Infracţiuni contra patrimoniului

Furtul
Furtul simplu
1.Conţinutul legal
Potrivit art. 228 alin.(1) C.pen. infracţiunea costă în luarea unui
bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia,
în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept.
Fapta constituie furt şi dacă bunul aparţine în întregime sau în
parte făptuitorului, dar în momentul săvârşirii acel bun se găsea în
posesia sau detenţia legitimă a altei persoane (alin. 2).
Se consideră bunuri mobile şi înscrisurile, energia electrică,
precum şi orice alt fel de energie care are valoare economică.
Furtul a fost încriminat din cele mai vechi timpuri şi este
reglementat de toate legislaţiile moderne. În ţara noastră infracţiunea de
furt a fost reglementată prin art. 306 C.pen. 1864, art. 524 C.pen. 1936
şi art. 208 C.pen. 1968, iar în dreptul penal comparat furtul face
obiectul art. 624 C.pen. italian, art.242 C.pen. german, art.311-1 C.pen.
francez, art. 234 şi urm. C.pen. spaniol, şi art. 186 C.pen. al R. Moldova.
Infracţiunea de furt reprezintă forma tipică a infracţiunilor
patrimoniale şi principala modalitate de prejudicieri a patrimoniului,
având frecvenţă foarte mare în raport cu alte infracţiuni.
2. Condiţiile prealabile
2.1. Obiectul infracţiunii
2.1.1. Obiectul juridic este reprezentat de relaţiile sociale
referitoare la posesia sau detenţia asupra bunurilor mobile. Posesia
asupra bunurilor mobile este exercitată, de regulă, de proprietar, încât
prin ocrotirea posesiei se realizează şi ocrotirea dreptului de proprietate
asupra acestor bunuri. Posesia şi detenţia legitimă sunt ocrotite chiar
împotriva sustragerilor comise de proprietar, în condiţiile prevăzute în
art. 228 alin. 2 C. pen. Posesia nelegitimă este de asemenea apărată,
încât un bun furat poate constitui, la rândul său, obiectul material al altui
furt. Posesia nelegitimă nu este însă apărată faţă de proprietarul bunului.
2.1.2. Obiectul material constă într-un bun mobil, aflat în posesia
sau detenţia altuia, asupra căruia se exercită acţiunea de luare. Prin bun
mobil se înţelege bunul care poate fi deplasat, transportat dintr-un loc
în altul, fără a-şi modifica structura şi calităţile esenţiale. Bunul mobil
poate fi animat sau neanimat. Sunt bunuri animate păsările domestice,

1
precum şi vieţuitoarele care trăiesc în stare naturală, dar se pot afla în
stăpânirea unei persoane. Nu prezintă relevanţă dacă bunurile mobile
sunt principale sau accesorii, divizibile sau indivizibile, fungibile sau
nefungibile, consumptibile sau neconsumptibile. Pot constitui obiect
material al furtului părţi artificiale ale organismului uman, cum ar fi
protezele sau perucile. Banii şi hârtiile de valoare sunt considerate
bunuri mobile şi pot constitui obiectul material al furtului. De
asemenea, pot constitui obiect material al furtului arborii, recoltele,
după ce au fost desprinse de sol, ori fructele după ce au fost culese.
Bunurile imobile nu pot constitui obiect material al furtului,
întrucât norma de încriminare are în vedere un bun mobil. Părţile dintr-
un bun imobil, devin mobile prin detaşare şi pot constitui obiectul
material al infracţiunii.
Se consideră bunuri mobile prin asimilare, potrivit art. 228 alin.
(3) C.pen. şi înscrisurile, energia electrică şi orice alt fel de energie care
are valoare economică. De altfel, furtul de energie electrică a ocazionat
ample dezbateri în literatura juridică. Ulterior, prin art. 85 alin. (1) din
Legea energiei electrice nr. 13/2007 s-a prevăzut că sustragerea de
energie electrică constituie infracţiunea de furt şi se pedepseşte conform
prevederilor Codului penal. În aceste condiţii ne aflăm în situaţia unui
concurs de calificări, însă la intrarea în vigoare a noului Cod penal
textul ar trebui să fie abrogat.
Legea asimilează bunurilor mobile şi înscrisurile care au valoare
probantă sau orice înscrisuri care, având o valoare materială
independentă, fac parte din patrimoniul unei persoane, cum sunt
manuscrisele, memoriile, jurnalele, corespondenţa etc. Întrucât actele
care servesc pentru dovedirea stării civile, pentru legitimare sau
identificare nu mai sunt incluse în categoria bunurilor mobile pentru
care furtul se consideră calificat, vor fi considerate înscrisuri în sensul
art. 228 alin. (3) C.pen.
Bunul mobil trebuie să se afle în posesia sau detenţia altuia în
momentul săvârşirii faptei, cerinţă care este îndeplinită şi atunci când
bunul s-a aflat în stăpânirea de fapt a altei persoane decât proprietarul.
2.2. Subiecţii infracţiunii
2.2.1. Subiect activ poate fi orice persoană, chiar şi proprietarul
sau coproprietarul bunului când fapta se săvârşeşte în condiţiile alin.(2).

