Contravenția

Cuprins
1. Introducere
2. Definiția și trăsăturile contravenției
3. Elementele contravenției
4. Compararea contravenției cu alte fapte ilicite

1. Introducere

Fapta contravențională este un fenomen al realității înconjurătoare, iar conținutul ei îl

constituie construcția logică şi noțiunea juridică a acestei fapte, care exprimă însuşirile şi
caracteristicile esențiale ale acestui fenomen real ca raport antisocial.
Trăsăturile esențiale ale contravenției sau conținutul juridic al contravenției indică criteriile
generale de diferențiere a acesteia de alte forme de ilicit juridic (infracțiuni sau abateri), dar
nu le pot servi la particularizarea faptelor ilicite, la cunoaşterea trăsăturilor şi elementelor ce
compun contravenția.
În ştiința dreptului se face distincție între conținutul juridic, care cuprinde condiția privind
existența faptei sancționate de lege sau care îi determină gravitatea, şi conținutul constitutiv,
ce cuprinde totalitatea condițiilor necesare pentru existența contravenției şi pe care le
îndeplineşte făptuitorul.
De aceea, e necesar ca fapta contravențională să fie analizată şi sub raportul conținutului
constitutiv, prin care se înțelege totalitatea elementelor stabilite prin normele de drept
contravențional, de a căror existență depinde calificarea juridică a faptei ilicite în calitate de
contravenție.

2. Definirea și trăsăturile contravenției

Răspunderea contravențională apare ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite și pentru care
trebuie autorul trebuie sancționat. Această faptă este denumită contravenție.
Conform art. 1 din OG 2/2001, constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită și
sancționată prin lege, însă de legea care apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea
penală, adică de legea contravențională.
Primul act normativ prin care aceste fapte ilicite au fost considerate abateri administrative a
fost Decretul nr.184/19541 pentru reglementarea sancționării contravențiilor ă Ulterior,

1Decretul 184 publicat în BO 25 din 1954: Art.1 ” Faptele care prin gradul lor mai redus de pericol social nu
constituie infractiuni şi sînt sanctionate prin acte normative ale sfaturilor populare sau ale organelor centrale ori
această reglementare a fost modificată prin Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi
sancționarea contravențiilor2, act normativ care a fost în vigoare până în anul 2001, când a
fost abrogată prin OG 2 din 2001privind regimul juridic al contravențiilor.
Legea 32 din 1968 privind stabilirea și sancționarea contravențiilor arăta la art. 1 că prin
contravenție se înțelege “fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai
redus decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin
acte normative ale organelor arătate în legea de față.”
În iulie 2001 a fost adoptată3 Ordonanța Guvernului României nr. 2 care a reglementat într-o
altă viziune regimul juridic al contravențiilor, abrogând Legea nr. 32/1968. Această ordonanță
constituie, la momentul actual, legea cadru în domeniul contravențiilor şi cuprinde: principiile
generale de reglementare juridică a faptelor ce constituie contravenții, delimitând organele
de stat competente să stabilească și să sancționeze astfel de fapte, stabilește sancțiunile
principale și complementare ce se aplică contravenientului, căile de atac, modul de executare
a sancțiunilor și a celorlalte măsuri luate față de contravenient, precum și alte probleme de
ordin general în acest domeniu.
De mentionat că, sfera abaterilor ce pot constitui contravenții este nelimitată, ele putând fi
săvârșite, practic, în orice domeniu de activitate.

Trăsăturile contravenție

Trăsăturile contravenției rezultă în principal din definiția dată de legiuitor. Acestea sunt:
1. contravenția este o fapta ilicită,
2. contravenția este o faptă săvârșită cu vinovăție,
3. fapta comisă trebuie să fie prevăzută și sancționață drept contravenție printr-un
act normativ,
4. cea de a patra trăsătură, care deși nu rezultă din definiția dată în Ordonanăa
nr.2/2001, se referă la pericolul social al contravenției, care o deosebește de infracțiune. În
cazul contravenției acest grad de pericol social este mai redus decât la infracțiune întrucât,
fapta contravențională are consecințe mai puțin dăunătoare și lezează valori mai puțin
importante decât în cazul infracțiunii.
Pericolul social, reprezintă acea trasatură care ne arată în ce măsură contravenția aduce
atingere uneia din valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime, ocrotite printr-un
act normativ și pentru care legea prevede aplicarea unei sancțiuni contravenționale.

locale ale administraţiei de stat, constituie contraventii.” Art.6, al doilea paragraf, teza 1” Amenda are caracter
administrativ”.
2 Legea 32 din 1968, publicată în BO 148 din 1968.
3 Publicată în MO 410 din 2002. Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 a fost modificată, completată și aprobată prin

Legea nr. 180 din 11 aprilie 2002.

Acest grad de pericol social se stabileste de legiuitor atunci când emite acte normative în
cadrul cărora unele fapte sunt considerate infracțiuni iar altele contravenții. Deci, orice faptă
care prezintă pericol social atrage o anumită răspundere juridică de pedeapsă, gradul de
pericol social fiind în ultimă instanță cel care determină tipul răspunderii juridice. Odată
stabilită contravenția prin act normativ, existența pericolului social nu trebuie dovedită.

Pentru existența contravenției se cere în mod obligatoriu ca aceste trăsături să existe

cumulativ, lipsa oricăreia din ele ducând la inexistența contravenției. Mai mult, putem observa
că în considerarea unei fapte drept contravenție se stabilește mai întâi dacă acea faptă este
prevăzuta într-un act normativ, cercetarea celorlalte trăsături ale contravenției fiind
ulterioară.

3. Elementele contravenției

Contravenția, ca și infracțiunea, se caracterizează prin patru elemente constitutive:

- obiect;
- subiect;
- latura obiectivă (fapta);
- latura subiectivă (vinovăția).
Aceste elemente trebuiesc îndeplinite cumulativ pentru fiecare contravenție. Lipsa oricăreia
dintre ele conduce la ,inexistența contravenției și implicit la imposibilitatea tragerii la
răspundere a făptuitorului.

Obiectul contravenției îl constituie valorile, relațiile sociale, bunurile sau interesele legitime,
apărate prin normele de drept contravențional cărora li se aduce atingere sau sunt puse în
pericol de fapta săvârșită. Fiecare contravenție are un obiect specific, ce rezultă din textul
actului normativ care o prevede.
Obiectul contravenției se deosebeşte de cel al infracțiunii prin aceea că valorile, relațiile
sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin normele de drept contravențional au o
importanță socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor ce realizează
administrația publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de
o rezonanță mai redusă, spre deosebire de obiectul infracțiunii care vizează valorile
fundamentale ale statului.

Latura obiectivă a contravenției o formează actiunea sau inacțiunea producătoare a urmărilor

socialmente periculoase, sau care amenință, pun în pericol anumite valori, și care este
prevazută ca ilicită în actul normativ de stabilire a contravenției. Astfel:
- Actiunea ilicită constă în comiterea unei fapte oprite de norma de drept.
 - Inactiunea ilicită constă în neîndeplinirea de către o persoană a obligațiilor ce-i revin
din norma de drept.
Latura obiectivă, ca element constitutiv al contravenției, este alcătuită din acele trăsături care
caracterizează materialitatea faptei.
Reprezentanții doctrinei penale includ în categoria trăsăturilor obligatorii ale laturii obiective:
pericolul social, consecințele negative, raportul cauzal. Cu alte cuvinte, fapta ilicită, care are
pericolul social prevăzut pentru încadrarea sa în contravenție și care determină urmări
socialmente periculoase, trebuie să fie în legătură de cauzalitate cu acestea.
Aș adăuga la acestea și faptul că fapta ilicită contravențională trebuie să aparțină
contravenientului, în mod contrar nefiind posibilă tragerea la răspundere a acestuia.

Subiectul activ al contravenției este, potrivit OG 2 din 2001, atât persoana fizică cât și
persoana juridică ce comite fapta contravențională.
Potrivit art. 3 alin.(2) din ordonanță, ”persoana juridică răspunde contravențional în cazurile
și în condițiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc și se sancționează
contravenții.”
Persoana fizică pentru a putea fi subiect al unei contravenții trebuie să îndeplinească anumite
condiții:
- să aibă vârsta de cel puțin 14 ani. În OG 2 din 2001 se arată la art. 11 la alin. (2) și (4)
că minorul sub 14 ani nu răspunde contravențional și că minorul care nu a împlinit vârsta de
16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activități în folosul comunității.;
- să fie responsabilă; iresponsabilitatea fiind excepția ce trebuie dovedită;
- să aibă libertate de hotărâre și acțiune;
- pentru unele contravenții, subiectul trebuie sa aibă o anumită calitate (de exemplu:
conducător auto, posesor de armă, administrator, gestionar, ș.a.).

Când se analizează subiectul contravenției trebuie avut în vedere și subiectul răspunderii

contravenționale (adică persoana care este trasă la răspundere în cazul săvârșirii acestor
fapte) deoarece nu întotdeauna aceste subiecte sunt identice.
Într-o opinie se arată că, dacă în cazul infracțiunii subiectul acesteia este întotdeauna și subiect
al răspunderii penale, în cazul contravenției, Ordonanta nr.2/2001 referitoare la regimul
juridic al contravențiilor prevede posibilitatea sancționării cu amendă și a persoanelor juridice.
Persoana juridică răspunde contravențional în cazurile și conditiile prevăzute de actele
normative prin care se stabilesc și se sancționează contravenții.
Acest lucru este un artificiu al ordonanței, deoarece este recunoscut faptul că persoana
juridică nu poate săvârși acțiuni, ele fiind ale personalului angajat ce o compune, iar atunci
când aceste acțiuni îmbracă un caracter contravențional, ar trebui în mod normal ca aceștia
să fie considerati autorii acestor fapte. Deci, se poate afirma că, persoana juridică nu poate fi
subiect al contravenției ci numai subiect al răspunderii contravenționale. Amenzile aplicate
persoanelor juridice vor fi imputate de acestea persoanelor fizice angajate care nu și-au
îndeplinit obligațiile de serviciu legate de contravenție. Este firesc să fie așa deoarece
persoana juridică își îndeplinește atribuțiile sale prin persoane fizice ce au calitatea de salariați
(angajați).

Latura subiectivă se refera la atitudinea psihică a contravenientului față de fapta săvârșită și

urmările sale. Elementul principal al laturii subiective este vinovăția, atât sub forma intenției
cât și a culpei, elemente ce sunt stabilite de legiuitor.
Vinovăția nu o găsim definită în legislația contravențională, dar ea poate fi explicată atât prin
înrudirea contravențiilor cu infracțiunile, cât şi prin formele şi modalitățile ce le întâlnim în
prevederile art.16 din Noul Codul penal.
Vinovăția reflectă atitudinea făptuitorului față de fapta comisă și față de urmările acesteia.
Vinovăția este astfel, rezultatul interactiunii a doi factori: conștiința și voința. Vinovăția
presupune o atitudine conștientă, în sensul că faptuitorul are reprezentarea acțiunilor sau
inacțiunilor sale ilicite, a rezultatului socialmente periculos al acestora și săvârșește cu voință
aceste acțiuni sau inacțiuni. Prezența factorului intelectiv și a celui volitiv în comiterea faptei
este o condiție esențială a vinovăției.
Astfel, există vinovăție atunci când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenție
sau din culpă.
Intenția poate să fie directă (când contravenientul prevede urmările faptei sale şi urmăreşte
producerea lor prin comiterea acelei fapte) şi indirectă (atunci când prevede rezultatul faptei
sale şi deşi nu îl urmăreşte să se producă, acceptă posibilitatea producerii lui).
Culpa, la rândul, ei poate să fie cu previziune sau uşurință (când contravenientul prevede
rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce) sau fără
previziune sau din neglijență (când contravenientul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi
trebuia şi putea să-l prevadă).
În literatura juridică s-a arătat că, în situația juridică în care actul normativ de sancționare
prevede intenția, ca element constitutiv al contravenției, fapta săvârşită din culpă nu poate fi
calificată contravenție .

4. Compararea contravenției cu alte fapte ilicite

4.1. Caracterizarea contravenției în raport cu infracțiunea

Spre deosebire de infracțiune, care are un grad de pericol social mai ridicat, cu consecințe mai
grave, lezând valori sociale importante (ex. Siguranța statului, viața și celelalte atribute ale
persoanei, proprietatea etc.) la contravenție acest pericol social este mai redus, iar urmările
sale sunt mai restrânse, neafectând valori importante.
Contravențiile se deosebesc de infracțiuni și prin modul lor de reglementare juridică.
Infracțiunile sunt prevăzute și pedepsite doar de Codul penal și legi speciale, comparativ cu
faptele contravenționale care sunt prevăzute și sancționate prin legi, ordonanțe sau hotărâri
ale Guvernului, precum și prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau
județene.
De asemenea, contravenția se deosebeste de infracțiune și prin modul de sancționare. Astfel,
infracțiunile sunt pedepsite cu închisoare sau amendă penală iar contravențiile sunt
sancționate cu avertisment, amendă contravențională, obligarea contravenientului la
prestarea unei activități în folosul comunității, precum și cu o serie de sancțiuni
complementare.

4.2. Caracterizarea contravenției în raport cu abaterea administrativă

Contravenția se deosebeste și de celelalte abateri administrative, prin abatere
administrativă întelegându-se orice faptă care încalcă normele de drept administrativ, ori
faptele de a nu îndeplini obligațiile de executare ce decurg din acte administrative.

4.3. Caracterizarea contravenției în raport cu abaterea disciplinară

Abaterile disciplinare sunt fapte care aduc atingere numai raporturilor de muncă statornicite
în cadrul entității în care s-a săvârșit fapta.
Abaterea disciplinară este o faptă în legatura cu munca, care constă într-o acțiune sau o
inacțiune săvârșită cu vinovăție de către un salariat, prin care acesta a încălcat normele legale,
regulamentul intern, ordinele și dispozitiile legale ale conducătorilor ierarhici.
Angajatorul este cel care dispune de prerogativa disciplinară, având dreptul de a aplica,
potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariatilor săi ori de câte ori se constată că aceștia au
săvârșit o abatere disciplinară.
Contravenția se deosebeste de abaterea disciplinară și prin aceea că, la abaterea disciplinară
subiectul este întotdeauna calificat, fapta neputând fi comisă decât de către o persoană ce are
calitatea de angajat, față de care subiectul se află în raport de subordonare, pe când fapta
contravenționala poate fi comisă de orice persoană și numai în unele situații cerându-se o
anume calitate contravenientului.
Contravenția, având un pericol social mai mare, este combătută prin măsuri de constrângere
ce au caracter de sancțiune contravențională pe când abaterea disciplinară este sancționată
prin măsuri administrative prevăzute în regulamentul de ordine interioară sau în Codul Muncii
(avertisment scris; suspendarea contractului individual de muncă pentru o perioadă ce nu
poate depăși 10 zile lucrătoare; reducerea salariului de bază pe o durată de la 1-3 luni cu un
procent de 5-10%; reducerea salariului și (sau) după caz și a indemnizației de conducere pe o
perioadă de la 1-3 luni cu un procent de 5-10%; desfacerea disciplinară a contractului de
muncă)
De asemenea contravenția se deosebeste de abaterea disciplinară și prin modul de constatare
și sancționare a celor două fapte. Contravenția se constată și se sancționează de către organe
ale statului special desemnate față de care subiectul nu se află într-un raport de subordonare,
pe când abaterea disciplinară se constată și se sancționează de conducerea instituăiei în care
subiectul este salariat.
Contravențiile sunt prevăzute în legi, hotărâri ale Guvernului sau hotărâri ale organelor
administrației locale pe când abaterile disciplinare sunt prevțzute și sancționate numai de
regulamentele de ordine interioară, coduri, statute specifice unor categorii de salariati din
diferite institutii.
 CONSTATAREA CONTRAVENȚIEI ȘI APLICAREA SANCȚIUNILOR

PARTEA 1 CONSTATAREA CONTRAVENȚIILOR

Cuprins
PARTEA I
1. Introducere
2. Constatarea contravenției

PARTEA II
3. Stabilire si aplicarea sancțiunilor contravenționale
4. Sancțiunile contravenționale
5. Rezumat

1. Introducere
Pornind de la prevederile art.15 din OG 2 din 2001, putem afirma că procesul verbal de contravenție
este un act administrativ de autoritate întocmit de agentul constatator ca reprezentant al unei
autorități administrative, investit cu autoritatea statală pentru constatarea şi sancționarea unor fapte
care contravin ordinii sociale.
Procesul verbal se bucură de o prezumție de autenticitate şi veridicitate, care însă este relativă şi poate
fi răsturnată cu probe de către contravenient, conform dispozitiilor codului civil care reglementează
sarcina probei. Astfel constatările personale ale unui agent constatator dau conținut şi susținere
prezumției de legalitate şi temeinicie procesului verbal si implicit a sancțiunii aplicate.
Pe cale de consecință prezintă importanță atât elementele de ordin material cum ar fi elementele
constitutive ale procesului-verbal de constatare a contravenției, de individualizare a pedepsei, cât și
cele de ordin procedural cum ar fi respectarea termenelor privind stabilirea contravenției și aplicarea
sancțiunilor.

