Legitima Aparare Si Extrema Necesitate

Legitima apărare şi extrema necesitate
ASPECTE INTRODUCTIVE
Lichidarea criminalităţii în perioada actuală este şi constituie nu numai sarcina organelor
de drept corespunzătoare, dar şi a oricărei persoane care este cointeresată ca în societate să
domine o atmosferă morală ridicată, stimulînd în acest mod înlăturarea actelor de huliganism, a
furturilor, omorurilor etc.
Dar, pentru ca cetăţeanul să manifeste acţiuni împotriva actelor criminale, trebuie, în
primul rînd, ca el să dispună de un grad înalt de conştiinţă şi cultură politică. Lupta contra
atacurilor antisociale ţin de morala şi demnitatea fiecărei persoane împarte, reprezentînd nişte
valori care caracterizează personalitatea umană. Uneori această luptă atrage după sine
provocarea de daune atacantului, acest lucru fiind legitim, pentru că chiar legea prevede dreptul
la legitimă apărare.
Legitima apărare este una din condiţiile care înlătură caracterul social periculos al faptei,
temă abordată pe parcursu acestei lucrări.
Lucrarea în cauză, care are tema “Condiţiile care înlătură caracterul social periculos al
faptei” abordează atît problema legitimei apărări cît şi problema stării de extremă necesitate,
precum şi problema reţinerii legitime a infractorului. Condiţiile enumerate nu sunt unice, dar
dupărolul lor sunt cele mai importante.
Principalele probleme abordate în lucrare nu au avut sarcina de a arăta rolul şi locul
acestor institute în luprta cu criminalitatea. Apărînd interesele statului, societăţii ori persoanei de
la atacul social periculos prin inremediul legitimei apărări, cetăţeanul are drepturi largi şi garanţii
speciale. O condiţie importantă pentru ridicarea nuvelului de activitatea cetăţenilor pentru
peîntîmpinarea atacului şi ale faptelor social periculoase o are raţionalizarea jusră şi aplicarea
legitimei apărări şi ale altor condiţii care înlătură caracterul periculos al faptei.
O altă sarcină a lucrării prezentate vizează împarte fiecare din condiţiile menţionate şi
anume faptul neconfundării lor, pentru a determina dacă persoana care a realizat una din ele,
poate purta sau poate fi lipsită de răspundere penală. Acest fapt reese din considerentul că aceste
condiţii se aseamănă după conţinut, dar au şi unele trăsături care le deosebesc. Sarcina lucrării
este de a evidenţia rolul acestor institute în viaţa social politică a persoanei şi de a ridica nivelul
moral în lupta cu criminalitatea.
Lucrarea prezentată constituie doar o mică parte din volumul de lucrări asupra dreptului
la legitima apărare, extrema necesitate şi reţinerea infractorului. Fiind o temă importantă cu
caracter valorificator, rămîne a fi şi o problemă a actualităţii, datorită faptului că permanent sunt
întîlnite cazuri cînd persoana este nevoită să manifeste iniţiativă în starea de necesitate şi să
apere sau să se apere în cazul legitimei apărări ori la reţinerea infractorului. Prin existenţa acestor
1
condiţii se pot evita unele infracţiuni şi unele fapte, care după caracterul lor periculos atentează
interesele statului şi persoanei.
Cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei ar putea fi definite ca fiind acele
împrejurări şi situaţii a cărăr existenţă în timpul săvîrşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea
vreuneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă. Aceste cauze produc efecte
din momentu în care s-au ivit, dar pentru ca efectele lor să opereze este necesar ca existenţa
stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor respective să fie constatate de organele judiciare. Existenţa
unei cauze care înlătură caracterul periculos al faptei împedică punerea în mişcare a acţiunii
penale şi poate fi studiată în orice stadiu al procesului penal.
Deşi prin înlăturarea caracterului penal se înlătură implicit şi răspunderea penală, cauzele
cara înlătură caracterul penal nu trebuiesc confundate cu cauzele de înlăturare a răspunderii
penale (amnistia, prescripţia, împăcarea părţilor) sau cu înlocuirea răspunderii penale.
Făcîndu-se distincţie între aceste cauze trebuie de evinţiat încă o dată fiecare ocndiţie
împarte, pentru a arăta importanţa fiecărei insstituţii în viaţa socială şi pentru a nu le confunda în
procesu examinării infracţiunii şi determinării pedepsei.
În executarea lucrării a fost folosită literatură a autorilor români cîr şi a celor străini, la
bză fiind însă Codul Penal al R. Moldova: art. 13 – Legitima apărare, art. 14 – Extrema
necesitate. Din
CAPITOLUL I. LEGITIMA APĂRARE – CA CIRCUMSTANŢĂ CE ÎNLĂTURĂ

CARACTERUL PERICULOS AL FAPTEI
§1. NOŢIUNI ŞI CARACTERE
În Codul Penal ea poate fi dată, numai reeşind din noţiunea de infracţiune şi dirijîndu-se
de multitudinea de circumstanţe, care exclud pericolul faptei. Semnele inedite ale unei infracţiuni
sunt de regulă, reeşind de asemenea din Codul Penal al R. Moldova: pericolul social, vinovăţia,
pedeapsa etc. Aceste semne ale infracţiunii sunt independente şi crează un tot întreg. Însă, este
evident faptul, că locul principal îi aparţine primului semn, adică pericolului social. Anume el
condiţionează natura materială şi de clasă al infracţiunii în societate, determină, de ce leguitorul
a clasificat ca infracţiune anumite fapte. Numai caracterul de pericol social determină în genere
infracţiunea, dar el trebuie să fie neapărat în legătură cu celelalte semne ale infracţiunii.
În literatura de specialitate, legitima apărare (împreună cu extrema necesitate), de obicei,
se caracterizează circumstanţe ce înlătură pericolul social al faptei, sau caracterul nelegitim, ori
2
ca circumstanţă care înlătura şi una şi alta1. Uneori se menţionează, că legitima apărare este acea
circumstanţă, care înlătură fapta periculoasă sau că ea exclude răspunderea penală2.
Însă, nici una din caracteristicile aduse legitimei apărări nu este indeajunsă. Nu trebuie să
limităm legitima apărare numai la faptul, că ea este o circumstanţă care înlătură pericolul social
sau fapta periculoasă. Legitima apărare trebuie examinată ca aşa o stare sau situaţie, în care
acţiunile de apărare ale persoanei sunt lipsite de particularităţile infracţiunii. Acţiunea care nu
prezintă pericol social, este lipsită de semnele infracţiunii penale, de vinovăţie şi de pedeapsă.
Rezultă, că legitima apărare presupune lipsa semnelor de infracţiune a faptei persoanei în
momentul săvîrşirii ei.
Lipsa semnelor faptei periculoase în acţiuni de apărare în legitima apărare, înseamnă
lipsa componenţei de infracţiune, care este baza răspunderii penale, după Codul Penal al
Republicii Moldova. În aşa situaţie ar fi mai corect de vorbit nu despre eliberarea de la
răspunderea penală pentru fapta săvîrşită în stare de legitimă apărare, ci despre lipsa în acest caz
a unei baze legitime de a fi trasă la răspundere persoana care se apără, dacă legitima apărare
corespunde situaţiei. În aşa fel, acţiunile de apărare în legitima apărare nu se califică ca fapte
periculoase li nici nu se pedepseşte. Mai mult ca atît, sunt nişte acţiuni binevenite. Prin existenţa
stării de legitimă apărare, nu se poate porni proces verbal, însă chiar dacă se porneşte, el este
oprit conform codului de procedură penală, despre lipsa în faptă a componentei de infracţiune.
Conform Codul Penal al Republicii Moldova, art. 13, nu constituie infracţiune acţiunea
care întruneşte trăsătura unei fapte prevăzută de partea specială a acestui Cod, ea a fost săvîrşită
în stare de legitimă apărare, adică pentru apărarea intereselor ţării, a intereselor obşteşti ale
persoanei sau a dreptului celui ce apără ori a unei alte persoane împotriva unui atac periculos
social, prin cauzarea unei vătămări celui care atacă, dacă nu au fost depăşite limitele legitimei
apărări.
Apărarea în stare de legitimă apărarea unui interes social sau personal constituie un drept
al fiecărui cetăţean al ţării, dar nici de cum nu este o obligaţie de drept. Însă nu poate fi supus
îndoielii faptul, că îndeplinirea legitimei apărări este o obligaţiune morală. Din acest punct de
vedere, este privit faptul cînd apărarea unui interes social sau personal este în obligaţia unei
persoane, care îşi execută obligaţiile de serviciu. Refuzul de la apărare în astfel de cazuri nu va
considerat ca neîndeplinirea legitimei apărări, ci ca încălcarea legii, neîndeplinirea obligaţiunilor
de serviciu. În literatura de specialitate există o părere, după care, în multe cazuri dreptul la
legitima apărare se transformă în obligaţie de drept a îndeplinirii ei3.
1
Советское уголовное право, чясть общая, M., 1959;
2
А. Н. Трайнин, Сотав преступления, pag. 185;
3
В. Ф. Кириченко, Основные вопросы учения о необходимой обороны, M., 1948;
3
În literatura de specialitate de peste hotare institutul legitimei apărări este de asemenea

bine recunoscut şi joacă un rol destul de important în viaţa fiecărei persoane. Dreptul englez
recunoaşte după fiecare cetăţean dreptul la legitimă apărare în caz de atac violent sau cu caracter
de infracţiune, ori dacă fapta este îndeplinită contra persoanei care îndeplineşte acest drept.
Referindu-ne la istoricul legitimei apărări, este necesar de menţionat ideile lui Heghel,
care, reeşind din teoria pedepsei ca drept de infracţiune, vorbeşte despre dreptul la legitima
apărare ca un “adevăr absolut mizer”4.
Criminalistul rus Cristeacovski fundamentează dreptul la legitima apărare, ca fiind un
drept natural al omului, reeşind din teoria liberală5. Aşa filosofi ca Belinskii, Dobroliubov,
Radiscev, Cernîşevskii s. a. îşi au contribuţia lor în filosofia dreptului penal şi în deosebi au
unele idei democratice referitor la legitima apărare. Reeşind din condiţiile perioadei date, ei
îndreptăţeau dreptul la legitima apărare al ţăranilor.
Conţinutul institutului dreptului la legitima apărare în literatura de specialitate şi în Codul
Penal al Republicii Moldova este determinat în primul rînd, de cercul de interese pe care
cetăţenii pot să şi le apere în stare de legitimă apărare şi, în al doilea rînd, cercul de persoane care
dispun de dreptul la legitima apărare.
Codul Penal al Republicii Moldova evidenţiează un cerc larg de interese obşteşti şi
individuale, apărate prin intermediul legitimei apărări, dar de asemenea şi cercul de persoane,
care dispun de dreptul real de a apăra anumite interese în stare de legitimă apărare. Conform
Codului Penal al Republicii Moldova, art. 13, dreptul la legitima apărare apare în rezultatul
atentatului ce prezintă pericol social pentru orice interes, atît social , cît şi personal. De asemenea
în acest articol se prevede posibilitatea apelării la legitima apărare în cazul apărării intereselor
ţării. Acţiunile îndreptate pentru apărarea intereselor ţării se pot expune în formă de
preîntîmpinare violentă sau act de diversiune – în cazul unui atac de teror, acţiuni violente contra
persoanelor care încalcă hotarele ţării.
Codul Penal prevede legitima apărare pentru orice interes social. Legitima apărare a
intereselor sociale prevede apărarea proprietăţii, etc. Ea este prevăzută de asemenea cînd este
pusă în pericol securitatea socială şi ordinea socială. Ca drept exemplu, poate servi legitima
apărare contra acţiunilor de huliganism. Legitima apărare este prevăzută şi în cazurile cînd este
pusă în pericol activitatea aparatului de stat sau autoritateea publică. De exemplu, a pune capăt
acţiunilor unei persoane în mod violent, care impune reprezentantul puterii care îndeplineşte
obligaţii de drept public, să îndeplinească nişte obligaţii nelegitime, etc.
Legitima apărare a intereselor statului, intereselor sociale, a proprietăţii, este prevăzută
aproximativ de toate codurile penale ale lumii.
4
Heghel, Filosofia dreptului;
5
А. Ф. Кистяковский, Элементарный учебник общего уголовного права, pag. 413, 1988;
4
Paralel cu permiterea apărării în stare de legitimă apărare a intereselor sociale, dreptul

penal permite larg legitima apărare a intereselor individuale. Reeşind din principiile generale ale
dreptului constituţional referitor la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, dreptul la legitima apărare
a intereselor individuale prevede apărarea în caz de necesitate a vieţii, sănătăţii, libertăţii,
demnităţii, proprietăţii individuale şi alte drepturi ale cetăţenilor, ca dreptul la inviolabilitatea
domiciliului. Codul Penal al Republicii Moldova prevede în art. 13 dreptul la legitima apărare
pentru personalitate (individ) şi drepturile persoanei care se apără.
O trăsătură principială a legitimei apărări este nu numai faptul că cuprinde un cerc larg de
interese care se pot apăra, dar şi recunoaşterea după fiecare persoană a acestui drept ale cărei
interese sunt puse în pericol. Prin urmare, apărarea în stare de legitimă apărare nu numai ale
intereselor unei persoane, dar şi ale altor persoane reese din moralul persoanei, ea nu constitue o
obligaţie.
§2. CONDIŢIILE LEGITIMEI APĂRĂRI CE SE REFERĂ LA ATAC.
CONDIŢIILE LEGITIMEI APĂRĂRI CE SE REFERĂ LA APĂRARE.
Problema condiţiilor actului de legitimă apărare este foarte importantă, atît din punct de
vedere teoretic cît şi din punct de vedere practic. Teoria de drept penal şi practica judiciară
recunosc ca legitimă apărare numai în cazul, dacă ea satisface condiţiile, care se referă la atac şi
la apărare. De aceea condiţiile legitimei apărări se împart în două grupe:
 condiţii, care se referă la atac;
 condiţii, care se referă la apărare6;

Definind noţiunea de legitimă apărare, noi am arătat că este o apărare de la o faptă social
periculoasă, pe calea pricinuirii unor daune atacantului. Legitima apărare exclude pericolul
social, nejustificînd înfăptuirea infracţiunii prin existenţa mai multor factori, care se referă atît la
atac cît şi la apărare.
Pentru a desemna legitima apărare ca un act legitim, care exclude pericolul social al
faptei, trebuie de determinat existenţa condiţiilor atît a atacului cît şi a apărării. Neluarea în
consideraţie a acestor condiţii poate duce la faptul că această întrebare să fie soluţionată greşit.
Existenţa uneia sau mai multe condiţii nu totdeauna crează însăşi situaţia de legitimă apărare.
Pentru a determina starea de legitimă apărare, este necesar de analizat fiecare din condiţiile
expuse în parte. Se întîlnesc dificultăţi în determinarea legitimei apărări, deoarece nu se poate da
o soluţionare a tuturor cazurilor de legitimă apărare. Fiecare caz este prea individual şi acest
lucru trebuie avut în vedere.
6
Советское уголовное право, чясть общая, M., 1959, pag. 188-195;
5
O analiză necorespunzătoare a condiţiilor de legitimă apărare, de regulă, aduc la faptul că

lucrătorii organelor de poliţie, anchetă, procuratura, nu întotdeauna i-au în vedere toate
circumstanţele care justifică actul de legitimă apărare.
Condiţiile legitime ale apărării, care se referă la atac sunt:
 pericolul social al atacului;
 existenţa faptei periculoase;
Condiţiile legitimei apărări, care se referă la apărare sunt:
 apărarea trebuie să fie înfăptuită pentru a cauza un prejudiciu numai persoanei care atacă,
dar nicidecum altor persoane;
 apărarea este admisă pentru a respinge un act îndreptat, atît contra intereselor colective
cît şi a celor individuale:
De altă părere se conduc В. Ф. Кириченко, И. И. Слутцкий în examinarea problemei
condiţiilor legitimei apărări. Кириченко clasifică aceste condiţii în două grupuri:
 condiţiile care se referă la apariţia şi stingerea dreptului la de legitimă apărare;
 condiţiile care determină limitele legitimei apărări7;