2
 Participaţia penală este posibilă sub toate formele, întrucât noul
Cod penal nu mai încriminează furtul comis de două sau mai multe
persoane ca fiind calificat.
2.2.2. Subiect pasiv poate fi orice persoană fizică sau juridică din
posesia sau detenţia căreia s-a sustras bunul. Atunci când prin aceeaşi
faptă au fost sustrase bunuri aparţinând mai multor persoane sau când
asupra bunului concură drepturile patrimoniale ale mai multor
persoane, va exista o pluralitate de subiecţi pasivi. Persoana din posesia
sau detenţia căreia s-a sustras bunul este subiect pasiv, direct, iar
celelalte persoane au calitatea de subiecţi pasivi indirecţi.

3. Conţinutul constitutiv
3.1. Latura obiectivă
3.1.1. Elementul material al infracţiunii constă în acţiunea de
luare a bunului mobil din posesia sau detenţia altuia fără
consimţământul acestuia. Luarea este o formă a sustragerii, care constă
în scoaterea fizică a bunului din sfera de stăpânire a persoanei în posesia
sau detenţia căreia se află acel bun şi trecerea sa în sfera de stăpânire a
făptuitorului.
Acţiunea de luare, deşi este unică, se realizează prin două acte
distincte:
- deposedarea, care însemnă scoaterea bunului din sfera de
stăpânire a posesorului sau detentorului, şi,
- imposedarea, care constă în trecerea acelui bun în sfera de
stăpânire a făptuitorului. De regulă, aceste acte se succed încât este
dificil să fie delimitate.
Luarea depinde de specificul obiectului infracţiunii şi se poate
realiza în moduri diferite, prin ridicarea bunului, deplasarea acestuia sau
chiar lăsarea sa în locul în care se găseşte, dar în aşa fel încât bunul să
iasă din sfera de stăpânire a posesorului sau detentorului şi să intre în
sfera de stăpânire a făptuitorului. Sub acest aspect, în practica judiciară
s-a decis că scoaterea dintr-un siloz a unei cantităţi de cereale şi
transportarea ei, în saci, lângă gardul unităţii unde infractorul a fost
surprins în timp ce arunca sacii peste gard constituie infracţiunea de furt
consumat, iar nu tentativă la aceasta. Furtul de autovehicule priveşte
atât luarea unui autovehicul din posesia sau detenţia altuia, fără
consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe opul de a şi-l