2. CONSTATAREA CONTRAVENȚIEI

2.1. Etapele procedurale privind constatarea contravenției

În primul rând trebuie să precizăm că atunci când vorbim de o procedură contravențională nu avem
în vedere o procedură judiciară, ci prezentarea pașilor privind aplicarea răspunderii
contravenționale sub această formă, mai ușor de înțeles de către studenți.
Răspunderea contravențională apare ca urmare a săvârșirii unei fapte contravenționale. În procesul de
stabilire a răspunderii și aplicare a sancțiunii, prima etapă constă în constatarea contravenției de către
organele abilitate.
Pașii logici privind constatarea contravenției sunt:
- luarea la cunoştință de către agentul constatator a încălcarii unei dispoziții legale;
- constatarea încălcării dispozițiilor legale pe baza celor observate personal de către agentul
constatator, a relatărilor autorului, victimelor, martorilor, precum şi a altor probe;
- stabilirea identității contravenientului;
- stabilirea împrejurărilor în care s-a săvârşit contravenția;
- stabilirea actului normativ care prevede contravenția;
- stabilirea pagubelor materiale;
Etapa stabilirii răspunderii făptuitorului aparține părții a 2-a a prezentului curs.

2.2. Persoanele abilitate a constata contravenția

Conform prevederilor art. 15 din ordonanță, contravenția se constată printr-un proces-verbal încheiat
de persoanele anume prevăzute în actul normativ care stabilește și sancționează contravenția,
persoane denumite în mod generic agenți constatatori.
Au calitatea de agenți constatatori: primarii, ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne,
special abilitați, persoanele împuternicite în acest scop de miniștri și de alți conducători ai autorităților
administrației publice centrale, de prefecți, presedinți ai consiliilor județene, primari, de primarul
general al municipiului București, precum și de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ofițerii și subofițerii din cadrul Ministerului de Interne, în calitate de agenți constatatori, constată
contravenții privind: apărarea ordinii publice; circulația pe drumurile publice; regulile generale de
comerț; vânzarea, circulația și transportul produselor alimentare și nealimentare, țigărilor și băuturilor
alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a Guvernului.
Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu datele privind
identificarea agentului constatator, și anume: numele, prenumele, calitatea și instituția din care face
parte acesta, sub sancțiunea nulității absolute.

2.3. Modalități de constatare a contravenției

Constatarea contravenției se face de către agentul constatator fie direct, prin simțurile proprii, fie
indirect prin coroborarea a mai multor dovezi, provenite de la martori, mijloace tehnice omologate
De regulă, situația de fapt reținută în procesul verbal de contravenție este rezultatul unor constatări
personale a unui organ aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, acesta fiind învestit de către stat cu
puterea de a constata şi sancționa faptele antisociale, având ca scop respectarea legilor şi apărarea
statului de drept. Astfel constatările personale ale unui agent constatator dau conținut şi susținere
prezumției de legalitate şi temeinicie procesului verbal.
Dacă prima variantă, cea a constatării contravenției prin simțurile proprii nu pune mari probleme, o
situație deosebită este cea dată de procesele verbale încheiate de agenții constatatori sesizați cu
privire la săvârșirea unor contravenții. În acest caz, faptele contravenționale nu sunt constatate
personal de către agentii constatori, aceștia stabilind existența faptei și aplicând sancțiunea pe baza
declarațiilor luate de la alte persoane.
În astfel de situații, agenții constatatori trebuie să indice, în cuprinsul procesului verbal, probele în baza
cărora au stabilit existenta faptei, respectiv eventualele declaratii ale persoanelor.
Faptul că OG nr. 2/2001 nu prevede expres obligația agentului constatator de a indica mijloacele de
probă în baza cărora a stabilit existența faptei și a aplicat sancțiunea, se explică prin aceea că legiuitorul
a avut în vedere situația tip, aceea în care agentul constată personal săvârșirea faptei. Totuși, articolul
16 alin. (1) din ordonanță obligă pe cel ce încheie procesul verbal să arate toate împrejurarile ce pot
servi la aprecierea gravității faptei. Cu atât mai mult, în situația în care nu a constatat personal
săvârșirea faptei, agentul constatator este obligat, în primul rând, să arate toate împrejurările care pot
servi la dovedirea existenței acesteia.

2.4. Situația contravenției continue

Contravenția continuă este reglementată de art. 13 alin.2 din O.G. nr. 2/2001, ce defineşte acest tip
de contravenție ca fiind situația în care încălcarea obligației legale durează în timp, şi anume, actul de
executare se prelungeşte în timp, în baza aceleaşi rezoluției contravenționale. Asemănător dreptului
penal, de unde s-a preluat noțiunea de faptă continuă, şi contravenția continuă poate fi comisă în
formă succesivă, în sensul că, actul de executare ce se prelungeşte în timp poate suferi întreruperi,
care însă sunt fireşti, date de natura faptei săvârşite, fără însă ca aceste întreruperi să sisteze unitatea
de contravenție.
Potrivit doctrinei de specialitate, contravenția continuă poate fi definită ca fiind acea formă a unității
naturale contravenționale care constă în prelungirea în timp a elementului material (acțiunii sau
inacțiunii) şi a procesului de producere a rezultatului, până la un moment viitor consumării, când
activitatea contravențională este oprită datorită unei energii contrare celei care a declanşat activitatea.
Contravenția continuă este una dintre formele unității contravenționale, care cunoaşte o evoluție
temporală, datorită extensiei în timp a acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al laturii
obiective a contravenției.
Identificarea contravenției continue se face diferit, în funcție de împrejurarea dacă elementul material
îmbracă forma acțiunii sau a inacțiunii. Contravenția continuă nu se autonomizează în momentul
consumativ, deoarece activitatea contravențională se prelungeşte în timp după momentul consumării
până la o altă dată, denumită epuizarea contravenției.
Modul cum se exprimă legiuitorul prin verbum regens este criteriul de la care trebuie să se pornească
pentru identificarea contravenției continue. În cazul contravențiilor continue al căror element material
se prezintă sub forma unei acțiuni, legiuitorul foloseşte termeni care presupun activități durabile
temporal.
Momentul consumativ al contravenției continue are loc la data la care este realizată latura obiectivă a
faptei, dar epuizarea acesteia va avea loc la o altă dată, respectiv când dinamica contravențională s-a
sfârşit. În cazul contravenției continue, procesul ilicit se opreşte în momentul când acțiunea sau
inacțiunea ce constituie elementul material a încetat şi ultima evoluție a rezultatului s-a finalizat.
Actele materiale care prelungesc elementul material al contravenției continue sunt activități de
executare a acesteia, care nu pot avea independență juridică. Prelungirea în timp a dinamicii
contravenției continue este o trăsătură generală abstractă, deoarece sunt situații când, deşi elementul
material al contravenției continue este susceptibil de continuitate temporală, acesta se poate totuşi
realiza în chip instantaneu. Altfel spus, în cadrul faptei continue, conduita ilicită şi consumarea acesteia
se prelungesc în timp. În funcție de criteriul posibilității existenței unor întreruperi ale elementului
material, contravențiile continue succesive permit anumite discontinuități determinate de specificul
acțiunii sau inacțiunii contravenției.

2.5. Constatarea contravenției prin mijloace tehnice. Situatia OG 15/2002

Potrivit art. 9 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, constatarea contravențiilor rezultate din
neplata rovinietei şi aplicarea sancțiunilor se realizează de:
a) personalul împuternicit din cadrul Companiei Naționale de Autostrăzi şi Drumuri Naționale
din România-S.A.;
b) personalul împuternicit de Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, în numele Companiei
Naționale de Autostrăzi şi Drumuri Naționale din România-S.A, respectiv personalul cu atribuții de
control din cadrul Autorității Rutiere Române (ARR);
c) poliția rutieră, în situația când efectuează controlul existenței rovinietei valabile, fără
personalul anterior menționat (a) şi b);
d) personalul poliției de frontieră care îşi desfăşoară activitatea în punctele de control pentru
trecerea frontierei de stat a României, împreună cu personalul împuternicit al Companiei Naționale de
Autostrăzi şi Drumuri Naționale din România-S.A.
Constatarea contravențiilor se poate face, potrivit art. 9 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002
şi cu ajutorul mijloacelor tehnice omologate amplasate pe rețeaua de drumuri naționale din România,
consemnându-se aceasta în procesul-verbal de constatare a contravenției.
Mijloacele tehnice omologate, parte a SIEGMCR pot fi terminale de interogare a bazei de date a
SIEGMCR sau dispozitive omologate amplasate pe rețeaua de drumuri naționale din România, care pot
fi fixe sau mobile şi au rolul de a identifica, în regim static sau dinamic, numărul de înmatriculare al
vehiculului în vederea interogării bazei de date a SIEGMCR cu privire la achitarea corespunzătoare a
tarifului de utilizare pentru vehiculul identificat.
În cazul contravențiilor constatate prin intermediul mijloacelor tehnice omologate, procesul-verbal de
constatare a contravenției se poate încheia şi în lipsa contravenientului, după identificarea acestuia pe
baza datelor furnizate de Ministerul Administrației şi Internelor-Direcția Regim Permise de Conducere
şi Înmatriculare a Vehiculelor sau a conducătorului auto, în cazul utilizatorilor străini.
Datele furnizate de Ministerul Administrației şi Internelor-Direcția Regim Permise de Conducere şi
Înmatriculare a Vehiculelor sunt:
a) în cazul utilizatorilor persoane fizice: numele şi prenumele; datele personale din actul de
identitate, inclusiv codul numeric personal;
 b) în cazul utilizatorilor persoane juridice: denumirea; sediul; codul de înregistrare fiscală;
numărul de ordine la registrul comerțului. Odată cu aplicarea sancțiunii contravenționale, personalul
care constată sancțiunile face mențiunea în procesul-verbal de constatare a contravenției şi despre
contravaloarea tarifului de despăgubire calculat în funcție de tipul vehiculului.
Potrivit art. 11 alin. (11) şi (12) din Normele metodologice pentru aplicarea tarifului de utilizare a rețelei
de drumuri naționale din România, în situația în care prin terminalele de interogare nu se poate
interoga baza de date a SIEGMCR cu privire la achitarea corespunzătoare a tarifului de utilizare pentru
un anumit vehicul, agentul constatator va realiza o fotografie a vehiculului şi va întocmi un proces-
verbal de constatare în care se menționează locul, data, ora efectuării controlului, numărul de
înmatriculare al vehiculului şi imposibilitatea tehnică de interogare a bazei de date, proces-verbal ce
va fi semnat şi de conducătorul auto al vehiculului. În acest caz, la reluarea conexiunii cu baza de date,
agentul constatator va întocmi un proces-verbal de constatare a contravenției, în cazul în care vehiculul
nu deținea rovinieta valabilă la data efectuării controlului.
Contravențiilor constatate prin intermediul mijloacelor tehnice omologate le sunt aplicabile dispozițiile
Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

2.6. Elemente ale întocmirii procesului verbal de constatare a contravenției

Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod obligatoriu, conform art.16 din
ordonanță:
-data și locul unde este încheiat;
-numele, prenumele, calitatea și instituția din care face parte agentul constatator;
-datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupația și locul de
munca ale contravenientului;
-descrierea faptei contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost savârsită,
precum si arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravității faptei și la evaluarea
eventualelor pagube pricinuite;
-indicarea actului normativ prin care se stabilește și se sancționează contravenția;
-indicarea societății de asigurări, în situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui
accident de circulatie;
-posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de
actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate;
-termenul de exercitare a căii de atac și organul la care se depune plângerea.
În cazul contravenienților cetățeni străini, persoane fără cetatățenie sau cetățeni români cu domiciliul
în străinatate, în procesul-verbal vor fi cuprinse și următoarele date: seria și numărul pașaportului ori
ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia și statul emitent.
În cazul în care contravenientul este minor procesul-verbal va cuprinde și numele, prenumele și
domiciliul părinților sau ale altor reprezentanți ori ocrotitori legali ai acestuia.
În situația în care contravenientul este persoană juridică, în procesul-verbal se vor face mențiuni cu
privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comertului și codul fiscal ale acesteia,
precum și datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
Pentru îndeplinirea procedurii contravenționale și aplicarea principiilor de drept în materie,
contravenientul este obligat să prezinte agentului constatator, la cerere, actul de identitate ori
documentele în baza cărora se fac mențiunile obligatorii ale procesului verbal. În caz de refuz, pentru
legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la ofițeri și subofițeri de poliție,
jandarmi sau gardieni publici. Aceștia nu intervin în calitate de agenți constatatori ci în calitatea lor de
agenți de ordine publică.
Dacă o persoană săvârseste mai multe contravenții, constatate în acelasi timp, de același agent
constatator, se încheie un singur proces-verbal.
Dacă aceeași persoană a săvârșit mai multe contravenții, sancțiunea se aplică pentru fiecare
contravenție în parte.
Procesul verbal poate fi întocmit atât în prezența cât şi în absența făptuitorului, pe baza constatărilor
personale şi a probelor administrate de agentul constatator
2.7. Semnarea electronică a proceselor-verbale contravenționale
O situație aparte este aceea în care procesele-verbale de contravenție nu poartă semnătura olografă
a agentului constatator.
În acest sens trebuie avute în vedere prevederile Legii nr. 455/2001 privind semnătura electronică,
care arată că „înscris în forma electronică reprezintă o colecție de date în formă electronică între care
există relații logice şi funcționale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificație
inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu
similar”, respectiv „Semnătura electronică reprezintă date în formă electronică, care sunt ataşate sau
logic asociate cu alte date în formă electronică şi care servesc ca metodă de identificare” (art. 4 pct. 2
şi 3 din actul normativ menționat).

Din examinarea dispozițiilor Legii nr. 455/2001 rezultă că un înscris în format electronic purtând o
semnătură electronică extinsă este asimilat în sistem electronic unui înscris sub semnătură privată,
însă acesta este destinat folosirii strict în sistemul electronic.
Prin urmare, semnătura electronică este specifică înscrisurilor generate şi utilizate în sistem
electronic, fapt enunțat încă din art. 1 din Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică, potrivit
căruia „Prezenta lege stabileşte regimul juridic al semnăturii electronice şi al înscrisurilor în forma
electronică, precum şi condițiile furnizării de servicii de certificare a semnăturilor electronice”.
Cât priveşte contravențiile prevăzute de art. 8 din Ordonanța Guvernului nr. 15/2002, privind fapta de
a circula fără a deține rovinieta valabilă, care pot fi constatate şi prin mijloace tehnice omologate,
acestora le sunt aplicabile dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al
contravențiilor, act normativ care obligă la semnarea proceselor-verbale contravenționale sub
sancțiunea nulității absolute.
În acest sens, art. 17 din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 prevede că: “Lipsa mențiunilor privind
numele, prenumele şi calitatea agentului constatator, numele şi prenumele contravenientului, iar in
cazul persoanei juridice lipsa denumirii şi a sediului acesteia, a faptei săvârşite şi a datei comiterii
acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea procesului-verbal. Nulitatea se
constată şi din oficiu”.
Or, procesele-verbale contravenționale emise în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 15/2002 sunt
generate şi semnate electronic, fiind transmise contravenienților nu prin intermediul unui sistem
electronic, ci pe suport de hârtie prin intermediul serviciilor poştale.
Față de această situație, apreciem că, odată ce informațiile sunt create şi certificate prin semnătură
electronică în mediul electronic, acestea sunt destinate utilizării lor exclusiv în mediul electronic, astfel
că este nelegală transpunerea lor pe hârtie pentru a fi transmise către contravenienți.
Mai mult, Ordonanța Guvernului nr. 2/2001 este anterioară Legii nr. 455/2001, astfel că este de la sine
înțeles că prevederile Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 nu se referă la semnarea electronică a
proceselor-verbale contravenționale de către agenții constatatori.