И. И. Слутцкий numeşte aceste grupe de condiţii – infracţiune – ca izvor al pericolului,
care necesită apărare, şi apărarea legitimă8.
Un alt profesor de drept penal, Герцензон, propune o altă sistemă de clasificare a
condiţiilor. El consideră că, condiţiile care se referă la atac în stare de legitimă apărare sunt:
 atacul periculos prevăzut de legea penală;
 existenţa pericolului infracţiunii;
 atacul îndreptat contra intereselor statului, individului sau altor persoane;

М. И. Якубович nu este de acord cu o asemenea clasificare a condiţiilor, care se referă
numai la atac şi cu faptul că Герцензон nu vorbeşte de pericolul social al infracţiunii9.
Esenţa legitimei apărări, însă, constă în dreptul de apărare contra faptei social periculoase
pe calea pricinuirii unor daune sau vătămări atacantului. Însă trebuie de recunoscut că, nu numai
apărarea pasivă (preîntîmpinarea loviturilor sau evitarea lor), dar şi apărarea activă prin
intermediul pricinuirii daunelor sau leziunilor, care previn infracţiunea.
În practică se întîlnesc cazuri cînd unele judecîtorii, neînţelegînd legea, presupun că
persoana care a fost supusă unui atac, nu este în drept să se apere, dacă are posibilitatea să se
apere prin fugă. Dar aplicarea legitimei apărări este posibilă şi în situaţiile cînd cel ce se apără a
7
В. Ф. Кириченко, Основные вопросы учения о необходимой обороны, M., 1948, pag. 17;
8
И. И. Слутцкий, Обстоятельства, исключяющие уголовную ответственность, pag. 48;
9
М. И. Якубович, Вопросы теории и практики необходимой обороны , pag. 87;
6
avut posibilitatea de a evita atacantul. În aşa fel condiţiile legitimei apărări au o mare importanţă,
deoarece se determină într-adevăr dacă a fost aceasta o depăşire sau o legitimă apărare.
Deoarece am menţionat mai sus că, condiţiile legitimei apărări se împart în două grupe,
este cazul să le examinăm împarte.
Atacul trebuie să fie socialmente periculos, sancţionat de legea penală ca infracţiune şi
întreprins în mod intenţionat. Dreptul de legitimă apărare, care dă posibilitatea de a preveni o
faptă social periculoasă prin pricinuirea unor daune atacantului, apare la persoană, atunci cînd
are loc atentatul periculos ce lizează interesele statului, societăţii, sau individului, ocrotite de
lege. În ala fel, în legitima apărare, ca izvor al atacului este fapta social periculoasă a unei sau
mai multe persoane. Apărarea de la atacul animaleleor nu poate fi considerat ca legitimă apărare.
Astfel de acţiuni pot fi examinate după regulile extremei necesităţi.
În dreptul penal, legitima apărare este de drept numai atunci, cînd a avut loc fapta social
periculoasă. Pentru a determina drepturile la apărare, nu este necesar de constatat dacă atacul a
fost intenţionat şi pedepsit, adică dacă este săvîrşit de o persoană cu capacitate de exerciţiu
deplină. Îată de ce trebuie de recunoscut legitima apărare şi contra atacului, săvîrşit de către o
persoană incapabilă, care după legislaţia în vigoare nu este un subiect al infracţiunii şi, prin
urmare, nu poate fi trasă la răspundere penală. Pentru persoana care se apără, acţiunile celui
incapabil de asemeni prezintă pericol, deorece pune în pericol viaţa şi sănătatea ei.
Referitor la această problemă în literatura de specialitate există diferite păreri. De
exemplu, în anul 1928, profesorul А. А. Пионтковский, arăta că legitima apărare este permisă
contra acţiunilor persoanelor bolnave psihic, minorilor, deoarece acţiunile lor pot prezenta
pericol social, dar, reeşind din caracterul subiectiv al unor sau altor momente nu duc la aplicarea
pedepsei10. В. Ф. Кириченко , este de aceeaşi părere cu autorul anterior, spunînd că, pentru
apariţia dreptului la legitima apărare este necesară existenţa pericolului social al faptei, chiar
dacă nu poate fi pedepsit din punct de vedere penal şi provine de la o persoană bolnavă psihic 11.
Alţi autori atribuie legitima apărare contra persoanelor bolnave psihic la regulile de extremă
necesitate.
Referitor la prima condiţie trebuie să menţionăm că, numărul faptelor considerate drept
infracţiune este strict limitat de legea penală. Nici o altă faptă, chiar care poate prezenta un
pericol obiectiv-social dacă nu este indicată în lege ca infracţiune, nu poate fi pedepsită pe cale
penală. Acţiunile de acest fel nu crează starea de legitimă apărare. Nu se admite, de asemenea,
legitima apărare cînd este vorba de delicte sancţionate pe cale administrativă sau disciplinară.
Astfel de apărare în asemenea cazuri pot fi considerate ca avînd un caracter de samovolnicie.
10
А. А. Пионтковский, Советское уголовное право, 1928, pag. 224; М. И. Якубович, op. cit., pag. 90;
11
В. Ф. Кириченко, op. cit., pag. 44;
7
Pentru a recunoaşte starea de legitimă apărare, atacul trebuie să mai aibă şi un caracter
intenţionat (direct sau eventual) şi să nu fie comis din imprudenţă. De aceea nu putem accepta
părerea lui Ткаченко, care afirmă că, legea penală declară ca bază a legitimei apărări atacul
socialmente periculos, fără a concretiza gradul acestui pericol social, iar apărarea legitimă se
admite contra tuturor încălcărilor de lege, inclusiv şi contra delictelor disciplinare sau
administrative.
Această părere vine în contradicţie cu legea, si anume cu art. 7, alineatul 2 din Codul
Penal al R. Moldova, care prevede: “nu constitue infracţiune acţiunea sau inacţiunea, care deşi
formal conţine trăsăturile unai infracţiuni prevăzute de legea penală, însă fiind lipsită de
importanţă, nu prezintă pericol social”. Prin urmare, numai infracţiunile prevăzute de Codul
Penal sunt socilamente periculoase şi, deci, numai contra acestor infracţiuni se admite dreptul la
legitima apărare. Toate celelalte încălcări nu au această trăsătură, adică ele nu prezintă un pericol
social. În caz contrar, ele ar fi fost prevăzute de lege ca infracţiuni.
Atacul trebuie să fie material şi inedit. Legitima apărare este permisă numai contra unui
atac material, adică contra unui atac ce este deja început sau prezintă un pericol social inedit, sau
este evident întratît ca să fie clar că drepturile şi interesele ocrotite de lege sunt sub pericolul de a
fi lezate. În aşa fel, atacul material implică acţiuni fizice, obiective (aplicarea de lovituri,
omoruri, tagerea focurilor de armă, însuşirea de bunuri străine etc.), care aduc prejudicii unor
valori sociale ocrotite de lege. Spre exemplu, cererea de a da averea în scopul de al acapara
nelegitim, de a provoca moartea sau refuzul din partea vătămătorului, trebuie examinate ca un
pericol real, contra căruia trebuie să te oferi neaşteptînd îndeplinirea lui. Din acest punct de
vedere, adică al caracterului material al atacului, anume atacul început sau pericolul evident îi
atribue apărării un caracter legitim. Faptul că, atacul care are loc crează dreptul la apărare, nu
poate fi impus nici unei îndoieli, şi să demonstrarea acestui lucru în practică nu prezintă greutăţi.
Este mai greu la constatarea pericolului evident.
Cererea existenţei atacului este foarte evidentă, deoarece de ea este legată determinarea
limitelor de utilizare a dreptului de legitimă apărare în timp. Aşa, de exemplu, dacă în caz de atac
războinic, cînd atacatului îi sunt puse cerinţe ca cedarea averii sau dacă această teroare prezintă
pericol evident, atiunci este necesar să te aperi, neaşteptînd realizarea actului de către infractor.
Referitor la cele expuse mai sus, М. И. Якубович aduce următorul exemplu: Toamna tîrziu
anchetatorul Semionov, se intorcea acasă de la serviciu. În unul dintre locurile mai întunecoase
de el sau apropiat două persoane, unul dintre care l-a speriat cu cuţitul, cerînd ca acesta să-i dea
ceasul de mînă şi jaketa. Semionov, dezbrăcînd jaketa, a scos arma şi l-a rănit mortal pe unul
dintre infractori. Al doilea infractor a reuşit să fugă. Din exemplul adus observăm că atacul încă
8
nu începuse, dar el prezenta un pericol evident, anume acest fapt a justificat acţiunea lui
Semionov.
Examinînd existenţa pericolului material, ca una din condiţiile legitimei apărări, care se
referă la atac, nu trebuie să trecem cu vederea problema pricinuirii daunei atacantului după
terminarea atacului. Apărarea nu se consideră legitimă, dacă a fost săvîrşită după aceea, cînd
atacul a fost preîntîmpinat sau terminat şi pentru folosirea mijloacelor de apărare nu este timpul
şi acţiunile apăreau nu ca autoapărare, ci ca act de răzbunare.
În cazurile, cînd dauna este pricinuită contra unui atac finalizat, cînd necesitatea folosirii
mijloacelor de apărare a fost inutilă, acţiunile săvîrşite în dependenţă de circumstanţe pot fi
examinate ori ca omor premeditat fără circumstanţe atenuante, sau ca omor prin depăşirea limitei
legitimei apărări. De asemenea starea de legitimă apărare nu poate fi considerată eliminată şi în
cazul cînd actul de autoapărare a urmat imediat după atacul terminat, dar din anumite
considerente pentru apărător nu era clar momentul sfîrşirului atacului.
Din cele expuse se poate face o concluzie referitor la faptul că nu poate fi stabilit un
anumit criteriu prealabil. În fiecare caz aparte al atacului, momentul începerii atacului, la fel ca şi
momentul finalizării lui, poate fi stabilit numai după studierea tuturor circumstanţelot. Este
necesar de luat în considerare faptul că atacul se produce pe neaşteptate, şi că persoana care a
fost supusă atacului trebuie să ia o decizie imediată, şi încă faptul, că persoana aflîndu-se în stare
de şoc, poate considera că atacul mai continuă iar ea se apără.
Existenţa atacului material, ca una din condiţiile legitimei apărări are o importanţă
specifică în practica organelor de poliţie. Problema despre momentul începerii atacului asupra
unui lucrător de poliţie, care este obligat să ocrotească ordinea publică, securitatea cetăţenilor, să
ducă lupta cu infractorii de drept, trebuie soluţionat şi examinat reeşind din specificul serviciului.
Într-un caz începutul atacului infractorului poate corespunde cu apariţia pericolului evident
pentru lucrătorul de poliţie, în alt caz acest pericol este destul de real şi lucrătorul poliţiei,
neaşteptînd începutul atacului trebuie să preîntîmpine posibila săvîrşire a infracţiunii. В. Н.
Козак aduce următorul exemplu, referindu-se la cazul dat:
În noaptea de 8 mai a anului 1958 la locuitoarea or. Nozîbcova, Pinciucova au bătut la
fereastră doi necunoscuţi. Ei au scos stăpîna în ogradă şi spunîndu-i că au întîrziat la trenul ce
pleca în oraşul Gomel, au lăsat la ea un sac cu lucruri, promiţînd că pe data de 9 mai noaptea vor
veni să le ia. Pinciucova, bănuind că lucrurile au fost furate, a declarat la poliţie. Noaptea
următoare cei doi veniseră după sac, dar în şopronul unde era sacul se aflau şi lucrători ai
poliţiei. Unul dintre infractori avea armă care a fost observată, cînd al doilea infractor a aprins
bricheta. Pentru a preîntîmpina acţiunile infractorului înarmat, lucrătorul poliţiei a tras din armă,
rănindu-l pe infractor mortal. Al doilea a fost de asemenea reţinut. Mai apoi a fost determinat că
9
în sac se aflau lucruri fuarte, care urmau a fi vîndute la piaţă. În aşa fel, observăm că în cazul dat
posibilitatea atacului era atît de evidentă, încît folosirea armei se consideră legitimă, cu toate că
atacul nu începuse încă12.
Atacul trebuie să fie real. Legitima apărare contra unei ameninţări reale a fost aprobată de
către Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS la 4 decembrie 1969 “Despre aplicarea de către
instanţele judecătoreşti a legislaţiei cu privire la legitima apărare”, în care se menţionează că în
unele cazuri instanţele judecătoreşti nu cunosc sfera de legitimă apărare în împrejurările unei
ameninţări reale de atac sau cînd persoanei care se apără nu-i era clar momentul începerii
atacului. În legătură cu aceasta, Plenul Judecătoriei Supreme a dat instanţelor judecătoreşti
următoarea indicaţie: “starea de legitimă apărare apare nu numai în momentul atacului, dar şi
atunci cînd există o ameninţare reală de atac”. Conform acestei condiţii, apărarea este posibilă
numai contra unui atac real existent. Acţiunile săvîrşite în stare de legitimă apărare, numai atunci
înlătură pericolul real al faptei, cînd atacul există real, dar care nu există numai în imaginaţia
persoanei. Numai atacul real crează dreptul la legitima apărare. Dacă el nu există, atunci nu
există nici drept la legitima apărare contra unui atac aparent, care nu este evident. Cînd
întradevăr nu există nici un pericol a înfăptuirii unei fapte social periculoase, acţiunile săvîrşite
sunt din punct de vedere obiectiv social neutre, şi se consideră ca acţiuni malefice.
În literatura de specialitate sunt două păreri referitor la caracterul real al atacului, ca una
din codiţiile legitimei apărări a atacului. Unii cercetători în materie consideră că atacul real este
un semn necesar, care caracterizează atacul în legitima apărare13. Alţii, însă, resping acest semn
al atacului, ca fiind inutil14.
Aşa deci, В. Ф. Кириченко menţionează, că determinînd pentru atac un nou semn, adică
caracterul real al lui, atacul trebuie să fie atac. Mai corect ar fi faptul de a nu stabili acest semn
inutil, dar de a pune întrebarea despre urmările unei imaginaţii greşite ale persoanei referitor la
legitima apărare15. Tot В. Ф. Кириченко răspunde la întrebarea pusă de el: cererea caracterului
real al atacului nu este decît necesitatea unei analize corecte a situaţiei, adică necesitatea evitării
uor greşeli16.
Acţiunile săvîrşite pentru a preîntîmpina un atac nereal, care nu există decît în imaginaţia
persoanei, nu trebuiesc confundate cu aşa numita apărare fictivă. Apărare fictivă are loc atunci,
cînd o persoană crede că se produce un atac, care în realitate nu există. În astfel de cazuri
persoana pote fi trasă la răspundere pentru săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă, dacă ea ar
fi putut să-şi dee seama că atacul este de fapt inexistent. Atacul creat numai în inmaginaţia
12
В. Н. Козак, Право граждан на необходимую оборону, pag. 77;
13
М. И. Якубович, op. cit., pag. 103;
14
В. Ф. Кириченко, op, cit., pag. 35;
15
Ibidem, pag. 35;
16
Ibidem, pag. 35;
10
persoanei şi cauzarea în legătură cu acest fapt al unor daune unei oarecare persoane, trebuie să