3
însuşi pe nedrept, cât şi luarea acestuia în scopul de a-l folosi pe nedrept,
caz în care va fi dată infracţiunea de furt în scop de folosinţă prev. de
art. 230 alin. (1) C.pen. Sustragerea de bunuri electrocasnice , precum
şi luarea unui vehicul înscopul de a-l folosi pentru transportul acestor
bunuri întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de furt, în
concurs, prevăzute de art. 228 alin. (1) şi art.230 alin.(1) C.pen. Dacă
pentru luarea bunului făptuitorul a pătruns în locuinţa persoanei
vătămate, se va reţine numai infracţiunea de furt calificat prev. de art.
229 alin. (2) lit. b) C.pen. 2009, iar nu două infracţiuni în concurs, una
de furt, şi cealaltă de violare de domiciliu, cum s-a decis în practica
judiciară, sub incidenţa Codului penal 1968. În cazul în care furtul a
fost comis prin efracţie sau escaladare există o singură infracţiune de
furt calificat, situaţie care se va menţine şi după intrarea în vigoare a
noului Cod penal, potrivit art. 229 alin. (1) lit. d).
Bunul trebuie să fie luat fără consimţământul persoanei vătămate,
însă în literatura juridică s-a exprimat opinia că această prevedere este
de prisos, întrucât cerinţa rezultă implicit din modul cum este formulat
scopul săvârşirii faptei. De altfel, această cerinţă este prevăzută numai
de art. 234 C.pen. spaniol, însă nu se regăseşte în art. 242 C.pen.
german, în art. 311-1 C.pen. francez, care prevede că furtul este
sustragerea frauduloasă a lucrului altuia şi nici în art. 186 alin. (1)
C.pen. al R. Moldova, care are în vedere sustragerea pe ascuns a
bunurilor altei persoane.
3.1.2. Urmarea imediată constă în producerea unei pagube,
întrucât infracţiunea este de rezultat. S-a susţinut că paguba nu trebuie
să conducă neapărat la îmbogăţirea fără just temei a făptuitorului, care
poate sustrage bunul în alt scop.
3.1.3. Legătura de cauzalitate presupune existenţa unui raport
între acţiunea de luare efectuată de făptuitor şi urmarea produsă. Sub
aspect cauzal, este necesar ca trecerea bunului din stăpânirea
posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului să fie consecinţa
directă a activităţii de luare, de sustragere desfăşurată de către acesta.
S-a exprimat opinia că urmarea imediată fiind în cazul acţiunii de luare,
un rezultat fizic, o consecinţă materială firească a acesteia, legătura de
cauzalitate dintre urmare şi acţiunea de sustragere apare ca firească, iar
dovedirea ei rezultă practic prin dovedirea acţiunii de luare şi din
producerea urmării imediate.

4
 3.2. Latura subiectivă
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă, deoarece bunul este
luat în scopul însuşirii pe nedrept. S-a exprimat şi opinia că latura
subiectivă a furtului constă, de regulă, în intenţie directă, dar şi în
intenţie indirectă. Intenţia indirectă este posibilă atunci când bunul furat
ar conţine în el un alt bun, a cărui eventuală prezenţă făptuitorul a putut-
o prevedea, acceptând rezultatul acţiunii sale, cum ar fi sustragerea unui
portofel, în care se aflau, pe lângă bani, şi acte de legitimare sau
identificare. Legiuitorul foloseşte doi termeni pentru a defini latura
subiectivă şi anume: luarea bunului mobil fără consimţământul
persoanei vătămate şi în scopul însuşirii pe nedrept.
Prin noţiunea de consimţământ se înţelege acordul pe care
proprietarul sau cel care deţine bunul în numele proprietarului îl dă
făptuitorului pentru ca acesta să ia bunul respectiv. Dacă nu a existat
consimţământ la luarea bunului, aceasta este nelegitimă şi se pune
problema comiterii unui furt. Lipsa consimţământului se prezumă şi
revine făptuitorului obligaţia de a face dovada contrară.
În ce priveşte scopul însuşirii pe nedrept a bunului, acesta există
când făptuitorul neavând nici un drept asupra bunului, îl ia din posesia
sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, pentru a se comporta
faţă de bun ca un proprietar. Consimţământul persoanei vătămate şi
scopul însuşirii pe nedrept nu se dovedesc unele pe altele.
În practica judiciară s-au pronunţat soluţii diferite în legătură cu
încadrarea juridică a faptei constând în luarea unui bun mobil din
posesia sau detenţia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în
situaţia în care făptuitorul nu a urmărit însuşirea pe nedrept a bunului,
ci determinarea acelei persoane la o conduită la care el se consideră
îndreptăţit. Astfel, în unele cazuri s-a considerat că fapta constituie furt,
iar în altele s-a reţinut că nu sunt întrunite elementele constitutive ale
infracţiunii. În fine, Instanţa Supremă a decis într-o cauză că
infracţiunea există atunci când inculpata, care i-a închiriat persoanei
vătămate o parte din suprafaţa locativă, fiind nemulţumită de faptul că
aceasta nu şi-a achitat costul convorbirilor telefonice şi energia
electrică, aşa cum conveniseră, i-a sustras un calculator şi un fax pe
care le-a amanetat.

