sau executarea unei pedepse. Nu este necesar ca scopul să fi fost
efectiv realizat, ci apare suficient ca scopul special să fi fost determinant în luarea de către făptuitor
a hotărârii de a ucide o persoană şi să fi existat în momentul săvârşirii omorului.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. cu cele cuprinse în art. 257 C.
pen. (ultrajul) sau în art. 279 C. pen. (ultrajul judiciar) rezultă că, dacă victima omorului este un
funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în
exercitarea acestei atribuţii, sau un judecător ori procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu
54
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1721/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, p. 70
38
ori un avocat, omorul va fi absorbit în conţinutul ultrajului sau al ultrajului judiciar şi urmează să
se aplice o pedeapsă majorată în raport cu cea prevăzută pentru omorul calificat. Victimă a
omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. c) C. pen. poate fi numai acea persoană care nu
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau nu este procuror ori judecător sau
avocat. Se pot afla în postura de victime ale acestei infracţiuni persoane care ar putea anunţa, sesiza
organele judiciare ori care ar putea să predea pe făptuitor sau o altă persoană.
Elementul circumstanţial de agravare a omorului calificat pe care îl analizăm are caracter
personal, nu se răsfrânge asupra participanţilor decât în situaţia în care au acţionat având acelaşi
scop special ca şi autorul.
D. Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [art. 189 alin.
(1) lit. d) C. pen.]
Gravitatea omorului săvârşit în această împrejurare este generată, ca şi la împrejurarea
precedentă, pe de o parte, de scopul urmărit de făptuitor, care, de această dată, constă fie în
ascunderea unei infracţiuni săvârşite anterior, de el sau de altă persoană, fie în înlesnirea săvârşirii,
de el sau de către o altă persoană, a unei alte infracţiuni, iar, pe de altă parte, de periculozitatea
făptuitorului, care nu ezită să suprime viaţa unei persoane pentru îndeplinirea scopului josnic avut
în vedere de el. 55
Din examinarea conţinutului dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. rezultă că, pentru
realizarea elementului circumstanţial agravant al omorului calificat descris în acest text de lege, se
impune îndeplinirea a două condiţii:
a) existenţa unei alte infracţiuni care s-a săvârşit sau existenţa unei hotărâri de a săvârşi o
infracţiune determinată;
b) omorul să fie săvârşit în scopul special cerut de lege, şi anume fie înlesnirea săvârşirii
de către făptuitor sau de către altul a unei infracţiuni, fie ascunderea uneia săvârşite anterior. Prin
expresia „a înlesni săvârşirea altei infracţiuni” se înţelege facilitarea ori uşurarea comiterii
acesteia.56
De exemplu, pentru a sustrage o sumă mare de bani dintr-o bancă, făptuitorul ucide
paznicul; ori pentru a putea evada dintr-un penitenciar, deţinutul îl ucide pe gardian. „A ascunde
55
56
39
săvârşirea altei infracţiuni” înseamnă a face ca aceasta să nu fie cunoscută, ştiută, descoperită de
o altă persoană sau de autorităţi.
De exemplu, făptuitorul ucide un martor sau un participant la comercializarea de
stupefiante ori care cunoaşte sau a contribuit la săvârşirea unui trafic de arme ori ucide victima
unui viol pe fondul panicii create de strigătele acesteia.
În ipoteza în care scopul constă în înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni, nu interesează dacă
făptuitorul urmează sau nu să participe la acea infracţiune ori dacă infracţiunea respectivă se
comite ulterior sau concomitent cu omorul ori dacă scopul s-a realizat efectiv sau nu.
În situaţia ascunderii altei infracţiuni, nu are relevanţă dacă omorul s-a comis după sau
concomitent cu acea infracţiune.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen. cu cele prevăzute la lit. e) din
acelaşi text rezultă că infracţiunea a cărei săvârşire a fost înlesnită sau ascunsă prin comiterea de
către făptuitor a omorului trebuie să fie alta decât omorul. În această din urmă variantă (când
infracţiunea înlesnită sau ascunsă este tot un omor), vor deveni incidente dispoziţiile art. 189 alin.
(1) lit. e) C. pen.
Elementul circumstanţial agravant al omorului săvârşit pentru a înlesni sau ascunde
săvârşirea altei infracţiuni, având caracter personal, nu se răsfrânge asupra participanţilor decât în
cazul şi asupra acelora care acţionează în acelaşi scop special ca autorul.
E. Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau
o tentativă la infracţiunea de omor [art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Acest element circumstanţial de agravare a omorului calificat vizează necesitatea
sancţionării mai aspre a persistenţei infracţionale a făptuitorului în săvârşirea de fapte de suprimare
a vieţii şi care dovedeşte periculozitatea deosebită ce îl caracterizează.