ceară răspundere, şi aici nu există situaţie care ar exclude răspunderea penală. Examinînd
întrebarea despre caracterul real al atacului, trebuie să examinăm şi problema permiterii unor
mecanisme de apărare, predestinate preîntîmpinării atacului pe calea pricinuirii daunei
atacantului.
Prin urmare, pentru a desemna legitima apărare ca acţiune legitimă, este necesar de a
determina condiţiile care se referă la atac, şi anume:
 atacul trebuie să fie obiectiv periculos şi nelegitim;
 atacul trebuie să fie material, început şi neterminat;
 atacul trebuie să fie real, dar nicidecum imaginar.
Condiţiile privind actul de legitimă apărare sunt următoarele:
1.) apărarea trebuie să fie înfăptuită pentru a cauza prejudiciu numai persoanei care atacă şi
nicidecum altor persoane;
2.) apărarea este admisă pentru a respinge un atac îndreptat atît contra intereselor colective, cît şi
celor individuale;
3.) apărarea trebuie să fie îndelinită în limitele ei, fără, însă a le depăşi.
Prima condiţie arată împotriva cărei persoane se admite legitima apărare. Deci, numai cel
care atacă prin acţiunile sale poate constitui obiectul unor acte de apărare. Apărarea se consideră
legitimă cînd se înfăptuieşte contra infractorului ci nu contra cunoscuţilor atacantului, rudelor,
prietenilor lui. Dacă apărarea se exprimă prin acţiuni îndreptate spre evitarea atacului, atunci ea
nu este din punct de vedere juridic legitimă apărare, deoarece ultima trebuie să exprime acţiuni
active pentru a preîntîmpina fapta periculoasă, prin pricinuirea daunelor atacantului.
Apărarea, care se reduce numai la evitarea loviturilor, nu întreţine o apărare reală. Numai
o apărare, care se îndeplineşte pe calea pricinuirii daunelor atacantului, prezintă o garanţie contra
faptei periculoase. Apărarea, poate fi exprimată prin diferite mijloace de pricinuire a daunelor
atacantului sau intereselor sale, prin leziuni corporale, privare de libertate în diferite forme
violente (dezarmare) şi chiar prin lipsirea de viaţă.
Apărarea poate fi realizată şi pe calea distrugerii sau lichidării armei sau a altor mijloace
periculoase ale atacantului. De exemplu, omorul cânelui, pe care atacantul îl folosea pentru a
ataca. Pentru reţinerea infractorului, care încearcă să fugă cu un mijloc de transport, se poate
utiliza arma de foc pentru a face o împuşcătură în pneuri.
Pricinuirea uneia sau altei daune atacantului trebuie să fie condiţionată de necesitate,
bazată pe atac, altfel pricinuirea daunelor va prezenta pericol social şi va avea ca urmare
răspundere generală, sau depăşirea limitelor legitimei apărări. Privarea cetăţenilor de dreptul de
apărare duce la limitarea dreptului de legitimă apărare. În plus, acest lucru stimulează crearea
11
unei situaţii de nepedepsire a infractorului, care la rîndul său îngreunează lupta cu elementele
periculoase.
În legătură cu aceasta este necesar de a arăta faptul că în legitima apărare nu este neapărat
necesară provocarea daunelor atacantului pentru prevenirea atacului. Posibilitatea adresării
organelor corespunzătoare ale puterii, sau scăparea prin fugă, nu exclud dreptul la legitima
apărare.
Bazăndu-se pe practica juridică, se pot aduce un şir de exemple, cînd cetăţenii se
confruntă cu infractorii provocîndu-le vătămări, daune, care sunt recunoscute de organele puterii
legitime. Însă lucrătorii poliţiei, cînd se confruntă cu infractorii, trebuie să reeasă din faptul că ei
sunt reprezentanţii direcţi ai puterii, şi fiind înarmaţi, în unele cazuri pot preîntîmpina săvîrşirea
atacului, fără a provoca daune mari atacantului. Apărarea se consideră legitimă, atunci cînd nu
este îndreptată contra persoanelor terţe. Apărarea unor interese prin intermediul pricinuirii
daunelor personalor terţe ci nu atacantului, nu constitue legitimă apărare. În cazuri deosebite
poate fi vorba despre un act legitim al legitimei apărări.
A doua categorie a legitimei apărări care se referă la apărare este că apărarea este admisă
pentru a respinge un atac îndreptat atît împotriva intereselor colective cît şi ale celor individuale.
Conform Codului Penal al R. Moldova, art. 13, legitima apărare constituie acţiunile care
sunt îndreptate pentru ocrotirea şi apărarea intereselor sociale şi individuale ale persoanelor ţării.
În aşa fel, legislaţia penală a R. Moldova nu contrapune interesele individuale intereselor
de stat, colective şi nici altor persoane. În unele cazuri au fost comise greşeli la apărarea
intereselor persoanelor terţe, şi anume în cazurile legate de omorul atacantului. Contraatacul se
admite nu numai atunci, cînd este unicul mijloc de apărare, dar şi atunci cînd persoana atacată
avea şi alte posibilităţi de a apăra interesele statului, societăţii, ale ei proprii sau a altor persoane
(să cheme în ajutor reprezentanţii ordinii publice, să fugă). În legătură cu aceasta, M. С.
Шаргородский spune: “dacă persoana este atacată fără nici o bază legală, ea are dreptul să se
apere chiar şi atunci cînd ar putea să se salveze prin fugă. Persoana pe care un atacant vrea să o
lovească nu este obligată să ia în considerare faptul că poate fi un bun sportiv şi că ar putea să
fugă, scăpînd astfel de lovitură. Persoana are dreptul civil şi poate chiar să omoare atacantul,
nepurtînd pentru aceasta nici o răspundere.
Conform legislaţiei penale a R. Moldova, apărarea intereselor statale, sociale sau
individuale în stare de legitimă apărare prin intermediul pricinuirii daunelor fizice atacantului,
nedepăşind legitima apărare, este social utilă, lucru de care sunt conştienţi atît cetăţenii împarte
cît şi societatea în întregime. De aceea, legislaţia în vigoare nu limitează această activitate cu
careva condiţii, recunoscînd această activitae ca absolut independentă. De aici rezultă că, prin
existenţa pericolului social al atacului asupra drepturilor individuale, persoana poate îndeplini
12
apărarea independent, dacă are sau nu posibilitatea de a scăpa cu fuga sau dacă îşi vor îndeplini
funcţiile organelor de apărare. Deoarece pricinuirea daunelor fizice ca un mijloc evident al
pericolului are loc în momentul contraatacului, apare întrebarea despre legitimitatea
mecanismelor de apărare instalate, sau altor mijloace, determinate pentru preîntîmpinarea
atacului, prin intermediul pricinuirii daunelor fizice persoanei, care atentează interesele ocrotite.
Permit instalarea unor astfel de mecanisme Н. Н. Паше-Озерский 17 şi И. С. Тишкевич 18.
Această problemă a fost pusă în discuţie de către teoreticienii dreptului penal. În calitate
de argument se prezintă presupunerea că instalarea acestor mecanisme de apărare prezintă
pericol social pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor19.
Soluţionînd această problemă este necesar, după părerea mea, de a răspunde la întrebarea:
viaţa şi sănătatea căror cetăţeni este pusă în pericol în acest caz?.
Dacă crearea macanismelor de apărare este periculoasă pentru cetăţeni, care nu urmăresc
realizarea unei infracţiuni, atunci desigur, instalarea lor din punct de vedere al dreptului penal şi
al moralei nu este binevenită. Dar, ca rezultat apare o altă înrebare: ce poate să caute un om
cinstit noaptea într-un depozi cu materiale?. Este evident, că această persoană care încearcă să
pătrundă în acel depozit urmăreşte un singur scop – de a înfăptui o infracţiune. Şi dacă alt
cetăţean în scopul apărării proprietăţii de stat, îi provoacă daune fizice infractorului, aceste
acţiuni vor fi clasificate ca stare de legitimă apărare. Iar dacă leziunile corporale sunt provocate
de mecanismele de apărare, atunci rezultatul este unul şi acelaş, nu poartă răspundere penală.
După părerea mea, nu există o bază de argumente, care ar face să credem că aceste
mecanisme prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor, care nu lezează interesele
statului sau ale altor persoane.
Următoarea condiţie care determină caracterul legitim al apărării ce se referă la apărare
este nedepăşirea limitelor legitimei apărări. Legea penală (art. 13 din Codul Penal al R.
Moldova) nu dă o definiţie clară limitelor legitimei apărări. Alineatul 2 al Codului Penal al R.
Moldova prevede: ” depăşirea limitelor legitimei apărări o constitue necorespunderea vădită a
apărării cu caracterul şi pericolul tentativei”. De aici rezultă, că pentru ca apărarea împotriva
unui atac să fie considerată legitimă, trebuie să existe un anumit raport între acţiunile în cadrul
legitimei apărări, pe de o parte şi atac, pe de altă parte.
Prin limitele legitimei apărări se subînţelege corespunderea mijloacelor şi măsurilor de
apărare, caracterului intrensiv al atacului. Limitele legitimei apărări trebuie de asemenea
determinate şi de caracterul lucrului apărat. Apărarea trebuie să corespundă caracterului şi
pericolului atacului. Definind noţiunea de limite ale legitimei apărări trebuie de avut în vedere,
17
Н. Н. Паше-Озерский, Необходимая оборона и крайнея необходимость, M., 1962, pag. 85;
18
И. С. Тишкевич, Условия необходимой обороны, M., 1969, pag. 62;
19
13
că bazîndu-se pe circumstanţe concrete şi situaţia dată, persoana care se apără, se poate apăra cu
aşa mijloace, care pot preîntîmpina atacul şi prin aceasta să nu provoace moartea sau leziuni
corporale grave atacantului. Însă, din cele menţionate mai sus, nu reese faptul că în toate cazurile
trebuie să se prezinte cererea despre echivalenţa obligatorie între atac şi apărare, deoarece acest
lucru ar duce la imposibilitatea aplicării legitimei apărări în practică. În situaţia creată, nu ar
putea să-şi apere averea de la atacul periculos prin intermediul pricinuirii daunelor fizice
infractorului, iar persoana care este atacată în scopuri violente nu ar putea preîntîmpina violul
prin intermediul pricinuirii daunelor atacantului, şi în aşa daune ca leziuni corporale sau chiar
omor. Iată de ce nu trebuie de înaintat în calitate de condiţie obligatorie, ca dauna cauzată
atacantului să fie obligatorie mai mică ca dauna provocată persoanei ce se apără. Aceasta şi este
una din deosebirile legitimei apărări de extrema necesitate.
Dacă apărarea urmăreşte respingerea atacului ea trebuie să fie mai puternică, deoarece cu
o forţă mai mare se poate respinge un pericol. Dacă forţa apărării ar fi absolut egală cu forţa
atacului, acesta din urmă niciodată nu ar putrea fi respins. De aici rezultă încă o condiţie, şi
anume: dauna cauzată în stare de legitimă apărare nu trebuie să fie neapărat egală cu cea evitată,
ceea ce însemnă că cel ce se apără are dreptul să pricinuiască atacantului daune mai mari decît
cea care ar fi fost pricinuită în urma atacului.
Aşa dar prin limitele legitimei apărări se înţelege o anumită proporţie între modul de
apărare şi caracterul atacului, proporţii, care nu implică o deplină identitate între ele. Apărarea va
fi legitimă şi atunci cînd dauna cauzată atacantului va fi nu mai mică şi nici egală cu cea
intenţionată de el, dar chiar mai mare. Acest lucru se explică prin faptul că orice atac dă naştere
unei stări emotive a celui atacat, ce scoate din echilibrul psihic, ceea ce duce la intensificarea
măsurilor de apărare. Cele menţionate mai sus rezultă din hotărîrea Plenului Judecătoriei
Supreme a fostei URSS din 4 decembrie 1969. La rezolvarea problemei legitimităţii legitimei
apărări trebuie de avut în vedere că în stare emotivă , provocată de un atac subit, persoana care se
apără nu întotdeauna poate aprecia just caracterul pericolului şi alege mijloacele respective de
apărare, ceea ce natural, poate să aducă la consecinţe mai grave, pentru care el nu poartă
răspundere.
Limitele legitimei apărări sunt determinate nu numai de forţa , mijloacele şi intensitatea
atacului. Se ştie doar că legitima apărare se înfăptuieşte cu scopul de a respinge un atac periculos
împotriva intereselor statului, societăţii, a celui care se apără sau intereselor altor persoane. Acest
pericol are momentul său iniţial, există un anumit interval de timp şi apoi dispare. Atît timp cît
există un pericol real şi obiectiv de atac, există şi condiţiile de legitimă apărare, dacă ele nu
există, nu poate fi vorba de legitimă apărare. Apărarea, atît inaintea apariţiei pericolului, cît şi
după încetarea lui nu are nimic comun cu legitima apărare şi nici cu depăşirea limitelor ei.
14
Anume din această cauză este greu de acceptat părerea unor autori, care consideră că acţiunile
săvîrşite în mod inoportun (înaintea apariţiei pericolului sau după terminarea lui) trebuie să fie
considerate ca depăşire a limitelor legitimei apărări. A depăşi limitele legitimei apărări înseamnă
a ieşi din cadrul ei, a folosi metodele şi mijloacele care nu au fost dictate de necesitatea de a
respinge atacul. După cum am arătat, în puterea momentului neaşteptat şi a stării psihice din
cauza emoţiilor, atacul poate premări pericolul atacului şi poate folosi mijloace extreme de
apărare, dar el nu poartă răspundere pentru acest lucru, deoarece el se înşela, şi toată greutatea
consecinţelor se reduce în contul atacantului. Un caz invers, menţionat în lucrarea lui И. С.
Тишкевич, ne vorbeşte despre faptul că organele puterii deseori fac unele greşeli în soluţionarea
cazurilor “cu depăşirea limitelor legitimei apărări”20: un cetăţean a descoperit în livada sa nişte
hoţi şi a încercat să-i reţină. Ei, însă, au început să tragă din arme de foc. În scopul de
autoapărare cetăţeanul a tras din arma sa de vînătoare şi la rănit grav pe unul din hoţi.
Judecătoria Supremă a oprit procesul, reeşind din considerentele, că cetăţeanul în cauză acţiona
în stare de legitimă apărare şi că mijloacele folosite nu au întrecut caracterul şi pericolul atacului.
Reeşind din cele expuse putem considera că, pentru a cunoaşte limitele legitimei apărări
adică a intensităţii apărării şi intensităţii atacului trebuie să examinăm toate circunstanţele în
întregime şi anume:
 mijloacele folosite la atac;
 viteza şi mecanismele atacului;
 asupra cui este săvîrşit atacul şi importanţa aspectului atacului;
 puterea şi posibilităţile infractorului de a duce la capăt fapta;
 puterea şi posibilităţile celui ce se apără, vîrsta lui şi puterea fizică;
 caracterul lucrurilor apărate;
 mijloacele folosite de cel ce se apără.
§2. DEPĂŞIREA LIMITELOR LEGITIMEI APĂRĂRI ŞI RĂSPUNDEREA

