UNIVERSITATEA “ANDREI ȘAGUNA” DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

DREPT CONTRAVENŢIONAL
SUPORT DE CURS

1. Conceptul de drept contravenţional

Autorii de drept administrativ din România, atunci când tratează contravenţia - instituţie a
dreptului administrativ - o fac sub titulatura de ”Răspunderea contavenţională”.1
Într-adevăr, dreptul pozitiv românesc nu mai cunoaşte reglementarea tripartită a
infracţiunilor – instituţie a dreptului penal - în crime, delicte şi contravenţii. De aceea,
contravenţia ca faptă ilicită urmează a fi analizată de dreptul administrativ.
Analiza contravenţiei impune prezentarea atât a faptei ilicite ca atare, a sancţiunilor, cât şi
răspunderea contravenţională. Toţi autorii de drept administrativ operează cu aceste concepte.
Ceea ce este discutabil se referă la denumirea tematicii abordate.
După părerea noastră a examina întreaga problematică a contravenţiei sub aspectul
răspunderii este o greşeală. Afirmăm acest lucru deoarece rămân în afara studiului problemele
privind fapta ilicită şi sancţiunile contravenţionale.
Din această cauză, considerăm că este necesar a examina contravenţia ca faptă antisocială
în contextul unui capitol sau chiar a unei discipline distincte în dreptul administrativ, sub
denumirea de drept contravenţional. De altfel, acest lucru, nu este izolat în ştiinţa dreptului
administrativ, de-a lungul vremii întâlnindu-se şi detaşându-se dreptul disciplinar 2, dreptul
poliţienesc3 , poliţia administrativă4 şi altele.
Menţionăm că denumirea de drept contravenţional a mai fost formulată, cu argumente
pertinente, în literatura juridică de specialitate din ţara noastră5.

2. Noţiunea şi caracterizarea contravenţiei ca faptă antisocială

Potrivit art.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al

contravenţiilor, în redactarea dată prin articolul unic, pct. 1 din Legea nr. 180/2002 contravenţia
este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau
al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al
Municipiului Bucureşti.
În legislaţia noastră contravenţiile, ca şi celelalte fapte ilicite (infracţiunile, abaterile
disciplinare şi celelalte), sunt stabilite prin acte normative emise de organele competente ale
11
A se vedea Antonie Iorgovan - Drept administrativ, vol.I şi II, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag.198;
22
Iuliu Paşcu -Drept disciplinar,Tipografia Reforma socială,Bucureşti,1932;
33
Stelian Ivan,Tudor Ioniţă - Drept poliţienesc, Editura Romfel,Bucureşti,1993;
44
Stelian Ivan - Poliţia administrativă,.S.M.S.P.A.,Facultatea de administraţie publică,Bucureşti,2001;
55
Laurenţiu Groza,Gheorghe Părăuşanu - Reglementarea sancţionării contravenţiilor ,Editura ştiinţifică ,Bucureşti, 1973, pag.20;
statului sau autorităţilor locale competente iar problema diferenţierii gradului de pericol social
abstract se rezolvă cu ocazia elaborării acestora.
Fapta contravenţională, care mai este numită şi abatere administrativă, reprezintă o faptă
cu un grad de pericol social mediu fiind prevăzută şi sancţionată prin lege sau norme de drept
administrativ.
Spre deosebire de infracţiune, care prezintă un pericol social mai ridicat, cu consecinţe
mai grave şi care se întind în timp, în cazul contravenţiei acest pericol este mai redus iar urmările
sunt mai restrânse.
Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin legea penală.
Contravenţiile sunt fapte ilicite ce aduc atingere relaţiilor sociale de natură administrativă, civilă,
a celor care privesc bunurile şi persoanele precum şi încălcări ale modului în care trebuie
îndeplinite de către unii îndatoririle de serviciu.
Criteriile generale de deosebire între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci sau
extrinseci, după cum ţin de însăşi natura faptelor sau sunt exterioare acestora1. Printre criteriile
intrinseci se înscriu, în primul rând, şi cu o greutate specifică hotărâtoare valorile şi relaţiile
sociale aferente care sunt lezate sau periclitate prin săvârşirea faptei. Astfel, faptele îndreptate
împotriva relaţiilor sociale legate de valori de care depinde însăşi existenţa comunităţii (siguranţa
societăţii , persoana şi atributele sale , proprietatea) prezintă cel mai înalt grad de pericol social.
De aceea, faţă de ele legiuitorul nu poate să reacţioneze altfel decât prin mijloacele dreptului
penal. În comparaţie cu acestea, faptele prin a căror săvârşire se pun în pericol valori de care
depinde nu însăşi existenţa societăţii şi a componentelor sale, ci funcţionarea a unui domeniu sau
altul, sunt contravenţii.
Pe lângă obiectul ocrotirii juridice la stabilirea gradului de pericol social trebuie avute în
vedere şi urmările faptei , respectiv dacă s-a produs o lezare efectivă sau doar o stare de pericol.
Este de remarcat că unele fapte antisociale vatămă sau pun în pericol valori esenţiale, deci
constituie infracţiuni atunci când se săvârşesc într-un anumit mod (ex. prin expunerea la suferinţe
fizice sau psihice) ori în anumite condiţii (ex. în mod repetat).În lipsa acestor împrejurări , fapta
constituie contravenţie2.
Un alt criteriu intrinsec priveşte rezonanţa socială diferită pe care o provoacă în
rândul colectivităţii cele două categorii de Actele normative prin care se stabilesc
contravenţii intră în vigoare în termen de 30 de zile de la data publicării sau, după caz, de la
data aducerii lor la cunoştinţă publică, potrivit legii. Dimpotrivă , în cazuri urgente, se poate
prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.
Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, respectiv consiliile
locale sau judeţene, prin care se stabilesc sau se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la
cunoştinţa publică prin afişare sau prin orice altă formă de publicitate prevăzută de lege,
numai pe baza avizului de legalitate emis de prefect.

3. Conţinutul contravenţiei

Spre deosebire de trăsăturile esenţiale care privesc fapta contravenţională în general -in
abstractio- conţinutul se referă la faptele contravenţionale concrete.
11
C. Bulai - Infracţiuni şi contravenţii (Criterii de deosebire în teoria dreptului şi legislaţie) în Studii şi cercetări juridice nr.2/1973, pag.261-271;
22
M.C.Ardelean - Elemente distinctive între unele contravenţii privind regulile de convieţuire socială ,ordinea şi liniştea publică şi infracţiunile
cu care se aseamănă, Revista română de drept nr.8/1970, pag.32-38;
 În acest sens, analizând contravenţia ca faptă antisocială, distingem anumite aspecte
obiective şi subiective care se concretizează în existenţa a patru elemente constitutive:
-obiectul;
-subiectul;
-latura obiectivă;
-latura subiectivă.
Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie. Lipsa oricăreia dintre
ele conduce la inexistenţa contravenţiei, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a
făptuitorului.
Totalitatea elementelor caracteristice, obiective şi subiective, potrivit cărora o faptă este
desemnată ca fiind contravenţie, reprezintă conţinutul acesteia. Elementele constitutive ale
contravenţiei sunt anumite părţi şi însuşiri specifice privitoare la latura obiectivă şi subiectivă
a unei fapte, elemente cu ajutorul cărora se caracterizează şi identifică respectiva faptă.
Aşadar, elementele sau însuşirile cuprinse în conţinutul contravenţiei se referă la faptă, mai
exact, ele se referă la latura obiectivă, latura subiectivă, precum şi la unele condiţii
preexistente faptei.
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime,
apărate prin norme extrapenale cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol prin fapta
săvârşită.
Pentru protejarea valorilor sociale, bunurilor sau intereselor legitime ale persoanelor, prin
normele de drept administrativ, statul a recunoscut numeroase relaţii sociale care se referă la
conduita oamenilor faţă de aceste valori, bunuri, interese.
Ca atare, în cazul contravenţiilor, vătămarea sau periclitarea acestor relaţii sociale printr-un
act de conduită umană, are loc în mod necesar prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale,
a bunurilor, a intereselor legitime în jurul şi datorită cărora există acele relaţii sociale.
De regulă, contravenţiile sunt grupate în acte normative în funcţie de obiectul lor, de cele mai
multe ori acest lucru rezultând din chiar titlul actului normativ respectiv1.
Fiecare contravenţie are şi un obiect specific rezultând din textul actului normativ care o
prevede.
Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că valorile, relaţiile
sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept administrativ au o
importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor care realizează
administraţia publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o
mai mică rezonanţă, pe când obiectul infracţiunii vizează valori sociale fundamentale. Spre
exemplu, infracţiunea constând în deţinerea ilegală unei arme de foc are ca obiect relaţiile
sociale care apără viaţa şi integritatea persoanelor, ordinea şi liniştea publică, deci valori
fundamentale ale societăţii, pe când contravenţia constând în neprezentarea titularului
permisului de armă de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect
relaţiile sociale privind evidenţa armelor, valoare socială de natură administrativă.