Pentru a se reţine omorul calificat prevăzut la art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., se cere să fie
constatată o singură condiţie, şi anume ca făptuitorul să fi săvârşit mai înainte o infracţiune de
omor sau o tentativă la infracţiunea de omor, neavând relevanţă dacă pentru aceste fapte subiectul
activ a fost condamnat definitiv sau dacă executase ori nu pedeapsa pronunţată; nu are relevanţă
durata scursă de la omorul anterior, nici dacă a intervenit vreo cauză de înlăturare a răspunderii
penale sau a consecinţelor condamnării (amnistia, reabilitarea).57
57
40
Dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. devin incidente şi în cazul în care omorul anterior
a fost comis în stare de provocare sau în prezenţa altor circumstanţe atenuante.
În art. 242 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind
Codul penal se prevede că, „În aplicarea dispoziţiilor art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., prin
infracţiune de omor comisă anterior se înţelege orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu
intenţia prevăzută în art. 16 alin. (3) din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art.
190 şi art. 200 din Codul penal”.
Potrivit acestor dispoziţii, rezultă neîndoielnic faptul că prevederile art. 189 alin. (1) lit. e)
C. pen. devin incidente numai dacă făptuitorul care a comis un omor simplu sau calificat mai
săvârşise anterior un omor intenţionat (simplu sau calificat), şi nu alte fapte care au ca urmare
imediată suprimarea vieţii persoanei, cum sunt uciderea la cererea victimei, uciderea nou-
născutului săvârşită de către mamă sau alte fapte de ucidere săvârşite din culpă ori care au ca
urmare praeterintenţionată moartea victimei.58
De asemenea, săvârşirea unor variante speciale ale infracţiunii de omor (art. 257 – ultraj,
art. 279 – ultrajul judiciar, art. 401 – atentatul care pune în pericol securitatea naţio nală, art. 408
– infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, când sunt săvârşite
contra vieţii) realizează situaţiapremisă pentru a opera acest element circumstanţial agravant al
omorului calificat.59
După modul de exprimare a legiuitorului în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen. şi
raţiunea instituirii acestui element circumstanţial agravant al omorului calificat, rezultă că
întotdeauna aceste prevederi devin incidente dacă infractorul a săvârşit un omor consumat sau o
tentativă la infracţiunea de omor şi se constată că acesta, anterior, mai săvârşise un omor sau o
tentativă la infracţiunea de omor.
În această situaţie, distingem o unitate de subiect activ (aceeaşi persoană comite sau
participă la săvârşirea infracţiunii de omor sau a tentativei la această infracţiune, după ce anterior
mai săvârşise aceste fapte, astfel că, în baza unor hotărâri infracţionale distincte, ucide sau pune în
pericol viaţa unor persoane diferite).
58
59
41
În literatura de specialitate s-a apreciat că sunt aplicabile dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit.
e) C. pen. şi în cazul în care tentativa la infracţiunea de omor şi omorul consumat asupra aceleiaşi
victime au fost săvârşite pe baza unor rezoluţii distincte şi în împrejurări diferite, fiecare dintre
aceste fapte păstrându-şi propria sa individualitate (de exemplu, inculpatul a comis o primă
tentativă de omor asupra soţiei şi, după ce şi-a executat pedeapsa, revenind acasă, a comis un omor
asupra aceleiaşi victime).
În aceste condiţii, dacă tentativa şi omorul consumat asupra aceleiaşi victime au fost
săvârşite în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale, fapta consumată absoarbe în chip natural
tentativa, neputându-se reţine infracţiunea de omor calificat, forma consumată, prevăzută în art.
189 alin. (1) lit. e) C. pen. Această soluţie se impune, chiar dacă între tentativa la infracţiunea de
omor şi omorul consumat s-ar fi interpus o oarecare durată de timp.
Elementul circumstanţial prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen., având caracter
personal, nu se transmite participanţilor decât dacă au şi antecedentul cerut de lege autorului.
F. Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.]
Gravitatea deosebită a omorului săvârşit asupra a două sau mai multor persoane este
generată de pluralitatea victimelor, cât şi de periculozitatea infractorului, care ucide intenţionat
două sau mai multe persoane.
În legătură cu interpretarea dispoziţiei din art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. au fost exprimate
două opinii.
Într-o primă opinie, s-a apreciat că elementul circumstanţial al omorului calificat pe care îl
analizăm există atunci când uciderea a două sau mai multor persoane a avut loc printr-o singură
acţiune. Astfel, iniţierea unei explozii care provoacă moartea mai multor persoane, descărcarea
unei arme automate asupra unui grup de persoane, care a avut ca rezultat uciderea a cel puţin două