Art. 13 al Codului Penal al R. Moldova prevede că este infracţiune acţiunea care deşi
întruneşte semnele unei infracţiuni prevăzute de Codul Penal, este săvîrşită în stare de legitimă
apărare. Tot în acest articol (alineatul 2) se prevede că depăşirea limitelor legitimei apărări o
constituie necorespunderea vădită a apărării şi pericolul tentativei. Deci, în legea penală este
vorba despre o necorespundere vădită a apărării cu caracterul şi pericolul atacului, şi nu despre o
apărare inoportună. Depăşirea limitelor legitimei apărări lipseşte acţiunile de apărare de caracter
legitim şi este examinată ca depăşire a limitelor legitimei apărări. Prin depăşirea limitelor
20
И. С. Тишкевич, op. cit., pag. 40;
15
legitimei apărări, cel care se apără întradevăr se află în stare de legitimă apărare, dar încalcă
limitele unei apărări legitime. În aşa fel, numai printr-o necorespundere vădită a apărării
caracterului şi pericolului atacului, are loc depăşirea limitelor legitimei apărări, care prezintă un
pericol social şi poate duce la răspundere penală. Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS în
decizia sa din 4 decembrie 1969 determină mai detaliat limiteleor legitimei apărări: “depăşirea
limitelor legitimei apărăriare loc atunci cînd persoana care se apără foloseşte mijloacele şi
metodele a căror aplicare nu era dictată de caracterul şi pericolul atacului, nici de împrejurări
concrete şi în acest mod s-a cauzat fără necesitate atacantulu daune destul de grave”.
Mijloacele de apărare necesare sunt determinate, în primul rînd de intensitatea atacului.
În cazurile cînd, pornind de la situaţia de fapt, era clar că puteau fi folosite mijloace de apărare
relativ reduse, are loc depăşirea limitelor legitimei apărări, dacă atacantului I se cauzeauă leziuni
corporale grave sau dacă el este ucis. Proporţia justă între mijloacele de apărare şi cele de atac se
constată în fiecare caz concret în baza analizei întregului dosar şi a împrejurărilor respective.
Mijloacele de apărare sunt determinate şi de valoarea intereselor luate sub apărare. Nu se
va considera depăşire a limitelor legitimei apărări cazurile cînd cetăţeanul, salvîndu-şi viaţa îl
omoară pe atacant, cînd femeia, apărîndu-se de tentativa unui viol îl omoară pe cel care o atacă,
cînd cetăţeanul, apărîndu-se de un oarecare bandit care încearcă să pătrundă în casa lui, foloseşte
arma pentru a se apăra, şi în acest caz răneşte sau ucide infractorul etc. Uciderea unui recidevist
în momentul săvîrşirii de către acesta a unei acţiuni de diversie este legitimă, în timp ce omorul
unui hoţ de buzunar care încearcă să fure bani, constituie o depăşire al limitelor legitimei apărări.
În cazurile relatate anterior este vorba de interese diferite şi deci mijloacele de apărare
trebuie să fie tot diferite. Problema referitor la faptul dacă au fost depăşite limitele legitimei
apărări depinde de personalitatea atacantului şi de posibilităţile celui care se apără în împrejurări
concrete care au luat naştere.
Depăşerea limitelor legitimei apărări se poate exprima prin intermediul şi caracterul
acţiiunilor de apărare. Se întîlnesc cazuri cînd apărarea survine în mod intensiv şi nu la
momentul potrivit: ori înainte sau după. Determinînd limitele legitimei apărări ca o
necorespundere evidentă a apărării caracterului şi pericolului atacului, în alineatul 2 al art. 13 al
Codului Penal al R. Moldova se are în vedere anume această depăşire. Contra acestei determinări
nu există contraargumente, dar există careva păreri care exprimă faptul că acea formulare include
în sine şi alte tipuri de depăşire a limitelor legitimei apărări.
Unii savanţi consideră că în alineatul 2 al art. 13 al Codului Penal al R. Moldova este
vorba, nu despre una, dar despre două tipuri de depăşire a limitelor legitimei apărări:
16
1. necorespunderea vădită a apărării caracterului şi pericolului atacului, neechivalenţa de

intensitate determinată de ansamblul de împrejurări şi exprimată în posibiitatea apărării cu
mijloace mai puţin active;
2. necorespunderea vădită a apărării pericolului atacului, disproporţia evidentă între obiectul
atacului (lucru ocrotit) şi dauna provocată atacantului21.
Această clasificare a depăşirii limitelor legitimei apărări este pusă în discuţie şi de către
alţi cercetători în domeniu. După părerea lui И. С. Тишкевич prin caracterul atacului în art. 13 al
Codului Penal se înţelege obiectul, mijloacele de acţiune şi alte semne ale faptei care determină
tipul atacului ( de exemplu prin caracterul său actul răzbinic este mai periculos decît furtul, dar
prin pericolul atacului – un grad diferit al atacului, puterii şi intensităţii lui etc). În calitate de
exemplu de depăşire a limitelor legitimei apărări de obicei se aduc cazurile cînd are loc apărarea
unui lucru fără importanţă mare pe calea pricinuirii daunelor atacantului care nu corespund cu
valoarea lucrului apărat22. De exemplu omorul premeditat a unui copil care intrat într-o livadă
străină să fure fructe sau legume. După părerea lui Н. Н. Паше-Отерский, infracţiunile care nu
au valoare periculoasă, adică atacul asupra unui lucru care nu are valoare importantă nu poate fi
considerat ca social periculos şi în legătură cu aceasta nu poate fi un factor juridic care ar cere
starea de legitimă apărare sau depăşirea limitelor ei.
Părtaşii ideii de recunoaştere a necorespunderii valorii lucrurilor ca unul din tipurile
depăşirii limitelor apărării nu aduc nici un exemplu din practica judiciară care ar demonstra
posibilitatea depăşirii, care s-ar exprima numai prin necorespunderea evidentă între daune,
pricinuite atacantului şi importanţa intereselor apărate.
Pentru determinarea limitelor legitimei apărări, trebuie de luat în consideraţie importanţa
şi rolul social al lucrului asupra căruia pretinde atacantul.
Legislaţia penală a R. Moldova, determinănd răspunderea penală pentru pricinuirea
daunelor în depăşirea limitelor legitimi apărări, prevede că această depăşire constituie o
circumstanţă care poartă o răspundere penală mai mică. Toate acestea duc organele judiciare şi
de anchetă la o soluţionare a problemei despre existenţa sau inexistenţa depăşirii limitelor de
legitimă apărare, nepermiţănd cazurile de pedeapsă a persoanelor care au depăşit limita legitimei
apărări. Practica judiciară arată că greşelile în folosirea legislaţiei rees din întrebuinţarea
incorectă şi se bazează pe un şir de probleme nesoluţionate care se referă la noţiune de depăşire a
limitelor legitimei apărări. În teoria dreptului penal, А. А. Герцензан, consideră că, depăşirea
limitelor legitimei apărări are loc atunci, cînd lipseşte cel puţin una din condiţiile care se referă la
21
В. Трактеров, Необходимая оборона, pag. 100-102;
22
Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag 63-64;
17
atac sau apărare23. Părerea lui este contrapusă de В. Н. Козак, în lucrarea “Право граждан на
необходимую оборону”.
Dacă e să privim problema dată din punctul de vedere al lui Герцензан, atunci ar trebui
să recunoaştem că se pot depăşi limitele legitimei apărări şi în condiţiile cînd lipseşte însăşi
starea de legitimă apărare. Este evident faptul că dacă la persoana atacată lipseşte scopul apărării
atunci nu poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimai apărări. Cele menţioanate, în mare
măsură se referă la cazurile cînd la apărare se provoacă daune nu infractorului direct al
pericolului ci persoanelor terţe24. În astfel de cazuri nu va avea loc depăşirea limitelor legitimei
apărări ci ori extrema necesitate ori o infracţiune care este nelegitimă şi depăşeşete limitele
legitimai apărări.
Depăşerea limitelor legitime apărări este posibilă numai în cazul cînd există toate
condiţiile care retermină starea de legitimă apărare şi paralel cu aceasta să fie luate în
consideraţie condiţiile care justifică acţiunile de legitimă apărare, excepţie făcînd doar depăşirea
limitelor legitimai apărări25.
Reeşind din cele menţionate, prin depăşerea limitelor legitimei apărări se înţelege
apărarea intereselor ocrotite de lege cu încălcarea limitelor de legitimă apărare.
Н. Н. Паше-Озерский arată că depăşirea limitelor legitimei apărări se exprimă prin
faptul că persoana care se află în stare de legitimă apărare, înfăpuieşte o apărare mai mare şi în
cazul apărării provoacă daune direct proporţionale caracterului pericolului atacului şi nu
adevereşte importanţa interesului apărat26.
După părerea mea esenţa noţiunii de depăşire a limitelor legitimei apărări este cea mai
veridică, dată de Н. Н. Паше-Озерский. Dar ea necesită o evaluare ma detaliată. Acest lucru
este necesar deoarece în problema depăşirii limitelor legitimei apărări nu există o părere unică în
teoria dreptului penal cît şi în practică. În teoria dreptului penal există o părere conform căreia
depăşirea limitelor legitimei apărări este posibilă şi în cazul unei apărări efectuate nu la timpul
potrivit. De exemplu А.А. Герценсон arată că: apărarea înainte de atac şi apărarea întîrziată nu
corespunde condiţiilor legitimei apărări, fiind astfel depăşirea ei, deoarece indeplinirea apărării
înainte de începerea atacului sau după ce a trecut un oarecare timp după atac nu este necesară.
Practica judiciară clasifică corect aceste cazuri ca depăşire a limitelor legitimei apărări27.
Trebuie de menţionat că părtaşii teoriei posibilităţii depăşirii limitelor legitimei apărări
din motivul că atacul nu a avut loc la momentul potrivit recunosc, că depăşirea limitelor în
23
А. А. Герцензан, Уголовное право, pag. 270;
24
Т. Ж. Шаргулидзе, Необходимая оборона, Тбилиси, 1966, pag. 117;
25
Ibidem, pag. 116;
26
Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag. 89;
27
А. А. Герценсон, op. cit., pag. 269;
18
apărare înainte de timp în practică nu se prea întîlnesc28, iar în ceea ce priveşte apărarea
întîrziată, aceasta prezintă un caz des întîlnit.
Însă dacă e să analizăm mai atent cazurile la care se referă părtaşii acestui punct de
vedere trebuie de evidenţiat că depăşerea limitelor legitimei apărări a fost fundamentată pe
principiul folosirii mijloacelor de apărare nu la timpul potrivit , dar cu necorespunderea apărării
caracterului şi pericolului atacului.
Posibilitatea depăşirii limitelor legitimei apărări pe principiul nefolosirii la timp nu reese
din lege. Н. И. Загородников menţionează că apărarea care apare nu la timp nu este un tip
aparte de depăşire a limitelor dar apare sub denumirea de apărare fictivă29. Starea de legitimă
apărare nu poate fi considerată înlăturată în cazul cînd actul de autoapărare a urmat imediat după
atac chiar şi după atacul terminat dar din circumstanţele dosarului reese că pentru persoana care
se apără nu era clar momentul terminării atacului. Din cele expuse rezultă că persoana care nu
este impusă unui atac real şi presupune greşit existenţa lui, acţionează în stare de apărare
fictivă30. Prin apărarea fictivă persoana pricinuia o daună mai mare atacantului care depăşea
limitele unei daune permise , în condiţiile unui atac real existent şi ea poartă răspundere pentru
depăşirea limitelor legitimei apărări. Prin urmare, şi în cazul dat este vorba despre faptul că se
pot depăşi limitele numai prin existenţa stării de legitimă apărare. Întradevăr, cum se pot depăşi
limitele legitimei apărări în condiţiile în care atacul nici nu a început sau s-a terminat deja? Atît
în cazul cînd atacul s-a început, cît şi în cazul cînd atacul a luat sfîrşit, în momentul săvîrşirii
unor acţiuni întreprinse în scopuri de apărare, atac nu există. Dacă e să fie aşa, atunci nu există
drept la legitima apărare, şi, dacă nu există acest drept, atunci se pune întrebarea: care limite nu
pot fi încălcate?
В. Н. Кириченко menţionează că după ce a trecut un oarecare timp după terminare
atacului şi pricinuirea daunei, nu mai poate fi vorba despre depăşirea limitelor legitimai apărări,
ci numai despre o răzbunare. Pricinuirea unor astfel de daune atacantului în cazuri aparte se
examinează ca linşare31.
Profesorul în drept М. И. Ангелов de asemenea menţionează că apărarea înainte sau
după atac, constituie o infracţiune, care se pedepseşte pe baza generală şi în corespundere cu
Codul Panal. Această cerinţă se bazează pe faptul că în cazurile legitimei apărări atacul trebuie
să fie direct şi real. Nu înzadar au fost aduse următoarele argumente. Ele ca şi presupunerile unor
autori demonstrează critica nejustificată a acestui punct de vedere despre posibilitatea depăşirii
limitelor legitimei apărări în timp.
28
И. С. Тишкевич, Защита ор преступных действий, М., 1961, pag. 39;
29
Н. И. Загородников, Преступления против жизни по советскому уголовному праву, M., 1991;
30
Ibideum, pag. 115;
31
В. Н. Кириченко, Основные вопросы учения о необходимой обороны, pag. 259;
19
Vorbind despre depăşirea limitelor legitimei apărări trebuie de menţionat faptul că

