Unitatea II

2.
CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI CAUZELE DE

NEIMPUTABILITATE
2.1. Cauzele justificative (Titlul I, Capitolul II Noul Cod penal – partea generală)............81
2. 2 Cauzele justificative în special.......................................................................................84
2.3. Cauzele de neimputabilitate (Titlul II, Capitolul III Noul

Cod penal – partea generală)...............................................................................................106
2.4. Cauzele de neimputabilitate în special.........................................................................107
Rezumat...............................................................................................................................129
Teste de autoevaluare..........................................................................................................129
Lucrare de verificare...........................................................................................................130
Bibliografie minimală.........................................................................................................131
Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

în materia cauzelor justificative și a cauzelor de neimputabilitate;
 să descrii, în maximum două pagini, formele cauzelor justificative și
ale cauzelor de neimputabilitate;
 să delimitezi cauzele justificative de cauzele de neimputabilitate.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 7 ore
Chirilă Angelica Cauzele justificative și cauzele de neimputabilitate
2.1. Cauzele justificative (Titlul I, Capitolul II Noul Cod penal – partea

generală).
Aspecte introductive
Conceptul de cauze justificative
Textul art. 18 NCP consacră o instituție nouă în raport de reglementarea
anterioară (Codul penal din 1969), aceea a cauzelor justificative, prevazând că
nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în condițiile
vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege (legitima apărare, starea
de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, precum și
consimțământul persoanei vătămate).
Infracțiunea poate să nu existe nu numai dacă lipsește una dintre trăsăturile
esențiale definitorii pentru existența infracțiunii, dar și atunci când fapta
concretă, deși prezintă toate aceste trăsături, să fie comisă în situații care îi
conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerințe superioare ale
ordinii juridice, fiind înlăturat caracterul ilicit al faptei.
Sistemul cauzelor justificative dă expresie unor necesități obiective de
reglementare.
Doctrina penală, ca și experiența legislativă a evidențiat că, alături de cerințele
specifice fiecărui domeniu (ramuri) de reglementare juridică, în raport cu
relațiile sociale proprii acestor domenii, există și cerințe ale ordinii juridice în
ansamblul ei, independente de particularitățile fiecărei ramuri de drept.
Aceste cerințe comune se impun cu necesitate legiuitorului, obligat să
ocrotescă nu numai valorile sociale specifice fiecărui domeniu, dar și valorile
sociale comune tuturor ramurilor de drept, expresie a identității de interese a
membrilor unui grup social.
Așa, de pildă, este comun întregii ordini juridice interesul de a asigura
restabilirea promptă a ordinii de drept, acordând în acest scop oricărei persoane
supuse unei agresiuni, dreptul de a răspunde imediat, cu forța, pentru a-l
neutraliza pe agresor, dacă autoritatea nu este în măsură să intervină și să-l
oprească. Riposta, în asemenea condiții, constituie, totodată, o manifestare a
instinctului de conservare al oricărei ființe supuse unei agresiuni; cel
amenințat, prin firea lucrurilor, va riposta și va încerca să înlăture agresiunea.
Tot astfel, persoana care se află într-o stare de pericol iminent, de neînlăturat și
care îi amenință viața, integritatea corporală, sănătatea ori bunurile, este
îndreptățită să se salveze, chiar prin acte ilegale.
Rațiuni similare stau la baza și a celorlalte cauze justificative; astfel, ordinul
legii exprimă interesul ordinii judiciare, în ansamblul său, de a asigura pe orice
cale ordinea și disciplina în ansamblul relațiilor sociale, de a întări respectul
față de lege și față de autoritatea legitimă, iar consimțământul victimei este
Drept penal general II 81
justificat de interesul societății de a respecta voința destinatarului legii, atunci
când el consimte la acțiuni împotriva unor interese personale strict individuale.
Existența uneia dintre cauzele justificative este dovada că fapta incriminată nu
este concomitent și contrară dreptului. Prin contrarietatea cu dreptul se înțelege
nu o poziție contrară unei ramuri determinate a dreptului, ci o contradicție cu
dreptul în ansamblul său, adică cu toate ramurile dreptului (antijuridicitatea).
Cauzele justificative, exprimând cerințele ordinii juridice în ansamblul ei,
cerințe unitare în esență, nu s-ar putea concepe ca o faptă să fie socotită
permisă într-un domeniu al ordinii juridice (ramură a dreptului) și nepermisă în
alta; aceasta ar fi în contradicție cu unitatea intereselor pe care le exprimă
ordinea juridică în ansamblul ei și de natură să provoace tulburări în viața
socială.
Cauzele justificative sunt bazate pe dreptul de a săvârși anumite fapte și sunt
numite și cauze obiective de neresponsabilitate sau care înlătură ilegalitatea ori
caracterul ilicit al faptei, spre deosebire de cauzele de neimputabilitate,
numite și cauze de neculpabilitate sau cauze subiective de neresponsabilitate –
bazate pe lipsa vinovăției.
Într-o asemenea viziune, contradicția dintre fapta concretă și ordinea de drept,
de ansamblu, denumită și antijuridicitate, devine o trăsătură esențială a
infracțiunii. Aceasta există numai în măsura în care fapta concretă ale cărei
trăsături corespund unei fapte descrise într-o normă de incriminare nu atrage
aplicarea unei norme permisive (cauză justificativă) care ar înlătura caracterul
de infracțiune al faptei, deși aceasta corespunde cu norma de incriminare.
Concordanța faptei concrete cu norma de incriminare este denumită în doctrină
tipicitate.
Sunt considerate cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate,
exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații și consimțământul
victimei. Ultimele două cauze justificative sunt instituții nou introduse în
actuala legislație penală, în timp ce legitima apărare și starea de necesitate erau
reglementate în Codul penal din 1969 ca și cauze care înlătură caracterul penal
al faptei.
Cauzele justificative înlătură caracterul antijuridic al acțiunii sau inacțiunii.
Astfel, fapta este în continuare tipică, însă, având în vedere împrejurările în
care a fost comisă, este înlăturat caracterul ilicit, aceasta nemaiconstituind
infracțiune.
Legiuitorul a acordat cauzelor justificative efecte in rem, acestea urmând să se
extindă asupra tuturor participanților.
În cazul incidenței unei cauze justificative este exclusă atât aplicarea unei
pedepse sau măsuri educative, întrucât fapta nu constituie infracțiune, cât și
aplicarea unei măsuri de siguranță, față de prevederile exprese ale art. 107 alin.
2 NCP.
Pe lângă cauzele justificative generale prevăzute în partea generală a noului
Cod penal, există și anumite cauze justificative speciale, prevăzute în partea
specială a noului Cod penal; spre exemplu, dispozițiile art. 272 alin. 2 NCP,
potrivit cărora nu constituie infracțiunea de influențare a declarațiilor
înțelegerea patrimonială dintre infractor și persoana vătămată, intervenită în
cazul infracțiunilor pentru care acțiunea penală se pune în mișcare la plângere
prealabilă sau pentru care intervine împăcarea.
Cauzele justificative înlătură numai caracterul antijuridic (ilicit) al faptei
prevăzute de legea penală, iar nu vinovăția, sub forma imputabilității faptei.
(Udroiu, 2015)
Noul Cod de procedură penală nu face distincție între soluțiile pronunțate în
cursul procesului penal, ca efect al cauzelor justificative sau al cauzelor de
neimputabilitate – art. 16 lit. d) NCPP, în ambele cazuri instanța pronunță
achitarea, iar organul de urmărire penală dispune clasarea.
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei înlătură pe cale de consecinţă şi
răspunderea penală, care nu poate avea alt temei decât săvârşirea unei
infracţiuni (art. 15 alin. 2 NCP).
Diferențieri ale cauzelor justificative de alte instituții de drept penal cu care se
aseamănă
Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate (art. 23-
31 NCP) reprezintă împrejurări care țin, în principiu, de persoana făptuitorului,
în cazul incidenței acestora fapta, deși prevăzută de legea penală și constituind
o activitate ilicită, nu este infracțiune. Imputabilitatea este o condiție a
vinovăției (culpabilității) implicând capacitatea de a înțelege și de a voi, iar
vinovăția este o condiție a răspunderii penale. Astfel, pentru a-i putea fi
imputată fapta, făptuitorul trebuie să aibă capacitatea de a înțelege semnificația
acțiunilor sau inacțiunilor sale și de a fi stăpân pe ele. De asemenea, acesta
trebuie să fi cunoscut, la momentul săvârșirii faptei, stările, situațiile sau
împrejurările de care depinde caracterul ilicit al activității sale și să aibă
posibilitatea de a se conforma conduitei impuse de norma de incriminare. (A se
vedea infra, 2.3 Cauzele de neimputabilitate)
Cauzele justificative nu se confundă cu cauzele generale care înlătură
răspunderea penală (amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii
prealabile, retragerea plângerii prealabile şi împăcarea), cazuri în care fapta
este infracţiune şi doar consecinţa ei - răspunderea penală este înlăturată, din
rațiuni de politică penală. Acestea sunt întotdeauna subsecvente momentului
săvârșirii infracțiunii, spre deosebire de cauzele justificative și de
neimputabilitate, cu privire la care fapta prevăzută de legea penală se comite în
condițiile unei asemenea cauze.
Cauzele justificative nu se confundă nici cu cauzele de nepedepsire (de
impunitate) care sunt cauze speciale, subiective ce au în vedere conduita

făptuitorului în timpul şi după săvârşirea infracţiunii şi care înlătură aplicarea
pedepsei, fapta fiind infracţiune, dar răspunderea penală este înlăturată.
Cauzele de impunitate pot fi generale când au efecte mai întinse şi sunt
prevăzute în partea generală a codului penal (de ex.: desistarea şi împiedicarea
producerii rezultatului - art. 34 NCP, împiedicarea săvârșirii infracțiunii - art.
51 NCP şi speciale prevăzute pentru anumite infracţiuni, de exemplu:
denunţarea faptei (art. 410 alin. 3 NCP), retragerea mărturiei mincinoase (art.
273 alin. 3 NCP), denunţarea mitei (art. 290 alin. 3 NCP), denunţarea
cumpărării de influenţă (art. 292 alin. 2 NCP).
Sarcina de lucru 1
Argumentează conținutul noțiunii de cauze justificative.
2. 2 Cauzele justificative în special

Legitima apărare
Noţiune şi caracterizare
Legitima apărare este o cauză justificativă, care exclude caracterul penal al
faptei.
Potrivit art. 19 NCP: “(1) Este justificată fapta prevăzută de legea penală
săvârşită în legitimă apărare.
(2) Este în legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura
un atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului.
(3) Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile alin. (2), acela care
comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin
violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul
nopţii”.
Este, deci, în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a
înlătura un atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a
altuia sau împotriva unui interes general, şi care pune în pericol persoana sau
drepturile celui atacat ori interesul general.
Se prezumă că este în legitimă apărare, şi acela care săvârşeşte fapta pentru a
respinge pătrunderea fără drept a unei persoane prin violenţă, viclenie, efracţie
sau prin alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii, într-o locuinţă,
încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ținând de aceasta.
Nu este în legitimă apărare persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a
depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporţionale cu
gravitatea atacului. În această situație se poate reține excesul neimputabil (art.
26 alin. 1 NCP), ca și cauză de neimputabilitate.
Legitima apărare apare ca o ripostă pe care o dă o persoană împotriva unui atac
ce pune în pericol persoana, drepturile acesteia ori interesul public, ripostă
determinată de necesitatea apărării valorilor sociale periclitate.
Cel ce ripostează împotriva atacului pentru a salva valorile sociale periclitate
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.
Modificarea din alin. 1 al art. 19 NCP față de Codul penal din 1969 este o
consecință firească a modificării trăsăturilor esențiale ale infracțiunii,
legiuitorul arătând în mod expres că fapta prevăzută de legea penală săvârșită
în legitimă apărare este justificată.
Alin. 2 al art. 19 NCP este reformulat, introducându-se cerința
proporționalității în raport cu gravitatea atacului; în loc de ,,interesul obștesc”
este menționat ,,interesul general”, care privește atât autoritățile publice,
instituțiile publice sau alte persoane juridice care administrează sau
exploatează proprietatea publică, cât și interesele private ale cetățenilor sau
colectivităților; s-a suprimat expresia ,,ori delimitat prin semne de marcare”.
În ceea ce privește legitima apărare prezumată, se poate observa că legiuitorul
nu mai extinde această prezumție și în cazul pătrunderii într-un loc împrejmuit
ori delimitat prin semne de marcare care nu țin de o locuință, încăpere,
dependință.
Totodată, noul Cod penal prevede că va exista prezumție relativă de legitimă
apărare atunci când pătrunderea prin orice modalitate, fără drept, a avut loc și
în timpul nopții.
Așa cum s-a arătat deja, excesul justificat de apărare este reglementat ca o
cauză de neimputabilitate, prevăzută de art. 26 alin. 1 NCP, iar excesul
scuzabil este menținut ca o circumstanță atenuantă legală, prevăzută de art. 75
alin. 1 lit. b) NCP.

Reținerea legitimei apărări înlătură răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului, întrucât acțiunea/inacțiunea sa nu constituie faptă ilicită; astfel,
art. 1360 alin. 1 C. civ. prevede că nu datorează despăgubire cel care, fiind în
legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
Conceptul de legitimă apărare. Se cunoaște deci că legitima apărare este
invocată ca o cauză justificativă atunci când o persoană supusă unei agresiuni
ripostează cu forța.
Nu interesează dacă agresorul folosește forța pentru dobândirea unui folos ilicit
sau pentru a obține ceea ce legal i s-ar fi cuvenit. Va exista, prin urmare,
legitimă apărare atât atunci când o persoană reacționează cu forța contra unui
agresor care vrea să-i sustragă prin violență un lucru, deși acesta îi aparține
celui care se apără, cât și atunci când chiriașul se opune cu forța proprietarului,
venit să-și încaseze chiria, dacă acesta folosește în acest scop violența.
Prin recunoașterea legitimei apărări ca o cauză justificativă, operând in rem,
noul Cod penal a abandonat concepția Codului penal din 1969, care justifica
legitima apărare pe ideea de constrângere morală și a imposibilității
determinării libere a voinței celui care ripostează.
Din acest motiv, noul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, nu
mai asimilează excesul de apărare datorat tulburării sau temerii (legitima
apărare improprie) cu legitima apărare proprie, considerând că în primul caz
suntem în prezența unei cauze de neimputabilitate – art. 26 alin. 1 NCP, iar în
al doilea caz în prezența unei cauze justificative – art. 19 NCP. Incluzând
legitima apărare improprie în rândul cauzelor de neimputabilitate, legiuitorul a
delimitat în acest fel cele două noțiuni, dat fiind că aspectul subiectiv,
particular, este cel care conduce la o reacție exagerată datorită temerii, spre
deosebire de o altă persoană care s-ar putea afla într-o situație similară și ar
putea avea o reacție proporțională cu gravitatea atacului.
În raport cu noul Cod penal, legitima apărare este justificată în alt mod,
recunoscându-se că, în anumite condiții, ordinea juridică poate să permită
oricărei persoane să se apere singură cu forța când este supusă unei agresiuni,
spre a restabili astfel ordinea de drept încălcată de agresor. În justificarea
acestei permisiuni de a răspunde forței cu forța, s-au emis diferite păreri și
teorii, cum ar fi teoria dreptului natural ori s-a susținut că reacțiunea cu forța la
o agresiune ar izvorî din natura lucrurilor, dând expresie instinctului de
autoconservare al individului etc. (Antoniu, 2010)
Condiţiile legitimei apărări
Clasificarea condiţiilor. Considerarea unei fapte prevăzute de legea penală ca
fiind săvârşită în legitimă apărare impune cercetarea condiţiilor desprinse din
dispoziţiile art. 19 NCP privitoare, pe de o parte, la atac şi, pe de altă parte,
privitoare la apărare.