persoane, punerea de otravă în mâncarea destinată mai multor persoane şi uciderea lor sunt
exemple de asemenea activităţi ce pot provoca uciderea mai multor persoane. Potrivit acestei
opinii, dacă s-au comis mai multe omoruri prin mai multe acţiuni de către acelaşi infractor, va
exista element circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. e) C.
pen. (de exemplu, infractorul, în urma unui conflict cu două persoane, a hotărât să le ucidă: pe una
a înjunghiat-o, pe alta a sugrumat-o).60
60
42
Într-o a doua opinie, dominantă în literatura de specialitate, se consideră că ceea ce este
esenţial pentru încadrarea faptei în dispoziţiile art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. este producerea morţii
a două sau mai multor persoane în aceeaşi împrejurare, cu aceeaşi ocazie, indiferent dacă este
vorba despre o singură acţiune sau despre acţiuni diferite. Acest mod de a raţiona se întemeiază,
în principal, pe argumente de text, şi anume pe faptul că art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. care
incriminează omorul calificat se referă la săvârşirea omorului în anumite „împrejurări”, de unde
se deduce că ceea ce interesează este ca moartea a două sau multor persoane să se producă în
aceeaşi împrejurare.61
În virtutea acestei opinii, elementul circumstanţial agravant prevăzut în art. 189 alin. (1)
lit. f) C. pen. se reţine atât în situaţia în care omorul multiplu s-a produs când s-a folosit o bombă,
dar şi în ipoteza în care făptuitorul a tras succesiv focuri de armă asupra mai multor victime ori a
lovit cu cuţitul două sau mai multe persoane. De aceea, dacă cel de-al doilea omor a fost comis
după o perioadă de timp care indică o nouă activitate infracţională sau a fost comis la scurt interval,
însă în împrejurări diferite, nu va exista unitatea infracţională prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f)
C. pen., ci o pluralitate de infracţiuni care atrage aplicarea dispoziţiilor din art. 189 alin. (1) lit. e)
C. pen. Practica judiciară a adoptat această ultimă opinie, pe care o apreciem ca fiind concordantă
cu voinţa legiuitorului.62
Astfel, instanţele de judecată au decis că există omor săvârşit asupra a două sau mai multor
persoane dacă inculpatul, urmărind să o ucidă pe concubina sa, a aruncat conţinutul unei damigene
cu benzină într-o cameră unde dormeau mai multe persoane, provocând, prin incendiu, moartea
acestora, ori a aruncat o cantitate de benzină, căreia i-a dat foc, peste doi copii ai concubinei,
omorându-i; sau, găsindu-şi soţia în locuinţa vecinului într-o situaţie de vădită intimitate, l-a ucis
pe vecin, aplicându-i asupra capului lovituri cu un băţ, iar pe soţie a ucis-o în curtea domiciliului;
ori în cazul în care inculpatul a ucis cu aceeaşi ocazie două persoane – prin lovire cu un corp
tăietordespicător, respectiv prin sugrumare.
Apreciem că, pentru reţinerea elementului circumstanţial agravant al omorului calificat la
care ne referim, este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
61
O. Predescu, A. Hărăstășanu, ,,Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă Codul penal - Noul cod penal”,
Editura Universul Juridic, București, 2012, p. 77
62
O. Predescu, A. Hărăstășanu, op. cit., p. 78
43
a) pluralitatea de victime, adică uciderea efectivă a două sau mai multor persoane. Când
niciuna dintre persoanele asupra cărora a fost îndreptată acţiunea de ucidere nu a fost ucisă, fapta
constituie tentativă la infracţiunea de omor calificat prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen.
Situaţia în care făptuitorul a reuşit să ucidă doar o persoană dintre cele vizate a generat unele
controverse în practica judiciară.63
Din acest motiv, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie a declarat recurs în interesul legii cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 176 alin. (1) lit.
b) C. pen. anterior [art. 189 alin. (1) lit. f) C. pen. actual], în cazul actelor de violenţă săvârşite în
aceeaşi împrejurare, cu intenţia de a ucide, asupra a două persoane, dintre care una a decedat.
Secţiile Unite au admis recursul în interesul legii şi au stabilit că actele de violenţă cu intenţia de
a ucide, săvârşite în aceeaşi împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat,
constituie atât infracţiunea de omor – simplu sau calificat – comisă asupra unei singure persoane,
cât şi tentativă la infracţiunea de omor, după caz, simplu sau calificat, aflate în concurs;64
b) unitatea de împrejurare, care presupune ca faptele de ucidere a victimelor să fie săvârşite
într-o anumită unitate de timp şi de loc;
c) intenţia de a ucide două sau mai multe persoane. Din punct de vedere al laturii subiective,
se cere ca autorul să acţioneze cu intenţie faţă de fiecare victimă în parte. Dacă cerinţa intenţiei
este îndeplinită numai în raport cu una dintre victime, iar uciderea celeilalte (celorlalte) persoane