2.8. Alte elemente privind întocmirea procesului verbal

În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să aducă la cunoștință
contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la conținutul actului de constatare.
Obiecțiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea
nulității procesului verbal.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator și de contravenient. În cazul în
care contravenientul nu se află de față, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator va face
mențiune despre aceste împrejurări, care trebuie să fie confirmate de cel puțin un martor. În acest, caz
procesul-verbal va cuprinde și datele personale din actul de identitate al martorului și semnătura
acestuia.
Nu poate avea calitatea de martor un alt agent constatator.
În lipsa unui martor agentul constatator va preciza motivele care au condus la încheierea procesului
verbal în acest mod.
 CONSTATAREA CONTRAVENȚIEI ȘI APLICAREA SANCȚIUNILOR

PARTEA 2 - STABILIREA ȘI APLICAREA SANCȚIUNILOR CONTRAVENȚIONALE

Cuprins

PARTEA II
1. Sancțiunile contravenționale
1.1. Definitie, scop, clasificare
1.2. Sancțiunile contravenționale prevăzute de OG 2 din 2001
1.3. Stabilirea și aplicarea sancțiunilor contravenționale
2. Principiul proportionalității
3. Termenul de prescriere a aplicării sancțiuni contravenționale
4. Exemplu

1. Sancțiunile contravenționale

1.1. Definitie, scop, clasificare

Prin sancțiune contravențională se înțelege o măsură de constrângere sau de reeducare aplicată
contravenientului, în scopul corectării comportamentului acestuia şi al prevenirii de comitere a unor
noi contravenții, atât de către contravenientul însuşi, cât şi de către alte persoane.
Aplicarea sancțiunilor contravenționale are ca scop:
- ocrotirea valorilor sociale protejate de normele juridice contravenționale;
- reeducarea în spiritul respectării ordinii de drept a persoanei care a comis cu vinovăție o contravenție
prevăzută de legea contravențională;
- prevenirea săvârşirii de noi fapte antisociale, atât de către contravenient, cât şi de către alte
persoane.
După caracterul sancțiunii, destinația, modul de aplicare etc., sancțiunile contravenționale ar putea
avea următoarea clasificare:
Potrivit subiectului răspunderii contravenționale, sancțiunile se pot grupa în:
- sancțiuni aplicate persoanei fizice;
- sancțiuni aplicate persoanei juridice.
Potrivit destinației, sancțiunile se divid în:
- sancțiuni principale;
- sancțiuni complementare.
Potrivit intereselor afectate, sancțiunile se pot grupa în:
- sancțiuni morale (avertismentul);
- sancțiuni materiale (amenda; munca în folosul comunității);
- sancțiuni ce afectează alte drepturi fundamentale ale persoanei (privarea de dreptul de a
desfăşura o anumită activitate).
- sancțiuni de prevenire (acumulatoare) – aplicarea punctelor de penalizare.
Potrivit competenței de aplicare, sancțiunile contravenționale pot fi:
 -sancțiuni ce pot fi aplicate numai de către instanța de judecată (munca neremunerată în
folosul comunității);
- sancțiuni ce pot fi aplicate direct de către agentul constatator (avertismentul, amenda,
aplicarea punctelor de penalizare);

1.2. Sancțiunile contravenționale prevăzute de OG 2 din 2001

Sancțiunile contravenționale, prevăzute OG 2 din 2001, sunt clasificate și prevăzute de art. 6 în

sancțiuni principale și sancțiuni complementare.
Sancțiunile contravenționale principale sunt:
a) avertismentul;
b) amenda contravențională;
c) prestarea unei activități în folosul comunității.
Sancțiunile contravenționale complementare sunt:
a) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenții;
b) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizației de exercitare a
unei activități;
c) închiderea unității;
d) blocarea contului bancar;
e) suspendarea activității agentului economic;
f) retragerea licenței sau a avizului pentru anumite operațiuni ori pentru activități de comerț
exterior, temporar sau definitiv;
g) desființarea lucrărilor și aducerea terenului în starea inițială.
Prin legi speciale se pot stabili și alte sancțiuni principale sau complementare.

1.3. Stabilirea și aplicarea sancțiunilor contravenționale

A) Reguli generale
Pentru una și aceeași contravenție se poate aplica numai o sancțiune contravențională principală și
una sau mai multe sancțiuni complementare. Sancțiunile complementare se aplică în funcție de natura
și de gravitatea faptei.

Când mai multe contravenții, săvârșite de același contravenient, au fost constatate prin același proces-
verbal, sancțiunile contravenționale se cumulează, fără a putea depăși dublul maximului amenzii
prevăzut pentru contravenția cea mai gravă sau, după caz, maximul general stabilit în OG 2 din 2001
pentru prestarea unei activități în folosul comunității.

O.G. nr. 2/2001 nu prevede un tratament sancționator distinct pentru contravenția în formă simplă şi
cea în formă continuă, dar recunoaşte unitatea de contravenție, motiv pentru care se impunea
respectarea principiului non bis in idem şi aplicarea unei singure sancțiuni principale.

B) Prezentarea sancțiunilor principale

Avertismentul constă în atenționarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului social
al faptei săvârșite, însoțită de recomandarea de a respecta dispozițiile legale. Putem afirma că
avertismentul este o sancțiune morală și este importantă pe linia realizării funcției educatoare a
răspunderii contravenționale.
Avertismentul se poate aplica oricărui contravenient, persoană fizică sau juridică.
Avertismentul se aplică în cazul în care fapta are o gravitate redusă și se poate aplica și în cazul în care
actul normativ de stabilire și sancționare a contravenției nu prevede această sancțiune.
Discuții doctrinare s-au purtat cu privire la ineficacitatea avertismentului aplicat unui contravenient în
lipsa acestuia.

Amenda contravențională are caracter administrativ și se aplică pentru fapte cu un grad de pericol
social mai mare decât în cazul aplicării avertismentului, fiind întâlnită cel mai frecvent în legislație.
Având în vedere caracterul administrativ al amenzii, aceasta reprezintă, practic, o creanță a statului
asupra contravenientului.
Limita minimă a amenzii contravenționale este de dată de actul normativ și are anumite :
- limite minime și maxime generice funcție de emitentul actului normativ (HG, HCL) și
- limite minime și maxime specifice funcție de fapta și domeniul faptei ilicite (actul normativ specific).
Cu privire la acest aspect, critici doctrinare au fost aduse cu privire la unele limite ale unor amenzi
contravenționale, considerate exagerat de mari în raport cu anumite amenzi penale.
Amenda contravențională se poate aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică.

Pentru contravențiile săvârșite de minorii care au împlinit 14 ani, minimul și maximul amenzii stabilite
în actul normativ pentru fapta săvârșită se reduc la jumătate.

În toate sistemele de drept amenda reprezintă o formă de micșorare silită a patrimoniului

contravenientului. De cele mai multe ori sancțiunea este stabilită în sume de bani ce se încadrează în
limite strict stabilite prin lege. Există și situații în care amenda este stabilită sub forma unor de procente
din anumite valori, tarife precis determinate, valoarea în bani a impozitului sau a taxei neplătite sau
valoarea în bani a operațiunii ilegale. Interesant este faptul că unele state au prevăzut un sistem aparte
de stabilire a amenzii, exemple în acest sens fiind Spania unde se face vorbire de unități-amendă sau
Republica Moldova unde este valabil sistemul unităților convenționale, o unitate fiind egală cu 20 de
lei moldovenești.

Prestarea unei activități în folosul comunității sau munca în folosul comunității, poate fi stabilită
numai prin lege și numai pe o durată ce nu poate depăși 300 de ore. Prestarea unei activități în folosul
comunității se poate aplica numai contravenienților persoane fizice. Această sancțiune se stabileste
alternativ cu amenda și numai de către instanța de judecată.
De asemenea, această sancțiune poate fi aplicată prin înlocuirea sancțiunii principale, amenda, în cazul
în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a
sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite. În acestă situație organul din care face parte agentul
constatator va sesiza instanta de judecata pe a carei raza teritoriala s-a savârsit contravenția, în
vederea înlocuirii amenzii cu sancțiunea obligarii contravenientului la prestarea unei activitati în folosul
comunitatii, tinându-se seama de partea din amenda care a fost achitata. Instanța este singura care
poate să procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității.
Astfel, la primul termen de judecata, instanta, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la
cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii. În cazul în care contravenientul
nu achita amenda în termenul prevăzut, instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea
obligării la prestarea unei activități în folosul comunității. Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea
prestării unei activități în folosul comunității este supusă numai apelului.
Minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancționat cu prestarea unei activitati în folosul
comunitatii.
Deși în majoritatea statelor europene, munca în folosul comunității este o sancțiune foarte des
aplicabilă cu efecte vizibile pe plan social, societatea româneasca nu a primit cu foarte multa
deschidere acest nou tip de sancțiune, ea fiind introdusa pe fondul tendintei de armonizare a legislatiei
României cu cea a Uniunii Europene. Dezbaterile doctrinare pe aceasta tema au pus în discuție, pe
lângă respectarea prevederilor Convenției privind abolirea muncii forțate din 1957, avantajele de ordin
educational și moral dar și neadaptarea acestei sancțiuni la adevăratele realități ale unei societăți în
care se simte încă nevoia aplicării unor forme de constricție mult mai dure pentru a preveni fenomenul
contravențional.

C) Prezentarea unor sancțiuni complementare

Confiscarea reprezintă trecerea forțată a unui bun sau a unei sume de bani în patrimoniul statului.
Persoana împuternicită să aplice sancțiunea poate dispune și confiscarea bunurilor destinate, folosite
sau rezultate din contravenții. În toate situațiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal
bunurile supuse confiscării și va lua în privința lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute
de lege, făcând mențiunile corespunzătoare în procesul-verbal.
În cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor în lei.
Agentul constatator are obligația să stabilească cine este proprietarul bunurilor confiscate și, dacă
acestea aparțin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menționa, dacă
este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea
nu a fost posibilă.
Un aspect controversat încă, este caracterul considerat, de către unii doctrinari, ilegal al confiscării
bunurilor care nu aparțin contravenientului, arătând lipsa de efect moralizator- sancționator pe plan
social al acestei sancțiuni.
O altă discuție se poate face cu privire la măsura confiscării anumitor bunuri care depășesc cu mult
gradul de periculozitate al contravenției. În această situație se află și confiscarea mijloacelor de
transport. Totodată, este adevărat că, deși în majoritatea cazurilor măsura confiscării mărfurilor pentru
care nu există documente de transport se aplică automat de către agenții constatatori odată cu
constatarea faptei contravenționale, totuși măsura confiscării mijlocului de transport nu se aplică
automat, ci doar rareori, constituind situația de excepție.

Din interpretarea dispozițiilor legale se poate constata faptul că măsura confiscării mijlocului de
transport în materie contravențională, pentru fapta prevăzută de art. 14 alin. 1 lit. e din OUG nr.
12/2006, se poate aplica cu mai multă ușurință decât în situația săvârsirii unor fapte prevăzute de legea
penală pentru care, de altfel, pericolul social abstract este mai ridicat decât în cazul faptelor
contravenționale. În acest sens, trebuie mentionată Decizia în interesul legii nr. 18/2005 pronunțată
de Î.C.C.J. prin care s-a statuat faptul că măsura de siguranță a confiscării speciale a mijlocului de
transport se va dispune, în temeiul art. 17 alin. 1 din Legea nr. 143/2000, raportat la art. 118 lit. b teza
I din Codul penal (art. 112 NCP, n.n.), numai în cazul în care se dovedeste că acesta a servit efectiv la
realizarea laturii obiective a uneia dintre modalitățile normative ale infracțiunilor prevăzute de art. 2-
10 din Legea nr. 143/2000, precum si în cazul în care se dovedeste că mijlocul de transport a fost
fabricat, pregătit ori adaptat în scopul realizării laturii obiective a acestor infracțiuni.
Mai mult, în timp ce art. 118 C.pen. (art. 112 NCP, n.n.) stipulează la alin.1 lit. b faptul că bunurile care
au fost folosite, în orice mod, la săvârsirea unei infracțiuni, sunt supuse confiscării speciale dacă sunt
ale infractorului sau dacă, aparținând altei persoane, aceasta a cunoscut scopul folosirii lor, în cazul
art. 14 alin. 1 lit. e din O.U.G nr. 12/ 2006 nu se mai impun asemenea condiționări privind proprietatea
bunurilor, rezultând astfel faptul că în cazul acestor contravenții, măsura confiscării mijlocului de
transport se poate aplica indiferent dacă acesta este proprietatea contravenientului si indiferent dacă,
fiind proprietatea unei alte persoane, aceasta a stiut sau nu de scopul folosirii lui.
Totusi, având în vedere valoarea unui asemenea mijloc de transport (de peste 30 000 Euro), măsura
confiscării acestuia, în materie contravențională, ridică probleme în ceea ce priveste încălcarea art. 1
din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Mai mult în art 112 al NCP se prevede la alin.2 ca “În cazul prevăzut in alin.(1) lit.b) si c), dacă valoarea
bunurilor supuse confiscării este vădit disproporționată față de natura și gravitatea faptei, se dispune
confiscarea în parte, prin echivalent bănesc, ținând seama de urmarea produsă sau care s-ar fi putut
produce și de contribuția bunului la aceasta. Dacă bunurile au fost produse, modificate sau adaptate
în scopul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală, se dispune confiscarea lor în intregime” iar la alin.
(3) ca “În cazurile prevăzute la alin.(1) lit. b) si c), dacă bunurile nu pot fi confiscate întrucât nu aparțin
infractorului, iar persoana căreia îi aparțin nu a cunoscut scopul folosirii lor, se va confisca echivalentul
în bani al acestora, cu aplicarea dispozițiilor alin. (2).”

Privarea de dreptul de a desfăşura o anumită activitate constă în interzicerea temporară aplicată

persoanei fizice de a desfăşura o anumită activitate, inclusiv prin privarea acesteia de un drept special.
Este aplicată în cazul în care activitatea a fost folosită la săvîrşirea contravenției sau în cazul în care
contravenția reprezintă o încălcare a regulilor de desfăşurare a acestei activități.

O situație paradoxală este dată de posibilitatea propusă de legislația în vigoare de a aplica, alături de
sancțiunea avertismentului - care are un caracter strict si profund moralizator - o alta sancțiune
complementara care se soldeaza de cele mai multe ori cu un rezultat destul de grav față de
contravenient si anume suspendarea dreptului de a conduce pe un timp limitat sau imobilizarea
vehiculului. Rostul aplicarii unor asemenea sancțiuni complementare în materie de circulatie ni se pare
oportun, numai în situatia în care sancțiunea principala ar fi amenda, având un pur caracter pecuniar
si care presupune prin însasi natura ei o penalizare efectiva, resimtita financiar de conducatorul auto.
Nu întelegem, însa, rostul acestora alaturi de avertisment, rolul avertismentului fiind acela de a avea
un caracter blând tocmai prin faptul ca se limiteaza la a atentiona contravenientul, fara a-l supune la
efecte mai grave.

D) Persoanele abilitate a aplica sancțiunea contravențională

În cazul în care prin actul normativ de stabilire și sancționare a contravențiilor nu se prevede altfel,
agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare, este cel care aplică și sancțiunea.
Dacă, potrivit actului normativ de stabilire și sancționare a contravenției, agentul constatator nu are
dreptul să aplice și sancțiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau
persoanei competente să aplice sancțiunea. În acest caz, sancțiunea se aplică prin rezoluție scrisă pe
procesul-verbal.
Unele sancțiuni se pot aplica doar de către instanțele de judecată, cum este cazul prestării unei munci
în folosul comunității.