Condiţiile legitimei apărări. Atacul sau agresiunea este o comportare violentă
a omului, o atitudine ofensivă ce se materializează, de regulă, într-o acţiune
îndreptată împotriva valorilor sociale ocrotite.
În literatura juridică s-a argumentat că şi inacţiunea reprezintă un atac
împotriva căruia se poate riposta legitim. Inacţiunea reprezintă un atac numai
dacă există obligația legală sau contractuală de a acționa și agentul nu iese din
pasivitate. Activitatea de apărare menită să-1 determine la acțiune pe cel
obligat nu va fi considerată infracțiune dacă vor fi îndeplinite și celelalte
condiții, căci a fost îndreptată împotriva atacului ce constă în inacțiune, de ex.:
pentru a determina pe acar să-și îndeplinească obligația de serviciu, de a
schimba acele și a evita o catastrofă feroviară iminentă, șeful stației îl vatămă,
îl amenință sau, într-un alt exemplu, medicul care nu administrează
medicamentul salvator bolnavului.
Nu interesează dacă atacul provine în mod direct, nemijlocit de la agresor sau
este indirect, agresorul acționând prin intermediul unor lucruri sau animale ori
folosindu-se de forțele naturii.
Atacul nu poate fi decât sub forma unei acțiuni umane. Legea penală are în
vedere numai acțiunea umană ca sursă a atacului, deoarece numai acțiunile
având o atare sursă sunt în situația de a fi justificate prin legitimă apărare, spre
a nu atrage răspunderea penală a celui care se apără. Atacul din partea unui
animal face să opereze dispozițiile privind starea de necesitate; la fel când se
comite o faptă prevăzută de legea penală sub presiunea forțelor naturii. În cazul
unui atac din partea unei persoane iresponsabile, doctrina a făcut o distincție:
dacă starea de iresponsabilitate a fost cunoscută de cel care ripostează sau dacă
acesta putea să-și dea seama din manifestările agresorului că este un alienat
mintal, comportarea anormală a acestuia fiind evidentă, în acest caz, cel care se
apără nu va putea invoca legitima apărare, ci starea de necesitate. Dimpotrivă,
dacă cel care se apără nu a cunoscut starea de boală a agresorului și nici
manifestările acestuia nu trădau o asemenea boală, întrucât cel care ripostează
nu avea obligația să verifice dacă agresorul era bolnav sau nu înainte de a
reacționa, acesta va putea invoca legitima apărare (Antoniu, 2010).
Pentru a da naștere unei apărări legitime, trebuie îndeplinite mai multe condiții:
1) Atacul trebuie să fie material, direct, imediat și injust.
2) Atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a
drepturilor acestora ori pentru un interes general.
3) Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea atacului.
4) Existența unei proporții între apărare și gravitatea atacului.
1. a) Atacul să fie material. Un atac este material când se obiectivizează
prin acţiuni fizice, menite să pericliteze în substanţa lor fizică valorile sociale
ocrotite.

Atacul este material când pentru realizarea lui se foloseşte forţa fizică ori
instrumente, mijloace care sunt în măsură să producă o modificare fizică a
valorilor ocrotite.
Şi inacţiunea poate reprezenta un atac material, căci permite altor forţe să
pericliteze fizic valorile ocrotite.
Condiţia atacului de a fi material este subliniată pentru a-l deosebi de un atac
verbal sau scris (insultă, calomnie, ameninţare, şantaj, denunţare calomnioasă
etc.), prin care se poate aduce atingere valorilor sociale, dar care nu poate fi
respins pe căi de fapt.
Un atac verbal nu dă dreptul unei riposte legitime. Fapta prevăzută de legea
penală comisă pentru respingerea unui atac verbal este infracţiune, săvârşită
eventual cu reţinerea circumstanţei atenuante a provocării prevăzută în art. 75
alin. 1 lit. a NCP.
b) Atacul să fie direct. Atacul este direct când se îndreaptă şi creează un
pericol nemijlocit pentru valoarea socială ocrotită.
Atacul este direct, s-a susţinut în literatura juridică, şi atunci când vizează una
din valorile sociale apărate chiar dacă nu are un contact nemijlocit cu acea
valoare.
Condiţia atacului de a fi direct vizează raportul în spaţiu între atac şi valoarea
ocrotită. Atacul nu este direct dacă între agresor şi victimă se află un obstacol
(poartă închisă, uşă închisă, zid, gard etc.), care face ca atacul să nu creeze un
pericol pentru valoarea socială ocrotită.
Atacul nu este direct dacă între agresor şi valoarea ocrotită există o distanţă
mai mare în spaţiu, de exemplu, nu este un atac direct atacul dezlănţuit de la o
distanţă de 100 m cu o secure.
c) Atacul să fie imediat. Atacul este imediat când pericolul pe care-l reprezintă
pentru valoarea socială s-a ivit, este actual sau este pe cale să se ivească
(pericol iminent). Deci atacul este imediat atunci când este dezlănţuit sau este
pe cale să se dezlănţuie. Caracterul imediat al atacului vizează raportul în timp
între atac şi obiectul vizat.
Caracterul imediat al atacului este reliefat de intervalul scurt între începutul
atacului şi momentul ivirii pericolului. Când intervalul este mare şi există
posibilitatea înlăturării pericolului prin alte mijloace, atacul nu mai este imediat
şi nu se justifică săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
Caracterul imediat al atacului presupune atât iminenţa lui (când este pe cale să
se dezlănţuie), cât şi declanşarea lui. Atacul iminent trebuie să fie real, obiectiv
şi presupune că acesta este pe cale să se dezlănţuie.
Atacul imediat este atacul din momentul declanşării şi până în momentul
consumării acestuia, perioadă în care apărarea este legitimă.

După consumarea atacului, apărarea nu mai este legitimă, deoarece nu se mai
desfăşoară împotriva unui atac imediat.
În desfăşurarea atacului sunt posibile anumite întreruperi scurte, în care
agresorul se reînarmează pentru intensificarea atacului, perioadă care nu
echivalează cu încetarea atacului în care apărarea făcută este tot legitimă.
Momentul final al atacului, până când acesta fiind actual permite şi o apărare
legitimă, nu este acelaşi pentru toate infracţiunile.
În doctrina penală şi în practica judiciară se face distincţie între infracţiunile
care prin consumarea lor creează un prejudiciu ireparabil şi infracţiunile care
prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi înlăturat sau micşorat printr-o
atitudine pozitivă, chiar după consumarea infracţiunii.
Pentru infracţiunile care produc un prejudiciu ireparabil, consumarea acesteia
înseamnă şi consumarea atacului şi deci o ripostă după consumarea atacului nu
se mai admite ca legitimă.
Pentru infracţiunile care prin consumare produc un prejudiciu ce poate fi
înlăturat sau micşorat printr-o atitudine pozitivă, consumarea nu înseamnă şi
încetarea atacului şi permit o apărare legitimă chiar după consumarea
infracţiunii.
d) Atacul să fie injust, adică să nu aibă temei juridic sau de fapt în baza căruia
se efectuează.
Atacul este just și nu poate da naștere unei apărări legitime dacă constă dintr-o
activitate prevăzută sau permisă de lege (spre exemplu, nu reprezintă un atac
injust împotriva libertății, arestarea unei persoane pe baza mandatului de
arestare).
Atacul permis sau ordonat de lege își păstrează caracterul just atâta timp cât
este efectuat în limitele prevăzute de lege. O acțiune, ce poate prezenta un atac
provenit din partea autorității care are un vădit caracter ilegal poate da naștere
unei apărări legitime.
Riposta împotriva unui atac injust nu trebuie să fie exagerată, căci se
transformă în contrariul ei, din legitimă, riposta devine un atac injust care să
permită o apărare legitimă.
Deși este o condiție a atacului de a fi injust, ni se pare corectă opinia potrivit cu
care această condiție a atacului trebuie apreciată și din punctul de vedere al
celui care se apără. În adevăr, nu se vor rezolva în același fel situațiile când cel
ce se apără își dă seama de caracterul just ori injust al agresiunii pe care o
respinge.
Împotriva unui atac dezlănțuit de un iresponsabil se va riposta în stare de
necesitate, dacă cel ce ripostează cunoaște starea de iresponsabilitate a
agresorului și deci va trebui să comită fapta prevăzută de legea penală numai
dacă nu putea înlătura altfel pericolul.
Dacă cel ce face apărarea nu cunoaşte starea de iresponsabilitate a agresorului
el va riposta în legitimă apărare înlăturând pericolul prin mijloacele pe care le
consideră eficiente, nefiind obligat să caute o soluţie mai puţin periculoasă. În
acest caz legitima apărare va veni în concurs şi cu eroarea de fapt.
2. Atacul să creeze un pericol pentru persoana celui atacat, a altuia, a
drepturilor acestora ori pentru un interes general.
Caracterul pericolului care ar ameninţa valorile ocrotite se apreciază în funcţie
de intensitatea acestuia, de urmările ireparabile ori greu de remediat care s-ar
produce în cazul în care nu s-ar interveni (spre ex.: pierderea vieţii, cauzarea
unei vătămări corporale, distrugerea unor bunuri importante etc.).
Atacul se îndreaptă împotriva persoanei, a drepturilor acesteia susceptibile de
a fi atacate direct, material, imediat şi injust. Aceste drepturi ale persoanei pot
privi: viaţa, integritatea corporală, sănătatea, libertatea, onoarea, averea.
Împotriva unui atac periculos poate riposta victima agresiunii şi oricare altă
persoană care este prezentă la desfăşurarea atacului. Nu se cere ca între
persoana care intervine să respingă atacul şi victima agresiunii să existe vreun
grad de rudenie sau înţelegere prealabilă. Nu are importanţă, de asemenea, dacă
victima putea să înlăture singură atacul sau nu, ori dacă victima dorea sau nu să
se apere împotriva atacului.
Atacul îndreptat împotriva unui interes general justifică o apărare legitimă.
Interesul general reprezintă tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile
publice sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile
proprietate publică, precum și interesele private ale cetățenilor sau
colectivităților.
Având în vedere că împotriva atacului care a generat pericolul se ripostează cu
o faptă prevăzută de legea penală şi cum între atac şi apărare trebuie să existe o
proporţionalitate, se poate afirma că atacul are caracter penal, deşi nu
întotdeauna ar reprezenta o infracţiune.
3. Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru înlăturarea
atacului.
Dacă s-a săvârşit o faptă prevăzuta de legea penală se cercetează condiţiile în
care aceasta a avut loc, dacă sunt îndeplinite condiţiile cu privire la atac pentru
a putea decide dacă a fost săvârşită în legitimă apărare.
Nu interesează încadrarea juridică a faptei comise în apărare, nici forma
acesteia (infracțiune consumată, tentativă).
Este discutabil în doctrină dacă riposta trebuie să constituie totdeauna o faptă
intenționată sau poate fi comisă și din culpă (de exemplu, cel amenințat cu
pistolul face un pas greșit, se împiedică și cade peste atacator, provocând
descărcarea pistolului în pieptul acestuia.) Doctrina majoritară se pronunță în

sens pozitiv, riposta putând fi concepută atât ca o faptă intenționată, cât și din
culpă sau cu praeterintenție. (Antoniu, 2010)
4.Existența unei proporții între apărare și gravitatea atacului.
Această condiţie ce priveşte proporţionalitatea dintre atac şi apărare se degajă
din dispoziţiile art. 19 alin. 2 NCP. Proporţionalitatea dintre apărare şi atac nu
este de ordin matematic şi nu presupune echivalenţa mijloacelor.
Proporţionalitatea apărării cu gravitatea atacului are în vedere respectarea unei
echivalenţe între actul de apărare şi cel de atac, astfel că la un atac îndreptat
împotriva integrităţii corporale se poate riposta cu o faptă de apărare ce
priveşte integritatea corporală a agresorului.
Dacă apărarea este vădit disproporţionată faţă de gravitatea atacului şi de
împrejurările în care acesta a avut loc, fapta este săvârşită cu depăşirea
limitelor legitimei apărări.
Depăşirea limitelor legitimei apărări. Depăşirea limitelor legitimei apărări
poate constitui o cauză de neimputabilitate, când se întemeiază pe tulburarea
sau temerea în care se găsea făptuitorul, aflat în stare de legitimă apărare, în
momentul comiterii faptei. Este aşa-numitul exces justificat, reglementat sub
denumirea de exces neimputabil în dispozițiile din art 26 alin. 1 NCP.
Pentru existenţa excesului justificat se cer îndeplinite condiţiile cu privire la
atac, condiţiile cu privire la apărare pentru existenţa legitimei apărări, cu
deosebire că fapta în apărare a depăşit marginile unei apărări proporţionale cu
intensitatea şi gravitatea atacului, depăşire întemeiată pe tulburarea sau temerea
în care se găsea făptuitorul.
Determinarea stării de tulburare sau temere implică cercetarea tuturor
împrejurărilor de fapt în care s-a produs atacul, condiţia psihofizică a celui ce
face apărarea.
Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări nu se întemeiază pe tulburare sau
temere, fapta nu este considerată săvârşită în legitimă apărare, ci este
infracţiune săvârşită în circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 alin. 1 lit. b
NCP. Excesul de data aceasta este scuzabil.
Prezumția de legitimă apărare (art. 19 alin. 3 NCP)
Potrivit alin. 3 al art. 19 NCP, se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile
alin. (2), acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără
drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori
în timpul nopţii.
Prezumția nu are caracter absolut, ci relativ (prezumție juris tantum), putându-
se face dovada contrară, că pretinsul agresor a pătruns în locuință, încăpere etc.
fără intenția de amenința, de a pune în pericol persoana, drepturile acesteia sau
un interes general.