legitima apărare nu rar este însoţită de starea psihică ridicată. În psihologie această stare apare
sub denumirea de efect fiziologic. Sub noţiunea de efect fiziologic se înţeleg nişte tulburări
emoţionale puternice, care apar momentan şi decurg foarte rapid: în stare de efect conştiinţa,
capacitatea de a imagina şi a gîndi se îngustează, adică se micşorează, sau este suprimată. Aceste
tulburări emoţionale se exprimă în acţiuni greşite, printr-o vorbire neclară, iar acţiunile persoanei
sub aceste efecte se petrec exploziv32. Aceste tulburări emoţionale apar ca răspuns la reacţia
contra atacului periculos. Cu toate că persoana în cauză poate fi psihic sănătoasă, starea
emoţională puternică într-o oarecare măsură afectează autocontrolul asupra comportării sale. Iată
de ce persoana, care se află în stare de legitimă apărare nu întotdeauna poate să aleagă mijloacele
corespunzătoare pentru apărarea intereselor, se poate înşela în alegerea acestor mijloace. Însă
aceasta nu înseamnă că ea trebuie să poarte răspundere. Reeşind din aceeasi întrebare practica
judiciară nu este încă bine citată. În calitate de exemplu poate fi adus următorul: cetăţeanul C a
fost reţinut din cauza bănuirii de furt. Lucrătorul de poliţie M ia dat cetăţeanului C să semneze
protocolul despre reţinerea sa. Cetăţeanului C a refuzat să-l semneze şi a încercat să-l rupă, dar
nereuşindu-i acest lucru a încercat să-l lovească pe lucrătorul poliţiei M cu un scaun în cap. În
momentul cînd C a ridicat scaunul, M a tras în el cu arma şi la rănit mortal. Lucrătorul de poliţie
M a fost învinuit de omor premeditat. Plenul Judecătoriei Supreme a fostei URSS a respins
calificarea acţiunilor lucrătorului de poliţie M ca omor premeditat, recunoscînd că el se afla în
stare de legitimă apărare, dar care a depăşit limitele ei, deorece era posibil de tras cu arma în
umăr sau în mână. Cu aşa o determinare de depăşire a limitelor legitimei apărări nu putem cade
de acord. Psihologia demonstrează că persoana în stare de efect fiziologic uneori nu-şi poate da
seama de ceea ce face, nu este în stare să conducă acţiunile şi comportamentul său, fiind supusă
unei stări emoţionale puternice şi în acelaş timp slab recunoaşte caracterul şi importanţa33.
De aceea cererea mijloacelor corespunzătoare apărării de la persoana care se află în stare
de afect şi mai ales provocarea unor lovituri, care nu ar duce la moartea atacantului, care
atentează la interesele ocrotite de lege, contravine psihologiei şi reţinerii. Soluţionînd întrebarea
despre existenţa sau neexistenţa semnelor depăşerii limitelor legitimei apărări, judecata trebuie
să ia în consideraţie hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a fostei URSS, în cazurile de stare
psihică, provocată de atacul neaşteptat, persoana care se apără nu întotdeauna este în stare să ştie
caracterul pericolului şi să aleagă mijloacele corespunzătoare pentru apărare, care deseori pot
duce la urmări mai grave de care el nu poate purta răspundere.
Într-un şir de state pentru depăşirea limitei de legitimă apărare nu se poartă răspundere
penală. De exemplu în Codul Penal al Danemarcii este menţionat faptul că, depăşirea limitei de
32
П. И. Иванов, Психология, pag. 259;
33
П А Рудни, Психология, pag. 296;
20
legitimă apărare nu este pedepsită dacă ea într-o mare măsură este legată de existenţa stării de
apărare. Norme analogice sunt cuprinse în codurile penale ale altor state democratice.
Putem conchide că, orice infracţiune săvîrşită prin depăşirea limitei de legitimă apărare
este mai puţin periculoasă decît aceeasi infracţiune săvîrşită în lipsa acestor împrejurări. Această
idee şi-a găsit reflectare şi în legea penală.
Puctul 5 din art. 37 al Codului Penal al R. Moldova consideră drept circumstanţe
atenuante “săvîrşirea infracţiunii cu prilejul apărării împotriva unei tentative socialment
periculoase, chiar dacă au fost depăşite limitele legitimei apărări”. Depăşirea limitei de legitimă
apărare poate fi de mai multe feluri (după părerea lui Borodac A. în lucrarea “Drept penal”:
a) apărarea cu mijloace care nu corespund vădit cu mijloacele de atentare;
b) apărarea cu mijloace care pun în pericol viaţa şi sănătatea mai multor persoane;
c) apărarea după terminarea atacului dacă celui care se apără îi este clar momentul consumării
atacului.
Apărarea cu mijloace care nu corespund vădit cu mijloacele de atentare este una din cele mai
răspîndite forme de depăşire a limitelor legitimei apărări, care se întîlneşte în practica judiciară.
Constatarea lipsei de corespundere vădită între mijloacele apărării şi cele ale atacului se face în
baza studierii tuturor împrejurărilor şi a mijloacelor folosite în acţiunea de apărare 34. Totodată
trebuie de luat în considerare gradul de pericol al tentativei şi intervalul de timp în care putea fi
realizată, precum şi caracterul mijloacelor folosite de atacant. O importanţă deosebită la
constatarea acestui moment îl are valoarea obiectului la care a atentat atacantul. Cu cît mai
importante sunt valorile sociale la care se atentează cu atît mai importante trebuie să fie şi
mijloacele de apărare. După cum se ştie, gradul de pericol social al infracţiunii depinde, în
primul rînd de obiectul atentatului, adică de valorile sociale care sunt deteriorate sau puse în
primejdie de acţiunea infractorului.
Gradul mijloacelor de apărare depinde şi de personalitatea atacantului. Contra unui
recidevist deosebit de periculos, în caz de atac, putem să ne apărăm cu forţe mai mari decît
împotriva unei persoane de rînd sau a unui minor.
Mijloacele de apărare depind, de asemenea, de locul, timpul şi mijloacele de artac. Un
atac întreprins în locuri publice care denotă o vădită lipsă de respect faţă de ordinea publică şi
constituie o insultă la adresa cinstei şi demnităţii mai multor persoane, trebuie să fie respins cu
mijloace mai mari decît cele ce pot fi folosite împotriva unor acţiuni similare săvîrşite în
interiorul unui apartament, de exemplu.
Timpul de atac determină, de asemenea, importanţa mijloacelor de apărare. Pornind de la
problema cercetată în acest sens, putem afirma că numai unele şi aceleaşi acţiuni ale infractorului
34
Codul Penal al Republicii Moldova, art. 13 alin. 2;
21
capătă un grad diferit de pericol social, în funcţie de momentul în care au fosr săvîrşiteşi, prin
urmare, mijloacele de apărare împotriva lor trebuie să fie, de asemenea, diferite.
Putem examina un exemplu: pentru menţinerea disciplinei militare, comandantul în cazul
săvîrşirii unei infracţiuni de către ostaş în timp de pace, poate lua măsuri disciplinare, iar în timp
de mobilizare, poate aplica chiar şi pedeapsa capitală.
Apărarea cu o intensitate care depăşeşte intensitatea atacului nu este o noţiune fără
legătură cu cellelalte circumstanţe (metode, mijloace etc.). intensitatea depinde de mijloacele şi
metodele folosite.
În cazul de faţă, intensitatea include forţa, viteza atacului, gradul de mobilizare la
infracţiune a atacului, ceea ce determină condiţiile atentatului.
Este evident faptul că, lipsa de necorespundere a intensităţii atacului şi apărării, poate fi
considerată drept depăşire a limitei legitimei apărări: uciderea hoţului, în timp ce acesta băga
mâna în buzunar, tragerea unui foc de armă într-o persoană care atentează fiind neînarmată.
Referitor la problema dată hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a fostei URSS din 4
decembrie 1969 a prevăzut: “resolvînd problema prezenţei sau lipsei elementelor depăşirii
limitelor legitimei apărări, judecătorii nu trebuie să pornească numai de la criteriile
necorespunderii mijloacelor şi metodelor de apărare şi atac, dintre intensitatea apărării şi cea de
atac, dar să ia în considerare atît caracterul pericolului cît şi gradul de ameninţare pentru cel care
se apără, precum şi poaibilităţile acestuia de a respinge atacul (numărul atacanţilor şi celor care
se apără, vîrsta lor, starea fizică, armamentul) care puteau să influenţeze asupra corelaţiei reale
dintre puterea atacului şi a celui care se apără.
Apărarea cu mijloace care pun în pericol viaţa şi sănătatea mai multor persoane (folosirea
substanţelor explozive, toxice, a curentului electric ş.a.) se consideră depăşire a limitelor
legitimei apărări: potrivit regulii generale apărarea sepermite numai împtriva atacului, în timp ce
mijloacele susnumite pot pune în pericol sănătatea persoanelor care nu au nici o legătură cu
atacul.
Apărarea după consumarea atacului, cînd ceculi care se apără îi este clar momentul
terminării atacului: legitima apărare poate fi admisă numai împotriva une acţiuni periculoase,
care reprezintă o infracţiune sancţionată de Codul Penal.
Orice infracţiune are în componenţa sa patru elemente: obiectul, latura obiectivă,
subiectul şi latura subiectivă.dacă unul din aceste elemente lipseşte atunci nu mai poate fi vorba
de infracţiune. Acţiunile minorilor şi persoanelor iresponsabile pot pricinui daune considerabile
statului, organizaţiior obşteşti şi ctăţenilor. Dar, aceste persoane nu sunt subiecte de drept, atunci
apare întrebarea: prin ce metode trebuie să se apere o altă persoană împotriva acestor atacanţi?
Legea penală nu dă un răspuns clar la această întrebare. Teoria dreptului penal şi practica
22
judiciară au acumulat o anumită experienţă de luptă contra asemenea fenomene periculoase.

Persoana atacată de un minor sau de o altă persoană iresponsabilă are tot dreptul să se apere în
limitele permise de art. 143 al Codului Penal al R. Moldova dacă nu ştie despre aceste trăsături
specifice ale atacantului. Săvîrşind fapte social periculoase aceste persoane nu înţeleg pe deplin
caracterul lor, nu-şi pot conduce acţiunile sale, ceea ce exclude răspunderea penală şi respectiv
legitima apărare. Persoana poate fi pedepsită pentru acţiunile sale dacă înţelege, percepe, prevede
procesul lor de dezvoltare şi dauna ce poate surveni în urma lor. În cazurile cînd sunt puse în
pericol viaţa, sănătatea oamenilor şi alte valori sociale prin acţiunile acestor persoane şi dacă
pericolul în cauză nu poate fi lichidat prin alte mijloace, atunci cetăţenii pot recurge la legitima
apărare cu toate consecinţele respective. Acest lucru se poate justifica prin faptul că, interesele
statului, interesele obşteşti şi ale persoanlelor în genere, nu pot fi sacrificate intereselor altor
persoane nici chiar în cazul cînd aceştea din urmă sunt minori ori persoane iresponsabile.
Aplicarea legitimei apărări în asemenea cazuri reprezintă un mijloc eficient în combaterea unor
acţiuni social periculoase şi contribuie la menţinerea ordinii publice.
În jurisprudenţă se întîlnesc cazuri cînd are loc transformarea legitimei apărări în atac
adică, în urma depăşirii limitelor legitimei apărări cel ce se apără devine însuşi atacant. În astfel
de cazuri dreptul la legitima apărare îl obţine persoana care a atacat prima.
În coformitate cu principiile de bază ale dreptului penal depăşirea limitelor legitimei
apărări constiuie o infracţiune, adică este o forţă social periculoasă care implică răspundere
penală. În asemenea cazuri contra infracţiunilor săvîrşite cu depăşirea limitelor legitimei apărări
este admisă legitima apărare.
Latura subiectivă la depăşirea limitelor legitimei apărări.
Ca şi oricare altă infracţiune, depăşirea limitelor legitimei apărări constituie o acţiune
intenţionată. De aceea, omorul ca rezultat al depăşirii limitelor legitimei apărări se consideră
omor intenţionat. Această concepţie şi-a găsit confirmare în Hotărîrea Plenului din 9 ianuarie
1956. Prin urmare, apare o întrebare, ce formă de vinovîţie este necesară pentru a trage la
răspundere penală o persoană pentru omor sau pricinuirea unor leziuni corporale grave ori mai
puţin grave la depăşirea limitelor legitimei apărări. Unii autori (majoritatea neaducînd argumente
bine definite) consiferă aceste infracţiuni ca intenţionate35. Alţii consideră , că este o vinovăţie
neprevăzută36. Însă, după cum menţiona А. Н. Трайнин “ tăcerea legii despre forma de vinovăţie
nu poate trece cu vederea problema vinovăţiei, dar necesită o lămurire a legitimei apărări pentru
această formă de vinovăţie”. În legătură cu excesul de apărare acest lucru este important şi de
aceea, unii cercetători bazîndu-se pe lege, revin la o concluzier inversă: deoarece în art. 13, alin.
2 al Codului Penal al R. Moldova se arată despre o necorespundere evidentă a apărării
35
А.А. Пионтковский, op. cit., pag. 450;
36
Н. Н. Паше-Отерский, op. cit., pag. 88-89;
23
carcterului şi pericolului atacului, depăşirea limitelor legitimai apărări prezentînd astfel o

infracţiune premeditată37.
În cazurile unui exces de apărare subiectul recunoaşte că depăşeşte limitele apărării
permise şi fără necesitate pricinueşte atcantului moartea, leziuni corporale grave ori mai puţin
grave şi doreşte aceasta, sau conştient permite apariţia urmărilor menţionate social periculoase.
Mai des se întîlneşte cazul intenţiei indirecre, deoarece pricinuirea morţii atacantului sau a unor
leziuni corporale grave în majoritatea cazurilor nu constituie scopul persoanei care a depăşit
limitele legitimei apărări.
Persoana se strădueşte să prevină o infracţiune deosebit de periculoasă pe calea depăşirii
limitei legitimei apărări. La fel ca şi intenţia indirectă, intenţia directă la depăşirea limetelor
legitimei apărări poate fi:
1. determinată (concretizată);
2. nedeterminată (neconcretizată).
Întenţia nedeterminată întîlnită în excesul de apărare se exprimă prin faptul că, persoana
care se apără prevede posibilitatea pricinuirii daunelor atacantului, dar nu are o viziune clară
referitor la daune şi doreşte sau conştient permite apariţia unor urmări neconcrete a acţiunilor
sale. O trăsătură caracteristică a intenţiei la depăşirea limitelor legitimei apărări constă în faptul
că apare pe neaşteptate, în momentul atacului, care după regula generală este neaşteptată pentru
cel ce se apără. Dar şi în cazurile cînd ultimul prevede posibilitatea atacului, se pregăteşte pentru
preîntîmpinarea lui, intenţia în depăşirea limitelor legitimei apărări apare în momentul apare în
momentul preîntîmpinării atacului, deoarece pîna la el nu erau cunoscute acele împrejurări
concrete de care ar fi depins limitele apărării. În practică nu se întîlnesc cazuri cînd intenţia în
excesul de apărare ar apare cu mult pînă la atac şi, prin urmare, ar avea un caracter de intenţie
premeditată.
În literatură, predomină o părere conform căreea, vinovăţia în săvîrşirea infracţiunii se
exprimă prin depăşirea limitelor legitimei apărări, are un caracter dublu al vinovăţiei şi deaceea
trebuie examinată aparte cu referire la depăşire şi la urmări. Unii părtaşi ai acestui punct de
vedere consideră să este posibilă şi aşa o situaţie în care limitele apărării permise se depăşesc
neprecaut, dar rezultatul devine intenţionat şi propun s-o examineze această depăşire ca o
infracţiune premeditată38.
Cu acest punct de vedere nu cred că trebuie să fim de acord. Ca o condiţie a pedepsirii
depăşirii limitelor legitimei apărări este apariţia unor urmări social periculoase determinate.
Legea examinează excesul apărării şi urmările ei ca o singură faptă (omor, leziuni corpoarle
grave sau uşoare), de aceea forma vinovăţiei la asemenea săvîrşirea acestor infracţiuni, ca şi a
37
M. Blum, op. cit., pag. 59-60;
38
В. Н. Кириченко, op. cit., pag. 75-78;
24
altor multe, trebuie stabilită după aceea dacă recunoştea subiectul pericolul social al acţiunilr
sale, presupunea el urmările social periculoase ale acţiunilor sale şi ce atitudine avea el faţă de
ele.
Examinarea în parte a vinovăţiei cu referire la infracţiune (acţiune sau inacţiune) şi la
pericolul social al rezultatului este adeverit după părerea lui И. С. Тишкевич prin anliza părţii
subiective nu a tuturor infracţiunilor dar numai ale următoarelor:
 cînd apariţia unui rezultata determinat social periculos mai grav este un semn de calificare
( pricinuirea unor leziuni corporale grave care pot duce la decesul personei);
 cînd prin exestenţa intenţiei cu referire la urmările faptei se transformă într-un atac periculos
asupra altui obiect şi se califică conform altui articol al codului Penal.
Partea subiectivă a infracţiunii exprimată prin depăşirea limitelor legitimei apărări, se
caracterizeză nu numai prin intenţie dar şi prin motivele determinate şi scopul acţiunii. Motivul
şi scopul infracţiunii sunt echivalente cu motivele şi scopurile persoanei care acţionează în stare
de legitimă apărare. Unii autori nu fac diferenţă între ele. Dar acest lucru nu implică încredere,
deoarece motivul legitimei apărări este o acţiune social utilă iar motivul infracţiunii la depşirea
limitelor legitimei apărări nu pot coincide, deoarece este diferită natra acestor acţiuni. În primul
caz persoana acţionează în corespundere cu normele de drept şi cerinţele morale, iar în al doilea
caz neagă cerinţele legii şi pe cele morale, care determină condiţiile şi limitele legitimei apărări,
provoacă nedisciplină. Prin urmare în legitima apărare ca motiv al comportării persoanei apare
dorinţa de a apăra interesele ocrotite de lege de la atacul social periculos pe calea preîntîmpinării
în limitele permise de lege, iar în excesul de apărare motivul infracţiunii este ocrotirea acelor
interese cu trecerea limitelor permise.
Trăsăturile expuse mai sus a laturii sibiective a infracţiunii exprimate prin depăşirea
limitelor legitimei apărări fac imposibilă pregătirea către aceste infracţiuni şi atacul asupra lor.
Legea penală întotdeauna examinează depăşirea limitelor legitimei apărări ca o
circumstanţă atenuantă, stabilind o pedeapsă scăzută pentru provocarea morţii sau a leziunilor
corporale grave în rezultatul unor astfel de depăşiri. Conform Codului Penal al R. Moldova şi al
altor ţări, omorul cu depăşirea limitelor legitimei apărări se pedepseşte cu privaţiunea de libertate
pe termen de pîna la doi ani sau muncă corecţională pe termen de pînă la un an de zile; iar
provocarea în aceleaşi împrejurări a leziunilor corporale grave sau uşoare - se pedepseşte cu
privaţiunea de libertate pe termen de pîna la un an sau muncă corecţională pe termen de pînă la
un an de zile. În aşa fel legea predispune judecătorilor mari posibilităţi la individualizarea
pedepsei pentru depăşirea limitelor legitimei apărări luînd în consideraţie cracterul depăşirii,
urmările ei, alte împrejurări concrete şi personalitatea vinovatului. Cu părere de rău, aceste
posibilităţi pentru pedeapsa infracţiunii în condiţiile depăşirii limitei legitimei apărări aproape că
25
nici nu se folosesc, iar în dosarele despre excesul apărăririi care au dus la leziuni corporale grave
sau mai puţin grave, nu se folosesc în mare măsură.
Acestea fiind spuse, aş putea conchide că legitima apărare contituind una din acele cauze
caree înlătură caracterul periculos al faptei, are în prezent un rol important în viaţa social
politică, determinînd omul, adică personalitatea sa la acţiuni care să fie social utile, de
preîntîmpinare a unor fapte social periculoase, care lezează atît interesele personale cît şi cele
obşteşti sau de stat.
26
CAPITOLUL II. EXTREMA NECESITATE – CA CIRCUMSTANŢĂ CE ÎNLĂTURĂ