s-a produs din culpa făptuitorului, se aplică regulile concursului de infracţiuni între infracţiunea
de omor (simplu, calificat) şi infracţiunea de ucidere din culpă.
Elementul circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. f)
C. pen. are caracter real şi se aplică participanţilor în măsura în care aceştia l-au cunoscut.
G. Omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.]
Gravitatea omorului astfel săvârşit decurge atât din împrejurarea că victimă este nu numai
mama, ci şi fătul, pentru că, odată cu uciderea femeii gravide, se suprimă şi produsul de concepţie,
cât şi din periculozitatea făptuitorului, care evidenţiază caracterul inuman al faptei şi dispreţul pe
care îl manifestă faţă de viaţa omului în general.
Pentru existenţa acestui element circumstanţial al omorului calificat, este necesar a se
constata îndeplinirea cumulativă a două condiţii:
63
Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 137 din 4 februarie 2007
64
I.C.C.J., S.U., dec. nr. V din 20 februarie 2006
44
a) graviditatea victimei. Aceasta presupune ca starea de graviditate a victimei să fie una
reală. Dacă făptuitorul săvârşeşte omorul fiind convins că victima este gravidă, dar în realitate se
constată inexistenţa sarcinii, fapta nu se încadrează la infracţiunea de omor calificat prevăzută la
art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen., ci la omor simplu sau la omor calificat, dacă se reţine un alt element
circumstanţial agravant, după caz. De asemenea, elementul circumstanţial agravant al omorului
calificat pe care îl analizăm nu va opera în caz de eroare asupra identităţii persoanei ori de aberratio
ictus, decât dacă femeia vizată, cât şi cea ucisă sunt gravide;
b) cunoaşterea de către făptuitor a stării de graviditate a victimei. Făptuitorul trebuie să
cunoască starea de graviditate a victimei în momentul în care se comite actul de ucidere, indiferent
de stadiul sarcinii. Necunoaşterea acestei împrejurări exclude, potrivit art. 30 alin. (3) C. pen.,
calificarea faptei ca omor calificat în această modalitate.
Elementul circumstanţial al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. g) C. pen.
are caracter real şi va fi aplicabil participanţilor dacă se va stabili că aceştia au cunoscut sau cel
puţin au prevăzut că victima omorului este o femeie gravidă.65
H. Omorul săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.]
Acest element circumstanţial agravant al omorului calificat face ca infracţiunea să aibă o
gravitate foarte ridicată datorită, în principal, periculozităţii făptuitorului, care denotă, prin felul
de a acţiona, ferocitate, sadism, un mod barbar de săvârşire cu violenţă a omorului, faptă care
produce în conştiinţa colectivă şi individuală un sentiment de oroare şi de insecuritate socială.
Legea penală nu explică ce se înţelege prin cruzimi, aşa că accepţiunea sa este cea din
vorbirea curentă, şi anume aceea de atitudine, faptă crudă, ferocitate, bestialitate, barbarie,
cruzime.
Aşadar, prin „cruzimi”, ca element circumstantial agravant al omorului calificat, trebuie să
se înţeleagă modurile, procedeele, mijloacele şi actele de violenţă aplicate victimei, de natură sau
pentru a-i provoca suferinţe deosebit de mari şi prelungite în timp, fie pentru a o ucide, fie pentru
a o chinui înainte de a o ucide sau înainte de survenirea morţii acesteia.
Este de subliniat faptul că nu trebuie confundate cruzimile la care se referă art. 189 alin.
(1) lit. h) C. pen. cu suferinţele inerente oricărei acţiuni de ucidere (de exemplu, durerile provocate
de glonţul tras sau de otrava absorbită), astfel de suferinţe destul de grele se produc în majoritatea
cazurilor de omor, fără ca prin aceasta omorul să capete caracterul de omor calificat.
65
I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4245/2007
45
Dimpotrivă, s-a decis că nu constituie omor prin cruzimi dacă activitatea violentă a
inculpatului s-a desfăşurat în două rânduri (a lovit victima pe zăpadă şi a turnat peste ea o găleată
cu apă, refuzând să îi permită să intre în casă).
Moartea victimei s-a produs după 7 zile din cauza unei insuficienţe respiratorii, pe fondul
unui hemopneumotorax sufocat la o persoană cu multiple tare organice şi uzură biologică
accentuată. În acest caz, suferinţele victimei au fost inevitabile şi subsecvente acţiunii de ucidere
săvârşite de inculpat; acesta nu a urmărit cauzarea unor dureri deosebite, prelungite în timp, cerinţă
de esenţă pentru realizarea omorului prin cruzimi.66
De asemenea, în practica judiciară, justificat, s-a decis că, dacă se reţine infracţiunea
prevăzută în art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen., nu mai este posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 77 lit.
b) teza I C. pen. privitoare la săvârşirea infracţiuni prin acte de cruzime, pentru a se evita o dublă
valorificare a aceleiaşi circumstanţe.
Elementul circumstanţial agravant al omorului calificat prevăzut în art. 189 alin. (1) lit. h)