În condițiile existenței legislației moderne, bazate pe o răspundere subiectivă,
este greu de admis ca art. 19 alin. 3 NCP, să fie interpretat ca atrăgând o
răspundere obiectivă a făptuitorului. (Antoniu, 2010)
Condiţiile prezumției de legitimă apărare
1. Condiţii referitoare la atac. Atacul sa constea într-o acţiune de
pătrundere, în condiţiile alin. (2) al art. 19 NCP, într-o locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta, fără drept, prin violenţă,
viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii.
Ţinând seama ca prin aceasta modalitate a legitimei apărări s-a urmărit o mai
mare siguranţă a cetăţeanului și ordinii sociale, legiuitorul a avut în atenţie
noţiunea de locuinţă folosită în înţelesul cel mai larg, adică de loc unde o
persoana îşi desfășoară efectiv viaţa sa privată, indiferent dacă aceasta este o
casa propriu-zisă sau o construcţie destinată altui scop, dar este folosită ca
locuinţă, sau dacă constituie un adăpost simplu.
Nu interesează daca locuinţa este permanentă sau trecătoare, fiind considerate
ca locuinţă camera ocupată într-un hotel, motel sau han, cabina ocupată într-un
vapor.
Dependinţele unei locuinţe sunt acele prelungiri ale locuinţei, încăperi sau
construcţii care înlesnesc sau condiţionează folosirea locuinţei (magazii, garaje,
pivniţe etc.).
Loc împrejmuit este locul separat printr-o îngrădire de locuinţele vecine și care
delimitează de regulă curţi sau grădini de lângă casă.
Acţiunea de pătrundere într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc
împrejmuit ţinând de acestea, trebuie sa aparţină unei persoane fizice
responsabile și să fie un act de violență al acesteia. Acţiunea de pătrundere
poate fi realizată de o persoană sau mai multe persoane care cooperează
concomitent.
Legea cere ca pătrunderea sa se săvârşească prin violenţă, viclenie, efracţie sau
alte asemenea modalităţi nelegale ori în timpul nopţii..
Acţiunea de pătrundere în locurile prevăzute de lege să fi început ori să fie în
curs de executare ori s-a efectuat în întregime.
In sprijinul acestei soluţii se pot aduce argumente de text de lege în sensul că,
în art. 19 alin. 3 NCP, se cere ca atacul sa fie iminent, adică pe cale de a se
produce sau actual, în desfăşurare; totodată, modul de exprimare al
legiuitorului în dispoziţiile cuprinse în art. 19 alin. 3 NCP lasă să se înţeleagă,
fără echivoc, că atacul exprimat prin acţiunea de pătrundere este actual și în
ipoteza în care pătrunderea s-a desăvârşit pentru că pericolul asupra unor valori
sociale este evident și se poate amplifica; este fără îndoială atacul actual dacă,
după efectuarea pătrunderii, agresorul se îndreaptă asupra unor bunuri cu
scopul de a le însuşi ori cel prejudiciat urmăreşte pe hoţ și îl sileşte să restituie
bunurile furate; ori dacă agresorul pune în pericol nemijlocit persoana sau
drepturi ale acesteia.
Acţiunea de pătrundere într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit
ţinând de acestea să se realizeze fără drept. Subiectul ei să nu aibă niciun temei
legal, adică să fi acţionat ilicit, dar nu ilicit în general care presupune
nesocotirea unei norme juridice, ci ilicit în plan penal.
Obiectul atacului manifestat prin pătrunderea fără drept și prin mijloacele
prevăzute de lege într-un domiciliu al altei persoane, poate fi orice interes sau
bunuri juridice personale protejate penal fără a exista vreo limita întrucât art.
19 NCP legiuitorul se referă la apărarea persoanei şi la «drepturile» celui
atacat.
În cazul agresiunii (atacului) împotriva bunurilor patrimoniale ori locuinţei se
impun unele precizări. Astfel, agresiunea trebuie să constituie o faptă prevăzută
de legea penală care în condiţiile comiterii acesteia să poate fi infracţiune.
2. Condiţiile apărării. Pentru a fi legitimă, apărarea trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii: să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, să
fie precedată de atac, sa fie îndreptată împotriva agresorului, să fie necesară
pentru înlăturarea atacului, să fie proporţională cu atacul.
Ca și în ipoteza prevăzută în art. 19 alin. 2 NCP, și în cazul prezumției de
legitimă apărare, apărarea se realizează printr-o faptă prevăzută de legea
penală, cercetându-se condiţiile în care aceasta a avut loc, dacă sunt
îndeplinite condiţiile cu privire la atac pentru a se putea stabili dacă a fost
săvârşită în legitimă apărare.
Apărarea să fie precedată de atac. Această condiţie are în vedere desfăşurarea
apărării după începutul atacului, când acesta devine actual. Simpla presupunere
că agresorul va dezlănţui un atac nu dă dreptul la o apărare legitimă.
Apărarea să se îndrepte împotriva agresorului pentru a înceta atacul şi a salva
valorile periclitate.
Apărarea se poate îndrepta împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii agresorului, dar
nu împotriva bunurilor sale.
Apărarea îndreptată din eroare împotriva altei persoane decât a agresorului va
duce la excluderea caracterului penal al faptei şi pe motivul intervenției erorii
de fapt, ca și cauză de neimputabilitate, coroborată cu legitima apărare, cauză
justificativă.
Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea apărării se
apreciază atât sub raportul întinderii în care aceasta poate fi făcută, cât şi sub
raportul intensităţii.
Apărarea este necesară sub raportul întinderii când are loc după ce atacul a
devenit iminent sau actual şi până în momentul când acesta a încetat prin
dezarmarea agresorului, imobilizarea acestuia.
Apărarea este necesară şi atunci când infracţiunea s-a consumat, dar există
posibilitatea înlăturării ori diminuării efectelor.
Astfel, în cazul infracţiunii de furt atacul îndreptat împotriva patrimoniului nu
încetează prin luarea bunurilor din detenţia sau posesia persoanei vătămate, ci
durează şi în timpul cât hoţul se îndepărtează cu lucrul furat de la locul
comiterii infracţiunii, iar în timpul cât infracţiunea este flagrantă, apărarea este
necesară pentru restabilirea situaţiei anterioare, pentru prinderea hoţului şi
predarea lui organelor penale.
Apărarea este necesară sub raportul intensităţii cât a condus la înlăturarea
atacului şi nu a depăşit gravitatea pericolului care ameninţa valorile sociale.
Caracterul necesar al apărării trebuie analizat nu numai în raport cu gravitatea
atacului, ci şi cu posibilităţile celui atacat de a-l înfrunta.
Necesitatea actului în apărare nu presupune exclusivitatea acestuia.
În doctrina penală s-a decis întemeiat că există legitimă apărare şi atunci când
cel atacat se putea salva prin fugă, ascunderea din faţa agresorului.
De asemenea, apărarea să fie proporţională cu gravitatea atacului (a se vedea
supra, Condițiile legitimei apărări, pct. 4)
Efectele legitimei apărări
Fapta săvârşită în stare de legitimă apărare nu este infracţiune pentru că îi
lipseşte trăsătura caracterului nejustificat al faptei pentru a putea constitui
infracțiune (art. 15 alin. 1 NCP). Făptuitorul a fost constrâns de necesitatea
înlăturării agresiunii care punea în pericol valorile sociale ocrotite şi nu a
acţionat cu voinţă liberă.
Fapta săvârşită în legitimă apărare nu este infracţiune şi, pe cale de consecinţă,
nu atrage răspunderea penală a făptuitorului.
În general se apreciază că fapta săvârşită în legitimă apărare propriu-zisă nu are
caracter ilicit şi nu poate atrage nici o altă răspundere juridică. Reținerea
legitimei apărări înlătură, așadar, răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului, întrucât acțiunea/inacțiunea sa nu constituie faptă ilicită; astfel,
art. 1360 alin. 1 C. civ. prevede că nu datorează despăgubire cel care, fiind în
legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu.
În cazul excesului neimputabil (justificat - art. 26 al. 1 NCP), răspunderea
civilă nu este înlăturată întotdeauna.
Când legitima apărare vine în concurs cu alte cauze care exclud caracterul
infracțional al faptei, răspunderea civilă poate interveni, tocmai pentru astfel de
cauze.
Pe plan procesual penal, soluțiile pronunțate în cursul procesului penal, ca efect
al cauzei justificative a legitimei apărări – art. 16 lit. d) NCPP, sunt achitarea,
pronunțată de instanță, și clasarea, dispusă de organul de urmărire penală.
Starea de necesitate
Noţiune şi caracterizare. Starea de necesitate este o cauză justificativă, care
exclude caracterul infracțional al faptei. Legiuitorul arată că este justificată
fapta prevăzută de legea penală săvârşită în stare de necesitate (art. 20 alin. 1
NCP).
Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. 2 NCP:
„Este în stare de necesitate persoana care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al său ori al altei
persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu sunt vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era
înlăturat."
Față de Codul penal din 1969, reglementarea cu privire la starea de necesitate
are, în primul rând, o diferență de enunț, vechiul cod prevăzând că ,,nu
constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de
necesitate”, în timp ce noul cod precizează că aceasta ,,este justificată”.
Alineatul 1 al art. 20 NCP realizează aceeași unificare conceptuală ca și în
cazul legitimei apărări.
Totodată, în cadrul alin. 2 al art. 20 NCP sunt efectuate modificări
terminologice care nu modifică efectele sau condițiile stării de necesitate:
,,pericol iminent – pericol imediat”, ,,interes obștesc – interes general”.
O condiție nouă, introdusă în alin. 2, pentru reținerea stării de necesitate, este
aceea ca urmările faptei să nu fie vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. Această prevedere este în
acord cu reglementarea separată a excesului justificat de stare de necesitate,
care este inclus în categoria cauzelor de neimputabilitate (art. 26 alin. 2 NCP).
Conceptul de stare de necesitate. Starea de necesitate exprimă o realitate
întâlnită uneori în viața socială, și anume existenta unor situații provocate de
oameni sau de împrejurări fortuite care pun în pericol valorile sociale ocrotite
de lege, iar salvarea acestora nu este cu putință decât prin săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Acela care întreprinde o acțiune de salvare în aceste
condiții, adică săvârșind o faptă prevăzută de legea penală, va invoca în
apărarea sa condițiile extreme, disperate în care a acționat. Recunoscând
realitatea unei asemenea apărări, legiuitorul din toate timpurile și din toate
domeniile dreptului a consacrat drept cauză justificativă de înlăturare a
conținutului ilicit al faptei, instituția stării de necesitate. (Antoniu, 2010)
Fapta săvârșită în stare de necesitate nu este infracțiune. Făptuitorul a fost
constrâns la săvârșirea faptei de necesitatea apărării împotriva unui pericol
imediat, care nu putea fi înlăturat altfel, a anumitor valori sociale, expres
arătate de lege.

Se consideră fapte săvârșite în stare de necesitate: spargerea unui zid, a unei
încuietori pentru a salva o persoană imobilizată într-o încăpere care este
incendiată, ori distrugerea unui pod de lemn peste râu care împreună cu
obiectele aduse de ape au format un baraj în calea apelor şi astfel prezintă un
pericol imediat de inundare a unei localităţi, a unei uzine etc., sau de a sustrage
un autovehicul pentru a transporta de urgenţă la spital pe o persoană
accidentată.
Pericolul care ameninţă valorile sociale ocrotite în cazul stării de necesitate
este generat de diferite cauze: din partea forțelor naturii (inundaţii,
cutremure, incendii, alunecări de teren, uragane etc.), din partea oamenilor
(alienatul care atacă o persoană, șoferul care depășește viteza legală pentru a
salva un bolnav, alpinistul care aruncă în prăpastie pe colegul său, deoarece
frânghia nu putea să susțină două persoane etc.), reacţii ale animalelor
(câinele care atacă o persoană, punându-i în pericol integritatea fizică etc.) şi
nu de atacul unei persoane ca în cazul legitimei apărări.
Condiţiile stării de necesitate
Condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este considerată ca fiind
săvârşită în stare de necesitate sunt cuprinse în art. 20 alin. 2 NCP şi privesc, pe
de o parte, pericolul, iar, pe de altă parte, fapta săvârşită pentru salvarea
valorilor sociale ocrotite.
Condiţii privitoare la pericol. Geneza pericolului, care poate determina
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, este cel mai adesea un
eveniment întâmplător (un cutremur, o inundaţie, un incendiu provocat de
fulger, alunecare de teren etc.), dar poate fi creat şi prin activităţi omeneşti,
imprudente ori intenţionate (un incendiu declanşat de un individ).
Sursa pericolului poate consta chiar în comportarea victimei ce urmează a fi
salvată (de exemplu, o persoană lucrează într-o încăpere cu substanţe
inflamabile, provoacă un incendiu în care se accidentează grav şi pentru
transportarea ei de urgenţă la spital se ia fără drept un autovehicul).
Pericolul pentru înlăturarea căruia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală în stare de necesitate trebuie să îndeplinească condiţiile:
a) Să fie imediat, iminent. Pericolul este iminent când este pe cale să se
producă. Iminenţa se situează în antecamera actualului, ceea ce presupune că
este îndeplinită această condiţie de a fi iminent când pericolul este deja actual.
Iminenţa pericolului nu presupune că acesta ar fi instantaneu, fiindcă nu ar mai
permite o faptă pentru înlăturarea lui. Deci este posibil ca pericolul iminent să
permită luarea unor măsuri de salvare mai înainte ca el să devină actual.
b) Pericolul iminent să ameninţe valorile sociale arătate în art. 20 alin. 2
NCP. O faptă este considerată săvârşită în stare de necesitate când a fost
necesară pentru a salva de la un pericol imediat valorile sociale: viaţa,

integritatea corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important
al său ori al altei persoane sau un interes general.
Pericolul poate ameninţa şi un bun important al său sau al altuia.
Prin „bun important" trebuie înţeles acel bun care prin valoarea sa deosebită
artistică, ştiinţifică, istorică ori afectivă legitimează acţiunea de salvare din faţa
pericolului.
În sfârşit pericolul iminent poate ameninţa şi interesul general a cărui salvare
constituie şi o îndatorire civică pentru orice persoană.
c) Pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală.
Aprecierea caracterului inevitabil al pericolului se face în concret prin luarea în
considerare a tuturor împrejurărilor în care persoana a fost nevoită să acţioneze
sub ameninţarea pericolului. Vor fi avute în vedere, de asemenea,
particularităţile psihofizice ale persoanei ce a acţionat, pentru a decide dacă
aceasta putea să prevadă şi altă posibilitate de salvare, eventual mai puţin
dăunătoare.
Condiţiile acţiunii de salvare. Acţiunea de salvare a valorilor sociale arătate în
art. 20 alin. 2 NCP pentru a fi considerată săvârşită în stare de necesitate
trebuie să îndeplinească condiţiile:
a) Să se realizeze prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
b)Acţiunea de salvare prin săvârşirea faptei prevăzută de legea penală să fi
constituit singurul mijloc de înlăturare a pericolului.
Acţiunea de salvare este considerată necesară când se efectuează între
momentul în care pericolul a devenit iminent şi până la încetarea acestuia.
Dacă făptuitorul avea posibilitatea să înlăture pericolul prin alte mijloace fără a
săvârşi fapta prevăzută de legea penală, era obligat la aceasta.
În aprecierea posibilităţilor de înlăturare a pericolului în alt mod decât prin
fapta prevăzută de legea penală se ţine seama de condiţiile de fapt şi de
persoana celui care desfăşoară acţiunea de salvare.
Acţiunea de salvare poate fi desfăşurată atât de persoana expusă pericolului cât
şi de altă persoană.
c) Prin acţiunea de salvare să nu se cauzeze urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat. Acţiunea
de salvare a valorilor sociale împotriva pericolului imediat, iminent este
necesară numai dacă nu produc urmări vădit mai grave decât s-ar fi produs
dacă pericolul nu era înlăturat.
Persoana care acţionează pentru salvarea valorilor sociale de la pericolul
iminent trebuie să aibă reprezentarea atât a gravităţii pericolului, ale urmărilor
acestuia, cât şi ale urmărilor faptei de salvare.
În acest sens, în art. 26 alin. 2 NCP este prevăzută drept cauză de
neimputabilitate excesul neimputabil de stare de necesitate, potrivit căruia „Nu
este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată
în stare de necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că
pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat".
Dacă prin faptă s-au cauzat urmări mai grave, fiind depășite limitele stării de
necesitate, dar făptuitorul nu şi-a dat seama în momentul săvârşirii faptei că
urmările vor fi mai grave, fapta urmează a fi considerată o cauză de
neimputabilitate și nu o cauză justificativă.
Când însă făptuitorul şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave prin
săvârşirea faptei decât dacă pericolul nu era înlăturat, atunci fapta nu mai este
săvârşită în stare de necesitate, ci este infracţiune şi atrage răspunderea penală
a făptuitorului, recunoscându-se eventual în favoarea acestuia circumstanţa
atenuantă a depăşirii limitelor stării de necesitate prevăzută de art. 75 alin. 1 lit.
c NCP (spre exemplu, nu va fi în stare de necesitate persoana care, pentru a
salva de la inundaţie grădina sa de legume, distruge un baraj de o valoare mult
mai mare).
d) Fapta să nu fie săvârşită de către sau pentru a salva o persoană care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul.
Există anumite profesii care prin natura lor obligă pe profesionist să înfrunte
pericolul. Cel care are obligaţia să înfrunte pericolul nu poate invoca stare de
necesitate pentru a se apăra de răspundere în cazul în care nu acţionează pentru
a înlătura pericolul (spre exemplu, pompierul nu poate invoca starea de
necesitate în neîndeplinirea ordinului de a localiza incendiul ori medicul nu
poate invoca starea de necesitate pentru a nu-şi îndeplini obligaţiile de a merge
într-o zonă contaminată şi a asigura îngrijirea bolnavilor).
Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de necesitate nu este infracţiune şi pe
cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală. Starea de necesitate are drept
consecinţă şi înlăturarea răspunderii civile.
Repararea prejudiciului cauzat prin fapta de apărare în stare de necesitate poate
reveni persoanei salvate când ivirea pericolului ce a generat starea de necesitate
se datorează unui eveniment (cutremur, inundaţie etc.).
Când pericolul s-a produs prin fapta persoanei vătămate, în sarcina acesteia va
fi antrenată răspunderea civilă.
Pe plan procesual penal, soluțiile pronunțate în cursul procesului penal, ca efect
al cauzei justificative a stării de necesitate – art. 16 lit. d) NCPP, sunt
achitarea, pronunțată de instanță, și clasarea, dispusă de organul de urmărire
penală.

Sarcina de lucru 2
Delimitaţi legitima apărare de starea de necesitate.
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 21 alin. 1 NCP, ,,este justificată fapta
prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de
lege sau în îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor
şi limitelor prevăzute de aceasta”, iar potrivit alin. 2, ,,este de asemenea
justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei
obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă
aceasta nu este în mod vădit ilegală”.
Reglementarea prevăzută în art. 21 NCP se referă la situațiile când fapta este
comisă în exercitarea unui drept sau în îndeplinirea unei obligații. În aceste
cazuri, fapta – chiar întrunind trăsăturile unei infracțiuni – nu va constitui
infracțiune, operând o cauză justificativă.
Într-o primă modalitate, caracterul justificat al faptei derivă din aceea că
reprezintă exercitarea unui drept recunoscut de lege, iar în a doua modalitate
derivă din îndeplinirea unei obligații impuse de lege cu respectarea condițiilor
și limitelor prevăzute de aceasta. (Molnar, 2010)
Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații a mai fost reglementată și
în Codurile penale din 1864 și 1936, fiind abordată și în doctrină sub
denumirea de ,,Ordinul legii și ordinul ierarhic”.
Codul penal din 1969 nu a mai prevăzut ordinul legii și comanda autorității
legitime printre cauzele care exclud infracțiunea, pe considerentul că ordonarea
unei activități de către lege nu poate fi apreciată ca ilicită, iar executarea unui
ordin în formele prevăzute de lege are același efect ca și executarea legii, în
cazul ordinului ilegal devin incidente prevederile referitoare la abuz, în cazul
persoanei care execută ordinul, și cele privind instigarea, în privința persoanei
care a dat ordinul.