CARACTERUL PERICULOS AL FAPTEI
§1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
În viaţa de toate zilele se ivesc uneori situaţii provocate fie de fenomene naturale, fie de
oameni, care pun în pericol diferite valori sociale apărate de lege a căror salvare nu este posibilă
decît prin săvîrşirea unei fapte care în mod obişnuit este socotit drept infracţiune. În astfel de
situaţii fapta, săvîrşită cu scopul de a salva valorile sociale aflate în pericol, se consideră ca fiind
săvîrşită în stare de extremă necesitate. Preîntîmpinînd infracţiunea şi lichidînd pericolul creat,
cetăţenii uneori se află în aşa situaţii cînd pentru salvarea unui bun material trebuie să jertvească
cu altul care se află , de asemeni, tot sub ocrotirea legii. Dacă sunt precăutate toate regulile,
acţiunile cetăţeanului care doreşte să preîntîmpine dauna sau semnele unei infracţiuni devin
social binevenite. Ele nu aduc persoana la răspundere penală, dar reprezintă chiar o faptă care
merită să fie uneori stimulată.
Articolul 14 al Codului Penal al R. Moldova prevede: “nu constitue o infracţiune
acţiunea, care deşi întruneşte trăsăturile unei fapte prevăzute în partea specială a acestul Cod,
care a fost săvîrşită în stare de extremă necesitate, adică înlăturare unui pericol care ameninţă
interesele Republicii Moldova, interesele obşteşti ale persoanei sau drepturile persoanei
respective ori altor cetăţeni , dacă în împrejurările date pericolul nu putea fi înlăturat prin alte
mijloace şi dacă prejudiciul cauzat este mai mic decît cel ce se evită”.
Majoritatea cetăţenilor preîntîmpinînd în asemenea cazuri pericolul se conduc de
sentimentul datoriei, de codul moral, şi, în asemenea cazuri persoana îşi poate jertvi viaţa sau
sănătatea ori averea personală.
După caracterul intereselor apărate extrema necesitate nu se deosebeşte de legitima
apărare, însă, după izvorul pericolului între ele există deosebiri materiale. Cazul de extremă
necesitate apare atunci cînd se ciocnesc două interese ocrotite de lege, iar salvarea unuia dintre
ele se face posibilă numai prin încălcarea alteia. Astfel de cazuri pot fi diferite.
Rolul institutului extremei necesităţi în socuietate este determinat în baza direcţionării
social politice şi folosului social. Direcţionarea social politică şi folosul social a acestui institut în
societate îşi găseşte exprimare evidentă prin faptul că oamenii înlătură pericolul care ameninţă
interesele statului, socale, individuale, jertvind alte valori sociale sau individuale, dauna fiind
mai mică decît cea posibilă.
Desigur, mulţi pot să contrazică faptul că un cetăţean care acţionează în stare de extremă
necesitate manifestă în comparaţie cu legitima apărare un act de eroizm, deorece el înlătură
pericolul pe baza altui pericol, pricinuind daune unei alte persoane terţe. Dar această contrazicere
ar fi nedreaptă deoarece ea nu ia în considerare următoarele momente importante:
27
 în primul rînd, este vorba despre starea de extremă necesitate, care are loc numai în cazuri
excepţionale, cînd un interes social sau individual este pus în pericol numai pe calea
încălcării altor interese ale unei terţe părţi;
 în al doilea rînd, apărarea unui interes socoal sau individual în starea de extremă necesitate
este posibilă numai în corespundere cu condiţiile cerute;
 în al treilea rînd, apărarea în starea de extremă necesitate ale intereselor sociale sau
individuale este dreptul cetăţeanului, dar nu constituie o obligaţiune de drept39. Aceata este o
obligaţiune morală a oricărui cetăţean pentru a înlătura în aşa fel pericolul, care ameninţă un
interes socoal ori individual ori care nu poate fi înlăturat decît în acest mod.
Putem examina un exemplu: dacă un cetăţean vede pe cineva care se află într-o situaţie
periculoasă pentru viaţa sa (se îmbolnăveşte grav sau se înneacă), iar salvarea lui este posibilă
numai pe calea samovolnică (folosirea automobilului străin pentru salvarea bolnavului sau a unei
bărci pentru salvarea de la înnec a persoanei fără voie), şi se hotărăşte să înfăptuiască un
asemenea lucru de salvarea a vieţii acestei persoane, atunci, fapta lui este utilă societăţii.
Direcţionarea social utilă a cetăţeanului pentru a apăra interesele statului sau cele individuale se
înfăptuieşte în cazurile de extremă necesitate. Desigur o astfel de participare la apărarea
intereselor statului sau ale celor individuale presupune de a învinge rămăşiţele raţiunii omeneşti,
în particular egoizmul, atitudinea indiferentă pentru apărarea intereselor de stat, ale celor sociale
sau individuale, care se află în pericol şi au nevoie de ajutor.
Rolul institutului extremei necesităţi în comparaţie cu rolul legitimei apărări este puţin
mai limitat în societate. Cele menţionate pot fi argumentate astfel:
 dreptul penal şi morala socială permit apărarea intereselor de stat şi ale celor individuale prin
intermediul legitimei apărări numai atunci cînd acest act reprezintă un mijloc extrem de
apărare a intereselor. După cum prevede Codul Penal, legitima apărare constituie acele
acţiuni îndreptate spre înlăturarea pericolului; şi dacă acest pericol nu putea fi înlăturat în alt
mod;
 în cazul extremei necesităţi legea penală nu permite, spre deosebire de legitima apărare,
salvarea unuia sau altui interes pe baza altuia egal ca valoare sau mai valoros, se exprimă
prin lege ca prin actul de extremă necesitate să fie pricinuită a daună nu mai mare decît cea
posibilă.
Pe poziţia limitării extremei necesităţi în comparaţie cu legitima apărare se află atît
legislaţia penală naţională cît şi legislaţiile altor ţări democratice.
Cu totul altă definiţie are institutul extremei necesităţi în concepţiile filozofice. Astfel,
Hugo Groţius, care este numit şi părintele dreptului penal în lucrarea sa “Dreptul la război şi
39
Н. Н. Паше-Озерский, Необходимая оборона и крайнея необходимость, M., 1962, pag. 129;
28
pace” (1625), menţionează că, “dreptul la extrema necesitate este bazat pe dreptul natural” 40. De
aceeaşi părere era şi filozoful Puffendorf, care atribuia actul de extremă necesitate instinctului de
conservare a oricărui om (ardar propria solutis conservandos41).
Fihte, la rîndul său examinînd cazul de extremă necesitate, cînd viaţa unei persoane este
salvată pe contul vieţii altei persoane, menţiona că în acest caz nici nu poate fi vorba despre un
drept oarecare, ci despre putere şi liberul arbitru.
Dreptul la extrema necesitate poate fi determinat ca dreptul de a te considera eliberat de
vre-o oarecare posibilă sferă de drept42. Această teorie a înlăturat dreptul la extrema necesitate
din sfera de drept: acţiunea săvîrşită în stare de extremă necesitate este o acţiune legitimă şi
constituie o acţiune independentă.
Spre deosebire de Fihte, Heghel considera acţiunea săvîrşită în stare de extremă
necesitate ca “îndeplinirea dreptului” ca o acţiune legitimă. El nu vorbea despre o acţiune de
necesitate, ci doar despre dreptul necesităţii, recunoscînd dreptul la extrema necesitate pentru
apărarea vieţii ca bază a modului de viaţă a personalităţii în cadrul manifestării în parte a lui, de
exemplu dreptul proprietarului.
Examinînd cele expuse mai sus, aş putea considera că extrema necesitate constituie un
act legitim, atunci cînd el corespunde situaţiei şi nu depăşeşte anumite limite. Îar pentru a fi ferm
convinsă că acest act este legitim trebuie de examinat interesele apărate în cazul extremei
necesităţi.
Starea de necesitate este starea în care se găseşte persoana, care este nevoită să
săvîrşească a faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la pericol iminenet şi care nu
putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa sau a altei persoane, sau un
bun important al său sau al altuia, ori un interes obştesc. Această definiţie este dedusă în lucrarea
lui Bulai Costică “Drept penal”, aducîndu-se următorul exemplu: pentru a transporta de urgenţă
la spital un pieton grav rănit, o persoană foloseşte în mod ilicit automobilul parcat în preajmă sau
constrînge pe un conducător de autovehicul să transporteze rănitul la spital, etc.
Constrîngînd o persoană la săvîrşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a salva
anumite valori importante de la un pericol evident, starea de necesitate constituie ca şi legitima
apărare o cauză care înlătură caracterul penal al faptei. Ca şi în cazul legitimei apărări la starea
de necesitate pericolul poate fi înlăturat atît prin fapta persoanei aflate în pericol cît şi prin fapta
altei persoane care îi vine în ajutor.
Starea de extremă necesitate se deosebeşte, însă, de legitima apărare. În cazul legitimei
apărăi pericolul este generat de un atac, deci de o forţă agresivă a unei persoane, pe cînd la starea
40
Ibidem, pag. 131;
41
Ibidem, pag. 131;
42
Fichte, 1796, pag. 85;
29
de necesitate acesta este creat de diferite întîmplări: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de

pământ etc., diar nu de o activitate deliberată a unei persoane. Pe de altă parte, în cazul legitimei
apărări fapta prevăzută de legea penală este îndreptată împotriva agresorului, pe cînd în starea de
extremă necesitate fapta vizează de cele maimulte ori o persoană care nu este vinovată de crearea
pericoluluii. În ambele situaţii, datorită pericolului care ameninţă valorile publice importante,
persoana care săvîrşeşte fapta prevăyută de legea penală acţionează sub imperiul costrîngerii,
fără voinţa liber determiantă şi deci fără vinovăţie. De aceea starea de extremă necesitate este şi
ea o cauză care înlătură caracterul periculos al faptei.
§2. CONDIŢIILE STĂRII DE NECESITATE CE SE REFERĂ LA PEICOL.

CONDIŢIILE CARE DETERMINĂ CARACTERUL LEGITIM AL ACŢIUNILOR
SĂVÎRŞITE ÎN STARE DE NECESITATE
Ca şi în cazul legitimei apărări, condiţiile în care o faptă prevăzută de legea penală este
considerată ca fiind săvîrşită în stare de extremă necesitate este reglementată prin dispoziţiile art.
14 al Codului Penal al R. Moldova. Din analiza acestei dispoziţii rezultă că, existenţa stării de
extremă necesitate pesupune, pe de o parte, un pericol care crează starea de necesitate, iar, pe de
altă parte, o faptă săvîrşită pentru salvarea de la acel pericol. În mod corespunzător condiţiile
prevăzute de lege pentru exestenţa stării de extremă necesitate se referă unele la pericol, altele la
fapta săvîrşită pentru salvarea de la acest pericol.
Starea de necesitate presupune, în primul rînd, producerea unei întîmplări, a unui
eveniment întîmplător, din care rezultă un eventual pericol pentru persoana sau bunurile acestei
persoane ori pentru interesele obşteşti. Întîmplarea poate avea loc şi are, de regulă, cauze forţate
şi anume dezlănţuirea unor forţe ale naturii (de exemplu cutremur de pământ, inundaţii, trăsnete,
alunecării de teren etc.).
Este posibil încă ca pericolul să fie creat de de forţe omeneşti, prin comportări imprudrnte
sau fapte necontrolate (de exemplu traversarea în fugă a unei străzi aglomerate, în locuri
nepermise) sau prin apariţia unor bolnavi mintal periculoşi ori a unor animale periculoase
scăpate la libertate. Pericolul mai poate fi creat şi prin comportarea însăşi a persoanei ce urmează
a fi salvată (de exemplu cazul unei persoane care a căzut de la etaj şi pentru salvarea ei a trebuit
să fie săvîrşită io fapră prevăzută de legea penală cum ar fi luarea unui automobil, spargerea unui
dulap cu medicamente etc). Oricare ar putea fi sursa pericolului, pentru ca aceasta să creeze stare
de necesitate trebuie să se îndeplinească anumite condiţii:
A.Să fie un pericol iminent, adică pe punctul de a produce răul cu care ameninţă vreuna
din valorile ocrotite. Condiţia este cerută deoarece este posibil ca în funcţie de desfăşurarea
întîmplării din care rezultă pericolul, acesta să fie îndreptat şi deci să nu necesite o salvare
30
iminentă. Ori pentru existenţa stării de necesitate este obligatoriu ca acest pericol să fi ajuns pe
punctul de a trece de la ameninţarea cu răul la producerea efectivă a acestuia. Condiţia este
îndeplinită, bineînţeles, şi în cazul în care pericolulul a devenit atual, adică atunci cînd s-a
declanşat deja.
Dacă pericolul nu este iminent sau nu mai este actual, nu poate exista starea de necesitate.
Deaceea pentru existenţa stării de necesitate este important să fie stabilit exact momentul
săcîrşirii faptei de salvare, pentru a putea determina dacă pericolul este iminent sau actual în acel
moment, ţinîndu-se cont totodată de toate împrejurările cauzei.
Cerinţa de pericol iminent înseamnă că pericolul încălcării intereselor ocrotite de lege are
loc în realitate şi nu în imaginaţia persoanei. Factorii existenţei obiective trebuie să vorbească
despre faptul că întradevăr are loc un pericol de încălcare a intereselor de stat, obşteşti sau
personale. Numai în cazul cînd acţiunea este săvîrţită pentru a preîntîmpina pericolul real ea
poate fi licită, adică poate fi considerată ca stare de necesitate.
Pericolul fictiv, creat de imaginaţia bogată a persoanei, nu poate crea starea de legitimă
necesitate. Însă, la analiza acţiunilor persoanei nu trebuie de reeşit doar din criteriul obiectiv ci
trebuie de luat în consideraţie şi criteriul subiectiv, despre acţiunile petrecute. Criteriul obiectiv
nu exclude, ci presupune criteriul subiectiv. Persoana poate fi indusă în eroarela determinarea
faptului existenţei pericolului iminent. O astfel de inducere în eroare exclude răspunderea penală
a persoanei pentru acţiunile săvîrşite, cu toate că ele au fost îndreptate pentru preîntîmpinarea
pericolului care nu exista în realitate. Desigur, în cazul dat nu mai poate fi vorba despre starea de
extremă necesitate ci numai despre o părere greşită a persoanei la consecinţele date. Starea de
necesitate ades nu are loc, deoarece nu există pericolul încălcării intereselor sau bunurilor
ocrotite.
Pericolul capătă un caracter social mai grav cînd sunt încălcate sau puse în primejdie
interese determinate şi ocrotite de lege. Dacă această condiţie nu se realizează, atunci nu există
nici pericol. Acea putere, care nimănui nu-i aduce rău sau nu pune pe nimeni în pericol nu poate
produce stare de necesitate.
B.Pericolul iminent trebuie să ameninţe viaţa, integritatea corporală sau sănătatea unei
persoane, un bun material al acesteea sau un interes obştesc.
Dintre atributele persoanei legea prevede că pericolul trebuie să vizeze viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea acesteia, apreciind că numai ameninţarea acestor valori crează o stare de
necesitate. Pericolul poate viza, de asemenea, un bun al acestei perosane. Se consideră un bun
împortant al persoanei bunul care prin valoarea sa deosebită artistică, ştiinţifică, istorică, justifică
efectuarea acţiunilor de salvare (de exemplu clădiri, instalaţii de interes public, documente
istorice etc.). în fine, pericolul poate viza un interes obştesc ca şi în cazul legitimei apărări.
31
Acţiunea săvîrşită în stare de necesitate poate fi îndreptată spre ocrotirea nu numai a