2. Principiul proportionalitatii

Sancțiunea contravențională se aplica în limitele prevăzute de actul normativ si trebuie sa fie

proportionala cu gradul de pericol social al faptei savârsite, tinându-se seama de împrejurarile în care
a fost savârsita fapta, de modul si mijloacele de savârsire a acesteia, de scopul urmarit, de urmarea
produsa, precum si de circumstantele personale ale contravenientului si de celelalte date înscrise în
procesul-verbal.

Principiul proportionalitătii în impunerea sancțiunilor de către statele membre ale Uniunii Europene a
fost statuat si prin jurisprudenta Curtii de Justitie a Comunitătilor Europene de la Luxembourg. Astfel,
din cauza Comisia c. Greciei (Cauza C 210/1991) rezultă că, în absenta armonizării legislatiei
comunitare, statele membre sunt competente să adopte acele sancțiuni pe care le consideră necesare.
Totusi CJCE a stabilit faptul că, atunci când statele membre utilizează de această competentă, sunt
obligate să se conformeze legislatiei comunitare si principiului proportionalitătii în virtutea căruia
măsurile administrative si sancțiunile stabilite nu trebuie să depăsească ceea ce este strict necesar
pentru atingerea obiectivelor urmărite, iar procedurile de control nu trebuie să fie însotite de o
sancțiune care să fie atât de disproportionată fată de gravitatea încălcării încât aceasta să constituie
un obstacol al libertătilor conferite de Tratatul Comunitătilor Europene.

3. Termenul de prescriere a aplicarii sancțiuni contravenționale

Aplicarea sancțiunii amenzii contravenționale se prescrie în termen de 6 luni de la data savârsirii faptei.
In cazul contravențiilor continue, termenul de prescriere curge de la data incetarii săvârșirii faptei.
Contravenția este continua in situatia in care incalcarea obligatiei legale dureaza in timp.
Prin legi speciale pot fi prevăzute si alte termene de prescriptie pentru aplicarea sancțiunilor
contravenționale.
In practica exista situatia in care o fapta ilicită a fost incriminata initial ca faptă penală, trecand ulterior
in sfera faptelor contravenționale. Se pune astfel problema identificarii momentului in care incepe sa
curga termenul de prescriptie. Astfel, când fapta a fost urmărită ca infracțiune si ulterior s-a stabilit ca
ea constituie contravenție, prescriptia aplicarii sancțiunii nu curge pe tot timpul în care cauza s-a aflat
în fața organelor de cercetare sau de urmarire penală ori în fața instantei de judecata, dacă sesizarea
s-a facut înauntrul termenului prevăzut in situatiile anterioare. Prescriptia opereaza totusi dacă
sancțiunea nu a fost aplicata în termen de un an de la data savârsirii, respectiv constatarii faptei, dacă
prin lege nu se dispune altfel.
In cazul în care fapta a fost urmărită ca infracțiune si ulterior s-a stabilit de catre procuror sau de catre
instanta ca ea ar putea constitui contravenție, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreuna
cu o copie de pe rezolutia, ordonanta sau, dupa caz, de pe hotarârea judecatoreasca, se trimite de
îndata organului în drept sa constate contravenția, pentru a lua masurile ce se impun conform legii.
Termenul de 6 luni pentru aplicarea sancțiunii în acest caz curge de la data sesizarii organului în drept
sa aplice sancțiunea.

4. Exemplu
Amenda aplicată prin procesul-verbal se situează in afara limitelor legale. Reindividualizarea
sancțiunii sau anularea procesului verbal de contravenție?
Principiul legalității sancțiunii potrivit prevederilor art 21 alin (3) din OG nr 2/2001:”Sancțiunea se
aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie sa fie proporțională cu gradul de pericol social
al faptei săvârşite, ținându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi
mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanțele
personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.” Aplicarea unei sancțiuni
nelegale conduce la nulitatea absolută a procesului-verbal de contravenție, instanța fiind investită doar
cu verificarea legalității şi temeiniciei procesului-verbal de contravenție prin care a fost aplicată
sancțiunea amenzii contravenționale, fiind inadmisibil ca aceasta să procedeze la încadrarea juridică a
faptei în raport cu starea de fapt reținută. Această interpretare respectă principiul legalității
răspunderii, nullum judicium sine lege. Chiar dacă în primă instanță competența de soluționare a
plângerii revine judecătoriei, instanța de recurs competentă este o instanță de contencios
administrativ, potrivit dispozițiilor art. 34 alin. (2) din Ordonanța Guvernului nr. 2/2001. Raportat la
faptul că actul contestat este unul administrativ şi instanța competentă să soluționeze recursul este
cea de contencios administrativ, rezultă că procedura aplicabilă trebuie să respecte în toate etapele
principiile dreptului administrativ, neputându-se concepe o procedură mixtă în diverse faze procesuale.
Astfel, într-adevăr, instanța nu se poate substitui autorității administrative, singura competentă să
aplice sancțiunea amenzii contravenționale. Dispozițiile art. 34 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr.
2/2001 conform cărora, soluționând plângerea, instanța „hotărăşte asupra sancțiunii”, se referă la
posibilitatea instanței de a verifica dacă individualizarea sancțiunii a fost corectă, în caz contrar instanța
putând să micşoreze cuantumul amenzii, să înlocuiască o sancțiune mai gravă cu una mai puțin gravă,
să înlăture o sancțiune complementară sau să îi diminueze cuantumul, toate în limitele prevăzute de
normele care stabilesc sancțiunile contravenționale.”
 EXECUTAREA SANCȚIUNILOR CONTRAVENȚIONALE

Cuprins:
1. Introducere
2. Prescripția executării sancțiunilor contravenționale
3. Executarea benevolă si executarea silită a sancțiunilor contravenționale
3.1. Executarea sancțiunii contravenționale – avertisment
3.2. Executarea benevolă a sancțiunii contravenționale – amenda
3.3. Executarea silită a sancțiunii contravenționale – amenda
3.4. Înlocuirea sancțiunii amenzii în caz de neplată
3.5. Executarea sancțiunii contravenționale complementare - confiscarea

1. Introducere

Prin executarea contravenției se restabilește ordinea de drept tulburată prin săvârșirea

faptei contravenționale. Astfel executarea contravenției reprezintă chiar esența raportului
juridic de constrângere, asigurându-se funcțiilor acestuia și anume: funcția de sancționare și
restabilire a ordinii de drept, funcția preventivă și funcția educativă.
Pentru ca aceste scopuri să fie realizate este, însă, necesară conştientizarea sa de către
toți reprezentanții autorităților implicate în procedura aplicării şi respectiv executării sancțiunii
contravenționale, reprezentanți care trebuie să urmărească, cu respectarea regulilor şi
termenelor prevăzute de actele normative menționate, executarea lor.
Lipsirea de eficiență a textelor de lege ce prevăd sancțiuni contravenționale, printr-o lipsă
de rol activ a autorităților competente, cu consecința neexecutării sancțiunilor contravenționale
sau a tergiversării executării acestora constituie, în esență, o încălcare a legii, imputabilă
autorităților în cauză.

2. Prescripția executării contravenției

În ceea ce priveşte prescripția executării sancțiunii contravenționale, prin art. 14 alin.

(1) din Ordonanța Guvernului nr.2/2001 se arată că aceasta intervine atunci când procesul
verbal de constatare a contravenției nu a fost comunicat contravenientului în termen de
maxim două luni de la data aplicării sancțiunii, prescripția putând fi constatată, potrivit alin.
(2) al aceluiaşi articol, şi în procedura plângerii contravenționale. Comunicarea se face atunci
când contravenientul nu este prezent la constatarea faptei ori atunci când, deşi prezent, refuză
să primească procesul verbal de constatare şi sancționare contravențională şi înştiințarea de
plată, precum şi atunci când sancțiunea se aplică de o altă persoană sau organ decât agentul
constatator, actul astfel încheiat, nemaiputând fi înmânat persoanei sancționate.
În situația în care contravenientul a fost prezent la constatarea contravenției, iar
agentul constatator aplică sancțiunea prin acelaşi act, o copie a procesului verbal şi a
înştiințării de plată i se înmânează acestuia, caz în care va semna de primire, iar de la acest
moment începe să curgă termenul de 15 zile, pentru formularea plângerii contravenționale. În
această situație nu se pune problema întreruperii prescripției executării sancțiunii
contravenționale, deoarece prescripția nici nu a început să curgă, sancțiunea aplicată fiindu-i
comunicată contravenientului de agentul constatator prin înmânarea directă a actului.
Ca atare, pentru a putea produce efecte juridice, procesul verbal de constatare şi
sancționare contravențională trebuie comunicat.
I. Din perspectiva prescripției executării sancțiunii contravenționale, se observă că
termenul de două luni, prevăzut de art. 14 alin. (1) şi art. 25 alin. (2) din Ordonanța Guvernului
nr. 2/2001 este un termen special de prescripție a cărui împlinire atrage stingerea dreptului
autorității de a obține executarea sancțiunii contravenționale aplicate.
Instituirea acestui termen special de prescripție are, pe de o parte, un rol preventiv,
de a avertiza autoritatea asupra consecințelor necomunicării actului în intervalul de timp
prevăzut de lege, iar pe altă parte, de a sancționa comportamentul acesteia, atunci când
termenul a fost depăşit în mod culpabil, fără a se proceda la comunicarea actului de constatare
şi sancționare a faptei contravenționale.
Întreruperea cursului prescripției se va realiza prin comunicarea procesului verbal de
constatare şi sancționare a contravenției, iar pentru producerea efectului întreruptiv de
prescripție este obligatoriu ca actul comunicării să se situeze în interiorul termenului de două
luni care începe să curgă de la data aplicării sancțiunii.

Mijlocul procedural prin care poate fi invocată prescripția executării, conform

actualei forme a prevederilor art. 14 ale OG 2 din 2001, este fie contestația la executare, fie
pe calea plângerii contravenționale.
Ar fi de precizat că invocarea prescripției pe calea contestației la executare se poate face
după curgerea termenului prevăzut pentru plângerea contravențională.

Exemplu anterior modificării prevedrilor art.14 din OG 2 din 2001

Prescripția executarii sancțiunii contravenționale. Mijlocul procedural prin care poate fi
invocata.
In condițiile in care se prevede expres ca sancțiunea necomunicarii procesului-verbal de
constatare si sancționare a contravenției in termen de o luna este prescripția executarii amenzii,
ceea ce constituie un incident ce impiedica executarea silita, iar potrivit prevederilor art.399
C.proc.civ impotriva executarii silite, precum si impotriva oricarui act de executare se poate face
contestație la executare, este evident ca folosirea contestației la executare in aceasta situație
 constituie singurul mijloc procedural pus la dispoziția parții pentru invocarea unei asemenea
neregularitați.
Invocarea acestui motiv pe calea plangerii contravenționale nu este posibila, intrucat
aceasta cale vizeaza nelegalitatea sau netemeinicia procesului-verbal; or, necomunicarea
acestuia in termen este un fapt ulterior.
Este adevarat ca sancțiunea prescripției prezinta in acest caz trasaturi atipice, generate
insa de regimul special al materiei contravențiilor, deoarece, chiar daca se refera la dreptul de a
cere executarea silita, termenul nu curge conform regulii generale prevazute de art.405 alin.2
C.proc.civ. de la data cand se naste dreptul de a cere executarea silita, care este data la care a
expirat termenul pentru formularea contestației sau data la care hotararea prin care s-a
soluționat plangerea a ramas irevocabila si deci organul de executare poate proceda la executare.
Aceasta imprejurare nu este insa de natura sa inlature concluzia formulata anterior, fata de
existenta unei dispoziții legale exprese in acest sens care prevede sancțiunea nerespectarii acestei
dispoziții legale de catre organul constatator.
In aceste condiții, intrucat legea nu numai ca permite, ci chiar obliga la folosirea caii
procedurale a contestației la executare, motivul invocat de contestator nu poate fi analizat pe
calea plangerii contravenționale. (Sent. Civ. 2256/2006)

3. Executarea benevolă și executarea silită a sancțiunilor contravenționale

3.1. Executarea sancțiunii contravenționale – avertisment

Avertismentul, atunci când contravenientul este prezent la constatarea contravenției

și sancțiunea este aplicată de agentul constatator, se adresează și oral, moment în care se și
consideră a fi executat. În celelalte cazuri avertismentul se socoteste executat prin
comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenției, cu rezoluția corespunzătoare.
Daca sancțiunea a fost aplicată de instanță, prin înlocuirea amenzii contravenționale
cu avertisment, executarea acesteia se face prin încunoștiințarea scrisă.

3.2. Executarea benevolă a sancțiunii contravenționale - amenda

Procesul-verbal neatacat în termenul prevăzut la art. 31, precum și hotărârea

judecătorească irevocabilă prin care s-a soluționat plângerea, constituie titlu executoriu, fără
vreo altă formalitate.
Contravenientul poate achita, ca executare benevolă:
- pe loc sau în termen de 15 zile de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz,
de la data comunicării acestuia, jumătate din minimul amenzii prevăzute în actul normativ,
agentul constatator făcând mențiune despre aceasta posibilitate în procesul-verbal. În actul
normativ de stabilire a contravențiilor această posibilitate trebuie menționată în mod expres.
 - la expirarea termenului de 30 de zile de la comunicarea senținței primei instanțe,
prin care s-a respins plângerea, dacă cel sancționat nu a formulat apel.
- la pronunțarea hotărârii definitive, prin care s-a soluționat apelul, dacă prin aceasta
s-a respins plângerea.
În ceea ce privește locul executării, amenzile care se cuvin bugetului de stat pot fi
achitate la Casa de Economii și Consemnațiuni - C.E.C. S.A. sau la unitățile Trezoreriei Statului,
iar amenzile cuvenite bugetelor locale se achită la Casa de Economii și Consemnațiuni - C.E.C. -
S.A. sau la casieriile autorităților administrației publice locale ori ale altor instituții publice
abilitate să administreze veniturile bugetelor locale, indiferent de localitatea pe a cărei rază
acestea funcționează, de cetățenia, domiciliul sau de reședința contravenientului ori de locul
săvârșirii contravenției, precum și la ghiseul unic din punctele de trecere a frontierei de stat a
României.
Amenzile contravenționale pot fi achitate și prin intermediul instrumentelor de plată
electronică în cadrul Ghișeului virtual de plăți. În acest caz:
a) achitarea unei amenzi contravenționale se dovedește prin prezentarea extrasului
de cont al plătitorului sau a dovezii de plată emise de Ghișeul virtual de plăți, aceasta
specificând data și ora efectuării plății;
b) se elimină obligativitatea pentru plătitor de a preda o copie de pe extrasul de cont
sau de pe dovada de plată emisă de Ghiseul virtual de plăți către agentul constatator sau
organul din care acesta face parte.
Dispozițiile art. 28 din OG 2 din 2001 se aplică și în cazurile prevazute la art. 10 alin.
(2), dacă contravenientul achită jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ
pentru fiecare dintre contravențiile constatate, fără ca prin totalizare să se depășească
maximul prevăzut pentru contravenția cea mai gravă.

3.3. Executarea silită a sancțiunii contravenționale - amenda

După trecerea termenului de executare benevolă a sancțiunii contravenționale,

amenda, se trece la procedura executării silite.
Punerea în executare a sancțiunii amenzii contravenționale se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se
exercită calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenției în termenul
prevăzut de lege;
b) de către instanța judecătorească, în celelalte cazuri

În vederea executării amenzii, organele abilitate vor comunica din oficiu procesul-
verbal de constatare a contravenției si de aplicare a sancțiunii, neatacat cu plângere în
termenul legal, în termen de 30 de zile de la data expirarii acestui termen, ori, după caz,
dispozitivul hotărârii judecătorești irevocabile prin care s-a soluționat plângerea, în termen de
30 de zile de la data la care hotărârea a devenit irevocabilă, astfel:
 a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate
ale unităților administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul
persoană fizică sau, după caz, își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică;
b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate
ale unităților subordonate Ministerului Finantelor Publice - Agenția Națională de Administrare
Fiscală, în a căror rază teritorială își are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică.
Executarea se face în condițiile prevăzute de dispozițiile legale privind executarea silită
a creanțelor fiscale.
Împotriva actelor de executare se poate face contestație la executare, în condițiile
legii.