În condițiile de reglementare a Codului penal din 1969, atunci când se constata
că o faptă era conformă cu legea, soluția de achitare sau de neurmărire se
referea la cauza de împiedicare sau continuare a punerii în mișcare a acțiunii
penale ,,fapta nu este prevăzută de legea penală”. (Voicu, 2014)
Săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală în exercitarea unui drept ori în
îndeplinirea unei obligații, evidențiază în mod cert un posibil conflict între
norma de incriminare, care interzice săvârșirea faptei, pe de o parte, și o altă
normă juridică, penală ori extra penală, care îngăduie ori chiar impune
săvârșirea aceleiași fapte, pe de altă parte. (Molnar, 2010)
Conflictul dintre norma de incriminare și norma care îngăduie sau chiar
impune săvârșirea faptei prevăzute de legea penală nu poate fi soluționat decât
pe cale juridică, prin lege. De aceea, în noul Cod penal s-a reglementat expres
drept cauză justificativă exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații.
Este de atributul legiuitorului să stabilească în ce situații și în ce condiții o
dispoziție legală, care constituie sursa unui drept sau a unei obligații, primează
în raport cu dispoziția prevăzută într-o altă normă.
În ceea ce privește exercitarea unui drept, în doctrină se arată că acesta își
poate avea izvorul atât într-o lege în sens restrâns (stricto sensu), cât și în alte
acte normative (hotărâri, acte administrative individuale) sau în cutumă.
(Voicu, 2014)
În această modalitate normativă, doctrina a avansat ca exemplu exercitarea
unor drepturi constituționale, cum ar fi dreptul la libertatea de exprimare.
Când legea incriminează săvârșirea faptei fără drept sau în mod ilegal (spre
exemplu, în cazul infracțiunii de nerespectare a regimului armelor și munițiilor,
prevăzută de art. 342 NCP, sau al infracțiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal, prevăzută de art. 205 NCP), iar fapta este săvârșită în exercitarea unui
drept recunoscut de lege, a unei obligații impuse de lege sau de autoritatea
competentă, va fi înlăturată tipicitatea infracțiunii. Aceeași împrejurare
constituie cauză justificativă în cazul în care legiuitorul nu a prevăzut acest
element de tipicitate, iar fapta este săvârșită ca urmare a ordinului legii sau a
dispoziției autorității competente (spre exemplu, activitățile autorizate de către
procuror și realizate de către investigatorul sub acoperire) (Udroiu, 2014)
Exercitarea unui drept poate fi analizată diferit ca urmare a reglementării din
noul Cod civil în ce privește exercitarea unor drepturi ale creditorului. Dreptul
de retenție a fost recunoscut de doctrină și jurisprudență în favoarea
creditorului cu privire la bunul debitorului până la executarea obligațiilor
născute în legătură cu lucrul respectiv și constituie o cauză justificativă în cazul
faptei de abuz de încredere comisă în modalitatea refuzului de restituire (art.
238 alin. 1 NCP).
Prevederile art. 2440 NCC, referitoare la preluarea bunului de către creditor
prin mijloace proprii, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege,
pot constitui temei pentru invocarea cauzei justificative constând în exercitarea
unui drept, dacă acest creditor ar fi acuzat de săvârșirea infracțiunii de furt.
(Voicu, 2014)
În materia cauzei justificative a exercitării unui drept, menționăm Decizia nr.
19/20151 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie penală, prin care ,,stabileşte că fapta
medicului angajat cu contract de muncă într-o unitate spitalicească din sistemul
public de sănătate, care are calitatea de funcţionar public, în accepţiunea
dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b teza a II-a din Codul penal, de a primi plăţi
suplimentare sau donaţii de la pacienţi, în condiţiile art. 34 alin. 2 din Legea
drepturilor pacientului nr. 46/2003, nu constituie o exercitare a unui drept
recunoscut de lege având ca urmare incidenţa dispoziţiilor art. 21 alin. 1 teza I-
a din C. pen.”
Legiuitorul acordă valență de cauză justificativă atât îndeplinirii obligației
impuse de lege, cât și îndeplinirii obligației impuse de autoritatea
competentă.
Un exemplu pentru o obligație impusă de lege poate fi oferit în cazul
activităților forțelor de poliție de menținere a a ordinii publice. Activitățile
exercitate în acest scop, cum ar fi vătămarea corporală a unei persoane, au
caracter licit , atât timp cât agentul respectă condițiile de intervenție prevăzute
în legislația specială. (Udroiu, 2014)
În ceea ce privește ordinul autorității legitime, în doctrina penală au fost
promovate, de-a lungul timpului, atât teoria subordonării necondiționate, cât și
teoria baionetei inteligente, dominând în prezent teoriile eclectice, apte să
promoveze un echilibru care să dea satisfacție atât interesului represiunii
penale a faptelor periculoase, cât și interesului bunei funcționări a
administrației publice.
Atunci când ordinul de a comite fapta prevăzută de legea penală a fost emis de
o autoritate, executarea sa constituie cauză justificativă, cu excepția situației în
care ordinul este în mod vădit ilegal. Deci executantul are dreptul să exercite
un control formal al legalității ordinului primit; în afara acestui control
formal, agentul executor nu are dreptul, în principiu, să cenzureze ordinul
primit, sub aspectul legalității lui substanțiale. (Voicu, 2014)
Trebuie precizat că, spre deosebire de cazul îndeplinirii unei obligații impuse
de lege, care nu poate fi invocat decât de către o persoană abilitată să pună în
aplicare nemijlocit dispozițiile legii, în cazul prevăzut în art. 21 alin. 2 NCP,
fapta prevăzută de legea penală este comisă de către o persoană care acționează
în baza și în executarea unui ordin emis de o autoritate competentă în scopul
aplicării unei legi. Aceste dispoziții nu pot fi invocate decât de către o persoană
care avea statut de funcționar public în momentul săvârșirii faptei prevăzute
1
Publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 590 din 05/08/2015; sursa: http://www.scj.ro/736/Cautare-jurisprudenta?
customQuery%5B0%5D.Key=Department&customQuery%5B0%5D.Value=202
de legea penală și care se afla – în raport cu statutul său – în situația de a
îndeplini un ordin. (Molnar, 2010)
Consimțământul persoanei vătămate
Noțiune și caracterizare. Potrivit art. 22 alin. 1 NCP, ,,este justificată fapta
prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul persoanei vătămate,
dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol”, iar potrivit alin. 2, ,,consimțământul persoanei vătămate nu
produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții, precum și atunci când legea
exclude efectul justificativ al acestuia”.
Recunoașterea unor consecințe pe care le generează consimțământul în materie
penală se fundamentează pe rațiuni care țin de însăși natura omului înzestrat cu
conștiință și voință proprie, cât și pe comandamente ce țin de viața socială și de
progresul social.
În raport cu aceste fundamente, normele dreptului penal nu pot face abstracție
de consimțământ, privit ca manifestare liberă de voință, indiferent dacă această
manifestare de voință emană de la persoana asupra căreia se săvârșește o faptă
prevăzută și interzisă de norma penală ori că acesta emană de la o persoană
protejată de norma penală. (Molnar, 2010)
Consimțământul persoanei vătămate reprezintă o cauză justificativă, neavând
corespondent ca reglementare a instituției în Codul penal din 1969.
Consimțământul persoanei vătămate a fost recunoscut însă și sub imperiul legii
vechi, ca fiind o cauză care înlătură tipicitatea infracțiunii (spre exemplu,
pătrunderea într-o locuință cu consimțământul persoanei care o folosește) sau
drept cauză de atenuare a răspunderii penale. (Udroiu, 2014)
Cauza justificativă a consimțământului persoanei vătămate are menirea de a
concilia conflictul ce poate să apară între o normă care incriminează o faptă, pe
de o parte, și o altă normă juridică, aparținând altei ramuri de drept, în temeiul
căreia o persoană poate să dispună de un bun, de un drept al său, chiar și în
ipoteza în care acest drept al său s-ar afla sub protecția unei norme juridico-
penale. (Molnar apud Voicu, 2014)
În ceea ce privește condițiile consimțământului, doctrina a statuat că acesta
trebuie să fie valabil exprimat, actual, să privească o valoare socială de care
titularul poate dispune, să provină de la titularul valorii sociale ocrotite și să fie
determinat.
Pentru a funcționa drept cauză justificativă, consimțământul persoanei
vătămate trebuie să fie exprimat în legătură cu o valoare socială cu privire la
care persoana vătămată să poată dispune în mod legal, făcându-se distincția în
doctrină între drepturi alienabile și drepturi inalienabile.

Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor
contra vieții, precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia
(art. 22 alin. 2 NCP).
Cauza justificativă nu are incidență în cazul valorilor sociale cu privire la care
persoana nu poate dispune, deoarece fie nu îi aparțin, fie aceasta ar duce la o
piedere totală și ireversibilă a valorii sociale în cauză.
În unele cazuri, legea exclude posibilitatea reținerii consimțământului drept
cauză justificativă (de exemplu, în cazul infracțiunilor de trafic de persoane –
art. 210 alin. 3 NCP și trafic de minori – art. 211 alin. 3 NCP).
Cu toate acestea, în cazul infracțiunilor contra vieții, consimțământul victimei,
dacă întrunește anumite condiții, poate atrage o răspundere penală atenuată,
conform art. 190 NCP privind infracțiunea de ucidere la cererea victimei.
Menținerea caracterului nejustificat al infracțiunii în cazul în care victima
consimte la suprimarea vieții sale este în concordanță cu jurisprudența CEDO,
care a statuat că art. 2 al Convenției nu include și dreptul de a muri, fie cu
ajutorul unei terțe persoane, fie cu participarea unei autorități publice (CEDO,
Pretty c. Regatului Unit, cererea nr. 2346/2002, par. 40)
Consimțământul persoanei vătămate înlătură caracterul nejustificat al faptei
atât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, cât și din culpă, în acesastă
ușltimă situație victima exprimându-și acordul cu privire la conduita creatoare
de risc, iar nu la rezultatul acesteia.
Eroarea asupra consimțământului, ca motiv de justificare a faptei, produce, în
principiu aceleași efecte ca și lipsa consimțământului ca cerință a normei de
incriminare, în sensul că cel care acționează crezând că are consimțământul
titularului dreptului afectat, deși în realiate acest consimțământ nu există, poate
invoca eroarea de fapt în măsura în care aceasta a fost invincibilă 2; dacă
eroarea de fapt este vincibilă, făptuitorul va fi penal responsabil numai în
măsura în care fapta pe care a săvârșit-o constituie infracțiune și în ipoteza în
care este comisă din culpă. (Molnar, 2010)
2
Eroarea este invincibilă sau de neînlăturat atunci când necunoașterea stării, situației, împrejurării etc. a fost de așa natură
încât era exclus ca în mintea persoanei aflate în eroare să apară o cât de slabă preocupare de a proceda la vreo verificare sau
informare cu privire la ceea ce ignora. Eroarea este vincibilă sau înlăturabilă atunci când cel aflat în eroare, dacă ar fi fost
mai atent, mai diligent, și-ar fi putut da seama că greșește sau ar fi simțit nevoia de a verifica, de a elimina orice îndoială. (A
se vedea infra – Cauzele de neimputabilitate, Eroarea)

Examen de practică judiciară 3
1. Cauza Yudina c. Rusiei. Articolul 3 din Convenţie consacră una din
valorile fundamentale ale societăţilor democratice.
Chiar şi în cele mai dificile circumstanţe, cum ar fi lupta împotriva terorismului
şi a Crimei organizate, Convenţia interzice în termeni absoluţi tortura şi
tratamentele inumane şi degradante, indiferent de comportamentul victimei.
Curtea admite că, în situaţii de menţinere a ordinii, prevenire a infracţiunilor,
prindere a presupuşilor criminali şi protejarea lor şi a altor persoane, ofiţerii de
poliţie au dreptul să folosească mijloacele adecvate, inclusiv forţa. Cu toate
acestea, forţa poate fi utilizată numai în cazul în care este indispensabilă şi nu
trebuie să fie excesivă (C.E.D.O., hotărârea din 10 iulie 2012, publicată pe
www.echr.coe.int, apud T. Toader. (2013). Codul penal şi Codul de procedură
penală. Hotărâri C.E.D.O. Decizii ale Curţii Constituţionale. Recursuri în
interesul legii. Bucureşti: Hamangiu, pp. 29-30).
2. Legitimă apărare. Condiţii. În cazul în care inculpatul a săvârşit fapta de
omor asupra victimei, după ce atacul acesteia constând în lovituri aplicate cu
pumnul au încetat, nu sunt îndeplinite condiţiile legitimei apărări prevăzute în
art. 44 alin. (2) C. pen. (Codul penal din 1969 - n.m.), întrucât, pe de o parte,
nu sunt întrunite condiţiile unui atac imediat, iar, pe de altă parte, atacul
victimei nu prezintă un pericol care să ameninţe grav viaţa inculpatului,
mijloacele folosite de victimă în atacul său nefiind în măsură să justifice riposta
inculpatului. În acest caz, sunt incidente însă prevederile art. 73 lit. b) C. pen.
(Codul penal din 1969 - n.m.), deoarece inculpatul a săvârşit fapta de omor în
condiţiile unei puternice emoţii şi tulburări cauzate de modul agresiv în care s-a
comportat victima (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 2406/2006, disponibilă pe
www.scj.ro).
3. Legitimă apărare. Provocare. Pătrunderea fără drept într-o locuinţă.
Prezumţia de apărare legitimă. Actualizarea atacului. Lovirea repetată, cu
urmări mortale, a unei persoane care a pătruns în locuinţa făptuitorului noaptea,
prin escaladare şi efracţie, şi a lovit cu băţul în cap pe cel aflat în încăpere,
constituie un act de legitimă apărare, potrivit art. 44 alin. (2 1) C. pen. (Codul
penal din 1969 - n.m.).
Faptul că victima a fost lovită şi pe când încerca să se retragă şi după ce
scăpase băţul din mână este irelevant, de vreme ce pericolul nu a încetat, ea
putându-se înarma din nou cu unul din parii aflaţi la îndemână
3
A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan-Rusu.
(2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 127-136.