11
Exemplu, Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice,
republicată.
Subiect al contravenţiei este persona fizică ce comite fapta contravenţională. Contravenţia se
concretizează deci printr-o faptă a omului de a încălca legea.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii. În primul rând, subiectul trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi.
Calitatea de subiect activ al contravenţiei presupune aptitudinea bio-psihică a persoanei de a
înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului, precum şi
de capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu acele
exigenţe. Unele acte normative derogă de la această prevedere a legii cadru, ridicând limita
minimă de vârstă.
O altă condiţie necesară existenţei subiectului contravenţiei este responsabilitatea. Aceasta
înseamnă că subiectul contravenţiei trebuie să aibă puterea de a-şi de seama de urmările
acţiunilor sau inacţiunilor sale cât şi de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea
presupune deci atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea subiectului de a înţelege
ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al
altora, cât şi un factor volitiv care constă în puterea persoanei de a se conduce şi de a fi
stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemenea însuşiri nu pot fi considerate ca
subiecţi ai contravenţiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă, astfel că
sancţiunea ce li s-ar aplica nu ar fi în măsură să le corijeze. Responsabilitatea este o calitate
generală a oamenilor şi din această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice
persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţia, trebuie să fie dovedită.
Totodată, ca o ultimă condiţie, se cere libertatea de hotărâre şi acţiune. Aceasta
presupune ca persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a hotărî în mod liber asupra
comiterii acţiunii-inacţiunii prohibite de lege şi, în acelaşi timp, să fi avut libertatea de a
acţiona în raport de hotărârea luată. Nu este suficient ca o persoană fizică să posede însuşirile
psihice de inteligenţă şi voinţă, pentru a fi subiect al contravenţiei şi al răspunderii
contravenţionale, ci mai este necesară şi libertatea sa deplină de a le folosi. În cazul când o
persoană a fost constrânsă de o forţă exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută
de lege ca Actele normative prin care se stabilesc contravenţii intră în vigoare în termen de
30 de zile de la data publicării sau, după caz, de la data aducerii lor la cunoştinţă publică,
potrivit legii. Dimpotrivă , în cazuri urgente, se poate prevedea intrarea în vigoare într-un
termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.
Hotărârile autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene, respectiv consiliile
locale sau judeţene, prin care se stabilesc sau se sancţionează contravenţii, pot fi aduse la
cunoştinţa publică prin afişare sau prin orice altă formă de publicitate prevăzută de lege,
numai pe baza avizului de legalitate emis de prefect.

4. Conţinutul contravenţiei

Spre deosebire de trăsăturile esenţiale care privesc fapta contravenţională în general -in
abstractio- conţinutul se referă la faptele contravenţionale concrete.
În acest sens, analizând contravenţia ca faptă antisocială, distingem anumite aspecte
obiective şi subiective care se concretizează în existenţa a patru elemente constitutive:
-obiectul;
 -subiectul;
-latura obiectivă;
-latura subiectivă.
Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie. Lipsa oricăreia dintre
ele conduce la inexistenţa contravenţiei, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a
făptuitorului.
Totalitatea elementelor caracteristice, obiective şi subiective, potrivit cărora o faptă este
desemnată ca fiind contravenţie, reprezintă conţinutul acesteia. Elementele constitutive ale
contravenţiei sunt anumite părţi şi însuşiri specifice privitoare la latura obiectivă şi subiectivă
a unei fapte, elemente cu ajutorul cărora se caracterizează şi identifică respectiva faptă.
Aşadar, elementele sau însuşirile cuprinse în conţinutul contravenţiei se referă la faptă, mai
exact, ele se referă la latura obiectivă, latura subiectivă, precum şi la unele condiţii
preexistente faptei.
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime,
apărate prin norme extrapenale cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol prin fapta
săvârşită.
Pentru protejarea valorilor sociale, bunurilor sau intereselor legitime ale persoanelor, prin
normele de drept administrativ, statul a recunoscut numeroase relaţii sociale care se referă la
conduita oamenilor faţă de aceste valori, bunuri, interese.
Ca atare, în cazul contravenţiilor, vătămarea sau periclitarea acestor relaţii sociale printr-un
act de conduită umană, are loc în mod necesar prin vătămarea sau periclitarea valorii sociale,
a bunurilor, a intereselor legitime în jurul şi datorită cărora există acele relaţii sociale.
De regulă, contravenţiile sunt grupate în acte normative în funcţie de obiectul lor, de cele mai
multe ori acest lucru rezultând din chiar titlul actului normativ respectiv1.
Fiecare contravenţie are şi un obiect specific rezultând din textul actului normativ care o
prevede.
Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că valorile, relaţiile
sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin norme de drept administrativ au o
importanţă socială mai redusă, ele fiind legate de activitatea organelor care realizează
administraţia publică în anumite domenii de activitate sau privesc unele raporturi sociale de o
mai mică rezonanţă, pe când obiectul infracţiunii vizează valori sociale fundamentale. Spre
exemplu, infracţiunea constând în deţinerea ilegală unei arme de foc are ca obiect relaţiile
sociale care apără viaţa şi integritatea persoanelor, ordinea şi liniştea publică, deci valori
fundamentale ale societăţii, pe când contravenţia constând în neprezentarea titularului
permisului de armă de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect
relaţiile sociale privind evidenţa armelor, valoare socială de natură administrativă.
Subiect al contravenţiei este persona fizică ce comite fapta contravenţională. Contravenţia se
concretizează deci printr-o faptă a omului de a încălca legea.