5
 4. Forme. Sancţiune
Potrivit art. 232 C.pen. tentativa se pedepseşte. Fapta este în stare
de tentativă atunci când acţiunea de deposedare a persoanei vătămate a
început, dar nu a fost dusă până la capăt, întrerupându-se, şi deci
imposedarea făptuitorului nu s-a putut realiza. Delimitarea tentativei de
forma consumată a infracţiunii a ocazionat formularea unor teorii,
potrivit cărora furtul se consumă în momentul: când făptuitorul apucă
bunul pe care urmăreşte să şi-l însuşească pe nedrept, când făptuitorul
ridică bunul din locul unde se află, deplasându-l în alt loc, luării bunului
în stăpânirea de fapt a făptuitorului, respectiv când se realizează
imposedarea. În practica judiciară s-a decis că surprinderea
făptuitorului într-un autoturism înainte de a-l pune în mişcare constituie
tentativă la infracţiunea de furt.
Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării celui de-al
doilea act, respectiv în momentul imposedării. Sub acest aspect, într-o
cauză, s-a decis că fapta inculpaţilor de a fi sustras produse petroliere
dintr-o conductă, fiind surprinşi după ce au umplut mai multe butoaie,
constituie infracţiunea de furt consumat. S-a reţinut furt consumat şi
luarea de pe rafturile unui magazin cu autoservire a unor obiecte de
îmbrăcăminte, pe care inculpatul le-a îmbrăcat, trecând pe lângă casa
de marcaj fără să plătească. În fine, s-a decis că pătrunderea în aceeaşi
noapte, prin efracţie, în cinci autoturisme şi sustragerea de bunuri din
unele constituie o infracţiune unică de furt calificat.
Sancţiunea este închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
Potrivit art. 231 alin. (2) C.pen., în cazul infracţiunilor prevăzute
de art. 228, împăcarea înlătură răspunderea penală.

6
 Furtul calificat
1. Conţinutul legal
Potrivit art. 229 alin. (1) C.pen. furtul este calificat dacă este
săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de
supraveghere.
Prin alin. (2) se are în vedere furtul săvârşit în următoarele
împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă.
Alineatul (3) prevede furtul privind următoarele categorii de
bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne,
ori vagoane-cisternă;
b)componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare
în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la
incendiu, la accidente de cale ferată , rutiere, navale sau aeriene ori în
caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier ,
naval, aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale
mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa
traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii.
Furtul calificat a fost reglementat prin art. 309 şi 310 C.pen. 1864,
deşi nu se folosea această denumire, prin art. 525 C.pen. 1936 şi prin
7
art. 209 C.pen. 1968, care a suferit mai multe modificări, ajungându-se
la douăzeci de agravante, încât unii autori au considerat că strădania
aceasta de a prinde toate situaţiile de fapt şi a le transforma în
circumstanţe agravante este o luptă cu morile de vânt şi că în nici o
legislaţie europeană nu se găseşte o asemenea redactare.
În Codul penal 2009 se renunţă la unele elemente circumstanţiale
de agravare prevăzute de art. 209 C.pen. 1968, referitoare la săvârşirea
furtului de două sau mai multe persoane, asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a-şi exprima voinţa sau de a se apăra, într-un loc
public, în timpul unei calamităţi, datorită faptului că aceste împrejurări
sunt prevăzute, cu acelaşi conţinut sau cu un conţinut apropiat, ca
circumstanţe agravante legale (art. 77). Au fost introduse două noi
elemente circumstanţiale de agravare şi anume săvârşirea furtului prin
scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă sau supraveghere şi
respectiv prin violarea de domiciliu, încât C.pen. 2009 prevede 16
circumstanţe de agravare.