(I.C.C.J., Completul de 9 judecători, dec. nr. 429/2003, disponibilă pe
www.scj.ro).
4. Stare de necesitate. Conducerea unui autovehicul cu o îmbibaţie de
alcool în sânge care depăşeşte limita legală. Nu se poate considera că
inculpatul – condamnat pentru conducerea unui autovehicul pe drumurile
publice având o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală – s-a aflat în
momentul săvârşirii faptei în stare de necesitate, chiar dacă – aşa cum susţine el
– a efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul său, bolnav
de cancer. Este în stare de necesitate – se arată în art. 45 alin. (2) C. pen.
(Codul penal din 1969 - n.m.) – acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la
un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altuia.
Socrul inculpatului suferea de o boală incurabilă, cu o evoluţie lentă şi
îndelungată, situaţie în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici iminent, iar
înlăturarea lui nu era posibilă prin administrarea unor medicamente (C.A.
Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1457/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 148)
5. Stare de necesitate. Condiţii. Starea de necesitate implică existența unui
pericol grav care nu ar putea fi înlăturat decât prin săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală. Dacă inculpatul sparge geamul cabinei şoferului,
rănindu-l grav pe acesta, pentru a-l determina să oprească maşina, deoarece
căzuse din vehicul o persoană şi era târâtă cu piciorul prins de uşă, în acest caz
există stare de necesitate. Inculpatul, conducând un autovehicul fără permis
spre a transporta un prieten la gară, chiar dacă acesta se grăbea să ajungă în
localitatea unde domicilia, spre a-şi salva familia şi bunurile ameninţate de
inundaţie, nu poate invoca starea de necesitate, deoarece existau şi alte
mijloace licite de a transporta urgent la gară pe cel interesat (T.S., s. pen., dec.
nr. 3103/1986, în R.R.D. nr. 9/1987, p. 79, apud G. Antoniu, C. Bulai.(1988).
Practică judiciară penală. Partea generală. Art. 1-51.Vol. I, Bucureşti: Ed.
Academiei, pp. 219-220).
6. Abuz de încredere. Consimțământul persoanei vătămate.
,, (…) a fost trimis în judecată inculpatul pentru săvârşirea infracţiunii de abuz
de încredere, în forma dispunerii, pe nedrept, de bunul altuia, dar trebuia
analizat dacă inculpatul a dispus pe nedrept sau pe drept cu privire la
autotractorul (achiziționat – n.m.). Era necesar a se observa probele
administrate, respectiv declaraţia martorilor C. şi D. I., (…), din care rezulta că
între inculpatul N. B. D. şi persoana vătămată M.C. se contractaseră datorii
serioase, în sensul că partea vătămată datora inculpatului o sumă de
aproximativ de 16.000 lei, motiv pentru care cele două persoane au convenit ca
acest autotractor, al persoanei vătămate, să fie înstrăinat de către inculpat,
tocmai pentru a-şi putea recupera această datorie. Aceşti martori au confirmat
existenţa datoriei, iar martorul D. I., care, în perioada respectivă, era o persoană
destul de apropiată de persoana vătămată, a declarat că ştia că a intervenit o
convenţie, pentru stingerea datoriei prin vânzarea autocamionului. Pentru acest
motiv s-a solicitat achitarea inculpatului, făcând trimitere şi la dispoziţiile
legale prev. de art. 102 alin. 3, respectiv îndoiala puternică cu privire la
existenţa sau inexistenţa acestui consimţământ între inculpat şi partea vătămată
(…)”.(C. de Apel Târgu Mureș, Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de
familie, decizia penală nr. 551/A/11 noiembrie 2015,
http://idrept.ro/DocumentView.aspx?DocumentId=78354950)
2.3. Cauzele de neimputabilitate (Titlul II, Capitolul III Noul Cod penal –
partea generală)
Aspecte introductive
Noţiune şi caracterizare. În noul Cod penal noțiunea de ,,cauze care înlătură
caracterul penal al faptei”, folosită de Codul penal din 1969 este înlocuită cu
aceea de ,,cauze de neimputabilitate”, modificare sub un anumit aspect
neesențială, deoarece imputabilitatea fiind o trăsătură caracteristică a
infracțiunii, în definiția dată acesteia în art. 15 NCP, acestea acționează asupra
trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, motiv pentru care fapta prevăzută de legea
penală nu constituie infracțiune, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre
cauzele de neimputabilitate. (Pașca, 2010)
Așadar, corelativ cu modificarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, noul Cod
penal prevede cauzele de neimputabilitate. În cazul acestora, fapta este
prevăzută de legea penală, constituie o activitate ilicită, însă din cauza
incidenței unor împrejurări care țin, în principiu, de persoana făptuitorului,
fapta nu constituie infracțiune.(Udroiu, 2014)
Aceste cauze sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul
neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea,
cazul fortuit.
Dacă în cazul unei cauze justificative suntem în prezența a două valori sociale
sau interese în conflict, dintre care numai una poate fi salvată, în ipoteza
cauzelor de excludere a vinovăției există o situație excepțională, care exclude
un reproș la adresa autorului pentru comiterea faptei tipice și antijuridice. (H.H.
Jescheck, T. Weigend, apud Voicu, 2014)
Conceptul de imputabilitate. În doctrină s-a relevat că noțiunea de
imputabilitate este destul de imprecis conturată, reprezentând mai degrabă o
caracteristică a individului, nu a faptei. (Pașca, 2010) O faptă este imputabilă
cuiva atunci când i se poate reproșa acestuia conduita aleasă, când poate fi
învinovățit de comiterea acesteia. După unii autori, noțiunea de imputabilitate
nu se confundă cu aceea de răspundere și nici cu aceea de vinovăție
(culpabilitate), deși uneori sunt considerate sinonime. Imputabilitatea este o
condiție a vinovăției (culpabilității), implicând capacitatea de a înțelege și a
voi, iar vinovăția este o condiție a răspunderii penale înțeleasă ca obligație a
persoanei de a răspunde de consecințele actelor sale. (B. Bouloc, Tr. Pop, apud
Pașca, 2010)
Având în vedere că incidența cauzelor de neimputabilitate este indisolubil
legată de persoana făptuitorului, alin. 2 al art. 23 NCP prevede că acestea au
efect in personam, spre deosebire de cauzele justificative, care au efect in rem.
Există o singură excepție de la această regulă, referitoare la cazul fortuit.
(Udroiu, 2014)
2.4. Cauzele de neimputabilitate în special

Constrângerea fizică
Noţiune şi caracterizare. Constrângerea fizică este o cauză de

neimputabilitate.
Potrivit art. 24 NCP, ,,nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut
rezista”.
Reglementată și în Codul penal din 1969, constrângerea fizică a fost inclusă de
legiuitor în carul cauzelor de neimputabilitate, fiind menținută aceeași
formulare a textului.(Udroiu, 2014)
Constrângerea fizică este presiunea pe care o forţă căreia nu i se poate rezista o
exercită asupra energiei fizice a unei alte persoane în aşa fel încât aceasta
comite o faptă prevăzută de legea penală, fiind în imposibilitatea fizică să
acţioneze altfel.
Sub imperiul constrângerii fizice sau forţei majore cum mai este denumită în
doctrina penală, persoana este împiedicată să acţioneze (spre exemplu,
militarul sechestrat nu se poate prezenta la unitate, acarul este imobilizat de
răufăcători şi nu poate schimba macazul la calea ferată etc.).
În practica judiciară cele mai multe fapte prevăzute de legea penală săvârşite
sub imperiul constrângerii fizice sunt fapte de inacţiune. Făptuitorul este
împiedicat să-şi îndeplinească obligaţiile legale.
Pot fi săvârşite şi fapte de acţiune când făptuitorul este un simplu instrument la
comanda unei energii străine (spre exemplu, o persoană este împiedicată şi
cade peste un copil vătămându-l ori alunecă pe gheaţă şi cade într-o vitrină,
distrugând-o).
Condiţiile constrângerii fizice
a) Să existe o constrângere asupra fizicului unei persoane. Acţiunea de
constrângere asupra fizicului unei persoane poate proveni din partea altei
persoane (imobilizare, sechestrare); constrângerea poate fi şi din partea unui

animal (un câine dresat care imobilizează făptuitorul) ori din partea unui
eveniment (inundaţie, viscol, cutremur etc.) care răpeşte libertatea de mişcare a
făptuitorului în sensul că îl opreşte de la acţiune, ori îl împinge la o activitate ca
pe un simplu instrument (căderea pe gheaţă, leşinul, epilepsia etc.).
b) Constrângerea la care a fost supusă persoana să nu i se fi putut rezista.
Această condiţie are în vedere natura constrângerii căreia nu i s-a putut opune o
rezistenţă eficace. Cel constrâns nu a putut rezista constrângerii săvârşind în
acest fel fapta.
Dacă exista posibilitate de a rezista constrângerii, cel constrâns era obligat la
aceasta (de exemplu, militarul sechestrat într-o încăpere, la parterul unei
locuinţe avea posibilitatea să se elibereze prin fereastra care era deschisă).
Posibilitatea de a rezista constrângerii fizice se apreciază la cazul concret
ţinând seama deopotrivă de natura şi de intensitatea forţei de constrângere ca şi
de capacitatea şi starea psihică a persoanei constrânse.
c) Sub imperiul constrângerii fizice persoana să săvârşească o faptă
prevăzută de legea penală.
Este condiţia care determină cercetarea îndeplinirii şi a celorlalte condiţii. Dacă
cel constrâns fizic nu a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală nu sunt
incidente dispoziţiile ce prevăd constrângerea fizică.
Efecte juridice. Fapta săvârşită sub imperiul constrângerii fizice nu este
infracţiune, nu are caracter imputabil, pentru că îi lipseşte vinovăţia. Vinovăţia
nu poate exista când făptuitorul nu are libertatea de acţiune.
Fapta nefiind infracţiune, pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea penală.
Existența constrângerii fizice înlătură răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului, conform art. 1380 C. civ. (Udroiu, 2014)
Constrângerea morală
Noţiune şi caracterizare. Constrângerea morală este, de asemenea, o cauză de

neimputabilitate.
Potrivit art. 25 NCP, ,,nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârşită din cauza unei constrângeri morale, exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi care nu putea fi
înlăturat în alt mod”.
Ca și la constrângerea fizică, textul nu are modificări de fond față de cel al art.
46 alin. 2 Codul penal din 1969. (Voicu, 2014)
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată prin ameninţarea cu un
pericol grav, pentru persoana făptuitorului ori a altuia şi sub imperiul căreia cel
ameninţat săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală.

Sub imperiul ameninţării cu pericolul grav cel ameninţat nu mai are libertate de
voinţă şi săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală (spre exemplu, sub
ameninţarea cu pistolul funcţionarul întocmeşte un act fals).
În cazul constrângerii morale, presiunea se exercită asupra psihicului
persoanei, însă ideea de constrângere morală nu este incompatibilă cu
exercitarea de violențe fizice asupra aceleiași persoane, care măresc efectul
intimidant. Constrângerea morală există și atunci cândviolențele fizice sunt
exercitate asupra unei persoane apropiate. (Voicu, 2014)
Condiţiile constrângerii morale. Pentru a exista constrângere morală sub
imperiul căreia se săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală trebuie să fie
îndeplinite condiţiile:
a) Să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală sub imperiul unei
constrângeri exercitată prin ameninţare.
b) Să existe o acţiune de constrângere exercitată prin ameninţare cu un
pericol grav.
Acţiunea de constrângere exercitată prin ameninţare cu un pericol grav
creează persoanei ameninţate un sentiment de teamă sub imperiul căreia
săvârşeşte fapta prevăzută de legea penală.
Sub imperiul ameninţării persoana are de ales între: să sufere răul grav cu
care este ameninţată sau să săvârşească fapta ce i se pretinde.
Ameninţarea poate fi făcută oral sau în scris.
Pericolul grav cu care se ameninţă, dacă nu se săvârşeşte fapta pretinsă poate
privi viaţa, integritatea corporală, libertatea, demnitatea, averea celui
ameninţat ori a altei persoane.
În practică judiciară s-a decis că „nu există constrângere morală dacă
inculpatul - complice la delapidare - a dat ajutor autorului să comită
infracţiunea, datorită temerii pe care i-au inspirat-o ameninţările acestuia că îl
va îndepărta din serviciu deoarece este recidivist".
c) Pericolul grav cu care se ameninţă să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
săvârşirea faptei pretinse - care este o faptă prevăzută de legea penală.
Această condiţie desprinsă din dispoziţiile art. 25 NCP, presupune că
făptuitorul să fi recurs la săvârşirea faptei numai dacă nu avea altă posibilitate
de a înlătura pericolul provenit din ameninţare.
Dacă făptuitorul putea înlătura pericolul printr-o faptă neprevăzută de legea
penală era obligat să săvârşească o astfel de faptă.
Stabilirea evitabilităţii ori inevitabilităţii pericolului pe altă cale este o
problemă ce se rezolvă în concret ţinând seama atât de împrejurările în care a
avut loc, cât şi de persoana făptuitorului.

Efecte juridice. Fapta săvârşită sub imperiul unei constrângeri morale nu este
infracţiune, nu are caracter imputabil, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Nu poate exista vinovăţie când lipseşte libertatea de voinţă a făptuitorului.
Nefiind infracţiune fapta săvârşită sub imperiul constrângerii morale nu atrage
nici răspunderea penală a făptuitorului.
Existența constrângerii morale înlătură răspunderea civilă delictuală a
făptuitorului, conform art. 1380 C. civ. (Udroiu, 2014)
Excesul neimputabil
Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 26 alin. 1 NCP, ,,Nu este imputabilă

fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de legitimă
apărare, care a depăşit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea atacului”, iar potrivit alin. 2 ,, Nu este imputabilă
fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana aflată în stare de
necesitate, care nu şi-a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuieşte
urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu
era înlăturat”.
Spre deosebire de Codul penal din 1969, în care excesul neimputabil în
acțiunea de salvare și excesul justificat al apărării erau asimilate stării de
necesitate, respectiv legitimei apărări, noul Cod penal reglementează ambele
situații într-un articol comun, în cadrul cauzelor de neimputabilitate.
Astfel, fapta prevăzută de legea penală își păstrează caracterul nejustificat,
întrucât au fost depășite limitele legitimei apărări sau ale stării de necesitate,
dar este neimputabilă făptuitorului. (Udroiu, 2014)
Depășirea limitelor legitimei apărări. Condițiile în care depășirea legitimei
apărări și depășirea stării de necesitate își produc efectele sunt aceleași ca și în
reglementările anterioare.
Depășirea legitimei apărări poate avea loc și în condițiile noului Cod penal sub
două forme:
- Excesul neimputabil, caz în care fapta săvârșită în asemenea împrejurări nu
este imputabilă făptuitorului (art. 26 alin. 1 NCP), denumirea de exces
justificat nu ar mai fi adecvată în condițiile noii reglementări, depășirea
legitimei apărări nefiind o cauză justificativă, ci o cauză de neimputabilitate;
- Excesul scuzabil, caz în care fapta prevăzută de legea penală este infracțiune
și depășirea legitimei apărări are natura juridică a unei circumstanțe atenuante
legale (art. 75 alin. 1 lit. b) NCP).
Pentru existența excesului neimputabil este necesar să existe un atac care să
vizeze persoana făptuitorului, a altuia, drepturile acestora sau un interes general
și atacul să fie material, direct, imediat și injust, respectiv să îndeplinească
toate condițiile necesare și pentru existența cauzei justificative a legitimei
apărări. (Pașca, 2010)
În reglementarea noului Cod penal, din cauza tulburării sau temerii, făptuitorul
a depășit limitele unei apărări proporționale cu gravitatea atacului, iar nu cu
gravitatea pericolului și cu împrejurările în care s-a produs atacul, cum era în
Codul penal din 1969. (Hotca, apud Voicu, 2014)
În literatura de specialitate s-a arătat că excesul de legitimă apărare nu privește
fapta, ci făptuitorul, astfel că nu înlătură antijuridicitatea faptei, efectele
acesteia nerăsfrângându-se asupra tuturor participanților la săvârșirea faptei, ci
numai asupra persoanei aflate în stare de puternică tulburare (Streteanu, apud
Voicu, 2014)
Apărarea se realizează, de asemenea, prin săvârșirea unei fapte prevăzute de
legea penală, ca și în situația cauzei justificative a legitimei apărări, doar că
apărarea nu mai este proporțională cu intensitatea atacului.
Depășirea limitelor stării de necesitate. În reglementarea noului Cod penal,
depășirea limitelor stării de necesitate, are, de asemenea două forme: excesul
neimputabil (art. 26 alin. 2 NCP) și excesul scuzabil în acțiunea de salvare (art.
75 alin. 1 lit. c) NCP).
Recunoașterea excesului neimputabil de stare de necesitate avea la bază
interpretarea per a contrario a conținutului art. 45 alin. 3 Codul penal din 1969,
potrivit căruia nu era în stare de necesitate persoana care, în momentul când a
săvârșit fapta, și-a dat seama că pricinuioește urmări vădit mai grave decât cele
care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat. (Voicu, 2014)
Depășirea limitelor stării de necesitate înlătură caracterul imputabil al faptei
doar în condițiile unei relații de proporționalitate între urmarea evitată și cea
efectiv produsă. (Pașca, 2010)
Cauza de neimputabilitate a depășirii stării de necesitate presupune existența
tuturor celorlalte condiții ale cauzei justificative ale stării de necesitate, cu
excepția proporționalității consecințelor acțiunii de salvare, care sunt vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat
(disproporție de care cel care realizează acțiunea de salvare nu și-a dat seama).
Efecte juridice. Fapta săvârşită sub imperiul excesului neimputabil nu este
infracţiune, nu are caracter imputabil, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Nefiind infracţiune fapta săvârşită nu atrage nici răspunderea penală a
făptuitorului.
Minoritatea făptuitorului
Noţiune şi caracterizare. Minoritatea făptuitorului este o cauză de
neimputabilitate. Potrivit art. 27 NCP, ,,Nu este imputabilă fapta prevăzută de

legea penală săvârşită de un minor, care la data comiterii acesteia nu
îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal”.
Minoritatea este starea în care se găseşte făptuitorul minor, care în momentul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală nu împlinise vârsta răspunderii
penale.
Capacitatea psiho-fizică a persoanei de a-şi da seama de semnificaţia socială a
acţiunilor sau inacţiunilor sale şi de a şi le dirija în mod voit nu există din
momentul naşterii, ci se formează odată cu dezvoltarea acesteia.
Având în vedere particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în dreptul
penal, s-a impus cu necesitate stabilirea unei limite de vârstă sub care să fie
exclusă răspunderea penală a minorului. Până la o anumită vârstă minorul este
deci, prezumat ca fiind lipsit de capacitate penală, deoarece nu are
reprezentarea semnificaţiei sociale a acţiunilor sau inacţiunilor lui.
Prin dispoziţiile art. 113 alin. 1 NCP s-a stabilit că „minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani nu răspunde penal", iar în alin. 2 al aceluiaşi articol s-a stabilit
că „minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se
dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ”.
Minoritatea făptuitorului - cauză care înlătură caracterul penal al faptei -
priveşte atât pe minorul care nu a împlinit 14 ani cât şi pe minorul între 14 şi
16 ani care a săvârşit fapta fără discernământ.
Pentru minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani se prezumă absolut că nu are
responsabilitate penală. Minorul care are vârsta între 14 şi 16 ani este prezumat
relativ că nu are discernământul faptelor sale. Această prezumţie fiind relativă
(juris tantum) se poate răsturna prin dovada că la săvârşirea faptei concrete a
avut discernământ.
Dovada discernământului în săvârşirea faptei concrete revine acuzării, în
favoarea minorului existând prezumţia relativă a lipsei discernământului.
Condiţiile stării de minoritate. Minoritatea făptuitorului înlătură caracterul
imputabil al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:
a) să se săvârşească o faptă prevăzută de legea penală;
b) făptuitorul, la data săvârşirii faptei, să nu îndeplinească condiţiile
legale pentru a răspunde penal (art. 27 NCP).
Această condiţie priveşte, aşadar, situaţia că la data săvârşirii faptei minorul să
nu aibă împlinită vârsta de 14 ani (art. 113 alin. 1 NCP). Condiţia este
îndeplinită şi atunci când minorul avea vârsta între 14 şi 16 ani şi nu se
constatase săvârşirea faptei cu discernământ.
Înlăturarea caracterului imputabil al faptelor care se prelungesc în timp
(infracţiuni continui, continuate) după împlinirea vârstei de 14 ani va fi posibilă

