CURSUL 2

FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Controversele teoretice relative la scopul şi obiectul criminologiei se

regăsesc şi în concepţiile despre funcţiile criminologiei.
În acest sens cea mai mare parte a reprezentanţilor criminologiei tradiţionale
consideră că aceasta are o funcţie descriptivă şi una explicativă.
Promotorii tendinţelor moderne care susţin implicarea mai mare în sfera
politicii penale au adăugat funcţia predicativă (anticipativă) şi funcţia profilactică
(preventivă).

1. Funcţia descriptivă
Promotorii acestei funcţii au încercat să demonstreze pe calea studiului
descriptiv, atât existenţa unor diferenţe semnificative între infractori şi
noninfractori, cât şi evoluţia stării infracţionale pe un anumit teritoriu într-o
perioada de timp dată.
Conceptele operaţionale de ordin descriptiv sunt: mediul, terenul,
personalitatea, situaţia şi actul.

Mediul – este un concept operaţional care are mai multe accepţiuni:

- mediul fizic sau geografic – este mediul natural, înconjurător în care
trăiesc oamenii, formele de relief, clima şi anotimpurile fiind elemente ce
îşi pun amprenta asupra omului;
- mediul social în structura căruia se disting:
a. mediul social global ce cuprinde totalitatea factorilor istoriei,
culturali şi instituţionali ce determină influenţe comune tuturor
membrilor societăţii;
b. mediul personal sau psihosocial ce cuprinde relaţiile interpersonale
dominante, scopurile şi acţiunile colective ale oamenilor, modele
de comportament promovate, sistemul de norme şi valori; în cadrul
acestui din urmă mediu se disting mediul ineluctabil (familial),
mediul ocazional (şcolar, profesional), mediul ales sau acceptat
(anturajul) şi mediul impus (militar, penetenciar).

Terenul – este un concept folosit pentru a desemna trăsăturile de ordin

bioconstituţional ale individului.

1
 La baza formării individului este ereditatea, adică moştenirea informaţională
genetică; adăugând la aceasta mutaţiile genetice se obţine nativul; dacă la nativ se
adaugă modificările intervenite asupra fătului în uter se obţine congenitalul; dacă
la congenital se adaugă modificările somatice care intervin o dată cu creşterea se
obţine constituţionalul iar dacă la acesta din urmă se adaugă modificările
determinate de influenţele fizice şi psihice ele existenţei umane se obţine terenul.

Personalitatea – văzută din punct de vedere psihologic, semnifică subiectul

uman considerat ca unitate bio-psiho-socială purtător a funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice.

Situaţia – reprezintă ansamblul de împrejurări subiective şi obiective ce

preced actul criminal în care este implicată personalitatea.
Caracterul obiectiv al complexului personalitate - situaţie a fost pus în
evidenţă de criminologul austriac Exner care a demonstrat că modalităţile de
execuţie a unor infracţiuni pot fi facilitate de anumite împrejurări sau circumstanţe
favorabile.

Actul – infracţional este răspunsul pe care personalitatea îl dă unei anumite

situaţii.

2. Funcţia explicativă
Faptele nu au nici un înteles fără interpretare, evaluare şi o înţelegere
generală.
Explicarea naturii, a esenţei, a cauzelor care determină şi a condiţiilor care
favorizează fenomenul infracţional reprezintă scopul imediat al cercetării
criminologice, de aici decurgând şi importanţa funcţiei explicative a criminologiei.
Principalele concepte operaţionale de ordin explicativ utilizate sunt: cauza,
condiţia, efectul, factorul, mobilul şi indicele. În timp ce factorul criminogen este
orice element obiectiv care intervine în producerea infracţiunii, indicele este un
simtom ce permite un diagnostic criminologic pus societăţii sau grupului studiat.

1. Funcţia predicativă
Cercetarea de predicţie vizează anticiparea unor modificări cantitative şi
calitative în dinamica fenomenului infracţional, atât în ceea ce priveşte tipologiile
infracţionale, cât şi autorii implicaţi.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, prognoză, risc.

2
 2. Funcţia profilactică
Se materializează în sintetizarea rezultatelor privind etiologia
criminalităţii, înlănţuirea lor logică şi transpunerea acestora într-un sistem coerent
de măsuri de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.
Conceptele operaţionale utilizate sunt: reacţia socială, control social,
modelul clasic de prevenire, răspunsul social, tratament, reintegrare socială.

DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI

Pe parcursul dezvoltării criminologiei ca ştiinţă au fost formulate diferite

definiţii una dintre primele cunoscute aparţinând sociologului francez E.Durkhein
care priveşte criminologia drept o ştiinţă a crimei: “constatam existenţa uni anumit
număr de acte ce prezintă toate acel caracter exterior care le facea, odată comise, să
determine din partea societăţii o reacţie particulară pe care o numim pedeapsă.
Facem din aceste acte o grupă “sui generis” căreia îi impunem o rubrică comună:
numim crimă orice act pedepsit şi facem din crima astfel definită obiectul unei
ştiinţe speciale, criminologia.”
E. Ferri defineşte criminologia, ştiinţa unică şi complexă, ca fiind studiul
ştiinţific şi experimental al delicventului şi prin urmare, al mijloacelor preventive
şi represive care pot apăra societatea.
În literatura noastră de specialitate s-a considerat că “criminologia reprezintă
ansamblul cercetărilor cu caracter ştiinţific ce se ocupă : pe de o parte cu studierea
fenomenului criminal, urmărind cunoaşterea complexă a acestuia iar pe de altă
parte, cu evaluarea practicii anticriminale în scopul optimizării acesteia,” definiţie
ce porneşte de la ideea că cercetarea criminologică are un dublu obiect, respectiv,
fenomenul criminal şi practica anticriminală.
Din documentele prezentate celui de-al optulea congres ONU pentru
prevenirea infractiunilor şi tratamentul delicvenţilor, desfăşurat în 1990 la Havana
s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta este o ştiinţă
care analizează cauzele infracţiunilor, factorii care influenţează comiterea acestora,
elaborând politici în materie de prevenire în justiţie penală în cadrul planificării
sociale de ansamblu.
Totodată se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi se
urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii
eficiente, corespunzătoare realităţilor şi nevoilor speciale aflate în continuă
evoluţie.
În ceea ce ne priveşte vom defini criminologia ca fiind ştiinţa care studiază
fenomenul social al criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia.
3
 CONEXIUNILE CRIMINOLOGIEI CU ALTE DISCIPLINE