C. pen. are caracter real şi se aplică participanţilor în măsura în care aceştia l-au cunoscut.
c) Sancţiuni
Infracţiunea de omor calificat fiind cea mai gravă dintre infracţiunile contra vieţii,
legiuitorul a înţeles să prevadă pentru sancţionarea acesteia pedeapsa detenţiunii pe viaţă în
alternanţă cu pedeapsa închisorii de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
La stabilirea pedepsei principale care urmează să se aplice într-un caz concret, instanţa va
ţine seama de criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 C. pen.
Aceste criterii vor fi avute în vedere la alegerea naturii pedepsei (detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea), la stabilirea duratei pedepsei (dacă instanţa s-a decis să aplice închisoarea), cât şi la
stabilirea duratei pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi.67
3.2 Aspecte criminologice
Așa cum am arătat, viața omului este ocrotită de legea penală într-un cadru mai larg, de
ocrotire a persoanei și a principalelor atribute ale acesteia: viața, integritatea corporală, sănătatea,
libertatea, s.a.
66
67
46
Aceste însușiri ale persoanei sunt constituite în valori pe care statul are menirea și obligația
să le ocrotească, să le asigure existența și dezvoltarea, valori ce nu reprezintă realităti izolate,
exclusiv individuale, ci au o importanță socială, în jurul lor formându-se și dezvoltându-se relații
interumane, conferindu-le, de asemenea, caracterul de valori sociale.
În acest sens, săvârșirea oricăror infracțiuni contra persoanei, aducând atingere uneia din
valorile sociale care reprezintă atribute, însușiri ale persoanei, pune în pericol sau vatămă relațiile
sociale care s-au format și se desfășoară pe baza acestor valori sociale.
Legea penală, ocrotind valorile sociale privind persoana, apără totodată, relațile sociale
care se nasc și se dezvoltă în jurul acestor valori.
Așa cum am putut observa, Noul cod penal aduce modificări semnificative în ceea ce
privește infracțiunile de omor, atât sub aspectul structurii capitolului ce circumscrie faptele penale
care au ca urmare moartea victimei, cât și în ceea ce privește conținutul infracțiunilor.
În raport cu vechea reglementare penală, noul cod penal structurează infracțiunile de omor
în două articole: art.188 - omorul și art.189 – omorul calificat, fără a mai cuprinde și omorul
deosebit de grav, infracțiune existentă în vechiul cod penal.
Conținutul infracțiunii de omor calificat prevăzută de art. 189 Cod penal este diferit față de
art. 175 din vechiul cod penal, acesta incluzând unele împrejurări de săvârșire a faptei cuprinse
anterior în infracțiunea de omor deosebit de grav, cum este cazul omorului săvârșit asupra a două
sau mai multe persoane, omorul săvârșit asupra unei femei gravide, omorul săvârșit prin cruzimi
ori de către o persoană care a mai săvârșit un omor.
În cadrul infracțiunilor contra vieții, de-a lungul timpului au existat numeroase controverse
cu privire la momentul începerii vieții, dar și cu privire la momentul în care este declarată moartea
unei persoane.
Așa cum putem observa, în Codul penal anterior erau incriminate avortul, adică
întreruperea ilegală a cursului sarcinii, şi pruncuciderea, care presupunea uciderea copilului nou-
născut imediat după naştere, rămânând în afara acoperirii, din punct de vedere penal, împrejurarea
când fătul a fost vătămat în timpul naşterii, împiedicând astfel instalarea vieţii extrauterine.
Codul penal în vigoare, pe lângă incriminarea faptei de întrerupere a cursului sarcinii în
afara condiţiilor admise de lege şi a faptei de ucidere sau vătămare a nou-născutului imediat după
naştere, incriminează şi fapta de vătămare a fătului în timpul naşterii, care a împiedicat instalarea
vieţii extrauterine.
47
Astfel, în concepţia Codului penal în vigoare, momentul când începe viaţa, ca obiect de
ocrotire penală, este cel al epuizării procesului naşterii copilului, care coincide cu momentul
expulzării acestuia din corpul mamei şi începerea vieţii extrauterine, care impune a fi stabilit printr-
o expertiză medico-legală.
Discutabil este şi momentul producerii rezultatului faptei de omor, adică moartea
persoanei. În legătură cu acest moment, legiuitorul nu oferă niciun termen legal de referinţă şi nici
nu este silit să clarifice acest moment, pentru a distinge infracţiunea de omor de alte infracţiuni.
În acest sens, de regulă, legiuitorul penal foloseşte termeni ca „omor”, „ucidere”, „ucigaş”,
care, deşi evocă rezultatul faptei de omor, şi anume moartea victimei, nu definesc şi nu precizează
în vreun mod momentul când intervine acest rezultat, ceea ce înseamnă că, în această privinţă,
trebuie să ne adresăm cercetătorilor medicali.
Putem observa faptul că, potrivit constatărilor medicale, moartea constituie un proces
compus din mai multe etape, şi anume: preagonia (apariţia stării de luciditate, a stării euforice, de