2. Împrejurări care constituie elemente circumstanţiale

ale furtului calificat.
2.1. Împrejurări prevăzute de art. 229 alin. (1) C.pen.
2.1.1. Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun (lit.a).
Agravanta face obiectul art. 311-4 pct. (7) C.pen. francez, care
prevede furtul comis într-un vehicul destinat transportului colectiv de
călători sau într-un destinat accesului la un mijloc de transport colectiv
de călători. Unii autori văd în această inovaţie preocuparea legiuitorului
faţă de înmulţirea furturilor în trenuri, metrou, peronul gării, sau culuare
de acces.
Prin mijloace de transport în comun se înţelege mijlocul de
transport care are această destinaţie, precum şi cele care, fără a avea
destinaţie specială în acest sens, sunt folosite pentru a transporta mai
multe persoane împreună, cum ar fi remorca unui autovehicul. Condiţia
esenţială pentru existenţa acestei agravante este ca în momentul
săvârşirii infracţiunii mijlocul de transport să fie utilizat în conformitate
cu destinaţia sa, să fie în funcţiune, în sensul că trebuie să slujească
scopul, respectiv transportul în comun. Este necesar ca bunul sustras să
fie aflat asupra unui pasager sau în spaţiul afectat transportului în
comun. Fapta inculpatului de a sustrage mai multe bunuri din posesia