numai dacă nu se dovedeşte existenţa discernământului în săvârşirea acţiunilor
ori inacţiunilor ce au fost comise după împlinirea vârstei de 14 ani.
În cazul infracţiunilor progresive, este înlăturat caracterul imputabil dacă în
momentul comiterii acţiunii făptuitorul era minor sub 14 ani, chiar dacă
rezultatul se produce după împlinirea acestei vârste.
Efecte juridice. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită de un minor care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal,
nu este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie. Făptuitorul nu îndeplinea
condiţiile de dezvoltare biopsihică care să-i permită înţelegerea caracterului
acţiunilor sau inacţiunilor lui şi să le dirijeze în mod conştient.
Minoritatea este o cauză personală, are, deci, efecte personale (in personam) şi
nu se răsfrânge asupra participanţilor la săvârşirea faptei (art. 23 alin. 2 NCP).
Când minorul care nu răspunde penal a săvârşit fapta fiind determinat ori
sprijinit cu intenţie de alţi participanţi ori de către un autor care săvârșește cu
intenție, în mod nemijlocit, fapta se realizează condiţiile participaţiei improprii
(art. 52 al. 1, 3 NCP).
Starea de minoritate înlătură caracterul imputabil al faptei şi, pe cale de
consecinţă, şi răspunderea penală. Răspunderea civilă nu este înlăturată pentru
persoanele care l-au avut sub îngrijire ori supraveghere pe minor, dacă se reţine
culpa acestora.
Faţă de minorul care nu răspunde penal şi care săvârşeşte fapte prevăzute de
legea penală se iau măsurile de protecție specială prevăzute în Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului 4, cu ultimele
modificări și completări, republicată în M.Of. nr. 159 din 05.03.2014.
Iresponsabilitatea
Noţiune şi caracterizare. Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care
înlătură caracterul imputabil al faptei. Potrivit art. 28 NCP, ,,nu este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie
din alte cauze.
4
Art. 59 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului:
,,Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:
a) plasamentul;
b) plasamentul în regim de urgenţă;
c) supravegherea specializată”.
Art. 60 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului:
,,De măsurile de protecţie specială, instituite de prezenta lege, beneficiază:
a) copilul ai cărui părinte sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi
instituită tutela;
b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive neimputabile acestora;
c) copilul abuzat sau neglijat;
d) copilul găsit sau copilul părăsit în unităţi sanitare;
e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal”.
Iresponsabilitatea este starea de incapacitate psiho-fizică a unei persoane care
nu poate să-şi dea seama de semnificaţia socială a acţiunilor sau inacţiunilor
sale ori nu poate fi stăpână pe ele.
În noul Cod penal, legiuitorul a reformulat textul, fără a aduce însă modificări
de substanță condițiilor și efectelor. Astfel, iresponsabilitatea devine o cauză de
neimputabilitate, iar noțiunea de alienație mintală este înlocuită cu cea de boală
psihică. (Udroiu, 2014)
Iresponsabilitatea priveşte incapacitatea psihică a persoanei atât sub raport
intelectiv, când aceasta nu-şi poate da seama de semnificaţia socială a
acţiunilor sau inacţiunilor ei, cât şi sub raport volitiv când nu-şi poate
determina şi dirija în mod normal voinţa (nu poate să-și controleze acțiunile
sau inacțiunile).
Incapacitatea psihică a unei persoane se poate datora: unor anomalii care
împiedică dezvoltarea facultăţilor psihice (idioţenia, infantilism, cretinism,
debilitate mintală), unor maladii neuropsihice (somn natural, somn hipnotic,
lipotimie etc.), unor tulburări psihice provocate prin intoxicaţii (stări de
inconştienţă ce pot avea cauza în consumul de alcool, substanţe stupefiante,
alimente alterate etc.).
Incapacitatea psihică poate fi permanentă ori temporară, congenitală sau
survenită.
Pentru a duce la înlăturarea caracterului penal al faptei săvârşite, starea de
iresponsabilitate a făptuitorului trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei şi
să fie totală.
Constatarea existenţei incapacităţii psihice a persoanei se face de către medicii
specialişti, care vor stabili dacă în momentul comiterii faptei, persoana avea
capacitatea psihică de a înţelege sensul şi valoarea acţiunilor sau inacțiunilor
sale şi dacă putea să-şi dirijeze voinţa în mod conştient.
Pe baza concluziilor medicale organele judiciare stabilesc dacă făptuitorul
răspunde sau nu penal pentru fapta săvârşită.
Condiţiile stării de iresponsabilitate. Iresponsabilitatea făptuitorului înlătură
caracterul imputabil al faptei dacă sunt îndeplinite condiţiile:
a) Făptuitorul să aibă incapacitatea psihică intelectivă sau volitivă cu privire la
acţiunile sau inacţiunile lui. Făptuitorul, cu alte cuvinte, nu are capacitatea de a
înţelege caracterul infracțional al faptei (nu are discernământ ori este în stare de
inconştienţă) sau nu are capacitate de a-şi determina şi dirija manifestările de
voinţă (este stăpânit de o impulsivitate irezistibilă ori de un indiferentism total).
b) Starea de incapacitate psihică să existe în momentul săvârşirii faptei.
Este îndeplinită această condiţie şi atunci când, după săvârşirea faptei,
făptuitorul şi-a recăpătat capacitatea intelectivă şi volitivă.

Nu poate fi considerat în stare de iresponsabilitate cel care şi-a provocat o
astfel de stare ori care a acceptat să i se provoace o stare de inconştienţă (spre
exemplu, făptuitorul a acceptat să fie hipnotizat, ori narcotizat pentru a invoca
această stare în apărarea sa ori şi-a provocat starea de inconştienţă - s-a culcat
şi a adormit în timpul serviciului şi astfel nu şi-a îndeplinit obligaţiile de pază,
de asigurare a asistenţei medicale de urgenţă etc.).
Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul avea capacitatea psiho-fizică
intelectivă si volitivă, dar şi-a pierdut-o după săvârşirea faptei, aceasta nu va
duce la înlăturarea caracterului penal al faptei.
c) Incapacitatea psiho-fizică a făptuitorului să se datoreze unei boli psihice, fie
din alte cauze.. Sursa incapacităţii psiho-fizice poate fi deci atât într-o boală
psihică, dar şi în alte cauze, în afară de cele care provin din stări oarecum
normale (minoritatea) ori care limitează unele aptitudini ale capacităţii psihice
(ignoranţa, eroarea) - cauze care sunt distinct reglementate în codul penal.
d) Fapta săvârşită în stare de incapacitate psiho-fizică intelectivă ori volitivă
(în stare de iresponsabilitate) să fie prevăzută de legea penală, pentru că numai
în această condiţie se poate vorbi de înlăturarea caracterului imputabil al faptei.
Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de iresponsabilitate nu este infracţiune
pentru că nu este săvârşită cu vinovăţie. Făptuitorul iresponsabil nu are
capacitatea psihică intelectivă şi volitivă cu privire la acţiunile sau inacţiunile
lui.
Efectele iresponsabilității sunt de înlăturare a imputabilității, ceea ce înseamnă
că nu poate fi aplicată vreo pedeapsă sau măsură educativă, însă nu afectează
caracterul nejustificat al faptei, făcând posibilă aplicarea unor măsuri de
siguranță (de exemplu, internarea medicală). (Streteanu apud Voicu, 2014)
Iresponsabilitatea este o cauză personală (in personam), produce efecte numai
faţă de persoana care a săvârşit fapta în această stare şi nu se răsfrânge asupra
participanţilor (art. 23 alin. 2 NCP).
Iresponsabilitatea făptuitorului nu înlătură răspunderea civilă.
Intoxicația
Noţiune. Intoxicația reprezintă o stare psiho-fizică anormală a persoanei
datorată efectelor pe care le au asupra organismului şi facultăţilor psihice ale
persoanei, anumite substanţe excitante ori narcotice consumate ori introduse în
corpul său.
Intoxicația reprezintă o cauză de neimputabilitate. Potrivit art. 29 NCP, ,,este
imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, din cauza intoxicării involuntare
cu alcool sau cu alte substanţe psihoactive5”.
5
Art. 241 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal:
Substanţele alcoolice ori narcotice introduse în corpul persoanei provoacă
devieri de la starea normală psiho-fizică a acesteia, de la diminuarea până la
anihilarea completă a capacităţii psiho-fizice intelective şi volitive în
determinarea atitudinii faţă de faptele pe care le săvârşeşte în această stare.
Forma de intoxicație cea mai frecventă este cea alcoolică (beția), datorită
faptului că băuturile alcoolice, de variate feluri și tării, pot fi ușor procurate și
pot prezenta un pericol dacă sunt consumate fără măsură.
Alcoolul, fiind cea mai frecventă substanță determinată în etiologia multor
manifestări infracționale, intrată în circuitul comercial al mărfurilor de consum,
legiuitorul face în primul rând referire la beția alcoolică. (Pașca, 2010)
O altă formă de intoxicație este așa-zisa ,,beție rece”, cauzată de ,,alte
substanțe psihoactive”, cu efect ebriant sau halucinogen, cum ar fi stupefiantele
(morfină, cocaină, heroină, hașiș, opiu etc.) ori alte substanțe volatile (eterul,
acetona etc.). Această formă cunoaște, în ultimul deceniu, și la noi în țară, o
anumită răspândire, datorită traficului organizat de substanțe stupefiante.
(Pașca, 2010)
Interesând capacitatea psiho-fizică a persoanei, intoxicația influenţează
răspunderea penală a acesteia în cazul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea
penală, în această stare.
Starea de intoxicație se poate clasifica, potrivit diferitelor criterii, astfel:
A. După intensitate, intoxicația poate fi:
- Psihopatică (alcoolismul cronic, delirium tremens), când, datorită
intoxicației, s-a ajuns la o adevărată stare de alterare mintală provocată de
leziuni organice și tulburări psihotice;
- Epileptiformă, când intoxicația există cu o preexistentă, dar latentă cauză
morbidă de alterare a facultăților mintale și de alte serioase tulburări psihotice;
- Completă, când intoxicația produce o paralizare a energiei musculare,
însoțită de întunecarea completă a facultăților mintale și de alte tulburări
psihofizice;
- Incompletă, când intoxicația produce o surescitabilitate, dublată de o
slăbire a mecanismului ăpsihic superior și de o excitare a psihicului inferior.
Primele două forme aparțin psihopatologiei și sunt supuse tratamentului juridic
aplicabil acesteia. (Pașca, 2010)
B. După modul în care s-a ajuns în stare de intoxicație alcoolică (completă
sau incompletă), se distinge:
,,Prin substanţe psihoactive se înţelege substanţele stabilite prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii”. A se vedea
Anexa la Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, republicată în M.Of.
nr. 163 din 06.03.2014, precum și Anexa la Legea nr. 339/2005 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi
preparatelor stupefiante şi psihotrope, cu ultimele modificări și completări, publicată în M.Of. nr. 1095 din 05.12.2005.
- Intoxicația accidentală (involuntară) sau fortuită este intoxicația în care a
ajuns o persoană independent de voinţa ei (spre exemplu, o persoană lucrează
într-un mediu cu vapori de alcool şi fără să-şi dea seama inhalează astfel de
vapori ori persoana este constrânsă să consume băuturi alcoolice sau consumă
substanţe aparent inofensive fără să-şi dea seama de efectul lor).
- Intoxicația voluntară starea în care ajunge o persoană care consumă voit
băuturi alcoolice ori substanţe psihoactive al căror efect ebriant sau
halucinogen îl cunoaşte. În doctrina penală intoxicația voluntară este cunoscută
sub două forme: intoxicație voluntară simplă şi intoxicație preordinată.
Importanţa acestei distincţii constă în consecinţele juridice pe care le poate
avea asupra răspunderii penale.
Intoxicația preordinată sau premeditată este totdeauna o circumstanţă
agravantă a răspunderii penale deoarece persoana şi-a provocat anume această
stare pentru a avea mai mult curaj în săvârşirea faptei ori pentru a o invoca
drept scuză a săvârşirii faptei. Intoxicația preordinată reprezintă o ipoteză
specială de actio libera in causa (acțiune sau inacțiune liberă în cauza ei,
adică acțiune sau inacțiune aparent săvârșită în stare de inconștiență), potrivit
legii penale române făptuitorul răspunzând în această situație în condiții
agravante, prin aplicarea art. 77 lit. f NCP. (Pașca, 2010)
Intoxicația simplă, poate fi dimpotrivă şi o circumstanţă atenuantă judiciară,
deoarece făptuitorul în momentul când şi-a provocat această stare nu avea
intenţia să săvârşească o fapta prevăzută de legea penală, ipoteză care se
deduce din interpretarea dispozițiilor art. 29 NCP, art. 77 lit. f NCP, art. 75
alin. 2 NCP. (Voicu, 2014)
C. După gradul de intoxicaţie cu alcool ori alte substanţe psihoactive,
intoxicația poate fi: completă sau incompletă.
Intoxicația completă se caracterizează prin paralizarea aproape completă a
energici fizice şi o întunecare a facultăţilor psihice. În această stare persoana
este incapabilă de a înţelege caracterul acţiunii ori inacţiunii sale şi de a fi
stăpân pe ea (nu le poate controla).
Intoxicația incompletă, după cum arată şi denumirea, se caracterizează prin
aceea că intoxicaţia cu alcool ori alte substanţe psihoactive este într-o fază
incipientă, manifestată de regulă, prin excitabilitate şi impulsivitate. În această
stare capacitatea persoanei de a înţelege şi de a voi nu este abolită, ci doar
slăbită.
Influenţa stării de intoxicație asupra răspunderii penale este diferită după felul
în care aceasta este realizată şi după gradul de intoxicare.
Intoxicația involuntară completă înlătură caracterul imputabil al faptei
prevăzute de legea penală (art. 29 NCP); starea de intoxicație trebuie să fie
completă pentru a justifica existența cauzei de înlăturare a caracterului
imputabil al faptei, care implică tocmai îmbinarea dintre proveniența pur

accidentală și forma completă a intoxicației. Deși legiuitorul nu a mai făcut
referire la caracterul complet al stării de intoxicație, acesta rezultă din cerința
ca făptuitorul să nu poată să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori să
nu poată să le controleze. (Pașca, 2010)
Condiţiile stării de intoxicație. Pentru existenţa acestei cauze care înlătură
caracterul imputabil al faptei se cer îndeplinite condiţiile:
a) În momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să se fi găsit în stare de intoxicație
produsă prin alcool ori alte substanţe psihoactive.
b) Starea de intoxicație în care se găsea făptuitorul să fie accidentală,
involuntară, fortuită.
c) Starea de intoxicație să fi fost completă.
d) Fapta comisă în această stare de intoxicație involuntară şi completă să fie
prevăzută de legea penală, pentru că numai astfel îşi găsesc incidenţa
dispoziţiile art. 29 NCP.
Efecte juridice. Fapta săvârşită în stare de intoxicație accidentală completă nu
este infracţiune, fiind săvârşită fără vinovăţie.
Făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, s-a aflat, din cauze independente de
voinţa sa, în imposibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale
ori de a și le controla, săvârşind fapta fără vinovăţie.
Când beţia accidentală nu este completă, atunci caracterul imputabil al faptei
nu este înlăturat, iar starea de intoxicație poate constitui o circumstanţă
atenuată.
Eroarea
Noţiune şi caracterizare. Eroarea este definită în doctrina penală ca
„reprezentarea greşită de către cel ce săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală a realităţii din momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de
necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii".
Reprezentarea greşită a realităţii din momentul săvârşirii faptei are influenţă
asupra vinovăţiei făptuitorului, putând chiar s-o înlăture.
Existenţa vinovăţiei în săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală este
condiţionată de cunoaşterea de către făptuitor a tuturor împrejurărilor în care
acţionează şi care cunoaştere îi permite acestuia să prevadă ori să poată
prevedea rezultatul faptei sale.
Dacă în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul nu a cunoscut ori a cunoscut
greşit anumite date ale realităţii care sunt de natură să confere faptei un
caracter socialmente periculos, eroarea în care se află îl lipseşte de posibilitatea
de a prevedea rezultatul faptei sale şi implicit de a-şi determina în mod
conştient voinţa.