1. Dreptul penal şi criminologia

Aşa cum s-a putut observa deja criminologia porneşte de la unele concepte
din dreptul penal aşa cum acestea sunt prevăzute în lege ori explicate în doctrină,
pentru a construi ulterior noţiunile propri, pe de altă parte rezultatele cercetării
criminologice declanşează uneori modificări în doctrină şi în legislaţia penală.
Diferenţa esenţială dintre criminologie şi dreptul penal ca ştiinţa constă în
aceea că în timp ce prima este o ştiinţă empirică, o ştiinţă a fenomenologiei penale,
ce utilizează cu prioritate raţionamentele inductive, cea de-a doua este o ştiinţă
normativă ce operează cu metoda deducţiei.
Altfel spus în timp ce dreptul penal studiază conţinutul abstract al normei
penale pentru a-i asigura concordanţa faţă de relaţiile sociale ce trebuiesc apărate,
criminologia abordează criminalitatea în complexitatea sa, precum şi modalităţile
prin care acest fenomen poate fi prevenit.
O modalitate ştiinţifică de analiză a raportului dintre criminologie şi dreptul
penal aparţine lui V.V.Kudriavtev care face delimitarea celor două ştiinţe după
următoarele criterii:
1. al modalităţii de abordare a obiectului de cercetare: analiza fenomenului
infracţional se realizează în momente şi etape diferite. Astfel etapa formării
concepţiilor antisociale ale individului, naşterea situaţilor conflictuale, motivarea
comiterii actului şi condiţiile ce favorizează comiterea acestuia aparţin
criminologiei în timp ce manifestarea obiectivă a actului infracţional intră sub
imperiul dreptului penal.
2. al scopului imediat: criminologia urmăreşte identificarea, studierea şi
explicarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea
infracţiunilor pe când dreptul penal are ca scop apărarea valorilor sociale
fundamentale de acest fenomen.
3. al sferei măsurilor de intervenţie: măsurile de prevenire elaborate de
criminologie vizează o sferă mult mai largă de sectoare ale vieţii sociale pe când
dreptul penal urmăreşte cu precădere perfecţionarea sistemului sancţionator.

2. Criminologia şi politica penală

Politica penală este disciplina care în funcţie de datele ştiinţifice şi filosofice

de care dispune şi luând în considerare condiţiile social - istorice, elaborează
doctrinele preventive şi represive care urmează a fi puse în practică.
4
 Criminologia contribuie în mod esenţial la particularizarea principiilor de
politică penala ale oricărui stat, ea având rolul instrumentului de cunoaştere,
analiză şi sinteză, apt să contribuie la cristalizarea celor mai corecte puncte de
vedere utilizabile în elaborarea şi adoptarea actului de decizie în materie penală.
Ştiinţa politicii penale este cea care evaluează concluziile privind
mecanismul socio- juridic al luptei împotriva criminalităţii, integrează întreaga
activitate de prevenire şi combatere a criminalitaţii şi de resocializare a
infractorilor şi formulează prin principii metode şi măsuri în vederea înfăptuirii
eficiente a strategiei prevenirii şi combaterii criminalităţii.

3. Criminologia şi criminalistica

Criminalistica şi criminologia, ca ştiinţe, au în comun în obiectul lor de

cercetare ştiinţifică: infracţiunea, infractorul şi victima.
Considerată drept ştiinţa metodelor tehnice şi de investigare a faptelor
penale şi de asigurare a stabilirii identităţii făptuitorului, criminalistica intervine
după producerea infracţiunii şi se limitează la probarea vinovăţiei infractorului în
timp ce sfera criminologiei este mult mai vastă, vizând fenomenul infracţional în
complexitatea lui, iar pe infractor în contextul său social şi al evoluţiei către starea
periculoasă şi trecerea la act. În consecinţă în timp ce criminalistica răspunde la
întrebarea: “ cum s-a produs actul infracţional”, criminologia răspunde la
întrebarea: “de ce” s-a produs el.

4. Criminologia şi sociologia penală

Sociologia este o ştiinţă care studiază ansamblul fenomenelor şi realităţilor

sociale în dezvoltarea şi mişcarea lor.
Sociologia penală este într-o anumită măsură o criminologie specializată
care abordează, prin perspectiva sociologică proprie, un obiect de studiu
asemănător cu criminologia. Ea studiază condiţionarea şi implicaţiile sociale ale
criminalităţii, câmpul şi structura relaţiilor sociale în care dreptul penal are vocaţia
să intervină, problematica realităţilor sociale anterioare şi contemporane procesului
de elaborare, aplicare şi organizare a executării sancţiunilor de drept penal, precum
şi problematica conştiinţei populaţiei cu privire la fenomenul criminalităţii şi la
acţiunea de apărare împotriva acestuia.
Criminologia rămâne o ştiinţă generală despre criminalitate, pe când
sociologia penală a evoluat către o criminologie sociologică care studiază
fenomenul criminalităţii într-o viziune sociologică.