8
persoana vătămate, comisă într-un mijloc de transport în comun,
constituie furt calificat. Agravanta nu este aplicabilă dacă în momentul
săvârşirii faptei mijlocul de transport nu era folosit efectiv în acest scop,
aflându-se în garaj pentru reparaţii. Taxiul nu este considerat un mijloc
de transport în comun, întrucât serveşte la transportul unui număr redus
de persoane, între care există relaţii de încredere şi nu oferă condiţii
favorabile săvârşirii unor sustrageri.
2.1.2. Furtul săvârşit în timpul nopţii (lit. b).
Fapta este considerată mai gravă când se săvârşeşte noaptea
deoarece sporeşte posibilitatea făptuitorului de a-şi realiza infracţiunea
şi de a se îndepărta în mai mare siguranţă de locul faptei. Prin timpul
nopţii se înţelege timpul când întunericul este efectiv instalat, ceea ce
este o problemă de fapt care se apreciază în funcţie de particularităţile
vremii şi ale locului unde se săvârşeşte fapta. Din punct de vedere al
modului în care este conceput timpul nopţii sunt trei orientări legate de
obiceiul locului, timpul astronomic şi criteriul realităţii, care obligă
instanţa să verifice care a fost situaţia la momentul comiterii faptei,
fiind necesar a se face dovada că la acest moment întunericul era
instalat. În literatura de specialitate şi în practica judiciară s-a pus
problema dacă noaptea este element pentru reţinerea agravantei sau este
necesar ca infractorul să se fi folosit efectiv în comiterea faptei de
condiţiile pe care i le-a oferit noaptea, respectiv dacă este vorba de
caracterul obiectiv sau subiectiv al agravantei. Iniţial, într-o cauză s-a
decis că agravanta se aplică numai atunci când făptuitorul a profitat de
întunericul nopţii. Ultima, Instanţa Supremă a revenit şi printr-o decizie
de îndrumare a statuat că agravanta are un caracter obiectiv, aplicându-
se ori de câte ori fapta s-a comis în timpul în care noaptea se instalase.
S-a susţinut că acest criteriu obiectiv al nopţii este valoros, dar trebuie
aplicat cu prudenţă şi nu trebuie transformat într-o regulă de fier,
inflexibilă. În practica judiciară s-a decis că prin timpul nopţii trebuie
înţeleasă numai noaptea reală, adică din momentul în care întunericul a
luat, în mod efectiv, locul luminii. Amurgul care nu poate fi considerat
întuneric, nu face parte din noapte.De aceea, împrejurarea că furtul a
fost săvârşit în timpul nopţii trebuie stabilită în raport cu starea de
întuneric, ţinându-se seama nu numai de ora comiterii faptei, ci şi de
data calendaristică, poziţia topografică a localităţii şi condiţiile
atmosferice din momentul respectiv. Momentul de tranziţie între zi şi
noapte nu pot fi incluse în perioada nocturnă. Dacă furtul s-a săvârşit
9
pe timp de zi, la adăpost de întuneric ul survenit temporar (trecerea
trenului prin tunel) nu se poate reţine agravanta.
2.1.3. Furtul săvârşit de către o persoană mascată, deghizată sau
travestită ( lit. c.).
Originea agravantei o găsim în art. 625 alin. (1) pct. 5 C.pen.
italian, care prevede numai noţiunea de travestire, apoi o întâlnim în
art. 525 pct. (4) lit. b) C.pen. 1936, în forma actuală, care a fost
introdusă în C.pen. 1968 prin Legea nr. 140/1996 şi este reglementată
de art. 187 alin. (2) lit. c) C.pen. al R. Moldova, care încriminează jaful.
Circumstanţa agravantă constă în folosirea de către făptuitor a
unui anumit procedeu pentru a nu fi recunoscut, constând în mascare,
deghizare sau travestire.
Prin mascare se înţelege prezentarea feţei ori a unei părţi a feţei în
alt mod decât cel care este în realitate, cum ar fi colorarea acesteia sau
acoperirea cu o mască, o pânză sau un alt material (ciorap) lăsând numai
ochii descoperiţi pentru a nu fi recunoscut. În această situaţie se află
inculpatul care şi-a tras pe cap o cagulă dintr-un fes şi a pătruns în
apartamentul vecinilor, de unde a sustras bijuterii şi bani, sau cel care,
după ce şi-a ascuns faţa cu ajutorul unei batiste şi a unei perechi de
ochelari de soare, a pătruns în curtea unor consăteni, de unde a sustras
bunuri.
Persoana deghizată este acea persoană care se îmbracă sau îşi
aranjează înfăţişarea în aşa fel încât să nu poată fi recunoscută, purtând
perucă sau părul vopsit, aplicându-şi barbă sau mustaţă artificială,
îmbrăcându-se în aşa fel încât să-şi ascundă identitatea. În practica
judiciară s-a reţinut agravanta în cazul unui făptuitor care s-a deghizat
în muncitor de la RENEL şi sub pretextul verificării unor prize a fost
primit în locuinţa persoanei vătămate, de unde a sustras bani şi alte
bunuri de valoare.
Prin travestire se înţelege modalitatea de săvârşire a infracţiunii
de către infractorul care se prezintă victimei ca femeie în loc de bărbat
şi invers sau militar, călugăr, cerşetor etc. Într-o cauză, făptuitorul s-a
îmbrăcat cu o fustă, iar pe cap şi-a pus o basma pentru a nu fi
recunoscut.
2.1.4. Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea
fără drept a unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase (lit. d).
Agravanta este prevăzută de art. 243 alin. (1) pct.(1) C.pen.
german, art. 311-4 pct. (6) C.pen. francez şi art. 238 pct. (1, 2, 3,4)
10
C.pen. spaniol. Circumstanţa agravantă se referă la anumite metode,
moduri sau mijloace folosite de făptuitor pentru săvârşirea furtului, care
imprimă faptei o periculozitate socială sporită.
Prin efracţie se înţelege înlăturarea violentă a oricăror obiecte sau
dispozitive ce se interpun între făptuitor şi bunul pe care acesta
intenţionează să-l sustragă. Obiectul efracţiei trebuie să fie real şi nu
simbolic, însă nu are importanţă capacitatea sa mai mare sau mai mică
de a proteja bunul. Nu constituie efracţie pătrunderea inculpatului în
curtea locuinţei persoanei vătămate prin tragerea zăvorului de la poarta
de acces şi apoi într-o magazie prin dezlegarea sârmei cu care era
asigurată uşa. În cazul în care cu ocazia efracţiei se distruge şi bunul,
distrugerea este absorbită de furtul calificat prin efracţie, însă se va
reţine infracţiunea de rupere de sigilii (art. 243 C.pen. 1968, respectiv
art. 260 C.pen. 2009), în concurs cu infracţiunea de furt. Furtul prin
efracţie dintr-o locuinţă respectivă însă această acţiuni se absoarbe în
conţinutul infracţiunii complexe de furt calificat prin efracţie, cu
precizarea că după introducerea în vigoare a noului Cod penal,
calificarea concretă a faptei va fi cea prevăzută de art. 229 alin. (1) lit.
(d) şi alin. (2) lit. (b) C.pen. 2009.
Escaladarea înseamnă depăşirea în orice mod, altul decât cel
normal, a obstacolului care se interpune între făptuitor şi bun şi care
necesită un efort din partea acestuia, ceea ce presupune că obstacolul
trebuie să fie semnificativ. Escaladarea nu atinge integritatea
obstacolului, în caz contrar va fi vorba de efracţie, ci este numai un
mijloc de depăşire a lui, cum ar fi trecerea peste un zid, urcarea pe
pereţii unei clădiri pentru a intra pe fereastră etc. Escaladarea, ca şi
efracţia, califică furtul numai dacă a constituit modalitatea de
pătrundere din afară înăuntru, nu şi atunci când a servit făptuitorului
pentru a se îndepărta de locul unde s-a aflat bunul pe care l-a sustras.
Cheia adevărată este cheia folosită în mod obişnuit de cel
îndreptăţit. Făptuitorul posedă cheia dar fără drept, fie că a găsit-o sau
a sustras-o sau în mod legitim, dar nu pentru a o o folosi conform
destinaţie ei, ci pentru a face un duplicat după ea. Sub acest aspect, în
practica judiciară s-a reţinut că fapta inculpatei, căreia i s-a dat cheia de
la încăperile închiriate persoanei vătămate, de a intra şi a lua din lucruri
constituie infracţiunea de furt calificat, întrucât a folosit fără drept o
cheie adevărată.