anxietate), agonia (momentul când se trece de la viaţă la moartea clinică), moartea clinică
(dispariţia funcţiei respiratorii şi a celei cardiace, dispariţia activităţii reflexe, a activităţii electrice
a creierului), moartea reală (oprirea metabolismului şi apariţia morţii reale, a modificărilor
cadaverice ca urmare a acţiunii factorilor de mediu asupra cadavrului).68
Se admite în unanimitate în doctrina medico-legală că odată cu instalarea morţii cerebrale
se poate afirma că s-a produs rezultatul cerut de norma care incriminează omorul. După
confirmarea morţii cerebrale, este posibilă efectuarea de transplanturi de organe, ţesuturi sau celule
în scop terapeutic, cu consimţământul defunctului (voinţă exprimată în scris înainte de moarte) sau
al soţului ori rudelor.
3.3 Aspecte procesuale
Așa cum se poate observa, infracțiuna de omor calificat prezintă mai multe modalități
normative prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. a-h.
În acest sens, s-a stabilit includerea în cadrul omorului calificat a uciderii realizate de către
o persoană care a mai săvârșit un omor, în sensul că s-a stabilit limpede că se reține omorul
68
V. Beliş, op. cit., p. 19
48
calificat, dacă cealaltă infracțiune de omor a fost săvârșită „anterior”, aspect care înlătură astfel
neajunsul semantic dat de textul vechiului cod penal, care genera un echivoc dat de expresia „a
mai săvârșit un omor”, care nu clarifica aspectul temporal de anterioritate, chiar dacă folosea
timpul trecut al verbului „a săvârși”, astfel că se putea considera că fapta constituie omor în formă
agravată, chiar dacă făptuitorul omorului a mai comis ulterior un alt omor.69
Totodată, se poate observa că în noul cod a fost clarificată și situația tentativei de omor
săvârșită anterior ca pe o împrejurare care circumstanțiază omorul.70
Pe de altă parte, așa cum putem seziza, în cadrul art. 189 Cod penal nu-și mai regăsesc
consacrarea împrejurări agravante, care erau incluse în art. 175 din vechiul cod penal, cum ar fi:
omorul săvârșit asupra soțului sau unei rude apropiate, omorul profitând de starea de neputință a
victimei de a se apăra, omorul săvârșit prin mijloace ce pun în pericol viața mai multor persoane,
omorul săvârșit în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale victimei și
omorul comis în public.
Astfel, instanţele de judecată au decis că există omor calificat, săvârşit asupra a două sau
mai multor persoane dacă inculpatul, urmărind să o ucidă pe concubina sa, a aruncat conţinutul
unei damigene cu benzină într-o cameră unde dormeau mai multe persoane, provocând, prin
incendiu, moartea acestora, ori a aruncat o cantitate de benzină, căreia i-a dat foc, peste doi copii
ai concubinei, omorându-i; sau, găsindu-şi soţia în locuinţa vecinului într-o situaţie de vădită
intimitate, l-a ucis pe vecin, aplicându-i asupra capului lovituri cu un băţ, iar pe soţie a ucis-o în
curtea domiciliului; ori în cazul în care inculpatul a ucis cu aceeaşi ocazie două persoane – prin
lovire cu un corp tăietordespicător, respectiv prin sugrumare.
În acest sens, în cadrul conceptului de omor calificat, este interpretată noţiunea de
„cruzimi” şi de către instanţele de judecată în practica judiciară. Astfel, s-a decis că îndeplinesc
condiţiile faptei prevăzute de art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.: uciderea victimei prin lovituri de o
intensitate deosebită, aplicate pe o durată mai lungă de timp71; fapta inculpatului de a lovi victima,
în mod repetat, timp de circa 20 de minute, cu ajutorul unui cablu electric, provocându-i acesteia
leziuni multiple pe 20% din suprafaţa corpului, determinând-o să se arunce de la etajul 4,
decedând72; fapta inculpaţilor care au aplicat victimei 8 lovituri de cuţit şi au lăsat cuţitul în toracele
69
70
Idem, p. 31
71
Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1165 din 22 septembrie 2004
72
C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 229/2000
49
acesteia, producândui intense suferinţe fizice73; fapta inculpatului de a aplica victimei, pe o durată
mai mare de timp, cu intensitate deosebită, repetate lovituri pe aproape întreaga suprafaţă a
corpului, folosindu-se de o bâtă şi de o coadă de târnăcop, şi de a părăsi apoi victima, noaptea, pe
timp rece, determinându-i astfel moartea după 5 ore în chinuri mari74; fapta inculpatului care a
aplicat victimei un număr de şapte lovituri de ciocan în zona capului şi una la degetul 4 al mâinii
stângi, apoi a dezbrăcat victima, care era încă în viaţă, şi a târât-o pe marginea unui lac,
producându-i multiple excoriaţii pe partea dorsală a corpului, după care a abandonat-o.75
În cazul celor mai multe infracţiuni contra persoanei, acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu. La unele dintre acestea, se prevede însă că acţiunea penală se pune în mişcare la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală din culpă,