3.4. Înlocuirea sancțiunii amenzii în caz de neplată

În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la

rămânerea definitivă a sancțiunii și nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza
instanța în circumscripția căreia s-a săvârsit contravenția, în vederea înlocuirii amenzii cu
sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității, ținându-se seama, după caz, și de
partea din amendă care a fost achitată.
În cazul în care contravenientul, citat de instanță, nu a achitat amenda în termenul
prevăzut de lege, instanța procedează la înlocuirea amenzii cu sancțiunea prestării unei
activități în folosul comunității pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând
cu vârsta de 16 ani, de 25 de ore.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității
este supusă recursului.
Urmărirea punerii în executare a sențintelor se realizează de către serviciul de
executări civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârșit contravenția, în colaborare
cu serviciile specializate din primării.
Executarea sancțiunilor contravenționale complementare se face potrivit dispozițiilor
legale. Astfel conform prevederilor OG 55 din 2002, activitatea în folosul comunității se
prestează în domeniul serviciilor publice, pentru întreținerea locurilor de agrement, a
parcurilor și a drumurilor, păstrarea curățeniei și igienizarea localităților, desfășurarea de
activități în folosul căminelor pentru copii și bătrâni, al orfelinatelor, creșelor, grădinițelor,
școlilor, spitalelor și al altor așezăminte social-culturale.
Sancțiunea prestării unei activități în folosul comunității se execută după programul
de muncă ori, după caz, programul școlar al contravenientului, pe o durată cuprinsă între 50
de ore și 300 de ore, de maximum 3 ore pe zi, iar în zilele nelucrătoare de 6-8 ore pe zi.(2) În
cazul în care contravenientul are posibilitatea să execute sancțiunea în fiecare zi din cursul
săptămânii, iar autoritățile publice locale, prin persoanele împuternicite, pot asigura
supravegherea activității contravenientului, durata maximă de lucru nu poate depăși 8 ore pe
zi.
 3.5. Executarea sancțiunii contravenționale complementare - confiscarea

Confiscarea se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură, în

condițiile legii.
În caz de anulare sau de constatare a nulității procesului-verbal bunurile confiscate,
cu excepția celor a căror deținere sau circulație este interzisă prin lege, se restituie de îndată
celui în drept.
Dacă bunurile supuse confiscării au fost valorificate, instanța va dispune să se achite
celui în drept o despăgubire care se stabileste în raport cu valoarea de circulație a bunurilor.
În scopul executării despăgubirii stabilite pe bază de tarif actele prevăzute la art. 39
alin. (2) din OG 2 din 2001, se comunică și părții vătămate, care va proceda potrivit dispozițiilor
legale referitoare la executarea silită a creanțelor.
C a t r e,

PRESEDINTELE INALTEI CURTI DE CASATIE SI JUSTITIE

In temeiul art. 329 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 130 din Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 138/2000
aprobata, cu modificari prin Legea nr. 219/2005, art. 25 lit. a si art. 63 lit. f din
Legea nr. 304/2004, republicata, formulez prezentul

RECURS IN INTERESUL LEGII

in practica judiciara, s-a constatat ca nu exista un punct de vedere unitar in

chestiunea de drept privind natura nulitatii procesului-verbal de constatare a
contraventiei, pentru neindeplinirea cerintei inscrise in art. 16 alin. 7 teza I din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contraventiilor
aprobata prin Legea nr. 180/2002, constand in omisiunea agentului
constatator, de a aduce la cunostinta contravenientului, dreptul acestuia, de a
formula obiectiuni, cu ocazia intocmirii procesului-verbal de constatare a
contraventiei.
Articolul 16

(1) Procesul-verbal de constatare a contravenției va cuprinde în mod

obligatoriu: data și locul unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea și
instituția din care face parte agentul constatator; numele, prenumele, domiciliul
și codul numeric personal ale contravenientului, descrierea faptei
contravenționale cu indicarea datei, orei și locului în care a fost săvârșită,
precum și arătarea împrejurărilor care pot servi la aprecierea gravității faptei și
la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care
se stabilește și se sancționează contravenția; indicarea societății de asigurări, în
situația în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulație;
posibilitatea achitării, în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării
procesului-verbal, a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ;
termenul de exercitare a căii de atac și instanța la care se depune plângerea.

1. Astfel, unele instante judecatoresti au retinut ca, in masura in care agentul

constatator al contraventiei nu a comunicat persoanei sanctionate,
dreptul de a formula obiectiuni, aceasta omisiune atrage nulitatea
relativa a procesului-verbal de contraventie, care poate fi analizata in functie
de probele administrate, deoarece cauzele de nulitate absoluta, care pot
fi constatate si din oficiu sunt expres si limitativ prevazute in art. 17
din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001.
Articolul 17
Lipsa uneia dintre mențiunile privind numele și prenumele agentului
constatator, numele și prenumele contravenientului, codul numeric personal
pentru persoanele care au atribuit un asemenea cod, iar, în cazul persoanei
juridice, lipsa denumirii și a sediului acesteia, a faptei săvârșite și a datei
comiterii acesteia sau a semnăturii agentului constatator atrage nulitatea
procesului-verbal. Nulitatea se constată și din oficiu.

Aceste instante au considerat ca, pentru a se putea dispune anularea

procesului-verbal de constatare a contraventiei, retinandu-se incalcarea
dispozitiilor art. 16 alin. 7 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, trebuie ca
reclamantul-contravenient care formuleaza plangerea sa faca o dubla dovada,
in sensul ca, agentul constatator si-a incalcat obligatia, de a-i aduce la
cunostinta dreptul de a face obiectiuni, si ca, astfel, s-a produs o vatamare care
nu poate fi inlaturata in alt mod, decat prin anularea procesului-verbal de
constatare a contraventiei (Anexa nr. 1).
Articolul 16

(7) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat

să aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu
privire la conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate
distinct în procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea nulității
procesului-verbal.

2. Alte instante au considerat, dimpotriva, ca nulitatea prevazuta de art. 16

alin.7 teza a II-a din O.G nr. 2/2001 este absoluta, intrucat textul de lege
prevede obligatia, pentru agentul constatator, de a aduce la cunostinta
contravenientului dreptul de a formula obiectiuni, in legatura cu
circumstantele comiterii faptei ilicite, prin consemnarea acestora in procesul-
verbal de constatare a contraventiei, ca o garantare a exercitarii
dreptului la aparare a subiectului de drept, inca din faza
administrativa.

Aceste instante au aratat ca, dispozitiile art. 16 alin.7 din O.G nr. 2/2001,
cuprind norme imperative, de ordine publica, aceasta rezultand atat din
importanta institutiilor juridice reglementate, cat si din forta probanta
conferita de lege, procesului-verbal de constatare a faptei contraventionale.

In consecinta, instantele de judecata care au adoptat acest punct de vedere au

invocat, din oficiu, exceptia nulitatii absolute a procesului-verbal
de constatare a contraventiei, respectiv, au admis plangerile formulate de
reclamanti, aratand ca sanctiunea nulitatii care intervine in cazul nerespectarii
prevederilor art. 16 alin.7 din O.G nr. 2/2001 nu poate fi inlaturata prin
formularea plangerii prevazuta de art. 31 din aceasta ordonanta, cale de atac
prin intermediul careia contravenientul poate invoca si obiectiunile pe care le-
ar fi putut formula cu ocazia incheierii procesului-verbal (Anexa nr. 2).

Procurorul general aprecieză primul punct de vedere exprimat, ca fiind in

concordanta cu litera si spiritul legii.

Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contraventiilor,

aprobata prin Legea nr. 180/2002, instituie cadrul general al constatarii si
sanctionarii contraventiilor, si cuprinde norme juridice cu caracter principial
in legatura cu modul de intocmire a procesului-verbal de constatare a
contraventiei sau a contraventiilor, dupa caz, mentiunile obligatorii, pe care
trebuie sa le contina acest proces-verbal, persoanele care pot avea calitatea de
agenti constatatori, ca reprezentanti ai autoritatilor publice, abilitate prin lege
sa constate si sa sanctioneze contraventiile, modul de contestare a procesului-
verbal de constatare a contraventiei, regimul general al sanctiunilor
contraventionale, al aplicarii si al executarii acestora (art. 5 – 10 si capitolele 3
si 5 din ordonanta).

Potrivit art. 16 alin. 1 – 7 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, mentiunile

obligatorii pe care trebuie sa le contina procesul-verbal de constatare a
contraventiei sunt :

"- Data si locul unde este incheiat; numele, prenumele, calitatea si institutia
din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de
identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupatia si locul de munca ale
contravenientului; descrierea faptei contraventionale, cu indicarea datei, orei
si locului in care a fost savarsita, precum si aratarea tuturor imprejurarilor ce
pot servi la aprecierea gravitatii faptei si la evaluarea eventualelor pagube
pricinuite; indicarea actului normativ prin care se stabileste si se sanctioneaza
contraventia; indicarea societatii de asigurari, in situatia in care fapta a avut ca
urmare producerea unui accident de circulatie; posibilitatea achitarii in
termen de 48 de ore a jumatate din minimul amenzii prevazute de actul
normativ, daca acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare
a caii de atac si organul la care se depune plangerea;
– in cazul in care contravenientul este minor, procesul-verbal va cuprinde si
numele, prenumele si domiciliul parintilor sau ale altor reprezentanti ori
ocrotitori legali ai acestuia;
– in situatia in care contravenientul este persoana juridica, in procesul-verbal
se vor face mentiuni cu privire la denumirea, sediul, numarul de inmatriculare
in registrul comertului si codul fiscal ale acesteia, precum si datele de
identificare a persoanei care o reprezinta;
– in momentul incheierii procesului-verbal, agentul constatator este obligat sa
aduca la cunostinta contravenientului dreptul de a face obiectiuni cu privire la
continutul actului de constatare. Obiectiunile sunt consemnate distinct in
procesul-verbal la rubrica "Alte mentiuni", sub sanctiunea nulitatii procesului-
verbal”.

O alta cerinta legala obligatorie este inscrisa in art. 19 alin. 1, constand in

necesitatea semnarii procesului-verbal, pe fiecare pagina, de
agentul constatator si de contravenient, aceasta constituind o
norma juridica imperativa.

În cazul in care contravenientul nu se afla la locul constatarii contraventiei, nu

vrea sau nu poate sa semneze, agentul constatator este obligat sa
mentioneze aceste imprejurari, ce trebuie confirmate de cel putin
un martor, cu indicarea datelor sale de stare civila si cu semnatura
acestuia.

Alin. 2 al art. 19 instituie interdictia de a fi martor, un alt agent constatator.

Art. 17 din ordonanta, sanctioneaza, cu nulitatea absoluta, ce poate fi

constatata din oficiu, omisiunile din procesul-verbal privind numele,
prenumele si calitatea agentului constatator, numele si prenumele
contravenientului, iar in cazul persoanei juridice, lipsa denumirii si a sediului
acesteia, a faptei savarsite si a datei comiterii acesteia sau a semnaturii
agentului constatator .

Referitor la incalcarea, de catre agentul constatator, a obligatiei prevazute in

cuprinsul art. 16 alin. 7 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, de a aduce la
cunostinta contravenientului, in momentul incheierii procesului-verbal, a
dreptului de a face obiectiuni cu privire la continutul actului de constatare si
de a consemna aceste obiectiuni, distinct, in procesul-verbal, la rubrica „Alte
mentiuni”, teza a II-a a textului legal prevede sanctiunea nulitatii,
fara a preciza, insa, astfel cum se procedeaza in cuprinsul art. 17,
natura acestei nulitati – absoluta sau relativa.

(7) În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator este obligat să

aducă la cunoștință contravenientului dreptul de a face obiecțiuni cu privire la
conținutul actului de constatare. Obiecțiunile sunt consemnate distinct în
procesul-verbal la rubrica "Alte mențiuni", sub sancțiunea nulității procesului-
verbal.
Apreciez ca, in cazul omiterii cerintei inscrise in alin. 7 al art. 16 din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, sanctiunea pentru actul administrativ se
impune a fi nulitatea relativa, pentru urmatoarele argumente:

In doctrina, nulitatea a fost definita ca sanctiunea care lipseste actul juridic de

efectele sale, contrare normelor juridice edictate pentru incheierea sa valabila.
De regula, incalcarea normelor juridice prohibitive si, in mod exceptional a
celor imperative, atrage sanctiunea nulitatii.

Nulitatea este, potrivit doctrinei, cea mai grava sanctiune de drept civil si de
drept procesual-civil, dar si de drept administrativ, intrucat atrage
ineficacitatea "lato sensu” a actului juridic civil sau administrativ, dupa caz,
incheiat cu incalcarea normelor juridice incidente.

Este de principiu ca, reglementarile legale administrative, ca parte a dreptului

public, pretind, din partea subiectelor de drept, persoane fizice si persoane
juridice, o conduita de conformare, in cadrul raportului juridic de drept
administrativ.

Incalcarea normelor de drept administrativ, prin comiterea unei fapte

antisociale, savarsite cu vinovatie, care prezinta un pericol social mai redus
decat infractiunea, da nastere unui raport juridic de conflict, ceea ce atrage
sanctionarea contraventionala (art. 21 – 24 din ordonanta). De aici, rezulta
necesitatea descrierii faptei antisociale, cu indicarea modalitatii de savarsire, a
datei si a locului, cat si a mijloacelor de proba concludente (de regula, probe
testimoniale), toate aceste date urmand a fi mentionate in procesul-verbal de
constatare a contraventiei.

Acest act juridic administrativ unilateral, emana de la o autoritate publica, ce

are competenta de a constata si de a sanctiona faptele contraventionale, si se
bucura de prezumtiile de legalitate, de autenticitate si de veridicitate, are forta
probanta si se executa din oficiu. De asemenea, actul administrativ de
sanctionare nu trebuie sa incalce prezumtia de nevinovatie a persoanei
contraveniente.

Legea prevede redactarea lui intr-o anumita forma „ad validitatem”, cu

respectarea tuturor prescriptiilor legale de fond si de forma, pentru incheierea
sa valabila, in scopul producerii efectelor juridice, pentru care a fost intocmit.

O astfel de conditie de forma este, asa cum am aratat mai sus, prescriptia
inscrisa in alin. 7 al art. 16 al Ordonantei Guvernului nr. 2/2001, constand in
obligatia agentului constatator, de a-i aduce la cunostinta contravenientului,
prezent la locul intocmirii procesului-verbal, a dreptului acestuia de a face
obiectiuni cu privire la continutul actului care se incheie, de a arata apararile
si justificarile sale, acestea urmand a fi inscrise la rubrica "alte mentiuni” din
procesul-verbal. Alaturi de obiectiunile formulate, agentul constatator va
consemna si mijloacele de proba de care contravenientul intelege sa se
serveasca, bineinteles, daca acestea exista. Teza finala a textului de lege
sanctioneaza cu nulitatea procesului-verbal, omisiunea incunostintarii asupra
dreptului de a face obiectiuni, dar fara a indica natura acestei nulitati.

Apreciez ca sanctiunea ce intervine in cazul omisiunii acestei mentiuni, care

poate fi constatata de instantele de judecata, investite cu solutionarea
plangerii formulate de persoana sanctionata, in conditiile prevazute de art. 33
– 36 din ordonanta este nulitatea relativa a procesului-verbal de constatare a
contraventiei, pornind de la principiul calauzitor, al naturii interesului ocrotit
de norma juridica aplicabila, aceasta nulitate putand fi pronuntata de
instantele de judecata doar in masura in care este invocata in calea de atac
promovata de contravenient.

Este neindoielnic faptul ca incalcarea dispozitiilor imperative, cuprinse in art.

16 alin.7 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 afecteaza legalitatea
procesului-verbal de constatare a contraventiei, act administrativ unilateral,
de autoritate, dar nulitatea absoluta, care nu poate fi acoperita si poate fi
constatata, din oficiu, de instanta de judecata, intervine numai pentru
omisiunile prevazute expres si limitativ de art. 17 din O.G nr. 2/2001.

Restul conditiilor procedurale, in masura in care nu sunt respectate de catre

agentul constatator nu atrag nulitatea absoluta, ele putand fi acoperite
(confirmate) de organul competent a solutiona plangerea (calea de atac).

Folosind argumentul de interpretare logica per a contrario, rezulta ca

necompletarea altor mentiuni, decat cele prevazute de art. 17 din O.G nr.
2/2001, atrage nulitatea relativa.