Eroarea reprezintă o cauză de neimputabilitate. Potrivit art. 30 NCP:
,, (1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală săvârşită de
persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări,
situaţii ori împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi faptelor săvârşite din culpă pe care legea
penală le pedepseşte, numai dacă necunoaşterea stării, situaţiei ori împrejurării
respective nu este ea însăşi rezultatul culpei.
(3) Nu constituie circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant
starea, situaţia ori împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în
momentul săvârşirii infracţiunii.
(4) Prevederile alin. (1) - (3) se aplică în mod corespunzător şi în cazul
necunoaşterii unei dispoziţii legale extrapenale.
(5) Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită ca urmare a
necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a caracterului ilicit al acesteia din cauza
unei împrejurări care nu putea fi în niciun fel evitată”.
Art. 30 NCP reglementează eroarea pe baza clasificării care distinge între
eroarea asupra elementelor constitutive ale infracțiunii și eroarea asupra
caracterului interzis al actului (Expunerea de motive NCP). (Voicu, 2014)
Procedând astfel, noul legiuitor a dat satisfacție sugestiilor doctrinei penale de
a alinia legislația noastră la legislațiile moderne, recunoscând posibilitatea ca
necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale să-și producă efecte în
anumite cazuri, să înlăture caracterul infracțional al faptei, când este
invincibilă, iar când este vincibilă, să atragă răspunderea penală numai pentru
faptele incriminate, când sunt comise din culpă. (Pașca, 2010)
În noul Cod penal, nu a mai fost menționată eroarea de drept penal, ca în Codul
penal din 1969 (art. 51 alin. 4), fiind reglementată eroarea asupra normei de
drept extrapenal și eroarea asupra caracterului ilicit al faptei.
În alin. 1, 2 și 4 din art. 30 NCP este reglementată eroarea asupra tipicității,
întrucât eroarea privește elementele constitutive ae infracțiunii, eroare care
înlătură intenția ca element a laturii subiective și culpa, dacă este invincibilă.
(Voicu, 2014)
Eroarea asupra caracterului ilicit al faptei, denumită și eroare asupra
antijuridicității, prevăzută de alin. 5 al art. 30 NCP, este nou introdusă. Astfel,
a fost statuat că în această ipoteză autorul este conștient de comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală, dar consideră în mod greșit că fapta sa este
autorizată de către ordinea juridică. (Streteanu, apud Udroiu, 2014)
Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură caracterul imputabil al faptei
analizate mai sus, unde vinovăţia era înlăturată datorită constrângerii la care era
supus făptuitorul (constrângere fizică şi constrângere morală, excesul
neimputabil) ori datorită incapacităţii psiho-fizice a acestuia (minoritate,
iresponsabilitate, intoxicație), în cazul erorii, făptuitorul are capacitatea psiho-
fizică normală, dar voinţa şi conştiinţa lui s-au format pe date greşite ale
realităţii săvârşind o faptă prevăzută de legea penală.
Felurile erorii. In doctrina penală şi legislaţie eroarea se diferenţiază în raport
de: obiectul asupra căruia poartă, factorii care au determinat-o, posibilitatea de
evitare şi întinderea consecinţelor.
A. După obiectul asupra căruia poartă, se disting: eroarea de fapt şi eroarea de
normă.
a) eroarea de fapt există atunci când necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
poartă asupra unor date ale realităţii (stări, situaţii, împrejurări etc.);
b) eroarea de normă poartă asupra unei reguli aplicabile în efectuarea uneio
activități, operații, comportări etc. (reguli tehnice, reguli profesionale, reguli de
circulație, reguli de conviețuire socială etc.). Când eroarea de normă poartă
asupra unei reguli juridice se numește eroare de drept. Eroarea de drept este o
reprezentare greșită a unei persoane cu privire la caracterul legal sau ilegal al
conduitei sale, aceasta necunoscând sau cunoscând greşit dispozițiile legale. În
cazul erorii de drept se face distincția între eroarea de drept penal și eroarea
asupra normei extrapenale. (Pașca, 2010)
Deosebirea între eroarea de fapt şi eroarea de drept prezintă importanţă sub
raportul consecinţelor juridice pe care le generează fiecare.
Potrivit noului Cod penal, eroarea asupra tipicității, reglementată în alin. 1-4
ale art. 30 NCP poate fi atât o eroare de fapt (alin. 1-3), cât și o eroare de drept
(asupra normei extrapenale - alin. 4) ce înlătură casracterul imputabil al faptei.
Eroarea asupra antijuridicității, constând în eroarea invincibilă asupra
caracterului ilegal al faptei (alin. 5 al art. 30 NCP), poate fi de fapt (legitimă
apărare putativă), de drept extrapenal (necunoașterea dispozițiilor unei hotărâri
de guvern nepublicată) sau de drept penal (eroare asupra condițiilor cauzelor
justificative). (Udroiu, 2014)
Așadar, eroarea de fapt poate constitui o cauză care înlătură caracterul
imputabil al faptei. Eroarea de drept penal înlătură caracterul imputabil al
faptei numai dacă este invincibilă, iar când eroarea priveşte o normă
extrapenală poate să înlăture caracterul imputabil al faptei, ca în condițiile
erorii de fapt, cu care este asimilată.
B. După factorii care determină eroarea, aceasta poate fi:
a) eroarea prin necunoaştere sau ignoranţă, cum mai este denumită în
literatura juridică şi reprezintă o stare psihică determinată de regulă de lipsa de
cultură.
b) eroarea provocată, eroarea prin amăgire sau inducerea în eroare care
reprezintă o stare psihică provocată de acţiunea de înşelare exercitată de o
persoană asupra alteia.

C. După consecinţele ce le poate avea, eroarea poate fi:
a) eroare esenţială când reprezintă pentru făptuitorul aflat în eroare o
justificare a activităţii lui şi exclude vinovăţia.
b) eroarea este neesenţială când apare ca o scuză pentru făptuitorul aflat în
eroare, iar pe planul consecinţelor juridice - reprezintă o circumstanţă
atenuantă.
D. Tot în raport de criteriul de mai sus completat cu cel al obiectului asupra
căruia poartă, eroarea poate fi:
a) eroare principală când aceasta priveşte date de fapt referitoare la
elementele constitutive ale infracţiunii, de care depinde însăşi existenţa
infracţiunii.
b) eroarea secundară când aceasta priveşte o stare, o situaţie, împrejurare ce
reprezintă o circumstanţă agravantă de săvârşire.
Această clasificare în eroare principală şi secundară este importantă sub
raportul consecinţelor: eroarea principală poate conduce la inexistenţa
infracţiunii (Art. 30 alin. 1, 4 NCP), iar eroarea secundară nu conduce decât la
înlăturarea circumstanţei agravante sau a elementului circumstanțial agravant,
nu şi la înlăturarea infracţiunii în forma tip (art. 30 alin. 3, 4 NCP).
E. După posibilitatea de evitare a erorii, aceasta poate fi:
a) eroare de neînlăturat sau invincibilă când se datorează completei
necunoaşteri a realităţii şi care nu ar fi putut fi înlăturată oricâtă diligență ar fi
depus făptuitorul.
b) eroare vincibilă sau înlăturabilă care, cum arată şi denumirea, ar fi
putut fi înlăturată dacă făptuitorul era mai atent, mai diligent.
Sub raportul consecinţelor juridice se cuvine subliniat că eroarea invincibilă
înlătură caracterul imputabil al faptei, iar eroarea vincibilă nu înlătură
caracterul imputabil al faptei, afară de cazul când faptele sunt incriminate
numai dacă se săvârşesc cu intenţie.
Eroarea de fapt - caracterizare. Dintre multiplele feluri, sub care se poate
prezenta eroarea, un interes deosebit pentru dreptul penal prezintă eroarea de
fapt care reprezintă o cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei şi ale
cărei efecte şi condiţii sunt prevăzute în art. 30 alin. 1-3 NCP.
Din reglementarea legală se observă că eroarea poate privi:
a) o stare, o situaţie, o împrejurare de fapt de care depinde caracterul penal al
faptei, caz în care fapta nu are caracter penal (art. 30 alin. 1 NCP);
b) o circumstanţă agravantă a infracţiunii sau un element circumstanțial
agravant, situaţie în care este înlăturată această circumstanţă, fapta rămânând
infracţiune în varianta tip (art. 30 alin. 3 NCP).

Condiţiile erorii de fapt. Eroarea de fapt înlătură caracterul infracțional al
faptei săvârşite dacă sunt îndeplinite condiţiile:
a) să se fi comis o faptă prevăzută de legea penală, deoarece eroarea de fapt
înlătură vinovăţia, ori problema vinovăţiei, se pune numai în legătură cu o faptă
prevăzută de legea penală;
b) în momentul săvârşirii faptei, făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa unor
stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei. Obiectul
erorii poartă deci asupra stării, situaţiei, împrejurării de care depinde caracterul
penal al faptei (art. 30 alin. 1 NCP). În doctrina penală s-au conturat diferite
sensuri pentru aspectele prevăzute în dispoziţiile art. 30 alin. 1 NCP, astfel:
„starea" desemnează modul în care se prezintă o persoană (spre exemplu,
starea civilă, pregătirea intelectuală, starea de minoritate, starea de sănătate
etc.), ori un bun (valoarea economică, stare de uzură etc.), ori o instituţie
(utilare tehnică, sarcinile ce-i revin etc.); „situaţia" priveşte poziţia pe care o
are o persoană (căsătorită, rudă apropiată, membru de familie etc.), ori un bun
(aparţine avutului personal sau avutului public, bun ce provine din săvârşirea
unei fapte prevăzute de legea penală etc.); prin „împrejurare" se desemnează o
circumstanţă în care are loc săvârşirea faptei (timpul nopţii, timp de război, loc
public etc.);
c) starea, situaţia sau împrejurarea care nu au fost cunoscute pot să reprezinte
un element constitutiv al infracţiunii ori o circumstanţă agravantă a acesteia sau
un element circumstanțial agravant.
Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor este o condiţie de
existenţă a infracţiunii, atunci caracterul infracțional al faptei este înlăturat.
Dimpotrivă nu va fi înlăturat caracterul infracțional al faptei când eroarea
poartă asupra identităţii persoanei - în cazul unor infracţiuni contra persoanei
(error in persona) sau asupra obiectului material al infracţiunii.
Eroarea care priveşte un element constitutiv al infracţiunii pentru a conduce la
înlăturarea caracterului infracțional al faptei trebuie să subziste pe tot parcursul
executării acţiunii, în situaţiile în care fapta presupune o durată în timp
(infracţiuni continue, continuitate, de obicei).
Eroarea nu se confundă cu îndoiala care presupune că făptuitorul este conştient
că nu poate să-şi reprezinte realitatea, caz în care ar trebui să nu treacă la
acţiune.
Când în pofida acestei îndoieli a trecut la executarea acţiunii, va răspunde
pentru fapta comisă deoarece a acceptat producerea unui rezultat socialmente
periculos, a acţionat cu vinovăţie - forma intenţiei indirecte - de regulă.
Când starea, situaţia, împrejurarea necunoscută de făptuitor reprezintă o
circumstanţă agravantă a infracţiunii, eroarea va duce la înlăturarea acesteia, a
răspunderii penale pentru forma agravată, dar el va răspunde penal pentru
infracţiunea în varianta tip.
Efectele erorii de fapt - diferenţieri. Eroarea de fapt are efecte diferite după
cum poartă asupra unui element al infracţiunii ori unei circumstanţe agravante
sau element circumstanțial agravant şi după cum faptele prevăzute de legea
penală, săvârşite din eroare, sunt incriminate numai când sunt săvârşite cu
intenţie sau sunt incriminate şi atunci când sunt săvârşite din culpă.
Efectele erorii de fapt când aceasta priveşte un element constitutiv al
infracţiunii
a) eroarea de fapt în cazul faptelor săvârşite cu intenţie.
Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în eroare de fapt cu privire la o stare,
situaţie sau împrejurare care sunt prevăzute de lege ca elemente constitutive ale
infracţiunii, nu este infracţiune şi pe cale de consecinţă nu atrage răspunderea
penală (art. 30 alin. 1 NCP).
Fapta este săvârşită fără vinovăţie, deoarece făptuitorul, datorită necunoaşterii
ori cunoaşterii greşite a unei stări, situaţii sau împrejurări, de care depinde
caracterul infracțional al faptei, nu a avut reprezentarea caracterului periculos
al acesteia.
b) Dacă fapta este incriminată atât atunci când este săvârşită cu intenţie, cât şi
atunci când este săvârşită din culpă, eroarea de fapt va înlătura vinovăţia şi deci
caracterul penal al faptei şi atunci când este săvârşită din culpă, numai dacă se
constată că eroarea nu este ea însăşi rezultatul culpei (art. 30 alin. 2 NCP).
Aşadar pentru a înlătura caracterul infracțional al faptei săvârşite din culpă,
eroarea de fapt nu trebuie să fie ea însăşi imputabilă făptuitorului.
Dacă făptuitorul acţionează din grabă şi neatenţie, fără să cunoască existenţa
unei stări, situaţii, împrejurări care constituie element al unei infracţiuni din
culpă, eroarea nu mai conduce la înlăturarea caracterului penal al faptei, fiind
imputabilă făptuitorului, care trebuia să acţioneze mai diligent.
Efectele erorii de fapt asupra circumstanţelor agravante sau elementelor
circumstanțiale agravante. Şi în cazul când eroarea de fapt priveşte o stare, o
situaţie, o împrejurare ce constituie element de circumstanţiere, efectele
acesteia sunt diferenţiate după cum fapta este incriminată când este săvârşită cu
intenţie, ori şi din culpă, sau numai din culpă.
Regula este aceeaşi, eroarea de fapt înlătură agravarea când poartă asupra unor
circumstanţe de agravare ale unei infracţiuni intenţionate, iar când poartă
asupra unei circumstanţe agravante la o infracţiune incriminată şi atunci când
este săvârşită din culpă va duce la înlăturarea ei, numai dacă necunoaşterea sau
cunoaşterea greşită a stării, situaţiei, împrejurării ce constituie circumstanţă de
agravare nu este ea însăşi rezultatul culpei.
Eroarea de drept penal. Necunoaşterea ori cunoaşterea greşită a unei norme
juridice are efecte diferite după cum ea poartă asupra unei norme penale sau
norme extrapenale.
Eroarea cu privire la o normă penală sau eroarea de drept penal înlătură
caracterul imputabil al faptei (art. 30 alin. 5 NCP) numai dacă este invincibilă.
Eroarea de drept penal numai este amintită în cuprinsul art. 30 NCP, așa cum
prevedea Codul penal din 1969, în art. 51 alin. 4, care reglementa în mod
expres că ,,necunoașterea sau cunoașterea greșită a legii penale nu înlătură
caracterul penal al faptei. (Pașca, 2010) Soluția adoptată în noul Cod penal este
diferită.
Distincția între eroarea de fapt și eroarea de drept penal pare a fi din ce în ce
mai nesemnificativă, pe de o parte existând tendința de a da același efect erorii
de drept ca și erorii de fapt. Pe de altă parte, în unele sisteme juridice naționale
și în doctrina elaborată pe baza acestora, în lococul deosebirilor de mai sus se
face distincție între eroare asupra tipicității și eroarea asupra antijuridicității
faptei6. (Streteanu, apud Pașca, 2010)
Principiul potrivit căruia „nu se poate invoca necunoaşterea legii", fiindcă
nimeni nu poate fi presupus că o ignoră - „nemo censetur lege ignorare"
reprezintă în realitate un deziderat.
Eroarea de drept extrapenal. Eroarea cu privire la o normă extrapenală are
aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt, adică înlătură caracterul infracţional al
faptei (art. 30 alin. 4 NCP).
În doctrina penală română s-a admis soluția după care eroarea asupra unei legi
nepenale este asimilată cu eroarea de fapt. (Antoniu, apud Pașca, 2010)
Eroarea cu privire la o normă extrapenală este posibilă cel mai adesea în
situaţiile în care normele incriminatoare prevăd ca element constitutiv al unei
infracţiuni condiţia săvârşirii unei fapte „pe nedrept" sau „contra dispoziţiilor
legale"
Cazul fortuit
Noţiune şi caracterizare. Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul
imputabil al faptei. Potrivit art. 31 NCP, ,, Nu este imputabilă fapta prevăzută
de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi
prevăzută.”
Deși inițial, prin Proiectul noului Cod penal, a fost apreciat că reglementarea
cazului fortuit nu mai este necesară, având în vedere că pentru a înlătura
existența infracțiunii este suficientă imposibilitatea subiectivă de prevedere,
acesta a fost reglementat în noul Cod penal într-o formulare similară celei din
1969, fiind prevăzut în mod firesc caracterul de cauză care înlătură
imputabilitatea. (Udroiu, 2014)
Spre deosebire de celelalte cauze de neimputabilitate, care au efect personal,
cazul fortuit - având o cauzalitate obiectivă - produce efecte in rem,
răsfrângându-se și asupra participanților.
6
A se vedea supra, Felurile erorii, lit. A
Cazul fortuit desemnează situaţia, starea, împrejurarea în care acţiunea sau
inacţiunea unei persoane a produs un rezultat pe care acea persoană nu 1-a
conceput şi nici urmărit şi care se datorează unei energii a cărei intervenţie nu a
putut fi prevăzută.
Un exemplu ce se dă în literatura juridică este acela al unui tractorist care, în
timp ce ara cu tractorul, atinge cu plugul un obuz, rămas neexplodat în pământ
din timpul războiului, care explodează şi răneşte un muncitor agricol.
Peste acţiunea tractoristului de a ara se suprapune o altă energie a cărei
intervenţie este imprevizibilă (explozia obuzului), care produce rezultatul
socialmente periculos - vătămarea corporală a muncitorului agricol.
Specific deci pentru cazul fortuit este faptul că acţiunea sau inacţiunea unei
persoane produce un rezultat socialmente periculos datorită intervenţiei unei
forţe a cărei apariţie nu a putut fi prevăzută şi care produce în fapt acel rezultat.
Imposibilitatea de prevedere în cazul fortuit a intervenţiei forţei străine
(energiei străine) care a determinat producerea rezultatului socialmente
periculos, este generală şi obiectivă, ţine de limitele generale omeneşti ale
posibilităţii de prevedere.
Sursa împrejurărilor fortuite poate fi:
a) fenomenele naturii (cutremure, furtuni, trăsnete, alunecări de teren, invazia
unor insecte) a căror producere în timp nu poate fi prevăzută;
b) tehnicizarea activităţilor umane (defectarea unui mecanism);
c) conduita imprudentă a unei persoane (apariţia bruscă, în faţa unui
autovehicul în viteză, a unei persoane);
d) starea maladivă a unei persoane (epilepsie, leşin, atac de cord etc.).
Împrejurarea neprevizibilă poate fi anterioară, concomitentă sau subsecventă
acţiunii făptuitorului.
Condiţii de existenţă. O faptă se consideră săvârşită în caz fortuit când sunt
îndeplinite condiţiile:
a) Rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei
unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.
Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe legătură de
cauzalitate.
Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar fi produs ca
urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără intervenţia neprevăzută a
energiei străine, nu există caz fortuit.
b) Făptuitorul să fi fost în imposibilitatea de a prevedea intervenţia
împrejurării (forţei străine) care a produs rezultatul.
Imprevizibilitatea se referă la intervenţia împrejurării, a momentului de apariţie
al acestei împrejurări şi nu la rezultatul care poate fi general previzibil.
c) Pentru a fi cercetată existenţa cazului fortuit, se cere ca
fapta care a produs un rezultat socialmente periculos datorat intervenţiei
imprevizibile a unei energii străine, să fie prevăzută de legea penală.
Efecte juridice. Fapta prevăzută de legea penală săvârşită în caz fortuit nu este
infracţiune, îi lipseşte trăsătura esenţială a vinovăţiei și nu poate fi imputată
făptuitorului.
Vinovăţia făptuitorului este exclusă fiindcă acesta s-a aflat în imposibilitatea de
a prevedea intervenirea împrejurării ce a produs rezultatul socialmente
periculos.
Imposibilitatea prevederii intervenţiei energiei străine este generală şi obiectivă
şi datorită acestui aspect efectele cazului fortuit operează in rem, adică se vor
răsfrânge asupra tuturor participanţilor.
Cazul fortuit înlăturând caracterul imputabil al faptei, înlătură, pe cale de
consecinţă, şi răspunderea penală.
Răspunderea civilă este, de asemenea, înlăturată numai dacă nu vine în concurs
cu alte cauze de înlăturare a caracterului infracţional al faptei.
Examen de practică judiciară7
1. Constrângere morală. Ameninţare. Nu este suficient să existe o
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului ori a altuia; mai
trebuie ca săvârşirea faptei prevăzute de legea penală să fie singura cale de a
înlătura pericolul. De aceea, fapta inculpatului de a fi dat ajutor autorului
delapidării ca urmare a temerii pe care acesta i-a inspirat-o şi a ameninţărilor că
îl va îndepărta din serviciu deoarece era recidivist, nu constituie o constrângere
morală, existând şi alte căi prin care inculpatul putea îndepărta pericolul fără să
comită o infracţiune (T.S., s. pen., dec. nr. 3834/1971, în R.R.D. nr. 10/1972, p.
178, apud G. Antoniu, C. Bulai.(1988). Practică judiciară penală. Partea
generală. Art. 1-51. vol. I, Bucureşti: Ed. Academiei, p. 220).
2. Culpa. Diferenţa dintre culpă şi cazul fortuit. Efectuarea unui transport