ameninţarea, hărţuirea, violul în varianta tip şi în cea asimilată, agresiunea sexuală în varianta tip,
hărţuirea sexuală, violarea de domiciliu, violarea sediului profesional, violarea vieţii private şi
divulgarea secretului profesional).
Pe de altă parte, în cazul săvârşirii unora dintre infracţiunile contra persoanei, pot fi
prelevate probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice în Sistemul Naţional de Date
Genetice Judiciare (infracţiunea de omor, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, infracţiunea de
ucidere din culpă, uciderea la cererea victimei, infracţiunea de vătămare corporală, infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, infracţiunea de vătămare corporală din culpă, relele
tratamente aplicate minorului, încăierarea, uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârşită de
către mamă, vătămarea fătului, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, infracţiunea de
sclavie, traficul de persoane, traficul de minori, proxenetismul, infracţiunea de viol, agresiunea
sexuală, infracţiunea de act sexual cu un minor, infracţiunea de perversiune sexuală, infracţiunea
de corupţie sexuală).
De semenea, așa cum am precizat anterior, infracţiunea de omor calificat, fiind cea mai
gravă dintre infracţiunile contra vieţii, legiuitorul a înţeles să prevadă pentru sancţionarea acesteia
73
C.A. Timişoara, dec. pen. nr. 42/1995
74
C.S.J., s. pen., dec. nr. 740/1998, în R.D.P. nr. 4/1999
75
Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1274 din 21 septembrie 2007
50
Astfel, infracțiunea este imprescriptibilă atât în cee ace privește răspunderea penală, cât și
executarea pedepsei.
51
CONCLUZII
Așa cum am putut observa, apărarea vieţii persoanei şi îndeosebi, a vieţii, constituie o
preocupare constant, comună tuturor sistemelor de drept. Din orice orănduire socială, viaţa find
ocrotită de lege nu atât ca fenomen biologic, ci mai presus de toate, ca fenomen social, ca valoare
primară şi absolută a oricărei socitaţi, ca o condiţie indispensabilă a însăşi existenţei socităţii
omeneşti.
Motivul care a stat la baza alegerii acestei teme de licenţă, se regăseşte în importanţa
dreptului penal în studierea infracţiunii de omor calificat. Aceasta importanţă rezultă din faptul că
ştiinţa Dreptului penal special, ce are ca obiect studiul normelor penale care prevăd faptele
calificate de legiuitor ca infracţiuni şi modul în care acestea sunt sancţionate în scopul cunoaşterii
şi aplicării lor corecte de către organele puterii judecătoreşti ale statului de drept.
În esenţă, prin sistemul părţii speciale a dreptului penal se înţelege clasificare sau gruparea
în anumite categorii, grupe, a tuturor infracţinilor prevăzute în normele penale cuprinse în codul
penal şi în legile special în vigoare. Studiul normelor penale speciale se face, prin prisma celor
prevăzute în normele penale generale, dar în elaborarea, interpretarea şi aplicarea lor trebuie avute
în vedere aspectele ce ţin de specificul lor, cum ar fi valoarea socială ocrotită prin intermediul
normelor de incriminare, natura, sfera de cuprindere, lotul pe care-l ocupă în ierarhia valorilor
sociale etc. Ocrotirea relaţiilor sociale, devine în acest mod, obiect al reglementărilor normelor
penale special.
Dintre aceste forme de ocrotire juridică a relaţiilor sociale, ocrotirea prin mijlocirea
dreptului penal este cea mai energică, mai eficientă; în accelaşi timp ea este "ultima ratio",
deoarece dreptul penal n-ar putea interveni decât acolo unde alte mijloace de ocrotire nu s-au
dovedit ineficiente. Prin lucrarea de faţă vreau să atrag atenţia asupra gravităţii faptelor săvârşite
de către cei care au obligaţia de a respecta legea. Pentru o tratare cât mai completă a temei, am
considerat necesar punerea în discuţie a mai multor aspecte, aspecte care sunt discutate pe
cuprinsul a trei capitole teoretice.
52
Drept urmare, potrivit dispozițiilor legale, omorul calificat este incriminat în art. 189 C.
pen. şi constă în omorul săvârşit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
h) prin cruzimi.
omorul deosebit de grav în art. 176.
Așa cum putem observa, infracţiunea de omor calificat este susceptibilă de a fi săvârşită în
oricare dintre formele sale: acte pregătitoare, tentativă, ca forme atipice, şi infracţiune consumată,
ca formă tipică a acestei infracţiuni.
Astfel, actele pregătitoare nu sunt incriminate, dar ele pot avea valoare de acte de
complicitate, dacă sunt efectuate de o altă persoană decât autorul şi dacă au servit la săvârşirea
infracţiunii, iar când sunt efectuate de către autor, ele evidenţiază, de regulă, intenţia premeditată.
Potrivit dispozițiilor legale, tentativa la omorul calificat este incriminată în art. 189 alin.
(2) C. pen. Această formă imperfectă a omorului poate să apară în oricare dintre modalităţile
normative (întreruptă, perfectă sau fără efect).