11
Exemplu, Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice,
republicată.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească
mai multe condiţii. În primul rând, subiectul trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi.
Calitatea de subiect activ al contravenţiei presupune aptitudinea bio-psihică a persoanei de a
înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de comportare prevăzute de normele dreptului, precum şi
de capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod conştient actele de conduită în raport cu acele
exigenţe. Unele acte normative derogă de la această prevedere a legii cadru, ridicând limita
minimă de vârstă.
O altă condiţie necesară existenţei subiectului contravenţiei este responsabilitatea. Aceasta
înseamnă că subiectul contravenţiei trebuie să aibă puterea de a-şi de seama de urmările
acţiunilor sau inacţiunilor sale cât şi de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea
presupune deci atât un factor intelectiv, care constă în capacitatea subiectului de a înţelege
ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de caracterul nepericulos al
altora, cât şi un factor volitiv care constă în puterea persoanei de a se conduce şi de a fi
stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemenea însuşiri nu pot fi considerate ca
subiecţi ai contravenţiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă, astfel că
sancţiunea ce li s-ar aplica nu ar fi în măsură să le corijeze. Responsabilitatea este o calitate
generală a oamenilor şi din această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice
persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţia, trebuie să fie dovedită.
Totodată, ca o ultimă condiţie, se cere libertatea de hotărâre şi acţiune. Aceasta presupune ca
persoana respectivă să fi avut posibilitatea de a hotărî în mod liber asupra comiterii acţiunii-
inacţiunii prohibite de lege şi, în acelaşi timp, să fi avut libertatea de a acţiona în raport de
hotărârea luată. Nu este suficient ca o persoană fizică să posede însuşirile psihice de
inteligenţă şi voinţă, pentru a fi subiect al contravenţiei şi al răspunderii contravenţionale, ci
mai este necesară şi libertatea sa deplină de a le folosi. În cazul când o persoană a fost
constrânsă de o forţă exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută de lege ca fiind
contravenţie, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare,
lipsindu-i vinovăţia subiectului. De altfel, în Ordonanţa nr.2/2001 sunt reglementate
constrângerea fizică şi morală ca şi cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi
care duc, implicit, la exonerarea de răspundere a persoanelor aflate în atare situaţie.
În afara acestor condiţii obligatorii, pentru unele contravenţii subiectul trebuie să aibă o
anumită calitate. De exemplu, funcţionar, conducător auto, posesor de armă de vânătoare,
agent comercial, etc.
Potrivit art.3 alin.2 din Ordonanţă, persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi
condiţiile prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează
contravenţiile.
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cu modificările şi completările ulterioare, reglementează de
asemenea şi situaţia pluralităţii de contravenţii, ca şi cea a pluralităţii de făptuitori.
Astfel, dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru
fiecare contravenţie în parte. Această normă se aplică atunci când sunt întrunite următoarele
condiţii: să fie vorba de aceeaşi persoană, această persoană să fi comis mai multe
contravenţii, contravenţiile săvârşite să fie constatate simultan de acelaşi agent. Deosebit de
aceasta, textul legal al alin. 2 al art. 10, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 108/2003 prevede cumularea sancţiunilor pentru contravenţiile aflate în
concurs, dar constatate simultan de acelaşi agent într-un singur proces-verbal de constatare.
 În această situaţie, agentul constatator, are obligaţia de a avea în vedere ca prin totalizarea
amenzilor aplicate să nu se depăşească dublul maximului prevăzut în actul normativ încălcat
pentru contravenţia cea mai gravă dintre cele comise sau după caz maximul general stabilit în
ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul comunităţii. Se face, astfel, aplicarea
principiului cumulului aritmetic pentru amenzi, constând în totalizarea amenzilor aplicate
pentru fiecare faptă în parte cu corectivul prevăzut de acest alineat. Legiuitorul nu a adoptat
în materie contravenţională regula cumulului juridic, aşa cum a procedat în Codul penal,
contopind pedepsele pentru infracţiuni concurente.
Legea nu precizează despre ce fel de persoane este vorba în cazul concursului de
contravenţii, dar în literatura juridică se apreciază că în tăcerea legii, prin noţiunea de
„persoane” se pot înţelege şi persoanele juridice, subiecte ale unor contravenţii în concurs1.
În celelalte situaţii, când contravenţiile au fost constate la date sau la ore diferite, chiar dacă
aceasta s-a făcut de către acelaşi agent, se va întocmi pentru fiecare faptă câte un proces-
verbal de constatare şi se vor aplica sancţiuni separate. Spre deosebire de dreptul penal unde
recăderea în infracţionalitate poate atrage un spor de pedeapsă (art.35, 37 şi 39 Cod penal), în
materie contravenţională, repetarea faptelor nu are o relevanţă legală (excepţie, unele
contravenţii privind circulaţia pe drumurile publice). Agentul constatator poate ţine însă
seama de acest lucru la proporţionalizarea sancţiunii.
Contravenţia poate fi comisă de un singur subiect sau de mai mulţi, în participaţie. În
asemenea cazuri, agentul constatator trebuie să aprecieze, să cântărească în mod obiectiv
contribuţia fiecărui participant la comiterea faptei, iar în funcţie de contribuţia concretă a
participanţilor, agentul constatator va aplica fiecărui participant, separat, sancţiunea
corespunzătoare.
Având în vedere pericolul social mai redus al contravenţiei, în comparaţie cu infracţiunea,
legislaţia noastră nu prevede sancţionarea persoanelor care au participat la săvârşirea
contravenţiei în calitate de instigatori sau complici. În consecinţă, prin participare în sensul
legii cadru se înţelege contribuţia efectivă, în mod direct şi nemijlocit, la săvârşirea
contravenţiei.
Consfinţindu-se principiul de drept al răspunderii personale, legea prevede că sancţiunea se
aplică fiecărui contravenient separat. Rezultă că sancţiunea nu se împarte pe câţi
contravenienţi au contribuit la comiterea faptei, ci fiecare va fi ţinut să răspundă în limitele
stabilite de lege. Desigur, se va avea în vedere contribuţia concretă a fiecărui participant.
Latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a urmărilor socialmente
periculoase sau care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în actul normativ de
stabilire şi sancţionare a faptei şi considerată ca fiind contravenţie.
Acţiunea ilicită constă în comiterea unei fapte oprite de norma administrativă ce instituie
contravenţia. Inacţiunea ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din norma
respectivă. Acţiunea şi inacţiunea la unele contravenţii sunt însoţite de cerinţe esenţiale. Tot
din latura obiectivă face parte şi urmarea imediată sau rezultatul. La contravenţii această
urmare constă de regulă într-o stare de pericol.

11
Laurenţiu Groza,Ghe.Părăuşanu - p.cit., pag.46;
 Uneori, acţiunea sau inacţiunea contravenţională se poate întinde şi continua în timp. În
situaţia în care încălcarea obligaţiei legale durează în timp, contravenţia este continuă şi
atrage o serie de consecinţe juridice.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi
urmările ei.
Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia, care constă în poziţia subiectivă a
contravenientului din punct de vedere al dorinţei şi voinţei sale cu privire la fapta săvârşită şi
consecinţele acesteia. La majoritatea contravenţiilor acest element are forma intenţiei, însă la
unele fapte putem întâlni şi culpa. Aceste forme de vinovăţie pot înrâuri gravitatea
contravenţiei, nu însă şi existenţa sa ca atare. Desigur, este de la sine înţeles că săvârşirea
faptei cu intenţie prezintă un grad de pericol social mai mare decât atunci când aceasta se
comite din culpă.
Întrucât, practic, este greu a se stabili întotdeauna forma de vinovăţie cu care acţionează
contravenientul, legiuitorul a găsit de cuviinţă să nu facă nici o discriminare între intenţie şi
culpă. Organul constatator va trebui să ţină însă seama de forma de vinovăţie cu care a
acţionat făptuitorul cu ocazia individualizării şi aplicării sancţiunii contravenţionale.
Atunci când faptele sunt considerate contravenţii numai dacă sunt săvârşite din culpă, sau
numai cu intenţie, acest lucru trebuie să fie prevăzut expres în actul normativ sancţionator. În caz
contrar, atunci când actul normativ nu prevede nimic, cu privire la forma vinovăţiei, se consideră
contravenţie fapta săvârşită fie cu intenţie, fie din culpă.
Contravenţia ca faptă a omului cuprinde şi alte elemente subiective, precum: motivele,
scopul şi altele. Faptele omului sunt determinate de anumite necesităţi, dorinţe, interese, emoţii,
sentimente, pasiuni, care, în anumite situaţii devin adevărate motive sau mobiluri ale faptei ilicite
şi care stau în spatele efortului de voinţă care determină săvârşirea contravenţiei.
Trebuie menţionat ca element subiectiv al contravenţiei şi scopul. De cele mai multe ori
prin faptă se urmăreşte un scop, care devine o călăuză a întregii atitudini a conştiinţei
contravenientului. În textul legii se găsesc rareori menţiuni despre motiv sau scop ca aspecte
subiective ale contravenţiei.

1. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

A. Aspecte generale privind înlăturarea caracterului contravenţional al faptei

O însuşire sintetică ce exprimă specificul faptelor contravenţionale în raport cu alte fapte