Astfel, dispozitiile art. 16 alin.7 si cele cuprinse in art. 17 din O.G nr. 2/2001
obliga la o nuantare a naturii juridice a nulitatii in aceasta materie si
fundamenteaza o forma agravata a nulitatii, respectiv, una mai usoara, chiar si
atunci cand este vorba de respectarea unor dispozitii imperative cu caracter
procedural, cu toate consecintele de ordin practic, ce decurg din aceasta
dihotomie.

De altfel, principiul legalitatii, aplicabil dreptului administrativ, in general, si

materiei contraventionale, in special, presupune ca rezultatul interpretarii
legii contraventionale sa fie concordant cu vointa legiuitorului, iar textul nu
poate fi interpretat nici extensiv, nici restrictiv (lex dixit quam voluit).

In acest context, in materie contraventionala, nu este admisa interpretarea

extensiva (lex dixit minus quam voluit) si nici interpretarea restrictiva (lex
dixit plus quam voluit).

Astfel, de vreme ce legiuitorul a inteles sa faca o distinctie sub aspectul

sanctiunii, intre mentiunile pe care trebuie sa le cuprinda procesul-verbal de
constatare a contraventiei, rezulta ca si natura nulitatii prevazuta de art. 16
alin. 7 teza a II-a din O.G nr. 2/2001 este diferita de natura juridica a nulitatii
prevazuta de art. 17 teza a II-a din acelasi act normativ.

Prin urmare, si drepturile, respectiv, obligatiile contravenientului si, implicit,

ale organelor care solutioneaza caile de atac sunt diferite, dupa cum este vorba
de nerespectarea sau nu a cerintelor prevazute de art. 17 din Ordonanta
Guvernului nr. 2/2001.

Se desprinde, fara putinta de tagada, concluzia, dupa care, numai in cazul

incalcarii dispozitiilor art. 17, mai sus mentionat, procesul-verbal de
constatare a contraventiei, ca act administrativ, este, evident, nevalabil, sub
aspectul prezumtiei de legalitate, implicit al beneficiului executarii din oficiu,
astfel incat, numai in aceasta ipoteza, legea confera contravenientului,
argumente irefutabile, de a se abtine de la executare si obliga organele
competente a solutiona caile de atac, sa constate, din oficiu, nulitatea actului
administrativ.

In cazul incalcarii celorlalte mentiuni, printre care si cele prevazute de art. 16

alin. 7 teza I din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, opereaza, in plenitudinea
lor, prezumtia de legalitate si obligatia de executare, atat pentru
contravenient, cat si pentru organele de stat care instrumenteaza in materia
respectiva.

Prin urmare, nulitatea prevazuta de art. 16 alin. 7 teza a II-a din O.G nr.
2/2001, fiind relativa, nu va putea fi constatata, din oficiu, de catre instanta de
judecata, ci declarata, in functie de intregul sistem probator administrat, in
cauza.

Astfel, numai in cazul in care legea prevede, in mod expres, ca nerespectarea

unei anumite conditii atrage nulitatea de drept sau nulitatea care se poate
constata si din oficiu, se poate considera ca cei ce nu-l executa sau nu-l
respecta, exercitand, insa, calea de atac, nu pot fi sanctionati, pe cand, actele
administrative anulabile dau nastere obligatiei de executare, pana la
momentul anularii lor de catre instanta de judecata competenta.

Adoptarea punctului de vedere contrar, in sensul ca nulitatea prevazuta de art.

16 alin. 7 teza a II-a din O.G nr. 2/2001 este o nulitate absoluta nu are in
vedere, pe de o parte, argumentele de interpretare logica si principiile
enuntate anterior, iar, pe de alta parte, nu porneste, in calificarea juridica a
acestei nulitati, de la caracterul interesului legal, ocrotit prin natura juridica
imperativa, in sensul de interes privat, individual, iar nu general, obstesc.

Este, unanim acceptat, ca, prin intermediul dispozitiilor art. 16 alin. 7 teza I
din O.G nr. 2/2001 se ocroteste dreptul de aparare a contravenientului care
poate, astfel, inca de la momentul incheierii actului de constatare sa-si
prezinte obiectiunile si apararile cu privire la situatia de fapt retinuta de
agentul constatator, urmarindu-se, prin urmare, protejarea, pe cale juridica, a
unui interes particular.

In consecinta, este firesc si ca nulitatea care sanctioneaza incalcarea unui

astfel de interes, sa intervina doar in cazul in care persoana vatamata printr-o
asemenea incalcare invoca vatamarea pe calea plangerii prevazuta de art. 31
alin. 1 din Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, iar instanta constata, in raport
de materialul probator administrat, ca vatamarea nu poate fi inlaturata in alt
mod decat prin anularea actului.

Pentru aceste motive, in temeiul dispozitiilor art. 329 Cod procedura civila,
solicit admiterea recursului in interesul legii si pronuntarea unei decizii, prin
care sa se statueze ca: "nulitatea prevazuta de art. 16 alin.7 teza a II-a din
Ordonanta Guvernului nr. 2/2001, privind regimul juridic al contraventiilor,
aprobata prin Legea nr. 180/2002 este o nulitate relativa, intervenind doar in
cazul in care vatamarea produsa prin incalcarea dispozitiilor mai sus
mentionate este invocata si dovedita de contravenient".

PROCUROR GENERAL
Laura Codruta Kövesi
Dreptul contravențional: definire, obiect, trăsături, delimitare, izvoare, principii

Cuprins
1. Definiția, obiectul, trăsăturile și delimitarea dreptului contravențional
2. Izvoarele dreptului contravențional
3. Principiile dreptului contravențional
4. Rezumat

1. Definiția, obiectul, trăsăturile și delimitarea dreptului contravențional

1.1.Definiție
Cunoaștem că ramura de drept reprezintă ansamblul normelor juridice care reglementează
relațiile sociale dintr-un anumit domeniu al vieții sociale, în baza unei metode specifice de
reglementare și a unor principii comune.
Astfel, dreptul contravențional se poate defini ca un ansamblul de norme juridice determinate
de legislația contravențională, ce cuprinde instituțiile juridice de bază, cum ar fi contravenția,
răspunderea contravențională, sancțiunea contravențională şi procedura contravențională și
are ca scop protecția juridică a unor valori sociale determinate si soluționarea raporturilor
juridice apărute în procesul activității de combatere a contravenționalității.

1.2. Obiectul dreptului contravențional

Obiectul dreptului contravențional îl constituie relațiile sociale care se stabilesc între subiecții
dreptului contravențional din momentul în care legea contravențională obține forță
juridică, parcurgând etapele: constatarea faptei contravenționale, aplicarea sancțiunii
contravenționale şi executarea pedepsei contravenționale.
Așa cum arată OG 2 din 2001 la art. 1, “legea contravențională apără valorile sociale, care nu
sunt ocrotite prin legea penală. Constituie contravenție fapta săvârșită cu vinovăție, stabilită
și sancționată prin lege, ordonanță, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a
consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului municipiului București, a
consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului București.”
Legea 32 din 1968, care a fost abrogată prin OG 2 din 2001, arăta la art. 1 că prin contravenție
se înțelege “fapta săvârșită cu vinovăție, care prezintă un pericol social mai redus
decât infracțiunea și este prevăzută și sancționată ca atare prin legi, decrete sau prin acte
normative ale organelor arătate în legea de față.”
Se poate observa o constanță a legiuitorului în definirea contravenției și astfel în definirea și
delimitarea dreptului contravențional.

1.3.Trăsăturile dreptul contravențional:

Principalele trăsături ale dreptului contravențional pot fi reunite în următoarele afirmații:

1 – aparține dreptul public
2 - are ca și caracteristică poziția de inegalitate și de subordonare a subiectelor
3 - sancțiunile contravenționale, de regulă, se aplică pe cale extrajudiciară

1.4. Delimitarea dreptului contravențional

Legătura dreptului contravențional cu dreptul constituțional este determinată de faptul
că prin legea constituțională se stabilesc principiile de bază cărora trebuie să se supună
organele statale pe parcursul procesului contravențional.
Legatura cu dreptul administrativ este cea mai strânsă deoarece ambele reglementează relații
ce apar în procesul activității executive a statului și au ca scop buna funcționare a
mecanismului statal. Mai mult art. 8 alin.(1) din ordonanță prevede că ”amenda
contravenționala are caracter administrativ”.
Noul Cod administrativ prevede la art.566 - Formele răspunderii administrative- că
”Răspunderea administrativă poate fi disciplinară, contravențională sau patrimonială.” Cu
privire la răspunderea administrativ-contravențională, art. 572 precizează că aceasta
”reprezintă o formă a răspunderii administrative care intervine în cazul săvârșirii unei
contravenții identificate potrivit legislației specifice în domeniul contravențiilor.”
De asemenea dreptul contravențional se află în legături strânse cu dreptul penal având în
vedere că: se utilizează gradul de pericol social ca delimitare a faptei contravenționale față de
fapta penală, iar formele de vinovație și cauzele de înlăturare a acestora sunt elemente ce
aparțin dreptului penal general.
Aceste fine distincții au făcut obiectul unor cauze în fața Curții Europene a Drepturilor Omului,
situație în care s-a constatat că în dreptul românesc, contravențiile au fost scoase de sub
incidența legii penale şi au fost supuse unui regim administrativ. Sub acest aspect, Convenția
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale nu se opune tendinței de
"dezincriminare" a unor asemenea fapte. În acelaşi sens, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului, în jurisprudența sa, a statuat că nimic nu împiedică statele să-şi îndeplinească rolul
lor de gardieni ai interesului public, prin stabilirea sau menținerea unei distincții între diferitele
tipuri de infracțiuni, reținând că, în scopul aplicării prevederilor art. 6 al Convenției, trebuie
avute în vedere trei criterii:
1) caracterizarea faptei în dreptul național;
2) natura faptei;
3) natura şi gradul de gravitate ale sancțiunii care ar putea fi aplicată persoanei în
cauză.
În aprecierea acestor criterii, în cauza Öztürk împotriva Germaniei, 1994, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că modul de definire a faptelor prin dreptul intern
are o valoare relativă, esențială fiind natura faptei şi a sancțiunii. Curtea Europeană consideră
ca pozitivă măsura dezincriminării, în "interesul individului", a unor infracțiuni mai puțin grave
şi pentru care făptuitorul nu mai răspunde penal, putând chiar să evite procedura judiciară şi
pe această cale să se elimine supraaglomerarea tribunalelor. Cu toate acestea, distincția
operată de statele europene între crime, delicte şi contravenții nu este operantă, întrucât în
sensul art. 6 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăților fundamentale,
toate aceste fapte au caracter penal şi, tocmai de aceea, prevederile sale garantează oricărui
"acuzat" dreptul la un proces echitabil, indiferent de calificarea faptei în dreptul intern. În
sensul arătat, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunțat şi în cauza Garyfallou
Aebe împotriva Greciei, 1997, în cauza Lauko împotriva Slovaciei, 1998, precum şi în cauza
Kadubec împotriva Slovaciei, 1998 (Decizia nr. 183/2003 a Curții Constituționale).

2. Izvoarele dreptului contravențional

Este necesar a se face distincție între izvoarele materiale si izvoarele formale ale dreptului.
Izvoarele materiale, denumite și reale, sunt reprezentate de realitatea exterioară, care
determină acțiunea legiuitorului. În consecință, prin izvor de drept, în sens material, întelegem
viața socială, economică și culturală în complexitatea ei, în contextul progresul social care
determină nașterea unor reguli de drept și instituții.
Prin urmare, putem afirma că izvoarele materiale ale dreptul contravențional sunt acelea
împrejurări sau condiții de fapt care au determinat apariția normelor contravenționale.

Din punct de vedere juridic, ne intereseaza, în special, izvoarele formale sau formele de
exprimare a normelor de drept.
Sensul juridic al noțiunii de "izvor formal al dreptului" surprinde o multitudine de aspecte și
modalități prin care conținutul normei de drept devine norma de conduită și se impune ca
model de urmat în relațiile sociale. Deci, izvorul formal al dreptului îl reprezintă regula de
conduită prescrisă și exteriorizată, cuprinsă într-o anumită haină juridică.

Izvoarele formale ale dreptul contravențional sunt actele normative care cuprind norme de
drept în domeniul combaterii contravențiilor: legea, ordonanța, hotărâre a Guvernului sau,
după caz, hotărâre a consiliului local al comunei, orașului, municipiului sau al sectorului
municipiului București, a consiliului județean ori a Consiliului General al Municipiului
București.

Având în vedere că în dreptul penal, este exclus rolul cutumei, în această materie funcționând
exclusiv principiul legalității pedepsei și incriminării: NULLA POENE SINE LEGE/ NULLA CRIMEN
SINE LEGE – putem afirma că întodeauna ca izvor al dreptului penal poate fi doar legea
scrisă. Făcând legătura cu dreptul contravențional și având în vedere elementele acestora de
legătură, putem afirma că și în dreptul contravențional, întodeauna, ca izvor formal al
dreptului poate fi doar legea scrisă.

ACTUL NORMATIV
Actul normativ sau legea, în sens larg, are în prezent cea mai mare importanță în sistemul
izvoarelor de drept. După ce a început acțiunea de codificare, legea a căpătat o importanță
deosebită. Prin “legea ca izvor de drept” nu vom întelege numai normele elaborate de organul
reprezentativ - Parlamentul, ci orice reguli de drept cu caracter obligatoriu cuprinse în diverse
acte normative elaborate de organele statului abilitate să elaboreze acte normative.
Totalitatea actelor normative alcătuiesc dreptul scris.
Actul normativ cuprinde norme generale obligatorii a căror aplicare poate fi realizată și prin
intermediul forței de constrângere a statului. Poziția predominantă a actului normativ în
izvoarele de drept din statele moderne este determinată de necesitatea de a se asigura
securitatea și stabilitatea raporturilor sociale.
Principiul legalității implică subordonarea necondiționată a participanților la raportul juridic
față de dispozițiile normative, însă pentru ca această conformare să poată deveni realitate,
este necesar ca destinatarii normelor să-și cunoască într-o manieră clară și neechivocă
drepturile și obligațiile, ceea ce se poate realiza doar atunci când normele juridice sunt
cuprinse în acte normative scrise.
Prin legi, ordonanțe sau hotărâri ale Guvernului se pot stabili și sancționa contravenții în toate
domeniile de activitate.
Prin hotărâri ale autorităților administrației publice locale sau județene se stabilesc și se
sancționează contravenții în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt stabilite
atribuții prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenții prin
legi, ordonante sau hotărâri ale Guvernului.
Consiliile locale ale sectoarelor municipiului București pot stabili și sancționa contravenții în
următoarele domenii: salubritate; activitatea din piețe, curățenia și igienizarea acestora;
întreținerea parcurilor și spațiilor verzi, a spațiilor și locurilor de joacă pentru copii;
amenajarea și curățenia spațiilor din jurul blocurilor de locuințe, precum și a terenurilor
virane; întreținerea bazelor și obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreținerea
străzilor și trotuarelor, a școlilor și altor instituții de educație și cultură, întreținerea clădirilor,
împrejmuirilor și a altor construcții; depozitarea și colectarea gunoaielor și a resturilor
menajere.
Consiliul General al Municipiului București poate stabili și alte domenii de activitate din
competența consiliilor locale ale sectoarelor, în care acestea pot stabili și sancționa
contravenții.
Hotărârile consiliilor locale sau județene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului București,
prin care s-au stabilit contravenții cu nesocotirea principiilor anterior prevăzute, sunt nule de
drept.

3. Principiile dreptului contravențional

Prin principii în domeniul dreptului înțelegem atât un fundament al sistemului de drept cât și
o modalitate de coordonare a normelor juridice în jurul unor idei călăuzitoare.
Principiile fundamentale ale dreptului contravențional reprezintă idei directoare care
călăuzesc elaborarea cât şi realizarea normelor contravenționale, evidențiind trăsăturile
legislației contravenționale.

1.Principiul legalității
Acest principiu exprimă regula conform căreia întreaga activitate a dreptului contravențional
se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta, exprimând faptul că, atât conduita
pretinsă membrilor societății, cât şi sancțiunea ce o vor suporta aceştia în caz de nerespectare
a conduitei prevăzute de legea contravențională, trebuie să fie prevăzută de lege

2.Principiul contravenției ca unic temei al răspunderii contravenționale.