intereselor de stat, dar şi a intereselor individuale nu numai personale dar şi a terţelor persoane.
În acest caz intervine numai o singură excepţie, o limitare a determinării stării de necesitate şi
anume în cazul în care persoana era de acord să piardă bunul aflat în pericol (numai dacă acordul
nu era impus). În celelalte cazuri, necătînd la acordul persoanei pentru pierderea bunului,
salvarea lor este îndreptăţită de starea de necesitate.
Starea de necesitate poate fi creată prin existenţa pericolului iminent care pune în pericol
un oricare bun personal: demnitatea, libertatea persoanei, inviolabiitatea etc. O oarecare
greutatea prezintă soluţionarea problemei apărării demnităţii şi cinstei în starea de necesitate.
Practic este greu de imaginat un caz de apărare a demnităţii pe calea pricinuirii unor
daune mici terţelor persoane. Este mai verosimilă apărarea demnităţii pe calea pricinuirii daunei
persoanei care atentează la demnitatea individului.
Prezintă interes cazurile cînd asemenea atentate sunt săvîrşite de o persoană minoră
deoarece apărarea de la acţiunile acestor persoane pe calea pricinuirii daunelor atacantului poate
fi examinată de regulile stării de necesitate. Reeşind din cele expuse apare întrebarea: în stare de
necesitate este necesar ca dauna pricinuită să fie mai mică decît cea a înlăturării? Apărînd
demnitatea persoana trebuie să pricinuească o daună mică. Ce fel de daună ar putea produce ea?
În ce fel se poate determina raportul dintre demnitate şi alte bunuri? A da un răspuns la aceste
întrebări nu este posibil. Ele trebuiesc soluţionate reeşind din circumstanţe concrete din
determinarea personalităţii atacantului sau celui care se apără, situaţiei în care s-a petrecut atacul.
Este interesant punctul de vedere al lui С. А. Домахин, care menţionează că, la determinarea
condiţiilor se face trimitere la starea de necesitate a apărării demnităţii de la atacul din partea
persoanei bolnave mintal sau minorului pe calea pricinuirii unor leziuni corporale uşoare sau
privarea de libertate (ca de exemplu: îl leagă). Starea de necesitate este îndreptăţită şi de
ocrotirea bunurilor materiale. Compensarea daunelor nu este o bază de a exclude proprietatea din
numărul acelor bunri, salvarea căror este îndreptăţită de starea de extremă necesitate. Criteriul
compensării poate lui doar un rol determinat pentru a compara bunul salvat cu cel deteriorat.
A crea starea de necesitate pot cele mai diferite izvoare de pericol. Însă, este necesar de
determinat din care moment la persoană apare dreptul de a efectua unele acţiuni de a înlătura
daunele periculoase şi cînd ea se termină.
C.O altă cauză privind pericolul în cazul stării de necesitate este că pericolul trebuie să
fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat pe altă cale decît prin săvîrşirea unei fapte prevăzută
de legea penală. Caracterul inevitabil al pericolului trebuie să fie apreciat în funcţie de
împrejurările concrete în care s-a ivit şi în care persoana a fost silită să acţioneze, de
particularităţile psihico-fizice ale persoanei aflate sub ameninţările pericolului.
32
Condiţiile care determină legitimitatea acţiunilor săvîrşite în starea de extremă necesitate.

În categoria condiţiilor, care determină legitimitatea acţiunilor săvîrşite în starea de
extremă necesitate pot fi atribuite următoarele: pricinuirea daunelor terţelor persoane, pericolul
trebuie să fie inevitabil, adică prin săvîrşirea unor fapte prevăzute de legea penală, dauna
pricinuită trebuie să fie mai mică. Lipsa vreunei din condiţiile expuse exclude fapta legitimă
săvîrşită în starea de necesitate.
Prezintă unele contraziceri condiţia care priveşte pricinuirea daunelor terţelor persoane în
literatura de specialitate. С. А. Домахин menţionează că, acţiunile săvîrşite în starea de extremă
necesitate se exprimă prin acţiune directă asupra izvorului pericolului şi pricinuirea de daune,
sau în comportare pasivă şi pricinuire de daune intereselor persoanelor terţe.43 Prin urmare
autorul admitea posibilitatea pricinuirii daunelor în starea de necesitate terţelor persoane, dar şi
intereselor legate de apariţia pericolului. În calitate de exemplu el aduce cazul apărării de la
atacul unui incapabil sau persoanei minore, care acţionează sub influenţa unei greşeli fizice,
excluzînd pedeapsa. După părerea mea, în acele situaţii cînd cel care se apără nu cunoaşte faptul
că este atacat de o persoană incapabilă, minor sau persoană care acţionează sub influenţa unei
erori, este admisă legitima apărare şi invers, dacă aceste circumstanţe sunt cunoscute celui care
se apără, atunci apărarea trebuie examinată după regulile stării de necesitate.
Acest punct de vedere este de asemenea împărtăşit şi de alţi autori44. Dar acest punct de
vedere este considerat ca greşit de В. Н. Козак în lucrarea “Вопросы теории, практика
крайней необходимости”, aducînd următoarele argumente: este cunoscut faptul că o
diferenţiere a legitimei apărări de extrema necesitate este faptul că în starea de extremă
necesitate dauna se pricinuieşte nu izvorului de pericol ci terţelor persoane. Reeşind din această
părere, nu ar exista o diferenţă dintre legitima apărare şi starea de extremă necesitate. Pe de altă
parte, trebuie de avut în vedere faptul că determinarea legitimităţii apărării de la acţiunile
menţionate după principiile stării de necesitate ar fi influenţat în mod nefavorabil interesele
ocrotite de lege ale unor persoane nevinovate.
Desigur, în cazuri aparte are loc salvarea în starea de necesitate a unui bun persoanlsau a
unei persoane pe contul intereselor terţei persoane, adică a unei persoane care nu are nici o
legătură cu crearea pericolului. Să aducem un exemplu: o persoană se salvează de nişte huligani
care l-au atacat în stradă, pătrunzînd într-un apartament străin deteriorînd sticla de la fereastră
sau de la uşa de la intrare, ori dîndu-l la o parte pe stăpînul casei. În cazul dat actul de extremă
necesitate întadevăr înlătură pericolul pe calea pricinuirii unor daune terţei persoane, dar vorbind
despre terţa persoană, trebuie de considerat că dauna se pricinuieşte unui interes individual sau
obştesc, care nu are nici o legătură cu apariţia sau crearea pericolului înlăturat.
43
С. А. Домахин, Крайняя необходимость по совецкому уголовному праву, M., 1955, pag. 41;
44
Н. М. Ахметшин, Обстоятельства исключяющие опасность и противоправность делния, M., 1957, pag. 6;
33
Cerinţa, ca actul de extremă necesitate să producă daune terţei persoane are o importanţă
convenţională. Starea de necesitate poate fi exprimată prin încălcarea obligaţiei de drept pentru
îndeplinirea altei obligaţii. În acest caz dauna se pricinuieşte nu unor persoane înparte dar unui
interes social care nu este legat de apariţia pericolului.
Pricinuirea prin starea de necesitate a unei daune mai mici, decît dauna preîntîmpinată.
Deoarece starea de necesitate spre deosebire de legitima apărare pe calea pricinuirii daunelor nu
atacantului care lezeză un interes individual sau obştesc, care nu este legat de apariţia
pericolului, explică de ce dauna pricinuită trebuie să fie mai mică decît dauna preîntîmpinată.
Articolul 14 al Codului Penal al R. Moldova prevede că dauna pricinuită în stare de necesitate
trebuie să fie mai puţin importantă decît dauna preîntîmpinată. Analog acest lucru este prevîzut şi
în codurile penale ale altor state democratice. Spre exemplu în Codul Penal al Ungariei se
prevede că dauna pricinuită în stare de necesitate trebuie să fie mai puţin importantă decît dauna
preîntîmpinată, iar Codul Penal al României este clar expus faptul că preţul bunurilor salvate să
fie mai mare decît preţul bunului care a fost deteriorat.
Cerinţa ca dauna pricinuită în stare de necesitate să fie mai mică decît dauna pricinuită
este o condiţie foarte contradictorie de legitimitate. Mai întîi de toate, după părerea lui Н. Н.
Паше-Озерский, se are în vedere înlăturarea prin starea de necesitate fapte grave care pune în
pericol un interes individual sau obştesc45. Altfel spus dauna preîntîmpinată constituie o daună
serioasă, importantă, de exemplu incendiul unei clădiri, moartea unui om etc. Dauna pricinuită
mai mică, care pune în pericol interesele idividuale sau obşteşti, nu trebuie din punct de vedere al
moralei să constituie o bază pentru încălcarea, cu scopul înlăturării intereselor de drept a unor
terţe persoane sau interese care nu au nici o legătură cu apariţia pericolului înlăturat. Dar, practic
numai la înlăturarea daunei grave la starea de necesitate, este necesar de a respecta unele cerinţe
ca dauna pricinuită să fie mai puţin importantă decît dauna preîntîmpinată.
Legea penală vorbeşte pe de o parte despre dauna cauzată, adică dauna care este de faţă
în rezultatul săvîrşirii stării de extremă necesitate şi, pe de altă parte de dauna preîntîmpinată,
adică acea daună care punea în pericol şi care putea fi evitată. Aceste două daune se contrapun.
Dar această contrapunere în starea de extremă necesitate nu este la fel ca în starea de legitimă
apărare. O condiţie inedită legitimă a stării de necesitate este cerinţa ca dauna pricinuită să fie
mai mică decît dauna preîntîmpinată.
Legitimitatea stării de extremă necesitate lipseşte şi cazul cînd dauna pricinuită este egală
cu dauna preîntîmpinată. Drept exemplu poate servi cazul cînd şoferul unui autovehicol pentru a
preîntîmpina ciocnirea cu un pieton care traversează strada, îşi îndreaptă maşina spre trotuar
izbindu-l mortal pe alt pieton.
45
Н. Н. Паше-Озерский, op. cit., pag. 165;
34
Legitimitatea stării de extremă necesitate lipseşte şi în cazul cînd dauna pricinuită este
mult mai mare şi importantă decît dauna preîntîmpinată. De exemplu în cazul precedent dar cu
rectificarea că puteau fi lovite două sau mai multe persoane. Problema coraportului dintre dauna
pricinuită şi dauna preîntîmpinată prin starea de extremă necesitate se reduce practic la
coraportul bunurilor, intereselor, compararea lor calitativă. În aşa fel, provocarea unei daune mai
puţin importante faţă de dauna preîntîmpinată în starea de extremă necesitate înseamnă
înlăturarea unui interes mai puţin valoros decît interesul care se află în pericol.
În literatura de specialitate este pusă în discuţie problema intereselor care sunt mai mult
sau mai puţin importante, aceasta determinîndu-se pentru fiecare caz împarte şi în dependenţă de
împrejurările create46.
Majoritatea specialiştilor din domeniul criminologic socot că nu poate fi salvată viaţa
unei persoane de la moarte pe baza vieţii unei alte persoane, acest lucru contravenind în primul
rînd moralei47.
Apare ca cerută şi veritabilă situaţia cînd în stare de necesitate pe contul vieţii unei
persoane se salvează mai multe vieţi omeneşti. Drept exemplu poate fi cazul cînd în timpul unui
accident naval într-o barcă plină pînă la limită cu oameni încearcă să mai urce şi alte persoane,
lucru care prezintă pericol pentru cei aflaţi deja în ea. Nepermiterea urcării în barcă a altor
persoane poate fi examinată ca stare de necesitate48. Alt caz este cînd în barca supraîncărcată
pătrunde o altă persoană care înlătură din barcă o persoană. În cazul morţii (înecului) acestuia
din urmă, cel care s-a salvat nu poate pretinde că a acţionat în stare de extremă necesitate şi
poartă răspundere penală pentru omor premeditat. Problema dacă a fost provocată o daună mai
mică decît cea preîntîmpinată se soluţionează de către organele de anchetă şi cele judiciare.
Ca urmare la cele expuse se prezintă faptul de a clasifica care criteriu trebuie pus la baza
determinării daunei pricinuite şi celei înlăturte – obiectiv sau subiectiv.
Este evident că în cazul dat este insuficient numai criteriul subiectiv deoarece persona
chiar prin provocarea unei daune egale va face trimitere cum că interesele sale sunt mult mai
importante decît interesele altei persoane. În plus în acţiunea în starea de extremă necesitate o
daună se pricinuieşte, alta se înlătură, evident că pentru o persoană acest lucru poate fi dăunător
iar pentru alta va fi de folos sau util, deaceea dacă reeşim numai din criteriul subiectiv, atunci
problema nu va putea fi soluţionată, se va exclude răspunderea penală.
Ca criteriu de determinare trebuie să fie criteriul obiectiv. Criteriul obiectiv presupune
determinarea importanţei daunei cauzate şi daunei preîntîmpinate nu numai pentru acele
persoane care sunt implicate dar această analiză poate stabili dacă acţiunea poate fi examinată ca
46
А. С. Домахин, op. cit., pag 52;
47
Советское уголовное право, чясть общая стр. 200;
48
М. Д. Шаргородский, Преступления против жизни и здоровия, стр. 243;
35
utilă, şi nu numai dăunătoare pentru o persoană anume. Dar nu trebuie evitat şi criteriul subiectiv
al urmărilor cauzate.
Persoana care acţionează (sau nu acţionează) în starea de extremă necesitate conştient
merge la încălcarea unui oarecare interes sau neîndeplinirea unei obligaţiuni şi doreşte acest
lucru. Însă persoana săvîrşeşte această acţiune conştient şi cu dorinţa de a provoca o daună mai
mică decît dauna preîntîmpinată, adică de a înlătura pericolul anume pe calea pricinuirii unei
daune mai puţin importante. La soluţionarea problemei coraportului între dauna cauzată în starea
de necesitate şi dauna preîntîmpinată se face trimitere la analiza subiectivă comparată a daunei
provocate (mai puţin importante) şi dauna periculoasă (analiză bazată pe împrejurări). Însă,
persoana care acţionează (sau nu acţionează) în starea de extremă necesitate poate admite unele
greşeli (erori) în rezultatul unei analize comparate incorect a daunei la care el se hotărăşte şi
dauna pe care el doreşte să o preîntîmpine. O astfel de eroare atrage după sine provocarea
daunelor care nu sunt îndreptăţite prin condiţiile extremei necesităţi. În asemenea cazuri nu poate
avea loc răspunderea penală pentru provocarea unei daune din intenţia directă sau eventuală, însă
nu se exclude răspunderea pentru pricinuirea daunelor prin imprudenţă (rezultat al unei
sineîncrederi periculoase).
Este posibilă şi eliberarea de răspunderea penală pentru dauna cauzată dacă persoana care
acţiona în stare de necesitate nu putea să prevadă urmările apărute49. Studierea practicii judiciare
ne-a convins de faptul că, în cazurile examinate este posibilă răspunderea penală numai pentru
săvîrşirea din imprudenţă a unei daune egale sau mai mare decît cea preîntîmpinată. Drept
exemplu adus la cele menţionate poate fi cazul cînd şoferul A dorind să evite ciocnirea cu o altă
maşină condusă de şoferul C a omorît pe trotuar un copil de trei ani. Este evident faptul că,
dauna provocată nu poate fi recunoscută ca puţin importantă faţă de dauna preîntîmpinată, şi
trimiterea şoferului A la faptul că a acţionat în stare de necesitate a fost respinsă de judecător. În
acest caz infracţiunea săvîrşită de această persoană se califică ca o infracţiune înfăptuită din
imprudenţă (o sineîncredere periculoasă).
O altă condiţie a legitimităţii stării de necesitate este atunci cînd pericolul nu putea fi
înlăturat cu alte mijloace. În literatura de specialitate unii autori îşi exprimă părerea greşit
referitor la esenţa acestei condiţii. Acţiunile îndreptate la înlăturarea pericolului, după părerea
unor autori numai atunci se examinează ca săvîrşite în stare de extremă necesitate cînd ele erau
singurele posibile în situaţia dată. Astfel profesorul Пионтковскийй menţionează că un astfel de
mijloc de salvare nu este periculos dar este legitim numai atunci cînd este ultimul şi unicul
mijloc (extrema necesitate) de salvare a bunului dat. Incorectitudinea formulării aduse este
evidentă, deoarece la dispariţia persoanei care acţiona în stare de necesitate puteau să existe mai
49
В. Ф. Кириченко, Значение ошибки в советском уголовном праве, стр. 87-88;
36
multe mijloace de înlăturare a pericolului. Acţiunile persoanei pot fi recunoscute ca legitime