juridice ilicite, o constituie caracterul de ilicit administrativ (contravenţional). Această însuşire
este caracterizată de prezenţa trăsăturilor esenţiale fără de care nu poate exista o contravenţie,
trăsături prevăzute în definiţia dată de art.1 din Ordonanţa nr. 2/2001 şi anume:
- fapta concretă să prezinte un grad de pericol social care justifică recurgerea la
sancţiunile administrative;
- fapta să fie săvârşită cu vinovăţie;
- fapta să fie prevăzută şi sancţionată ca atare în legi, ordonanţe şi hotărâri ale Guvernului
sau acte administrative normative ale autorităţilor administraţiei publice locale.
 Lipsa oricăreia dintre aceste trăsături esenţiale exclude caracterul contravenţional al
faptei, înlătură existenţa contravenţiei şi, pe cale de consecinţă, exclude răspunderea
contravenţională. Aşadar, fără caracter ilicit specific, o faptă concretă nu poate fi calificată
contravenţie, iar fără contravenţie, potrivit principiului legalităţii nu poate exista răspundere
contravenţională.
Stabilirea caracterului contravenţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei
legiuitorului, acesta poate să înlăture, în anumite situaţii, acest caracter şi să prevadă că o faptă
sau anumite categorii de fapte, reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în anumite
condiţii, nu constituie contravenţii şi nu pot servi drept temei pentru răspunderea
contravenţională.
Toate aceste stări, situaţii, cazuri, condiţii, împrejurări, dacă există în timpul săvârşirii
faptei, fac ca realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. De
aceea, legea admite ca în prezenţa unor astfel de circumstanţe caracterul contravenţional obişnuit
al faptei să fie excepţional înlăturat. Ele poartă denumirea de cauze care înlătură caracterul
contravenţional al faptei.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de
necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare
complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită. Fapta
săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie.
Rezultă că sunt situaţii când fapta calificată drept contravenţie se comite ca atare
(formal) dar, datorită unor cauze care exclud caracterul ei contravenţional, nu atrage răspunderea
administrativă pentru făptuitor. Ordonanţa nu defineşte aceste cauze preia înţelesul lor din Codul
penal, recurgând la definiţiile existente în acesta, conform principiului interpretării sistematice a
actelor normative.
Toate cazurile în care este înlăturat caracterul contravenţional al faptei trebuie, explicit
sau implicit, reglementate de lege. Atribuirea caracterului contravenţional unei fapte fiind opera
legii, tot legea trebuie să prevadă căile care duc la înlăturarea acestui caracter.
Ţinând seama de specificul împrejurărilor, circumstanţelor – reale sau personale – ce duc
la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei, putem grupa cauzele respective în trei
categorii, în raport cu trăsătura esenţială asupra căreia îşi răsfrâng în mod preponderent efectul
lor negativ. Pe cale de consecinţă, situaţiile în care este înlăturat caracterul contravenţional al
faptei, sunt:
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a pericolului social (exemple: traversarea pe
culoarea roşie a semaforului de către un pieton, la o oră târzie a nopţii şi în momentul în care de
acea trecere nu se apropie vreun vehicul sau cerşitul săvârşit de un infirm);
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei (de exemplu, legitima apărare,
constrângerea fizică şi morală, eroarea de fapt sau starea de necesitate);
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea contravenţională.
Aceste cauze nu produc efecte decât dacă sunt anume prevăzute şi în condiţiile prevăzute
de lege. În principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca
efectul să opereze este necesar ca existenţa în fapt a situaţiilor care constituie astfel de cauze, să
fie constatată de instanţa de judecată, singura autoritate competentă în acest scop.
Existenţa unei cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei poate fi invocată
oricând, de la momentul constatării faptei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei
judecătoreşti sesizate cu judecarea recursului.
 B. Legitima apărare

Potrivit art.11 alin.1 din Ordonanţă nu constituie contravenţie fapta săvârşită în stare de
legitimă apărare. Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes
obştesc şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Este, de asemenea, în legitimă apărare şi acela care, din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului. Astfel, ca exemplu, claxonarea în
localitate în timpul nopţii constituie contravenţie. Totuşi, o asemenea faptă nu poate fi calificată
ca atare dacă un şofer a săvârşit fapta pentru a solicita intervenţia publicului în timp ce se apără
de atacul unor persoane care se manifestau violent. Zgomotul produs prin claxonare, deşi a
tulburat liniştea locuitorilor, totuşi, nu poate fi considerat ca fiind săvârşit cu vinovăţie, întrucât a
fost produs în scopul apărării integrităţii corporale a conducătorului auto şi a autoturismului său.
Din definiţie, precum şi din exemplul dat rezultă că o contravenţie poate fi socotită ca
fiind săvârşită în legitimă apărare, dacă întruneşte anumite condiţii: fapta comisă în apărare,
prevăzută drept convenţie, să fie precedată de un atac periculos, îndreptat împotriva unor valori
sociale importante; apărarea să fie o ripostă contra unui atac material, direct, imediat şi injust;
apărarea să fie necesară pentru ocrotirea valorilor sociale recunoscute de lege şi să se desfăşoare
în limitele proporţionale atacului.

C. Starea de necesitate

Nu constituie contravenţie fapta prevăzută ca atare în lege, săvârşită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală ori sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său ori al altuia ori un interes obştesc.
Starea de necesitate comportă întrunirea următoarelor condiţii:
- fapta să se săvârşească ca urmare a survenirii unui pericol neprevăzut, provocat de
evenimente care scapă controlului omenesc, evenimente naturale, spre deosebire de pericolul
cerut în cazul legitimei apărări, când este vorba de un atac provocat în mod conştient de un
agresor;
- pericolul să fie iminent să nu poată fi înlăturat altfel încât prin săvârşirea unei fapte
prevăzute ca fiind contravenţie. De ex., ca să poată ajunge la timp pentru a salva o persoană
accidentată, se încalcă diferite reguli de circulaţie, cum ar fi cele referitoare la viteza legală,
claxonare, depăşire auto etc.;
- fapta trebuie să fie săvârşită numai pentru a salva viaţa, integritatea corporală, sănătatea
făptuitorului sau a unei alte persoane, un bun important al acestora sau un interes obştesc.
Nu se consideră ca fiind comisă în stare de necesitate fapta persoanei care şi-a dat seama
că prin săvârşirea contravenţiei pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. De pildă, nu poate fi considerată ca fiind săvârşită în
stare de necesitate fapta aceluia care conduce autovehicolul pe drumurile publice aflându-se sub
influenţa alcoolului, cu motivarea că trebuie să transporte la gară un prieten din altă localitate,
venit la el în vizită şi ale cărui bunuri din gospodărie erau expuse pericolului de inundaţie, câtă
vreme existau şi alte posibilităţi pentru a transporta la gară, în timp util, pe cel interesat.

D. Constrângerea
 Nu constituie contravenţie fapta prevăzută ca atare de lege dacă este săvârşită din
constrângere. Constrângerea poate fi fizică sau morală. Prin faptă săvârşită sub imperiul
constrângerii fizice, se înţelege acţiunea sau inacţiunea comisă din cauza unei constrângeri
exercitate asupra fizicului sau corpului unei persoane şi căreia aceasta nu i-a putut rezista.
Situaţia mai poartă şi denumirea de forţă majoră, utilizată în special în actele normative de drept
civil în sens larg.
Prin faptă săvârşită din cauza unei constrângeri morale, se înţelege fapta pe care o
persoană o săvârşeşte în urma unei ameninţări cu un pericol grav
Pentru a considera că o faptă contravenţională este săvârşită sub acţiunea constrângerii
fizice ori morale se cer îndeplinite unele condiţii: să se săvârşească o faptă prevăzută de lege ori
acte administrative normative ale Guvernului sau ale autorităţilor administraţiei publice locale ca
fiind contravenţie, fapta să se săvârşească ca urmare şi din cauza constrângerii şi de asemenea,
cel constrâns să nu poată rezista acelei constrângeri, să nu poată înlătura acea constrângere altfel
decât prin săvârşirea faptei contravenţionale.
Potrivit legii, fapta contravenţională săvârşită în stare de constrângere, nu are caracter
ilicit. Reţinerea şi admiterea acestui efect juridic constă în aceea că, lipsind libertatea de voinţă şi
acţiune, lipseşte vinovăţia şi, deci, hotărârea de a săvârşi o faptă contrară legii este rezultatul
acţiunii unor forţe exterioare voinţei subiectului activ.

E. Cazul fortuit

Această cauză ce înlătură caracterul contravenţional al faptei, constă în intervenţia unui

eveniment sau a unei întâmplări imprevizibile care determină producerea rezultatului
socialmente periculos. De exemplu, nesemnalizarea schimbării direcţiei de mers de către
conducătorul auto constituie contravenţie. Se poate întâmpla însă ca, totuşi conducătorul auto să
fi semnalizat schimbarea direcţiei de mers, acest lucru fiind indicat prin aprinderea becului de la
bord, dar becul de la lampa de semnalizare, să nu se aprindă, din cauza trepidaţiilor întrerupându-
se contactul. Această situaţie nu putea fi prevăzută şi nici înlăturată de conducătorul auto aflat în
mişcare.
Rezultă că întâlnim această cauză atunci când peste o faptă umană social utilă, se
suprapune o întâmplare sau împrejurare imprevizibilă care deviază direcţia şi rezultatul firesc al
faptei iniţiale a omului, realizându-se conţinutul unei fapte prevăzute de lege ca fiind
contravenţie.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat tocmai pentru că făptuitorul a fost în
imposibilitate de a prevedea intervenţia forţei exterioare care a produs rezultatul, ceea ce
înseamnă că el nu a prevăzut şi nici nu putea să prevadă intervenţia acelei împrejurări, care s-a
suprapus peste activitatea sa şi rezultatul care a survenit în urma acestei suprapuneri, ceea ce
presupune că a lipsit factorul intelectiv.