Acest principiu ne arată că răspunderea va exista numai dacă va fi săvarşită o contravenție,
adică o încălcare a acelor valori sociale apărate de normele juridice contravenționale. Astfel
constrângerea din partea statului față de contravenient va exista numai dacă fapta săvarşită
îndeplineşte toate condițiile şi elementele unei contravenții. Constatarea unei fapte ilicite nu
înseamnă și că suntem în prezenta unei contravenții. Suntem în prezența unei contravenții
doar atunci când sunt întrunite toate elemente constitutive ale acesteia, adică subiecții,
conținutul şi obiectul raportului de constrângere.

3. Principiul răspunderii personale, este acel principiu care ne arată și impune că tragerea la
răspundere este aplicată doar persoanei care a săvârşit contravenția, persoană numită generic
contravenient. Acest principiu este întărit și de prevederile art. 10 din OUG 2 din 2001 care
arată că ”in cazul în care la savârsirea unei contravenții au participat mai multe persoane,
sancțiunea se va aplica fiecareia separat.”

4. Principiul individualizării răspunderii şi pedepsei contravenționale.

Acest principiu constă în faptul că legea contravențională se aplică ținându-se cont de
caracterul, gradul de pericol și urmările contravenției, de persoana făptuitorului şi de
circumstanțele atenuante ori agravante, de locul, timpul, modul de săvarşire a contravenției.

5.Principiul interdicției dublei sancționări contravenționale (unicității răspunderii

contravenționale),
În baza acestui principiu se interzice a sancționa a doua oară, aceeaşi persoană, pentru aceeaşi
faptă, în baza aceleiași norme, deoarece contravenientul deja a suportat o pedeapsă pentru
fapta săvarşită. Sancțiunea se stabileşte de către organul competent în urma constatării
contravenției.

6. Principiul egalității în fața legii contravenționale

Se exprimă astfel regula conform căreia toți indivizii societății sunt egali în fața legii. Art. 16
din Constituție prevede faptul că ”cetățenii sunt egali în fața legii şi a autorităților publice, fără
privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege.” Acest principiu ne arată
faptul că legea contravențională nu promovează imunității sau privilegii care să permită
inegalități de tratament în aplicarea legii contravenționale. Egalitatea indivizilor în fața legii
contravenționale funcționează pentru fiecare cetățean, fie în calitatea sa de beneficiar al
ocrotirii contravenționale, cât şi în calitatea sa de destinatar al exigențelor impuse de legea
contravențională.

7. Principiul aplicarii legii mai favorabile

Art. 12 din ordonanță prevede că “dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată
contravenție, ea nu se mai sancționează, chiar dacă a fost savârșită înainte de data intrării în
vigoare a noului act normativ” și că “dacă sancțiunea prevăzută în noul act normativ este mai
ușoară se va aplica aceasta” sau “în cazul în care noul act normativ prevede o sancțiune mai
gravă, contravenția savârsită anterior va fi sancționată conform dispozitiilor actului normativ
în vigoare la data săvârsirii acesteia.”

■ Rezumat

Dreptul contravențional se poate defini ca un ansamblul de norme juridice determinate de

legislația contravențională, ce cuprinde instituțiile juridice de bază: contravenția,
răspunderea contravențională, sancțiunea contravențională şi procedura contravențională,
având ca scop protecția juridică a unor valori sociale determinate și soluționarea raporturilor
juridice apărute în procesul activității de combatere a contravenționalității, în baza unor
principii specifice.
▪Obiectul dreptului contravențional îl constituie relațiile sociale care se stabilesc între
subiecții dreptului contravențional din momentul în care legea contravențională obține forță
juridică, parcurgând etapele constatării faptei contravenționale, aplicării sancțiunilor
contravenționale şi executarea pedepsei contravenționale.
▪Dreptul contravențional are următoarele trăsături: aparține dreptul public; are ca și
caracteristică poziția de inegalitate și de subordonare a subiectelor; sancțiunile
contravenționale, de regulă, se aplică pe cale extrajudiciară
 Izvoarele dreptului contravențional sunt izvoarele formale sub forma actelor normative.
 PREZUMTIILE DE LEGALITATE SI TEMEINICIE

Procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei beneficiază de prezumţia de

legalitate şi temeinicie, prezumţie care, deşi neconsacrată legislativ, este unanim acceptată, atât
în doctrina de specialitate, cât şi în practica instanţelor judecătoreşti. O astfel de prezumţie nu
încalcă dreptul petentului la un proces echitabil, nefiind de natură a încălca prezumţia de
nevinovăţie. După cum a constatat şi Curtea Europeana a Drepturilor Omului (cazurile:
Salabiaku c. Franţei, Hot. din 7 oct. 1988, s. A no 141-A, p. 15, § 28 ; Telfner c. Austriei, no
33501/96, § 16, 20 mart. 2001; Anghel c. României, no 28183/03, § 60, 4 oct.
2007), prezumţiile de fapt şi de drept sunt recunoscute în toate sistemele juridice, fiind permisă
utilizarea acestora şi în materie penală (cum este calificată şi materia contravenţională de faţă
prin raportare la CEDO), pentru dovedirea vinovăţiei făptuitorului, dacă sunt îndeplinite două
condiţii: respectarea unor limite rezonabile, ţinându-se cont de miza litigiului, şi respectarea
dreptului la apărare.
Pentru intelegerea problemei este necesara o trecere in revista a elementelor studiate pana
in prezent:
1. temeiul legal care reglementeaza acest domeniu il constituie Ordonanta
Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor.
2. putem defini procesul verbal de contraventie, ca fiind acel act juridic, emis de
autoritatile competente, care sta la baza aplicarii unei sanctiuni, in urma
savarsirii unei contraventii (fapta care are un grad de pericol social mai scazut
decat infractiunea si care este pedepsita ca atare).
3. persoana care intocmeste procesul verbal de contraventie poarta denumirea de
“agent constatator”, iar persoana care a savarsit contraventia – “contravenient”.
4. procedura intocmirii unui proces verbal de contraventie, continutul sau si
modalitatea in care acesta poate fi contestat sunt aspecte prevazute in mod
foarte clar, tot de O.G. nr. 2/2001.
5. pentru ca procesul verbal sa fie legal intocmit, continutul acestuia trebuie sa
cuprinda anumite date si mentiuni expres prevazute in art. 16 din ordonanta, in
caz contrar acesta fiind anulabil. In unele situatii, nulitatea procesului verbal
poate fi constatata si din oficiu (art. 17 din ordonanta).
6. contravenientul nemultumit de sanctiunea care i-a fost aplicata, poate
exercita caile de atac impotriva procesului verbal de contraventie.

40
 7. plangerea impotriva procesului verbal de constatare a contraventiei si de
aplicare a sanctiunii trebuie facuta in termen de 15 zile de la data inmanarii sau
comunicarii acestuia si se depune la judecatoriei in raza careia a fost savarsita
contraventia.
8. odata ce un proces verbal de contraventie a fost contestat, instanta de judecata
are rolul de a verifica legalitatea si temeinicia intocmirii acestuia.

Actualmente se inregistreaza un numar mare de plangeri impotriva proceselor verbale de

constatare a contraventiei si de aplicare a sanctiunii contraventionale. Se regasesc atat situatiile
in care procesele verbale sunt contestate in mod justificat, fiind reclamate unele abuzuri din
partea agentului constatator cat si situatiile in care aceasta constituie doar un tertip juridic prin
care contravenientul obtine o “amanare” a executarii sanctiunii care i-a fost aplicata,
speculandu-se faptul ca ordonanta prevede in mod expres, ca “plangerea suspenda executarea”.
Situatii des intalnite sunt cele in care instantele de judecata admit plangerile introduse,
dispunand anularea proceselor verbale contestate, pentru simplu motiv ca acestea nu au fost
intocmite conform O.G. nr. 2/2001. In aceste situatii, instanta de judecata nici nu mai ajunge sa
analizeze fondul problemei, fiind obligata sa constate, de exemplu, ca actul nu cuprinde una
dintre mentiunile obligatorii prevazute la art. 16 din ordonanta, dispunand anularea acestuia.
Acestea sunt aspectele care privesc forma procesului verbal de contraventie.
Daca insa se constata ca procesul verbal contestat a fost intocmit cu respectarea O.G. nr.
2/2001, instanta de judecata trece la analizarea fondului cauzei, cu alte cuvinte, la analizarea
faptelor care s-au petrecut, in final formandu-si o opinie care duce fie la admiterea plangerii
formulate si deci la anularea procesului verbal contestat, fie la respingerea plangerii.
Un rol important in formarea aprecierilor instantei de judecata, il constituie probatoriul
administrat pe parcursul procesului. Pana recent, instantele de judecata considerau ca in materie
contraventionala sarcina probei revine contravenientului. Cu alte cuvinte, cel care contesta un
proces verbal de contraventie, trebuia sa vina cu dovezi in sprijinul sustinerilor sale.
Rationamentul instantelor de judecata avea la baza prevederile Codului civil, care statueaza, in
art. 249, ca “Cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de
cazurile anume prevăzute de lege.”
Pe cale de consecinta, procesul verbal de contraventie se bucura de o “prezumtie de
legalitate”, aceasta putand fi rasturnata doar de catre contravenient prin probele propuse.
Recurgandu-se insa la acest stereotip (“cel ce face o propunere în faţa instanţei de judecată
trebuie să o dovedească”), consideram ca s-au creat si situatii in care instantele de judecata si-
au “autodiminuat” rolul lor activ, atributie care le permite efectuarea de cercetari cu privire la
cauza respectiva in scopul aflarii adevarului si pronuntarii unei hotarari corecte.
Aceasta problematica, a prezumtiei de legalitate a procesului verbal de contraventie, a
fost supusa atentiei Curtii Europene a Drepturilor Omului. Este vorba de cauza Anghel contra

41
Romaniei, cauza in carte Curtea, prin hotararea din data de 4 octombrie 2007, isi exprima in
mod foarte clar punctul de vedere cu privire la acest aspect.
In speta mentionata, Curtea considera ca prezumtia de legalitate si de adevar a procesului
verbal de contraventie este o prezumtie “lipsita de rezonabilitate” si ca, astfel, ea violeaza art.
6 al Conventiei, respectiv dreptul la un proces echitabil. In opinia Curtii, modul in care
prezumtia de legalitate in materie contraventionala este perceputa de unele instante de judecata
din tarile europene, printre care si cele din Romania, echivaleaza cu o nerespectare a prezumtiei
de nevinovatie.
Se apreciaza ca “nerespectarea garantiilor fundamentale – printre care prezumtia de
nevinovatie – care protejeaza indivizii in fata posibilelor abuzuri ale autoritatilor, impune in
privinţa aceasta o problema pe baza art. 6 din Conventie”, incalcand dispozitiile acestuia. Curtea
mai constata faptul ca finalitatea art. 6 din Conventie nu este de a inlatura prezumtiile, ca cea
de legalitate, din materie contraventionala, ci de a determina statele ”sa includa aceste prezumtii
in limite rezonabile luand in calcul gravitatea mizei si pastrand dreptul la aparare”.
Aceste concluzii ale Curtii Europene a Drepturilor Omului sunt intr-o oarecare
contradictie cu rationamentul juridic bazat pe prezumtia de legalitate a procesului verbal de
contraventie, practicat de catre instantele romane. Insa, intrucat este vorba despre o hotarare a
Curtii Europene a Drepturilor Omului, instantele de judecata din Romania sunt nevoite sa tina
cont de prevederile sale si sa le puna in aplicare.
Astfel, in conditiile in care chiar Curtea Europeana a Drepturilor Omului pune sub semnul
intrebarii prezumtia de legalitate a procesului verbal de contraventie, teoretic, anularea acestor
acte in instanta devine mult mai usor de obtinut de catre contravenient. Practica judiciara in
domeniu din ultimul an confirma acest lucru.
Este de dorit ca rationamentul Curtii Europene a Drepturilor Omului sa fie luat in
considerare de catre instantele de judecata si sa fie interpretat de acestea cu scopul pronuntarii
unor hotarari legale si corecte, acest lucru fiind, in primul rand, in interesul justitiabilului.

Exemple
1. Agentul constatator a constatat ca autoturismul a staţionat pe
domeniul public fără a deţine tichet sau abonament de parcare valabil şi
s-a bazat doar pe prezumţia că proprietarul acelui autoturism este şi
utilizatorul lui. Or, în cursul procesului petentul a reuşit să prezinte probe de
natură a răsturna această prezumţie, din contractul de vânzare-cumpărare
coroborat cu declaraţia unui martor rezultând că petentul a înstrăinat şi predat
autovehiculul anterior constatării faptei contravenţionale.
întrucât legea nu impune drept condiţie ad validitatem încheierea în

42
formă scrisă a contractului de vânzare-cumpărare a unui autovehicul şi nici
înregistrarea acestuia la autoritatea competentă, iar faţă de terţi dovada
contractului se poate face prin orice mijloc de probă, se poate concluziona că
la data săvârşirii contravenţiei intimatul nu mai deţinea în proprietate
autoturismul.
Reţinând şi faptul că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului, instanţele interne trebuie să fie în măsură să confirme
procesul-verbal de contravenţie în cadrul unei proceduri care să respecte
principiul contradictorialităţii şi pe baza probelor apreciate ca fiind
concludente şi suficiente, doar astfel fiind exclusă apariţia arbitrariului (cauza
Neaţa c. României), urmează că nu s-a dovedit că intimatul este persoana care
a săvârşit fapta contravenţională reţinută prin procesul verbal contestat.

2. A fost anulat verbal de contravenţie întrucât comportamentul petentei

nu poate fi considerat a se subsuma cazurilor ce fac posibilă
angajarea răspunderii contravenţionale, deoarece contestatoarea nu doar că
avea un plan de pază avizat, dar şi depusese, la data de 08.11.2011,
documentaţia aferentă pentru obţinerea unui nou aviz, obţinând de altfel la
data de 08.12.2011, acest aviz favorabil. în aceste condiţii, sancţionarea sa cu
amendă contravenţională la data de 27.11.2011 este nelegală, întrucât, pe de-
o parte, conduita petentei nu se încadrează în textele legale care prevăd
contravenţia reţinută, iar pe de altă parte, nu i se poate reţine petentei vreo
culpă în obţinerea noului aviz. De asemenea, se mai reţine că potrivit
principiului de drept care statuează că nicio persoană nu se poate prevala de
propria incorectitudine sau imoralitate (nemo auditur propriam turpitudinem
allegans), starea de fapt relevată în cauză denotă aceea că, în realitate, aceeaşi
instituţie care eliberează avizul, pe durata soluţionării cererii petentului în
acest sens, procedează la sancţionarea contravenţională a acestuia din urmă

3. În mod legal s-a reţinut că martorii audiaţi nu prezintă suficiente

garanţii pentru a răsturna prezumţia de legalitate a procesului verbal de
contravenţie, Una din martore este angajata societăţii petente, iar celălalt
martor despre care se arată că era un prieten al familiei. Declaraţiile martorilor
au fost contradictorii, nerelevând cu certitudine o altă stare de fapt decât cea
stabilită de agentul constatator.