În ceea ce privește consumarea infracţiunii de omor calificat are loc în momentul în care
se produce, în urma activităţii infracţionale a făptuitorului, rezultatul cerut de lege, şi anume
încetarea din viaţă a victimei (sau victimelor) infracţiunii. În ipotezele în care legiuitorul
53
condiţionează existenţa omorului deosebit de grav de urmărirea unui scop, nu interesează, pentru
stabilirea momentului consumării infracţiunii, dacă a fost sau nu realizat scopul vizat.
Consumarea infracțiunii de omor calificat, consumarea acesteia are loc în momentul în
care, datorită acțiunii de ucidere, victima a decedat.
Potrivit dispozițiilor legale în vigoare, infracţiunea de omor calificat fiind cea mai gravă
dintre infracţiunile contra vieţii, legiuitorul a înţeles să prevadă pentru sancţionarea acesteia
Astfel, am prezentat aspectele primordiale privind infracţiunea de omor calificat dar și
ocrotirea vieții prin mijloacele de drept penal şi am prezentat unele aspecte de drept comparat. De
asemenea, am expus o serie de exemple ale legislaţiilor anterioare şi modificările codului penal
de-a lungul timpului, subliniind importanţa sancţionarii suprimării vietii unei persoane încă din
cele mai vechi timpuri.
54
BIBLIOGRAFIE
Literatură de specialitate
1. Antoniu G., Bualai C., ,,Dicționar de drept penal și procedură penală”, Editura Hamangiu,
București, 2012
2. Antoniu G., Duvac D., ,,Explicații preliminare ale Noului Cod penal. Partea specială”,
Editura Universul Juridic, București, 2013
3. Antoniu G., Pascu I., ,,Explicaţiile noului Cod penal”, Volumul III (Articolele 188-256),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015
4. Beliş V., ,,Medicina legală”, Editura Teora, Bucureşti, 1992
5. Boroi A., ,,Drept penal. Partea specială”, Editura C.H. Beck, București, 2014
6. Buneci P., Pascu I., ,,Curs de drept penal special”, Editura Universul Juridic, București,
2016
7. Dobrinoiu V., Neagu N., ,,Drept penal. Partea specială. Teorie și practică judiciară conform
noului Cod penal”, Editura Universul Juridic, București, 2012
8. Dobrinoiu V., Neagu N., ,,Drept penal. Partea specială”, Editura Universul Juridic,
București, 2014
9. Predescu O., Hărăstășanu A., ,,Drept penal. Partea specială. Examinare comparativă Codul
penal - Noul cod penal”, Editura Universul Juridic, București, 2012
10. Toader T., ,,Drept penal. Partea specială”, Editura Hamangiu, București, 2009
11. Udroiu M., ,,Drept penal. Partea generală. Partea special”, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2014
12. Udroiu M., ,,Drept penal. Partea specială. Noul Cod penal”, Editura C.H. Beck, București,
2015
13. Vlâdoiu N. M., ,,Protecfia constituţională a vieţii, integrităţii fizice şi a integrităţii psihice”,
Bucureşti, Editura Hamangiu, București, 2006
Legislație
1. Codul Penal
2. Declarația Universală a Drepturilor Omului
3. Pactul internațional privind drepturile civile și politice
55
Articole de specialitate
1. Antoniu G., ,,Ocrotirea penală a vieţii persoanei”, în R.D.P. nr. 1/2002
2. Dumneanu L., ,,Infracțiunile contra vieții și săntății persoanei în viziunea dreptului
comparat”, în ,,Revista Națională de Drept”, Nr. 10-12
Practică judiciară
1. C.A. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 229/2000
2. C.A. Timişoara, dec. pen. nr. 42/1995
3. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1014 din 9 iunie 1993
4. C.S.J., s. pen., dec. nr. 1047 din 21 septembrie 1990
5. C.S.J., s. pen., dec. nr. 740/1998, în R.D.P. nr. 4/1999
6. I.C.C.J., dec. nr. 1224 din 24 februarie 2006
7. I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 4245/2007
8. I.C.C.J., S.U., dec. nr. V din 20 februarie 2006
9. Trib. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1165 din 22 septembrie 2004
10. Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 1274 din 21 septembrie 2007
11. Trib. Bucureşti, s. I pen., sent. nr. 137 din 4 februarie 2007
12. Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 1721/1981
56

Omorul Calificat

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Omorul Calificat

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA CREŞTINĂ ,,DIMITRIE CANTEMIR”

FACULTATEA DE ŞTIINŢE JURIDICE ŞI ADMINISTRATIVE

Drept urmare, apărarea persoanei și vieții acesteia, a constituit o preocupare permanentă,

1.1 Norme de drept penal privind infracțiunile contra vieții

1.2 Aspecte comune privind infracțiunile contra vieții

1.3 Aspecte de ordin istoric

1.4 Aspecte de drept comparat privind infracțiunile contra vieții

2.1 Noțiunea de omor calificat

2.2 Condiții preexistente

2.2.1 Obiectul juridic

În literatura de specialitate se face distincția înte obiectul juridic special şi obiectul

2.2.2 Subiecţii infracţiunii

2.2.3 Latura obiectivă

2.2.4 Latura subiectivă

a) Forma de vinovăţie cerută de norma de incriminare a omorului prevăzută în C. pen. este

3.1 Forme. Modalități. Sancțiuni

3.2 Aspecte criminologice

3.3 Aspecte procesuale

S-ar putea să vă placă și