F. Iresponsabilitatea

Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat şi în caz de iresponsabilitate. Este

iresponsabilă persoana care din cauza incapacităţii psihice, existentă în momentul săvârşirii
faptei, nu poate să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu poate fi stăpână pe ele. O
asemenea persoană nu înţelege de ce acţiunile sau inacţiunile sale prezintă pericol social şi de ce
acestea au caracter ilicit. Datorită lipsei capacităţii de a înţelege şi de a voi a făptuitorului,
iresponsabilitatea are drept consecinţă înlăturarea caracterului penal al faptei.
Incapacitatea psihică a unei persoane poate fi congenitală sau survenită. Uneori ea este
permanentă, dar poate fi şi trecătoare, de scurtă sau de lungă durată.
Iresponsabilitatea psihofizică fiind datorată unor cauze care alterează facultăţile psihice
ale unei persoane, constatarea incapacităţii psihice trebuie făcută de medici specialişti, care vor
preciza în raportul lor dacă făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei, avea capacitatea de a
înţelege, îşi dădea seama de semnificaţia acţiunii sau inacţiunii sale şi de consecinţele ei, precum
şi dacă putea fi stăpân pe faptele sale.

G. Beţia involuntară completă

Beţia involuntară completă produsă de alcool sau alte substanţe – datorată unor
împrejurări nu dependente de voinţa făptuitorului – constituie o cauză care înlătură caracterul
contravenţional al faptei săvârşite. În acest caz, intoxicarea cu alcool sau cu alte substanţe este
produsă în mod fortuit, fără voinţa celui ajuns în această stare, motiv pentru care beţia este
denumită accidentală sau fortuită.
Starea de beţie completă este caracterizată de un grad avansat de paralizare a energiei
fizice şi de o întunecare a facultăţilor psihice. Făptuitorul este lipsit temporar de capacitatea de a
înţelege şi de a voi datorită tulburărilor psihice produse de alcool sau alte substanţe. El nu-şi dă
seama de faptele pe care le săvârşeşte şi nici nu înţelege semnificaţia lor. Lipsindu-i capacitatea
de a înţelege şi de a voi, făptuitorul săvârşeşte fapta prevăzută de lege fără vinovăţie şi, de aceea,
caracterul contravenţional al acesteia este înlăturat.

H. Eroarea de fapt

O altă cauză de înlăturare a caracterului contravenţional al faptei o reprezintă eroarea de

fapt. Aceasta se referă la necunoaşterea sau cunoaşterea greşită de către făptuitor a existenţei
unei stări, situaţii sau împrejurări de care depinde caracterul contravenţional al faptei. Din
definiţia erorii de fapt observăm că aceasta are un conţinut format din reprezentarea greşită a
realităţii, adică necunoaşterea acesteia ori cunoaşterea ei greşită. Această cauză se caracterizează
prin aceea că făptuitorul, deşi are capacitatea psihică intactă în momentul săvârşirii unei fapte, îşi
reprezintă greşit realitatea deoarece nu cunoaşte anumite stări, situaţii sau împrejurări existente la
momentul respectiv ori le cunoaşte greşit sau deformat, astfel încât, în ambele situaţii, există o
discordanţă între realitatea obiectivă şi imaginea pe care şi-o face acea persoană despre realitate.
De pildă, constituie contravenţie fapta conducătorului auto care nu acordă prioritate
pietonilor ce traversează strada prin locuri marcate în acest sens. Nu poate fi socotit însă în atare
situaţie conducătorul auto care, circulând iarna printr-o localitate, pe timp de ninsoare, nu acordă
prioritate pietonilor care traversează printr-un loc unde marcajul nu se mai vede din cauza
zăpezii, iar altă semnalizare nu există.
Rezultă că există o contradicţie între realitatea obiectivă şi reprezentarea subiectivă care îl
pune pe făptuitor în imposibilitatea de a-şi da seama de caracterul faptei comise.
Dispoziţiile legale cu privire la înlăturarea caracterului contravenţional al faptei îşi găsesc
aplicare atât în cazul faptelor săvârşite cu intenţie cât şi în al acelora comise din culpă, având în
vedere că fapta prevăzută de lege sau alt act normativ ca fiind contravenţie, potrivit art.10 alin.1
se sancţionează chiar dacă este săvârşită fără intenţie, în afară de cazul în care prin actul
normativ se dispune altfel.
Precizăm că eroarea de drept, deci necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a dispoziţiilor
contravenţionale, nu reprezintă o cauză care să înlăture caracterul contravenţional al faptei. Nu
prezintă importanţă care este cauza necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a dispoziţiilor
respective.

I. Infirmitatea

Infirmitatea – spre deosebire de legea penală – este o cauză de înlăturare a caracterului

contravenţional al faptei atunci când această stare se manifestă într-o formă care să aibă legătură
cu fapta comisă. De exemplu, traversarea străzii de către un pieton în timpul în care semaforul
electric arăta culoarea roşie constituie contravenţie. Această faptă nu se consideră contravenţie în
cazul în care este săvârşită de o persoană care suferă de daltonism.

J. Minoritatea

Potrivit art.11 alin 2 din Ordonanţa nr.2/2001 fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu
constituie contravenţie.
Faţă de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani există prezumţia absolută că nu are
capacitatea de a înţelege suficient caracterul faptelor sale şi nici nu are experienţa necesară
pentru a cunoaşte şi înţelege normele juridice. Din această cauză legiuitorul a instituit principiul
impunităţii minorului care nu a împlinit 14 ani, indiferent care ar fi normele încălcate şi
consecinţele faptei sale.
Într-adevăr, minorul sub 14 ani se află în cadrul unui proces natural de dezvoltare
organică şi psihică pe o treaptă inferioară şi este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa
potrivit exigenţelor legii. Lipsa de discernământ înlătură şi caracterul ilicit al faptei săvârşite.
În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspunde contravenţional, o parte din
actele succesive componente ale unei contravenţii continue ori continuate pe care le prelungeşte
sau le repetă în timp în perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la
răspundere numai pentru activitatea contravenţională desfăşurată în această ultimă perioadă.
Înlăturarea incidenţei legii cât îl priveşte pe minor nu exclude răspunderea civilă a
persoanelor care, la data săvârşirii faptei, îl aveau pe acesta în supraveghere (creştere sau
educare).
5. Cauze care înlătură răspunderea contravenţională sau executarea sancţiunii

A. Noţiuni generale privind astfel de cauze

Există unele cazuri, când tragerea la răspundere contravenţională şi aplicarea sancţiunii

nu se pot efectua. Astfel, se poate întâmpla să apară situaţii care împiedică aplicarea sancţiunii
sau ca aceasta să nu fie necesară. Se poate întâmpla ca tragerea la răspundere contravenţională să
fie împiedicată de apariţia unui act de clemenţă sau de trecerea unui timp îndelungat de la
săvârşirea faptei. Cum astfel de împrejurări, care constituie tot atâtea piedici în calea tragerii la
răspundere contravenţională şi a aplicării sancţiunii se ivesc în realitate, legislaţia ţine seama de
ele şi le cuprinde în reglementările sale, dându-le caracterul unor cauze legale de înlăturare a
răspunderii contravenţionale.
 Aceste cauze sunt diferite, atât prin modul lor de intervenţie, cât şi prin efectele lor
juridice. Unele din aceste cauze intervin în virtutea legii, altele în urma intervenţiei organelor
puterii de stat. Unele cauze produc efecte juridice mai largi, altele efecte juridice mai restrânse.

B. Fapta nu se mai consideră contravenţie ori i se reduce sancţiunea

Dacă printr-un ou act normativ fapta nu mai este socotită contravenţie, ea nu se mai
sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ,
iar sancţiunea aplicată şi neexecutată până la această dată nu se mai execută. Se subliniază astfel
aplicarea principiului activităţii legii în materia dreptului contravenţional, principiu potrivit
căruia legea se aplică numai faptelor săvârşite în timpul cât aceasta se află în vigoare.
Principiul a fost consfinţit şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 228/2007, prin care s-
a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor mai sus citate sunt
neconstituţionale în măsura în care prin sintagma "nu se mai sancţionează" prevăzută în text se
înţelege doar aplicarea sancţiunii contravenţionale, nu şi executarea acesteia.
Faptele contravenţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii care le prevede nu
intră sub incidenţa acesteia, neputând retroactiva decât legea contravenţională mai favorabilă.
Astfel, dacă o contravenţie a fost săvârşită sub imperiul unui anume act normativ, iar
până la judecarea făptuitorului sau până la executarea sancţiunii aplicate a fost elaborat altul în
aceiaşi materie, se ajunge, prin succesiunea legilor în timp, fie la retroactivitatea legii noi, fie la
ultraactivitatea legii vechi, aplicându-se în acest caz prevederile legii contravenţionale mai
blânde1.
Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară, se va aplica această
sancţiune, aceasta fiind situaţia de retroactivitate a legii noi, mai favorabile, iar în cazul în care
noul act normativ prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi sancţionată
conform dispoziţiilor actului normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia. Acest din urmă caz
constituie aplicaţia ultraactivităţii legii vechi, prin aceea că în cazul în care noul act normativ
prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi sancţionată potrivit
dispoziţiilor din legea veche, adică potrivit actului normativ în vigoare la data săvârşirii ei.