11
 Cheia mincinoasă este cheia falsă, contrafăcută sau orice
instrument cu ajutorul căruia poate fi acţionat mecanismul de închidere,
fără a fi distrus sau degradat. Potrivit art. 239 C.pen. spaniol sunt
asimilate cheii false şperaclu sau alte instrumente similare, cheile
originale pierdute de proprietar sau obţinute printr-un mijloc care
constituie infracţiune, precum şi orice alte chei care nu sunt folosite de
proprietar. În practica judiciară s-a decis că însuşirea unei butelii de
aragaz prin decuplarea acesteia cu ajutorul unei unelte de la furtunul de
alimentare al maşinii de gătit nu constituie agravanta de care ne
ocupăm. Pentru a se reţine această agravantă trebuie ca atât cheia
adevărată, cât şi cea mincinoasă să fi fost folosită efectiv la săvârşirea
furtului, iar nu după consumarea acestuia
2.1.5. Furtul săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemului de
alarmă ori de supraveghere. (lit. e.).
Agravanta face obiectul art. 243 alin. (2) pct. (2) C.pen. german
şi art. 238 pct. 5) C.pen. spaniol, care prevede furtul prin efracţie
săvârşit prin scoaterea din funcţiune a sistemelor speciale de alarmare
sau pază. Prin sistem de alarmare împotriva efracţiei se înţelege
ansamblul de echipamente electronice care poate fi compus din centrala
de comandă şi semnalizare optică şi acustică, detectoare, butoane şi
pedale de panică, control de acces şi televiziune cu circuit închis cu
posibilităţi de înregistrare şi stocare a imaginilor şi datelor,
corespunzător gradului de siguranţă impus de caracteristicile
obiectivului păzit. Având în vedere că, în ultimul timp, infractorii
recurg la anihilarea sistemelor de alarmare şi supraveghere pentru
facilitarea sustragerii unor bunuri, s-a impus introducerea acestei
circumstanţe agravante la furtul calificat. Dar, pentru reţinerea acestei
circumstanţe este necesar ca sistemul de alarmare ori de supraveghere
să fie în funcţiune în momentul săvârşirii furtului. Dacă fapta a fost
comisă în momentul în care sistemul de alarmare sau supraveghere nu
era funcţionabil, nu se va putea reţine această agravantă.
Furtul calificat săvârşit în împrejurările examinate se pedepseşte
cu închisoare de la unu la 5 ani.
Potrivit art. 231 alin. (2) C.pen., în cazul faptelor prevăzute de la
art. 229 alin. (1) C.pen., împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.

12