4. Agentul care a întocmit procesul verbal de constatare a contravenţiei

nu a constatat personal fapta reţinută în sarcina petentului. Procesul

43
verbal deconstatare a contravenţiei nu se poate bucura de prezumţia de
legalitate şi temeinicie, existând dubii serioase cu privire la existenţa faptei şi
a vinovăţiei petentului

5. Situaţia de fapt reţinută în procesul verbal de contravenţie este

rezultatul unor constatări personale a unui organ aflat în exercitarea
atribuţiilor de serviciu, acesta fiind învestit de către stat cu puterea de a
constata şi sancţiona faptele antisociale, având ca scop respectarea legilor
şi apărarea statului de drept. Astfel constatările personale ale unui agent
constatator dau conţinut şi susţinere prezumţiei de legalitate şi temeinicie
procesului verbal. În acest context, veridicitatea constatărilor personale ale
agentului constatator nu poate fi pusă sub semnul întrebării în lipsa unor
minime indicii că situaţia de fapt reţinută în procesul verbal nu ar corespunde
realităţii. Aceste indicii trebuiesc furnizate şi dovedite de petenta-recurentă
care susţine netemeinicia procesului verbal, neputându-se reduce la o simplă
afirmaţie a acestora. în caz contrar, ar fi lipsită de conţinut atât instituţia
răspunderii contravenţionale cât şi puterea organelor abilitate de lege de a
acţiona în sensul respectării acesteia

6. Situaţiile in care, in temeiul jurisprudentei CEDO, sarcina probei in

procedura contravenţionala revine agentului constatator; în ce mod se
interpretează prezumţia de legalitate si temeinicie a procesului verbal de
constatare a contravenţiei.
Procesul verbal de constatare a contravenţiei este un act administrativ oficial
cu caracter jurisdicţional. In ceea ce priveşte forţa probantă a procesului verbal
de constatare şi sancţionare a contravenţiei, deşi nu este prevăzută de O.G.
2/2001, totuşi puterea doveditoare este lăsată al aprecierea judecătorului, deci
va avea valoarea probantă a unui act doveditor reconstituit , făcând dovada
până la proba contrară.
Prin urmare, toate constatările făcute personal de către agentul constatator
inserate în procesul verbal pot fi verificate prin administrarea oricărui mijloc
de probă admis de lege. Rezultă deci că cel care contestă acest act
administrativ oficial trebuie să dovedească prin probe nelegalitatea sau
netemeinicia lui, răsturnând deci prezumţia de temeinicie de care se bucură
procesul verbal de contravenţie.
În cauza Ioan Pop c. României (cererea nr. 40301/04, decizia de
inadmisibilitate din 28 iunie 2011), Curtea Europeană a avut din nou ocazia
de a analiza aplicabilitatea garantiilor specifice materiei penale, prevăzute de

44
 art. 6 din Conventie, în domeniul contraventional, precum si modalitatea
concretă în care instantele nationale au respectat prezumtia de nevinovatie a
petentului.
Curtea a concluzionat in sensul ca amenda aplicată în temeiul O.U.G. nr.
195/2002 şi suspendarea dreptului de a conduce se includ în sfera acuzaţiei
în materie penală. Această calificare impune pentru instanţă obligaţia de a
asigura în proces funcţionarea efectivă a tuturor garanţiilor impuse de art. 6
din Convenţie, îndeosebi a celor care privesc contradictorialitatea,
nemijlocirea, dreptul la apărare, precum şi prezumţia de nevinovăţie care, fără
a avea o valenţă absolută, este în strânsă legătură cu prezumţia de legalitate şi
temeinicie a procesului verbal, dată de constatarea personală a faptei de către
agentul constatator.
Asadar, Curtea nu înlătură prezumţia de legalitate a procesului-verbal din
procedura contravenţională română, ci impune echilibrul ce trebuie să existe
între prezumtia de nevinovatie specifică materiei si prezumtia de legalitate si
validitate a procesului-verbal de contraventie
.

Să ne reamintim...

Orice ramura de drept este calauzita de principii de drept. Principiile fundamentale

ale dreptului contraventional reprezintă idei directoare care călăuzesc elaborarea
cât şi realizarea normelor contraventionale, evidenţiind trăsăturile legislaţiei
contraventionale. La acestea se adauga si principiile care guverneaza procedura
contraventionala imprumutate de la ramurile de drept adiacente dreptului
contraventional, asa cum este cazul prezumtiile de legalitate si temeinicie si
prezumtiei de nevinovatie.

45
Raportul juridic de drept contravențional

Cuprins
1. Introducere
2. Definiția și delimitarea raportului juridic de drept contravențional
3. Condițiile raportului juridic de drept contravențional
4. Elementele raportului juridic de drept contravențional
5. Rezumat

1. Introducere
Raporturile juridice sunt relații sociale reglementate de normele juridice. Conformându-se
normelor juridice sau încălcându-le, destinatarii acestora (persoane fizice sau juridice),
adoptă conduite care determină naşterea unor drepturi şi obligații juridice. Aceste drepturi
şi obligații se nasc datorită existenței unei norme juridice care le descrie şi care le oferă forță
juridică adică, leagă de nerespectarea lor, intervenția forței corecitive a statului. Raportul
juridic reprezintă deci modul, forma în care dreptul se transpune, se realizează în viața
socială.

Prin parcurgerea acestui curs, care aduce lămuriri asupra elementelor si conditiilor raportului
juridic de drept contravențional, îmi doresc, ca dumneavoastră studenții, să aveți abilitatea
de a:
 definii și delimita raportul juridic de drept contravențional
 identifica condițiile raportului juridic de drept contravențional;
 identifica elementele raportului juridic de drept contravențional ;
 identifica momentul nasterii și stingerii raportului juridic de drept contravențional.

2. Definiția si delimitarea raportului juridic de drept contravențional

Raportul juridic de drept contravențional este un raport juridic de constrâgere, stabilit între
stat şi contravenient, al cărui conținut îl constituie dreptul statului de a aplica sancțiuni şi
măsuri de asigurare persoanei găsite vinovate de comiterea contravenției şi obligația
corelativă a acestei persoane de a suporta măsurile respective.
Constrângerea în drept apare ca fiind rezultatul caracterului obligatoriu al normei juridice care
conține prevederi care nu sunt lăsate la liberul arbitru al subiectului, ci îi sunt impuse printr-o
varietate de modalități.
Materializarea în viața socială a forței legii are loc, la nevoie, prin intermediul unui raport
juridic de constrângere, înțeles ca pluralitate de drepturi şi obligații, de drept material sau
procesual, ce apar ca rezultat al săvârşirii unei fapte neconforme (faptă ilicită) cu modelul
prefigurat de normă şi prin care se realizează aplicarea sancțiunilor juridice. Aşadar, orice

46
încălcare a normei juridice poate da naştere unui raport de constrângere. Acesta se stabileşte
între stat şi autorul unei asemenea încălcări. Rezultă că în domeniul dreptului, constrângerea
implică ideea de răspundere.
Atunci când normele juridice reglementează raporturi sociale între stat şi cetățenii acestuia,
în care statul are o poziție supraordonată, prin încălcarea normei juridice se naşte raportul
tipic de constrângere, între stat şi autorul încălcării, cu toate caracteristicile ce vor fi descrise
pe parcursul acestui curs. Când normele juridice reglementează însă relații sociale între
persoane care se află pe poziție juridică de egalitate, norme aparținând dreptului civil, situația
este alta. Urmare a faptului că nici unul din subiecte nu are mijloace proprii de constrângere,
fiecare este îndreptățit să apeleze la concursul forței de constrângere a statului pentru
obținerea dreptului său. Statul însă nu se va sesiza din oficiu privind încălcarea unei norme
juridice care reglementează relații între subiecți aflați pe poziție de egalitate juridică.
Prin urmare, raportul juridic de constrângere în dreptul contravențional este o noțiune
complexș, prin care se înteleg o pluralitate de drepturi și obligații, de drept material și
procesual, ce apar ca rezultat al săvârșirii unei fapte ilicite contravenționale și prin care se
realizează aplicarea sancțiunilor contravenționale. Orice încălcare a normei juridice poate da
naștere unui raport de constrângere, care se stabilește între stat și autorul unei încălcări, însă
numai o faptă ilicită contravențională va da naștere unui raport juridic de constrângere
specific dreptului contravențional.

3. Condițiile raportului juridic de drept contravențional

După cum am afirmat anterior, raportul juridic este raportul social reglementat de norma de
drept, raport în cadrul căruia subiecții se manifestă ca titulari de drepturi și obligații, prin
exercitarea cărora se realizează finalitatea normei, a cărei respectare este asigurată fie prin
voința părților, fie prin forța coercitivă a statului.

Condițiile raportului juridic sunt:

a) Norma juridică – condiție general-abstractă
Norma juridică reprezintă premisa abstractă a naşterii raporturilor juridice şi ea descrie în
conținutul ei anumite fapte materiale a căror realizare determină naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice. Este de la sine înțeles că trebuie să fim în prezența unei
norme juridice în vigoare.
Conform OG 2 din 2001, dispozițiile din actele normative prin care se stabilesc și se
sancționează contravențiile intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării, iar în
cazul hotărârilor consiliilor locale sau județene, punerea în aplicare se face și cu respectarea
condițiilor prevăzute la art. 198 alin. (1) din noul Cod administrativ. În acest sens se prevede
că “Hotărârile și dispozițiile cu caracter normativ devin obligatorii de la data aducerii lor la
cunoștință publică” iar la alin.(2) al aceluiași articol se arată că “Aducerea la cunoștință publică

47
a hotărârilor și a dispozițiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data
comunicării oficiale către prefect.”.

b) Faptul juridic - elementul concret

Faptele juridice: sunt împrejurări de fapt concrete descrise de ipoteza normei juridice şi care
generează apariția unor raporturi juridice. Faptele materiale dobândesc semnificație juridică
datorită prevederii lor în cadrul unor norme juridice și poartă astfel denumirea de fapte
juridice.
Faptele juridice se clasifică în două categorii, în funcție de legătura dintre acestea şi voința
oamenilor:
1) Evenimentele - sunt fapte care se petrec independent de voința oamenilor şi de care norma
juridică leagă apariția, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice ( naşterea, moartea,
un incendiu, o inundație, împlinirea unui termen).
2) Acțiunile omenești - manifestări de voință ale părților, de a intra într-un raport juridic, adică
acea manifestare de voință a părților sau subiectelor, făcută cu scopul de a produce, modifică
sau stinge raporturile juridice.
Ele sunt de două feluri:
- acțiuni ilicite, adică fapte umane interzise de normele juridice care generează raporturi
juridice de constrângere, în cadrul cărora se aplică sancțiunile prescrise în normele juridice;
- acțiunile licite, care sunt fapte umane care concordă cu dispozițiile normelor juridice,
derulate cu scopul special de a genera, modifica sau stinge raporturi juridice.

4. Elementele raportului juridic de drept contravențional

Elementele constitutive ale raportului juridic sunt:

1) Subiectele - cel putin două;
2) Conținutul - alcătuit din drepturile și obligațiile corelative ale părților;
3) Obiectul raportului juridic - constituit din conduita părților.

4.1. Subiectele raportului juridic

Prin norma juridică, expresie a voinței statului, se apără anumite valori sociale. În cazul
încălcării lor, societatea, reprezentată de stat, este interesată să asigure restabilirea legalității.
În situația dreptului contravențional, interesul statului de a aplica sancțiuni în vederea
restabilirii ordinii de drept, coincide cu interesul persoanei ca membru al societății interesată
a fi păstrată ordinea de drept.
Sancțiunea juridică se aplică întotdeauna în numele societății, reprezentată prin organele de
stat și reprezintă o reacție negativă de dezaprobare din partea societății.
Astfel putem să afirmăm că subiecții raportului juridic de drept contravențional sunt:
- pe de o parte persoana care a săvârșit fapta ilicită, ce poartă denumirea de contravenient,

48
- iar pe de altă parte organele de stat, care aplică sancțiuni în numele societății, prin
reprezentanții săi – agenți constatatori.

În dreptul contravențional, poate săvârși o faptă contravenționala, și astfel să devină unul din
subiecții raportului juridic, atât persoana fizică cât și persoana juridică. Persoana juridică
răspunde contravențional în cazurile și în conditiile prevăzute de actele normative prin care
se stabilesc și se sancționează contravenții.
Trebuie subliniat faptul că, în raportul juridic de conformare persoana fizică sau juridică,
destinatar al obligației, este nenominalizată, iar în cadrul raportului juridic de conflict
persoana fizică sau juridică este determinată şi anume, este persoana care a săvârşit fapta
interzisă, cu alte cuvinte contravenientul. În raporturile de conformare statul impune tuturor
destinatarilor legii contravenționale norme obligatorii, iar în raportul juridic de conflict statul
impune celuilalt subiect, şi anume persoana fizică sau juridică, să suporte consecințele faptei
sale, adică pedeapsa.

4.2. Conținutul raportului juridic de drept contravențional

Conținutul raportului juridic de drept contravențional este format din acel complex de
drepturi si obligatii corelative, care reprezintă categoria răspunderii juridice contravenționale.
În continutul acestui raport intră, in principal, dreptul statului de a aplica sancțiuni și obligația
autorului faptei de a suporta consecințele faptei sale, adică aplicarea şi executarea sancțiunii
contravenționale.
Acest conținut se întregeste cu drepturi și obligații corelative cum ar fi: obligația statului de a
aplica numai sancțiuni prevăzute de legea contravențională pentru fapta comisă și dreptul
contravenientului de a i se aplica numai aceea sancțiune și nu alta.
În cadrul raportului juridic de conformare conținutul îl reprezintă obligația destinatarilor legii
contravenționale de a se conforma cerințelor impuse de lege, dar tot odată este format şi din
dreptul statului de a pretinde o anume conduită titularilor obligației de conformare. În cadrul
raportului contravențional de conflict impunerea unei sancțiuni pentru fapta săvârşită
reprezintă dreptul statului şi, corelativ acestuia, obligația contravenientului de a suporta
consecințele faptei sale.

4.3. Obiectul raportului juridic de drept contravențional

Obiectul raportului juridic de drept contravențional îl constituie acțiunile pe care titularii drep-
turilor le efectuează sau le pot pretinde şi pe care ceilalți subiecți au obligația de a le săvârşi
sau obligația de a se abține de a le săvârşi.

49
Statul, prin organele sale, are dreptul de a trage la răspundere contravențională, iar
contravenientul are obligația de a suporta pedeapsa. Prin realizarea obiectului specific
raportului juridic de drept contravențional, se realizează norma de de drept contravențional.
În cazul raportului juridic de conflict, obiectul îl constituie în principal pedeapsa
contravențională, privită ca o sancțiune tipică de drept contravențional. În noțiunea de
pedepsă intră sancțiunea principală alături de care pot exista şi alte sancțiuni de drept
contravențional, şi anume sancțiunile complementare.
În ceea ce priveşte raportul juridic de conformare, obiectul specific îl reprezintă însăşi
conformarea, adică adoptarea unei conduite corespunzătoare exigenței normei
contravenționale, fapt ce duce la realizarea normei de drept contravențional ce reprezintă şi
temeiul raportului juridic contravențional de conformare.

4.4. Nasterea, modificarea si stingerea raportului juridic de drept contravențional

Raportul juridic de drept contravențional se naşte o dată cu intrarea în vigoare a normei

contravenționale, normă ce prevede drepturile şi obligațiile participanților la acest raport.
Raportul juridic de conformare nu depinde de voința destinatarilor, este deci o creație a legii
contravenționale.
Raportul juridic de conformare se desfăşoară prin respectarea obligației de abținere de la
acțiunea interzisă, obligație ce incumbă destinatarului normei.
Durata unui raport juridic nu este prestabilită ci, acesta depinde de perioada de timp pentru
care normele incriminatoare sunt în vigoare. În acest sens orice modificare a normei
incriminatoare, respectiv extinderea sau restrângerea obligației de conformare, determină o
modificare în acelaşi sens şi a raportului juridic.
Nu trebuie trecut cu vederea faptul că, raportul juridic de conformare nu încetează prin simpla
nerespectare a obligației de către subiectul pasiv, adică acesta nu încetează o dată cu
săvărşirea faptei interzise, a contraventiei.
Raportul juridic de conformare se naşte din lege, adică o dată cu intrarea acesteia în vigoare,
în timp ce raportul juridic de conflict se naşte prin săvărşirea faptei interzise. Existența
raportului juridic de conflict se constată de către organul constatator competent, în forma
cerută de lege, aceasta fiind procesul verbal de constatare a contraventiei.

5. Rezumat
 Atunci când normele juridice reglementează raporturi sociale între stat şi cetățenii acestuia,
raporturi în care statul are o poziție supraordonată, prin încălcarea normei juridice se naşte
raportul tipic de constrângere, între stat şi autorul încălcării, cu toate caracteristicile sale.
 Raportul juridic de drept contravențional este un raport juridic de constrâgere, stabilit între
stat şi contravenient, al cărui conținut îl constituie dreptul statului de a aplica sancțiuni şi

50
măsuri de asigurare persoanei vinovate de comiterea contravenției şi obligația corelativă a
acesteia de a suporta măsurile respective.
 În conținutul acestui raport intră, în principal, dreptul statului de a aplica sancțiuni și obligația
autorului faptei de a suporta consecințele faptei sale, adică aplicarea şi executarea sancțiunii
contravenționale.

51