C. Prescripţia

Ordonanţa nr.2/2001 reglementează două forme ale prescripţiei contravenţionale : în art.

13 prescripţia aplicării sancţiunii contravenţionale, iar în art. 14 prescripţia executării sancţiunii.
În ceea ce priveşte prima formă a prescripţiei, ordonanţa prevede că aplicarea sancţiunii
amenzii pentru contravenţii se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie
contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul cât pricina s-a aflat în faţa
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înlăuntrul
termenului de 6 luni. Prescripţia operează totuşi, dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de
un an de la data săvârşirii faptei. Acest termen a fost stabilit de lege drept limită maximă, întrucât

11
L . Groza, Gh. Părăuşanu - op.cit., pag.53;
aplicarea sancţiunii contravenţionale cu mare întârziere ar diminua, până la anihilare, scopul
educativ al sancţiunii urmărit de legiuitor2.
În literatura juridică s-a ridicat problema prescripţiei în legătură cu contravenţiile
continui, adică acelea unde fapta se prelungeşte în timp, fără întrerupere sau cu scurte întreruperi.
Sunt avute în vedere acele norme juridice care creează anumite obligaţii cu caracter permanent
(ex. întreţinerea curăţeniei în anumite locuri, obligativitatea de a avea efectuată verificarea
tehnică a autovehicolului etc.)
În acest sens, se susţine că prescripţia curge de la data săvârşi contravenţiei, care se poate
stabili tot timpul cât există obligaţia a cărei nerespectare este sancţionată. Dacă este fixat un
termen pentru executarea unei anumite obligaţii, contravenţia se consideră săvârşirii prin
neexecutarea acesteia în termenul stabilit. Prescripţia curge de la data expirării termenului căruia
trebuia executată obligaţia şi se împlineşte prin trecerea a 6 luni 3. Ordonanţa nr.2/2001 a lămurit
problema, dispunând că în cazul contravenţiilor continue termenul de 6 luni curge de la data
constatării faptei.
Dispoziţiile privind prescripţia aplicării sancţiunii nu împiedică urmărirea despăgubirilor
şi confiscarea lucrurilor supuse acestei măsuri.
În art.14 este reglementată prescripţia executării sancţiunii amenzii contravenţionale care
intervine dacă procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat
contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.

D. Ordinul autorităţii ierarhice

În literatura juridică s-a afirmat, fără a se preciza explicit natura juridică, faptul că ordinul
autorităţii ierarhice ar înlătura răspunderea contravenţională. S-a precizat că una din obligaţiile
administratorilor, ale salariaţilor şi subordonaţilor în general, este de a aduce la îndeplinire
hotărârile adunării generale a asociaţilor, deciziile consiliului de administraţie, ordinele şefilor
ierarhici. Desigur, dacă ordinul este vădit ilegal, fie numai sub aspectul conţinutului său, fie mai
ales atunci când ordinul, legal în conţinut, este dat de un organ necompetent şi în altă formă
decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va putea fi apărat de răspundere. Va
răspunde însă şi cel care a dat ordinul ilegal.
De aceea, considerăm că va fi exonerat de răspundere doar cel constrâns sau aflat în
eroare, dar în această situaţie vor opera alte cauze, care înlătură nu doar răspunderea, ci chiar
caracterul contravenţional al faptei.
La fel se pune problema şi în legătură cu situaţia când există acordul instituţiei pentru ca
funcţionarul sau angajatul să comită o faptă contravenţională.

7. Sancţiunile contravenţionale

A. Clasificarea sancţiunilor contravenţionale

Sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt principal şi complementare.

Sancţiunile contravenţionale principale sunt:
a) - avertismentul;
22
L . Groza, Gh. Părăuşanu - op.cit., pag.54;
33
A se vedea M. Frunză - În legătură cu elaborarea actelor normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, revista română de drept
nr.9/1967, pag.31-32;
 b) - amenda contravenţională;
c) - prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;

Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a) - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) - suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei
de exercitare a unei activităţi;
c) - închiderea unităţii;
d) - blocarea contului bancar;
e) - suspendarea activităţii agentului economic;
f) - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru
activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
g) - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoană
fizică sau juridică. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai
contravenienţilor persoane fizice.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei
săvârşite.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională
principală şi una sau mai multe sancţiuni complementare individualizate în funcţie de natura şi
de gravitatea faptei.

B. Avertismentul

Avertismentul este sancţiunea cea mai uşoară care se aplică făptuitorului în cazul
săvârşirii unei contravenţii care prezintă un grad de pericol social redus. Avertismentul constă în
atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului faptei sale şi în
recomandarea ca pe viitor să respecte dispoziţiile legale. Avertismentul se poate aplica oricărei
persoane fizice sau juridice care a săvârşit o contravenţie.
Prin natura sa intrisecă, avertismentul este o sancţiune morală, având caracter educativ,
faţă de amendă care este o sancţiune pecuniară. Practic, avertismentul constă în dojenirea,
dezaprobarea făptuitorului pentru ceea ce a săvârşit, arătarea pericolului social al faptei comise,
al urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se îndrepte şi să aibă o conduită corectă în
societate. Totodată, avertismentul mai constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă în viitor va
mai săvârşi o altă contravenţie, i se va aplica o sancţiune cu amendă. Aşadar, pe lângă elementul
de mustrare, avertismentul cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce trebuie
avută în viitor.
Avertismentul se poate aplica şi atunci când actul normativ de stabilire şi sancţionare a
contravenţiei nu prevede expres această sancţiune.
Este întrucâtva o derogare de la principiul legalităţii sancţiunii, potrivit căruia stabilirea şi
sancţionarea contravenţiilor se aplică numai dacă sunt prevăzute în actul normativ respectiv. Este
o consacrare a principiului oportunităţii, având în vedere că se aplică o sancţiune care este în
favoarea contravenientului.
 Această dispoziţie lasă un câmp larg de apreciere organelor competente să aplice
sancţiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul să aplice sancţiunea, care vor putea să decidă
dacă este cazul ori nu să substituie avertismentul unei alte sancţiuni principale. Această
considerăm că nu poate fi decât amenda, sancţiunea închisorii contravenţionale neputând fi
înlocuită cu avertismentul. Aprecierea dacă este cazul înlocuirii se face ţinând seama de persoana
contravenientului, de comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia faţă de faptă, de
angajamentul că pe viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă contravenţia,
de urmările produse sau care se puteau produce ori scopul urmărit.
După cum s-a observat, în practică se constată în general o exigenţă sporită în ceea ce
priveşte aplicarea sancţiunilor contravenţionale. Astfel se merge chiar spre limita maximă a
amenzilor şi nicidecum spre aplicarea avertismentului. De aceea se impune ca organele
competente să înţeleagă că orice sancţiune juridică, inclusiv cea contravenţională, nu reprezintă
un scop în sine, ci un mijloc de reglare a raporturilor sociale, de formare a unui spirit de
responsabilitate, iar pentru aceasta nu este nevoie ca în toate cazurile să se aplice sancţiunea
amenzii1. Rezultă că sancţiunile juridice în oricare din formele acestora nu constituie mijloace de
represiune, de răzbunare a societăţii, ci de preîntâmpinare a săvârşirii de fapte antisociale, deci
de prevenţie specială şi generală.
Prin însăşi natura şi scopul său educativ, avertismentul se adresează oral
contravenientului, la constatarea faptei. Ordonanţa nr.2/2001 reglementează şi posibilitatea
aplicării sale în forma unei comunicări scrise, chiar în situaţia în care contravenientul a fost
prezent la constatarea faptei. De exemplu, în caz de tamponare uşoară a unui autovehicul, deşi se
aplică avertismentul, se va încheia procesul-verbal, fiind necesar la organul de asigurări şi la
service-auto. Uneori, forma scrisă a avertismentului este cerută de lege. Într-adevăr, se prevede
aplicarea avertismentul ori a avertismentului publicat. Avertismentul este prevăzut alternativ cu
sancţiunea amenzii, care este sancţiunea cea mai importantă şi reprezentativă a dreptului
administrativ.