cu azotat de amoniu, îngrăşământ chimic susceptibil de a provoca o explozie în
contact cu apa, fără instruirea corespunzătoare a conducătorului auto şi fără a
se asigura însoţirea lui de către un consilier de siguranţă, constituie încălcarea
din culpă a unor prevederi legale atât pentru firmele transportatoare, cât şi
pentru unitatea producătoare a azotatului de amoniu, care a permis încărcarea
autocamionului şi plecarea acestuia în cursă. O faptă se consideră săvârşită în
caz fortuit când sunt îndeplinite condiţiile:
a) rezultatul socialmente periculos al faptei să fie consecinţa intervenţiei unei
împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa făptuitorului.
7
A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan-Rusu.
(2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 202 și urm.
Între împrejurarea neprevăzută şi rezultatul produs trebuie să existe o legătură
de cauzalitate. Dacă nu există legătură de cauzalitate în sensul că rezultatul s-ar
fi produs ca urmare a acţiunii sau inacţiunii făptuitorului şi fără intervenţia
neprevăzută a energiei străine, nu există caz fortuit;
b) făptuitorul să fi fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării
(forţei străine) care a produs rezultatul.Imprevizibilitatea se referă la intervenţia
împrejurării, la momentul de apariţie a acestei împrejurări, şi nu la rezultatul
care poate fi în general previzibil. Prin imposibilitatea de prevedere a
intervenţiei împrejurării străine care produce rezultatul, cazul fortuit se
deosebeşte de lipsa de vinovăţie generată de situaţia subiectivă a făptuitorului,
unde neprevederea poartă asupra rezultatului acţiunii sau inacţiunii lui, se
datorează limitelor sale de cunoaştere (subiective).
În acest context, s-a reţinut că:
- pierderea de vieţi omeneşti, de vătămări corporale şi distrugerea de bunuri s-a
datorat nepregătirii conducătorului auto şi neinstruirii acestuia pentru a fi în
măsură să acţioneze în diferite situaţii pe timpul transportului mărfurilor
periculoase, deci inacţiunii conducătorului auto;
- dacă ar fi fost instruit şi ar fi cunoscu caracterul periculos al mărfii
transportate, respectiv că în anumite condiţii azotatul de amoniu, care este o
substanţă predispusă la explozii, poate exploda, conducătorul auto putea
prevedea consecinţele răsturnării autotrenului încărcat cu azotat de amoniu,
autotren care începuse să ardă, fiind incendiată cabina, ulterior focul
propagându-se. Având în vedere cele menţionate, se
constată că nu sunt întrunite condiţiile de existenţă a cazului fortuit (C.A.
Galaţi, dec. nr. 130/2008, disponibilă pe www.just.ro).
3. Eroarea de fapt. Condiţii. Incidenţa prevederilor art. 51 alin. (1) C. pen.
(Codul penal din 1969 - n.m.), referitoare la eroarea de fapt – potrivit cărora nu
constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, când făptuitorul, în
momentul săvârşirii acesteia, nu cunoştea existenţa unei stări, situaţii sau
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei – este exclusă în caz de
îndoială, de cunoaştere nesigură, deoarece în acest caz făptuitorul acceptă
posibilitatea producerii rezultatului faptei şi, deci, fapta este săvârşită cu
intenţie indirectă. Prin urmare, fapta de a introduce în ţară droguri de risc, fără
drept, prevăzută în art. 3 din Legea nr. 143/2000, nu este săvârşită în condiţiile
erorii de fapt dacă făptuitorul, exercitându-şi funcţia şi având experienţă în
domeniul transportului internaţional, a introdus în ţară colete cu droguri primite
spre transport fără a verifica conţinutul acestora, întrucât cunoaşterea nesigură
a conţinutului coletelor implică acceptarea de către făptuitor a posibilităţii de a
primi spre transport şi de a introduce în ţară substanţe interzise, cum sunt
drogurile (I.C.C.J., s. pen., dec. nr. 3033/2006, disponibilă pe www.scj.ro).

4. Iresponsabilitate. Discernământ diminuat. Efectuarea unei noi
expertize psihiatrice. Avizarea actelor medicolegale. În cazul în care în
raportul de expertiză medico-legală psihiatrică se conchide că la data săvârşirii
faptei inculpatul avea discernământul mult diminuat, dar nu abolit, achitarea lui
în temeiul art. 48 C. pen. (Codul penal din 1969 - n.m.) este greşită. Dacă într-
un atare caz există îndoieli cu privire la responsabilitatea inculpatului, instanţa
trebuie să dispună efectuarea unei noi expertize psihiatrice şi avizarea de
comisia competentă a actelor medico-legale (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
1575/2005, disponibilă pe www.scj.ro).
5. Beţia voluntară completă. Omor. Din conţinutul art. 49 alin. (1) C. Pen.
(Codul penal din 1969 - n.m.) rezultă că beţia înlătură caracterul penal al faptei
sub dubla condiţie: să fie completă la momentul comiterii faptei penale şi să se
datoreze unor cauze independente de voinţa făptuitorului.
În speţă însă, inculpatul a săvârşit fapta după consumarea voluntară a unei
cantităţi de băuturi alcoolice împreună cu coinculpatul P.G. Aşa fiind, starea de
beţie în care s-a aflat inculpatul nu s-a datorat unor cauze independente de
voinţa sa, iar, pe de altă parte, nu a fost vorba de o intoxicaţie alcoolică, care să
fie cvasiparalizantă pentru energia sa fizică, să determine o întunecare a
facultăţilor mintale, în aşa fel încât inculpatul să piardă total controlul
acţiunilor comise, capacitatea de înţelegere şi voinţă (I.C.C.J., s. pen., dec. nr.
5631/2004, disponibilă pe www.scj.ro).
Sarcina de lucru 3
Enumerați și diferențiați cauzele care înlătură caracterul imputabil al
faptei prevăzute de legea penală.

Rezumat
Textul art. 18 NCP consacră o instituție nouă în raport cu reglementarea
anterioară (Codul penal din 1969), aceea a cauzelor justificative, prevăzând că
nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în condițiile
vreuneia dintre cauzele justificative prevăzute de lege (legitima apărare,
starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații,
precum și consimțământul persoanei vătămate).
Infracțiunea poate să nu existe nu numai dacă lipsește una dintre trăsăturile
esențiale definitorii pentru existența infracțiunii, dar și atunci când fapta
concretă, deși prezintă toate aceste trăsături, să fie comisă în situații care îi
conferă un caracter licit, adică permis în lumina unor cerințe superioare ale
ordinii juridice, fiind înlăturat caracterul ilicit al faptei.
În noul Cod penal noțiunea de ,,cauze care înlătură caracterul penal al faptei”,
folosită de Codul penal din 1969 este înlocuită cu aceea de ,,cauze de
neimputabilitate”, modificare sub un anumit aspect neesențială, deoarece
imputabilitatea fiind o trăsătură caracteristică a infracțiunii, în definiția dată
acesteia în art. 15 NCP, acestea acționează asupra trăsăturilor esențiale ale
infracțiunii, motiv pentru care fapta prevăzută de legea penală nu constituie
infracțiune, dacă a fost comisă în condițiile vreuneia dintre cauzele de
neimputabilitate. (Pașca, 2010)
Așadar, corelativ cu modificarea trăsăturilor esențiale ale infracțiunii, noul
Cod penal prevede cauzele de neimputabilitate. În cazul acestora, fapta este
prevăzută de legea penală, constituie o activitate ilicită, însă din cauza
incidenței unor împrejurări care țin, în principiu, de persoana făptuitorului,
fapta nu constituie infracțiune.(Udroiu, 2014)
Aceste cauze sunt: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul
neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea,
cazul fortuit.
Teste de autoevaluare
1. Se află în legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta penală:
a) pentru a salva de la un pericol iminent, şi care nu putea fi înlăturat altfel,
viaţa sau integritatea corporală a unei persoane;
b) pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat
împotriva altei persoane;
c) depăşind limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu
împrejurările în care s-a produs atacul și nu se afla într-o stare de tulburare sau
temere.
2. Există legitimă apărare dacă:
a) atacul este îndreptat asupra unui bun al celui care ripostează;
b) atacul este verbal sau scris;
c) atacul este dezlănţuit de un iresponsabil şi cel care ripostează cunoaşte acest
lucru;
d) atacul pune în pericol persoana celui atacat ori interesul general.
3. Constituie cauze de impunitate:

a) cauzele care înlătură caracterul penal al faptei;
b) împiedicarea săvârşirii infracţiunii;
c) retragerea mărturiei mincinoase intervenită oricând;
d) împiedicarea de către făptuitor a producerii rezultatului, împiedicare ce a
avut loc mai înainte sau ulterior descoperirii faptei.
4. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

a) pericolul iminent este urmarea nemijlocită a unei activităţi omeneşti
responsabile îndreptate împotriva unei persoane;
b) pericolul este iminent;
c) pericolul iminent ameninţă orice bun al persoanei.
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
a) Tratamentul penal al concursului de infracţiuni, recidivei și pluralității
intermediare – aspecte comparative;
b) Autorul și participanții în viziunea noului Cod penal;
Invocați, în argumentare, soluții din practica judiciară.
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.

Bibliografie minimală
Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I.,
Pascu I., Pașca V., Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod
penal. Vol. I. Articolele 1-52. București: Universul Juridic.
M. Udroiu.(2014). Fișe de drept penal. Partea generală. București: Universul
Juridic.
M. Udroiu.(2015). Drept penal. Partea generală. Noul Cod penal. Ediția 2.
București: C. H. Beck.
Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G.
L. Goga, M. I. Bălan-Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală.
Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului
Cod penal. București: Universul Juridic.
C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal.
Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

Unitatea II

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Unitatea II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2.

CAUZELE JUSTIFICATIVE ȘI CAUZELE DE

2. 2 Cauzele justificative în special.......................................................................................84

2.3. Cauzele de neimputabilitate (Titlul II, Capitolul III Noul

2.4. Cauzele de neimputabilitate în special.........................................................................107

La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:

 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii penale

2.1. Cauzele justificative (Titlul I, Capitolul II Noul Cod penal – partea

Drept penal general II 83

2. 2 Cauzele justificative în special

Drept penal general II 85

Drept penal general II 86

Drept penal general II 87

Drept penal general II 88

Drept penal general II 90

Drept penal general II 91

Drept penal general II 95

Drept penal general II 96

Drept penal general II 98

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Drept penal general II 99

Drept penal general II 102

Drept penal general II 103

Drept penal general II 104

2.4. Cauzele de neimputabilitate în special

Noţiune şi caracterizare. Constrângerea fizică este o cauză de

Drept penal general II 107

Noţiune şi caracterizare. Constrângerea morală este, de asemenea, o cauză de

Drept penal general II 108

Drept penal general II 109

Noţiune şi caracterizare. Potrivit art. 26 alin. 1 NCP, ,,Nu este imputabilă

Drept penal general II 111

Drept penal general II 112

Drept penal general II 114

Drept penal general II 117

Drept penal general II 118

Drept penal general II 120

Drept penal general II 121

2. Culpa. Diferenţa dintre culpă şi cazul fortuit. Efectuarea unui transport

Drept penal general II 127

Drept penal general II 128

3. Constituie cauze de impunitate:

4. Există stare de necesitate dacă sunt îndeplinite şi condiţiile:

Drept penal general II 130

Drept penal general II 131

S-ar putea să vă placă și