C. Amenda contravenţională

Amenda contravenţională constă într-o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o

plătească, când săvârşeşte o contravenţie cu un grad mai mare de pericol social. Tot gradul de
pericol abstract este cel care determină cuantumul amenzii, actele normative prevăzând o limită
minimă şi alta maximă pentru fiecare contravenţie. Aceste limite se dublează uneori în cazul
repetării săvârşirii contravenţiei ori este mai mare când contravenientul este o persoană juridică.
Amenda contravenţională are caracter administrativ.
Regula este că limitele minime şi maxime ale amenzilor reprezintă anumite sume fixe,
uneori însă cuantumul reprezintă anumite procente.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250.000 lei, iar limita maximă nu poate
depăşi:
   a) 1 miliard lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă;
   b) 500 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
   c) 50 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
   d) 25 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale
comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
11
Antonie Iorgovan - Drept administrativ, Tratat elementar, vol. III, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag.246;
 Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la
stabilirea şi sancţionarea unor fapte ce constituie contravenţii precum şi limitele minime şi
maxime ale amenzilor prevăzute în ordonanţă, pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri
ale Guvernului.
Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice în conformitate cu legislaţia
în vigoare se fac venit integral la bugetul de stat, cu excepţia celor aplicate, potrivit legii, de
autorităţile administraţiei publice locale şi amenzilor privind circulaţia pe drumurile publice, care
se fac venit integral la bugetele locale. Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor fizice
în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale.

D. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

O inovaţie a Ordonanţei nr.2/2001 o reprezintă introducerea unei noi sancţiuni

contravenţionale principale, anume obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii.
Până la această dată, obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii era doar o modalitate de înlocuire, cu consimţământul contravenientului, a sancţiunii
închisorii contravenţionale. Ordonanţa dă acestei sancţiuni un caracter independent, fiind
caracterizată ca o sancţiune principală alături de avertisment şi amendă.
Obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate stabili numai prin
lege şi numai pe o durată ce nu poate depăşi 300 de ore.
Sarcina individualizării amenzii revine organului competent să aplice sancţiunea, care va
aprecia de la un caz la caz, în limitele prevăzute de actul normativ, în funcţie de împrejurări,
scop, persoana contravenientului etc.
De asemenea, prestarea unei activităţi în folosul comunităţii mai îndeplineşte potrivit noii
legislaţii1 şi funcţia de sancţiune de înlocuire a amenzii contravenţionale neexecutate cu rea-
credinţă. Astfel, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la
rămânerea definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face
parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit
contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea
unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda
acestuia, la cerere, un termen de 30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii şi, în cazul în
care contravenientul nu a achitat amenda în termenul acordat, instanţa va proceda la înlocuirea
amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, cu acordul
contravenientului. Este evident că această modalitate de executare a sancţiunii amenzii
contravenţionale prin înlocuirea cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu se poate
aplica decât contravenienţilor persoane fizice.

E. Confiscarea bunurilor

Potrivit art.5 alin.3 lit. a din Ordonanţa nr2/2001 a Guvernului României, reprezintă
sancţiune contravenţională complementară confiscarea bunurilor destinate folosite sau rezultate
din contravenţii.

1
Articolul unic pct. 1 din Legea nr. 352/2006.
 Sunt de făcut două remarci: prima, se referă la natura juridică a sancţiunii, iar cea de-a
doua priveşte entitatea materială confiscată. Referitor la natura juridică, ordonanţa stabileşte că
suntem în prezenţa unei măsuri complementare. Considerăm, potrivit regulii simetriei în drept,
că mai corect ar fi trebuit ca aceste măsuri să fie denumite ”de siguranţă” aşa cum procedează
Codul penal. Pe de altă parte, confiscare trebuie să privească ”lucrurile”, iar nu doar bunurile.
Într-adevăr, există entităţi materiale, precum alimente alterate, materiale obscene sau substanţe
toxice care nu se încadrează în categoria de bunuri aşa cum acest concept este definit de dreptul
civil.
În baza ordonanţei, sunt supuse confiscării trei categorii de bunuri: cele destinate
săvârşirii contravenţiei (exemplu: unelte de pescuit), cele folosite în comiterea contravenţiei
(exemplu: substanţe toxice ori psihotrope) şi cele rezultate din contravenţie (exemplu : peştii
rezultaţi din pescuitul fără permis).
Dispoziţia din art.5 alin.3 lit. a din ordonanţă nu contravine prevederilor constituţionale
conform cărora averea dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii fiind
prezumat până la proba contrarie care, în cazul de faţă, cade în sarcina organului constatator.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate,
folosite sau rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în
procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de
valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în procesul-verbal. În cazul în
care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor în lei.
   Agentul constatator are obligaţia să stabilească şi cine este proprietarul bunurilor
confiscate, iar, dacă acestea aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal
se vor menţiona, dacă este posibil, datele de identificare a proprietarului sau se vor preciza
motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă.

F. Alte sancţiuni complementare sunt:

a) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de

exercitare a unei activităţi (de pildă suspendarea sau anularea permisului de conducere sau de
port-armă);
b) închiderea unităţii (de pildă, pentru nerespectarea regulilor de igienă);
c) blocarea contului bancar (de exemplu, pentru neachitarea unor datorii financiare);
d) suspendarea activităţii agentului economic (de exemplu, pentru încălcarea unor norme
de protecţie a muncii);
e) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de
comerţ exterior, temporar sau definitiv;
f) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială (de pildă, demolarea unei
construcţii ridicate fără autorizaţie).
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni complementare. Sancţiunile
complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei şi pot fi cumulate, de la caz la
caz.

8. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale

 A. Persoanele competente să constate contravenţiile

Prima fază procedurală privind răspunderea contravenţională o reprezintă constatarea

faptei, activitate dată în competenţa anumitor persoane, de regulă cele prevăzute în chiar actul
normativ care reglementează contravenţiile într-un anumit domeniu, de activitate. Aceste
persoane sunt denumite generic agenţi constatatori.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Internelor
şi Reformei Administrative, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi
de alţi conducători ai autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai
consiliilor judeţene, primari, de primarul general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte
persoane prevăzute în legi speciale.
Se observă că spre deosebire de reglementarea cuprinsă în economia fostei Legi
nr.32/1968, sunt agenţi constatatori nu doar ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, ci şi alte cadre active
ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, în măsura în care există o abilitate în
acest sens. Astfel, putem exemplifica cu ofiţerii şi subofiţerii din cadrul poliţiei de frontieră sau
cei din Jandarmeria română.
Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei Administrative
constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice; circulaţia pe drumurile publice; regulile
generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare,
ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin hotărâre a
Guvernului.
Totodată, ca şi în vechea reglementare, ordonanţa prevede că Ministerul Apărării
naţionale, Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, precum şi celelalte autorităţi ale
administraţiei publice care au structuri militare vor stabili prin regulamentele interne organele
competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul contravenţiilor săvârşite de cadrele
militare şi de angajaţii civili în legătură cu serviciul.
După ce agentul constatator a luat cunoştinţă despre o încălcare a dispoziţiilor legale, el
trebuie să procedeze la constatarea acesteia pe baza celor observate personal, a relatărilor
autorului, victimei, martorilor, precum şi a altor probe. În continuare, va proceda la stabilirea
identităţii contravenientului care este obligat să prezinte actul de identitate, iar pentru
determinarea locului de muncă şi legitimaţia de serviciu, de student sau alte acte.
De asemenea, trebuie să stabilească împrejurările în care s-a săvârşit contravenţia, actul
normativ care o prevede, dacă s-au produs pagube materiale ori sunt lucruri supuse confiscării şi
dacă nu există vreo cauză care să excludă caracterul contravenţional al faptei sau răspunderea
făptuitorului.

B. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei

Materializarea activităţii de constatare a contravenţiei se face prin procesul-verbal

încheiat de către agentul constatator. Din punct de vedere al naturii sale juridice procesul-verbal
este un act administrativ, act prin care se individualizează fapta ilicită. Acest act poate fi întocmit
atât în prezenţa, constatărilor personale şi a probelor administrate de agentul constatator.
Indiferent prin ce mod sau mijloc a luat cunoştinţă despre săvârşirea contravenţiei,
agentul constatator va trebui să întocmească în scris procesul-verbal.
Procesul-verbal de constare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul
unde este încheiat; numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul
constatator; datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi
locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi
faptei în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea
gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin
care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în
care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în
termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii prevăzute de actul normativ, dacă acesta
prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune
plângerea.
În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau cetăţeni români cu
domiciliul în străinătate, în procesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele date: seria şi numărul
paşaportului ori ale altui document de trecere a frontierei de stat, data eliberării acestuia şi statul
emitent.
În cazul în care contravenientul este minor, procesul-verbal va cuprinde şi numele,
prenumele şi domiciliul părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face
menţiuni cu privire la denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi
codul fiscal al acesteia, precum şi datele de identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator are obligaţia să aducă la
cunoştinţa contravenientului dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de
constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în procesul-verbal la rubrica ”Alte menţiuni”,
sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Dacă cu ocazia constatării faptei, agentul constatator dispune confiscarea unor lucruri
(când are drept de aplicare a sancţiunii) ori le ridică în vederea confiscării (când sancţiunea este
aplicată de alte persoane) le va descrie în ce priveşte forma, mărimea, greutatea, culoarea,
caracteristicile etc. indicând totodată cui aparţin, ce măsuri s-au luat în privinţa lor (de
valorificare când sunt perisabile sau de conservare în vederea predării lor persoanele cărora le
aparţin).
Procesul-verbal de constatare se întocmeşte de regulă în două exemplare, din care
originalul rămâne la agentul constatativ şi copia se înmânează contravenientului. În cazul în care
se ia măsura confiscării, iar bunurile nu aparţin contravenientului ori prin fapta comisă s-au
produs pagube materiale, procesul-verbal se încheie în trei sau mai multe exemplare pentru a se
înmâna câte un exemplar persoanelor interesate, respectiv părţii vătămate ori celei căreia îi
aparţin bunurile confiscate.
Contravenientul este obligat să reprezinte agentului constatator, la cerere, actul de
identitate ori documentele în baza cărora se fac menţiunile în procesul-verbal. În caz de refuz,
pentru legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la ofiţeri şi subofiţeri de
poliţie, jandarmi sau gardieni publici.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi contravenient. În
cazul în care contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul
constatator vor face menţiune despre aceste împrejurări care trebuie să fie confirmate de cel puţin
un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi datele personale din actul de identitate al
martorului şi semnătura acestuia. Trebuie precizat că nu poate avea calitatea de martor cu alt
agent constatator. În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au condus la
încheierea procesului-verbal în acest mod.
 Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii consultate în acelaşi timp de acelaşi
agent constatator, se încheie un singur proces-verbal.

C. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se

prevede altfel, agentul constatator, prin procesul-verbal de constatare aplică şi sancţiunea. Dacă
potrivit actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are
dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare se trimite de îndată organului sau
persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz, sancţiunea se aplică prin rezoluţie scrisă
pe procesul-verbal.
Desigur, sancţiunea se aplică în limitele acordate şi prevăzute de actul normativ şi trebuie
să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de
împrejurările în care a fost săvârşită faţă de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul
urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de
celelalte date înscrise în procesul-verbal.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a fost
obligat la despăgubiri, o dată cu procesul-verbal, acestuia i se va comunica şi înştiinţarea de
plată. În înştiinţarea de plată se va face menţiunea cu privire la obligativitatea achitării amenzii la
instituţiile abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în vigoare şi, după caz, a despăgubirii, în
termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea silită.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de
evaluare a acesteia, persoana împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu
acordul expres al persoanei vătămate, făcând menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal.
Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va putea valorifica pretenţiile
potrivit dreptului comun.
Procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului
şi, dacă este cazul, părţii vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate. Comunicarea se face de
către organul care a aplicat sancţiunea, prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la
domiciliul sau la sediul contravenientului, în termen de cel mult o lună de la data aplicării
acesteia. Operaţiunea de afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un
martor.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost săvârşită în
astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează organul de urmărire
penală competent.

9. Căile de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale

A. Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se

poate face plângere în termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Potrivit
viziunii iniţiale a legiuitorului din 2001, plângerea însoţită de copia de pe procesul-verbal de
constatare a faptei respective, se depunea la organul din care făcea parte agentul constatator,
acesta fiind obligat să o primească şi să o primească şi să înmâneze depunătorului o dovadă în
acest sens însă, prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 953/2006, s-a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi s-a statuat că dispoziţiile citate ale art. 32 alin. (1) din O.G. nr. 2/2001,
sunt neconstituţionale, acestea fiind în prezent inaplicabile.
Plângerea, împreună cu dosarul cauzei, se trimit de îndată judecătoriei în a cărei
circumscripţie a fost săvârşită contravenţia.
Partea vătămată poate face plângere numai în ceea ce priveşte despăgubirea, iar cel
căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce priveşte
măsura confiscării.
De bună seamă, că plângerea suspendă executarea. Plângerea depusă de partea vătămată
ori de cel căruia îi aparţin lucrurile supuse confiscării suspendă executarea numai în ceea ce
priveşte despăgubirea, sau, după caz, măsura confiscării.
Judecătoria va viza termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea
contravenientului sau, după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat
sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte
persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.
În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie, judecătoria
va cita şi societatea de asigurări menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
Pe de altă parte, instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă
aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe cel care a făcut-o şi pe ceilalţi, desigur persoanele
citate, dacă acestea s-au prezentat, administrează orice alte probe, prevăzute de codul de
procedură civilă sau de legile speciale, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei
procesului-verbal, şi hotărăşte asupra sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii
confiscării.
Hotărârea judecătorească prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată cu recurs în
termen de 15 zile de la comunicare. Motivarea recursului nu este obligatorie, dar se cere ca
motivele exercitării căii de atac să fie susţinute, chiar şi oral, în faţa instanţei. Respectând
principiile de drept, şi în această materie, recursul suspendă executarea hotărârii.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se
soluţionează cu precădere. Ordonanţa prevede că plângerea împotriva procesului-verbal de
constatare şi sancţionare a contravenţiei, recursul formulat împotriva hotărârii judecătoreşti prin
care s-a soluţionat plângerea, precum şi orice alte cereri incidente sunt scutite de taxa judiciară
de timbru.

B. Executarea sancţiunilor contravenţionale

Procesul-verbal neatacat, în sensul contestării sale în termen de 15 zile, precum şi

hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu,
fără vreo altă formalitate.
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte de asemenea şi regulile ce guvernează
executarea sancţiunilor principale şi complementare.
În ce priveşte avertismentul, acesta se adresează oral atunci când contravenientul este
prezent la constatarea contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator. În celelalte
caturi, avertismentul se socoteşte executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a
contravenţiei, în rezoluţia corespunzătoare. Dacă sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin
înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia se face prin
încunoştiinţare scrisă.
 Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale, se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită
calea de atac împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de
lege;
b) de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri;
În vederea executării amenzii, organele competente vor comunica din oficiu procesul
verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei sau, după caz, dispozitivul hotărârii
judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea organelor de specialitate ale unităţilor
administrativ-teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică
sau, după caz, îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică, pentru sumele care se
fac venit integral la bugetele locale ori organelor de specialitate ale unităţilor subordonate
Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică, pentru sumele care se fac
venit integral la bugetul de stat.
Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale privind executarea silită a
creanţelor fiscale. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare, în
condiţiile legii1.
In ceea ce priveşte executarea sancţiunilor contravenţionale complementare, confiscarea
se aduce la îndeplinire de organul care a dispus această măsură. În caz de anulare sau de
constatare a nulităţii procesului-verbal, bunurile confiscate, cu excepţia celor care a căror
deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui în drept. Dacă acestea
au fost valorificate, instanţa va dispune să achite celui în drept o despăgubire care se stabileşte în
raport cu valoare de circulaţie a bunurilor.
În scopul executării despăgubirii stabilite pe bază de tarif actele se comunică şi părţii
vătămate, care va proceda potrivit dispoziţiilor legale referitoare la executarea silită a creanţelor.
Urmărirea punerii în executare a sentinţelor se realizează de către serviciul de executări
civile de pe lângă judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia, în colaborare cu serviciile
specializate din primării.

11
Considerăm că aceasta nu poate fi decât Legea contenciosului administrativ ;