dacă la dispariţia ei nu era aşa un mijloc care nu ar fi provocat nici un fel de daune, nerecurgînd
la acel mijloc care provoacă o daună oarecare el trebuie să se folosească şi să nu încalce
interesele cuiva.
Ca urmare putem examina următorul exemplu: dacă persoana care a fost atacată de nişte
infractori, avînd posibilitatea de a se salva prin fugă nu face acest lucru, dar în scopul apărării
intereselor sale încalcă interesele altor persoane, ea trebuie să poarte răspundere. Numai în aşa
sens trebuie de înţeles prevederile art. 14 al Codului Penal al R. Moldova, că pericolul în starea
de necesitate trebuie să fie înlăturat în circumstanţele create cu mijloacele date. Mijloacele de
înlăturare a pericolului pot fi mai multe la număr dar nu trebuie să existe nici unul care ar putea
provoca daune, mijlocul poate să nu fie unicul ales pentru a înlătura dauna dar acesta nu face ca
acţiunea lui să fie legitimă, ea rămîne a fi legitimă la concluzia ca dauna cauzată trebuie să fie
mai mică decît cea înlăturată.
Din cerinţa moralei ca acţiunile să fie unice posibile reese şi altă situaţie greşită: acţiunea
persoanei, care provoacă daune terţei persoane sub influenţa atacului periculos se recunoaşte
legitimă numai atunci cînd persoana nu avea posibilitatea să se apere şi să provoace daune
atacantului. Teoretic acest punct de vedere ne aduce la faptul că dreptul de apărare se transformă
în obligaţia apărării, ceea ce este incorect. Practic se aduce la faptul că persoana este privată de
dreptul de aşi apăra interesele cu mijloacele permise de lege, deoarece salvîndu-se cu fuga sau
apelînd la organele de poliţie ea nu este în stare de a încălca dreptul terţelor persoane, unica
ieşire din situaţie fiind lupta cu infractorul. Dar poate persoana care se luptă cu infractorul în
toate cazurile să fie încrezută că această luptă ar aduce la rezultatul dorit, că ea în aşa fel va apăra
interesele şi drepturile sale şi ale terţelor persoane? Este evident faptul că nu poate să ştie cu ce
se va sfîrşi această luptă.
Referitor la condiţia dată îşi expune părerea şi В. Ф. Кириченко, care menţionează că
persoana care se află în stare de necesitate poate avea la dispoziţia sa mai multe variante de
respinge pericolul pe calea cauzării daunelor, dacă în situaţia dată ea este inevitabilă.
Din multitudinea de variante posibile persoana trebuie să aleagă acel mijloc, care ar putea
provoca o daună mai puţin importantă. De aceea legitimitatea provocării daunei se determină nu
numai că este unicul mijloc posibil de apărare contra atacului, dar şi ca dauna provocată să fie cît
se poate de mică50. Autorul încearcă să argumenteze poziţia sa din punct de vedere logic. Faptul
că dauna cauzată în cazul de extremă necesitate trebuie să fie mai mică decît dauna
preîntîmpinată reese logic din principiul că provocarea daunei poate îndeobşte să fie îndreptăţită
numai în cazurile cînd ea este inevitabilă51.
50
В. Ф. Кириченко, op. cit., pag. 87;
51
Ibidem, pag. 88;
37
Însă rămîne neclar faptul de ce dauna cauzată pentru preîntîmpinarea pericolului trebuie
să fie mai mică. Din punct de vedere logic, provocarea daunei în starea de extremă necesitate
este inevitabilă. Apare înterbarea: ce fel de daună trebue să fie? Legea menţionează direct că,
dauna pricinuită trebuie să fie mai puţin importantă în comparaţie cu dauna preîntîmpinată.
Prevederea adusă în lege este clară şi bine determinată. Provocara daunei în starea de legitimă
apărare va fi considerată ca legitimă numai în cazul cînd ea este mijlocul extrem al salvării
interesului impus percolului52.
Desigur dacă persoana din cîteva mijloace de respingere a pericolului alege pe acel care
cauzează o daună mai mică, acţiunea ei va fi social utilă. O acţiune săvîrşită în stare de legitimă
apărare poate fi mai puţin utilă decît alta dar totuşi ea va fi social utilă şi nu social periculoasă şi
pe aceasta se bazează răespunderea penală pentru săvîrşirea ei.
Prin urmare putem conchide că acţiunea săvîrşită în stare de extremă necesitate este
legitimă dacă, provocînd daune nu s-a putut evita pericolul chiar şi prin existenţa mai multor
mijloace de înllăturare a pericolului care provoacă o daună mai mică, dacă în sfîrşit dauna
cauzată este mai puţin importantă decît cea preîntîmpinată53.
§3. URMĂRILE DE DREPT A DAUNEI PROVOCATE ÎN STARE DE EXTREMĂ

NECESITATE
Provocarea daunelor în stare de necesitate, împreună cu excluderea urmărilor juridice
poate duce la răspunderea penală şi răsăundere civilă. Acestă problemă nu poate fi soluţionată
dacă nu am avea nişte cunoştinţe referitor la noţiunea de depăşire a limitelor în stare de extremă
necesitate. Însă nu este dată o noţiune clară şi concretă a depăşirii limitelor în stare de extremă
necesitate. Legea penală nu prevede o oarecare noţiune a depăşirii acestor limite. După părerea
lui Н. Н. Паше-Отерский, lipsa unei definiţii a depăşirii limitelor din starea de necesitate este un
element care deosebeşte pe aceasta de legitima apărare54. Dar, după părerea lui Н. Н. Козак,
această lacună în legislaţia penală teoretic nu este argumentată, practic devine dăunătoare,
deoarece atrage după sine urmări negative cu caracter penal, criminal sau social.
Urmările negative cu caracter penal, criminal sau social constau din faptul că persoanele
care au cauzat dauna intereselor terţelor părţi (cu depăşirea limitelor), poartă răspundere nu
pentru infracţiunea săvîrşită, deoarece legea penală nu prevede articole speciale pentru de
răspundere pentru depăşirea limitelor în stare de extremă necesitate. De aici rees şi urmările
negative cu caracter criminal, care constau în aceea că atragerea la răspundere a persoanelor care
acţionează cu depăşirea limitelor stării de necesitate pentru infracţiuni comune, fără a lua în
52
Н. Н. Козак, op. cit., pag. 91;
53
И. И. Слутцкий, Обстоятельства, исключяющие общественную опасность, pag. 48;
54
Н. Н. Паше-Озерский, op. cit., pag. 176-177;
38
considerare circumstanţele atenuante, atrage după sine denaturare judiciară şi morală a situaţiei,
duce la mărirea artificială a infracţiunilor grave.
Şi în sfîrşit urmările negative cu caracter social constau din aceea că condamnarea fără
temei a persoanelor care au depăşit limita extremei necesităţi pentru infracţiuni comune nu pot
stimula tendinţa cetăţenilor de a lupta cu dreptul la acţiune în stare de necesitate.
Deci, care ar fi totuşi definiţia depăşirii limitelor la extrema necesitate? Dacă reeşim din
faptul că cauzarea daunei în stare de necesitate este o faptă docial utilă numai cu condiţia
respectării condiţiilor legitime, atunci conchidem că depăşirea limitelor extremei necesităţi va fi
de faţă în cazul încălcării acesot condiţii. Н. Н. Паше-Озерский, examinează depăşirea limitelor
extremei necesităţi atunci cînd lipseşte una din condiţiile legitime a stării de necesitate 55. Vine în
contradicţie cu acest punct de vedere Т. Ж. Шаргулидзе şi alţii care, consideră că depăşirea
limitelor extremei necesităţi are loc atunci cînd este lezat un interes egal sau mai mare decît
interesul salvat56. După părerea lui Н. Н. Козак, depăşirea limitelor extremei necesităţi are loc
numai la respectarea tuturor condiţiilor legitime a stării de necesitate, în afară de neînlăturarea
pericolului cu alte mijloace şi provocarea unor daune mai mici decît cele preîntîmpinate. Aceasta
reese din determinarea noţiunii de extremă necesitate potrivit căreea cauzarea daunei pentru
înlăturarea pericolului care lezează interesele statului , obşteşti sau individuale, va fi legitim dacă
acest pericol în circumstanţele date nu putea fi înlăturat cu alte mijloace şi dacă dauna cauzată
este mai mică decît cea preîntîmpinată. După cum oservăm legitimitatea unor acţiuni săvîrşite în
stare de necesitate, ligiuitorul o pune în dependenţă de respectarea condiţiilor, expuse după
componenţă două. Prin urmare săvîrşirea de acţiuni îndreptate spre înlăturarea pericolului cu
înlăturarea condiţiilor enumerate, constituie însăşi depăşirea limitelor în stare de extremă
necesitate. Această determinare reflectă esenţa depăşirii limitelor stării de necesitate, exclude
posibilitatea recunoaşterii depăşirii limitelor în timp, adică în luarea unor măsuri preventive, ori
întîrziate pentru apărarea intereselor de stat, obşteşti sau individuale. Ea are şi o importanţă
practică, orientînd organele de anchetă şi de pedeapsă spre soluţioanarea corectă a cazurilor de
provocare a daunelor persoanelor terţe în stare de extremă necesitate.
În particular lucrătorii organelor de anchetă şi de pedeapsă, pentru a nu admite
condamnarea fără temei a unei persoane, la soluţionarea daunelor legate de starea de necesitate
trebuie să determine în primul rînd dacă a existat starea de extremă necesitate în cazul dat.
După soluţionarea pozitivă a problemei de punere în dezbatere puterea şi pericolul în
circumstanţele date, înlăturate cu alte mijloace şi este oare dauna cauzată mai mică decît cea
preîntîmpinată. Dacă răspunsul este pozitiv, atunci avem de a face cu o faptă social utilă, iar dacă
55
Ibidem;
56
Т. Ж. Шаргулидзе, Необходимая оборона, Тбилиси, 1966, pag. 147;
39
este negativ – avem de a face cu depăşirea limitelor în starea de extremă necesitate, care atrage
răspundere juridică.
Depăşirea limitelor în starea de extremă necesitate este înlăturarea pericolului pe calea
provocării daunelor terţelor persoane, în cazul cînd acest pericol putea fi înlăturat cu alte
mijloace şi dauna cauzată este mai valoroasă decît cea preîntîmpinată.
Conform art.3 al Codului Penal al R. Moldova, răspunderii penale şi pedepsei este supusă
acea persoană, vinovată de săvîrşirea unei acţiuni premeditate sau din imprudenţă, prevăzută de
legea penală ca o faptă foarte periculoasă.
Această prevedere nu-şi pierde importanţa nici la soluţionarea problemei referitor la
răspunderea pentru provocarea daunei terţelor persoane la depăşirea limitelor de extremă
necesitate, ca o faptă, lipsită de conţinut social util şi care este în virtutea acestei puteri
periculoase. În acelasi timp legislaţia penală nu prevede răspundere penală specială pentru
depăşirea limitelor stării de necesitate aşa cum are loc la legitima apărare. Lipseşte această
răspundere şi în legislaţiile penale ale altor ţări.
Cele expuse însă, nu înseamnă că nu există răspundere pentru depăşirea limitelor stării de
necesitate. Dar trebuie de determinat dacă pentru toate cazurile este prevăzută răspunderea şi în
ce volum.
Referitor la problema în cauză îşi expune părerea Т. Ж. Шавгулидзе, care menţionează
că provocarea daunei unui interes de drept prin încălcarea condiţiilor legitime de extremă
necesitate poate fi calificată ca o infracţiune comună premeditată ori din imprudenţă57. Н. А.
Овезов este de acord cu cele menţionate, arătînd că provocarea daunelor la depăşerea limitelor
extremei necesităţi trebuie să atragă după sine răspundere penală pe baza generală pentru
săvîrşirea unei acţiuni premeditate ori din imprudenţă58. Această situaţie îşi găseşre oglindire şi
în practica judiciară. Autorul Н. Н. Козак nu este de acord cu acest lucru, aducînd următoarele
argumente: vinovăţia persoanei la depăşirea limitelor extremei necesităţi se poate exprima atît în
formă de intenţie cît şi din imprudenţă. Totodată depăşirea limitelor din imprudenţă nu provoacă
persoanei o nouă atitudine psihică faţă de rezultatul activităţii sale prin oglindirea pericolului.
Dimpotrivă, la depăşirea limitelor extremei necesităţi atitudinea psihică a persoanei faţă de
rezultate se poate caracteriza ca intenţie sau din imprudenţă. În acest plan de idei suntem de
acord cu părerile autorilor menţionaţi. Însă nu trebuie de pus semnul egal între infracţiunile
comune săvîrşite atît din intenţie cît şi cele săvîrşite din imprudenţă, cele care constituie
rezultatul final a depăşirea limitelor extremei necesităţi. Este vorba, în primul rînd despre faptul
că persoana chiar dacă acţionează cu depăşirea limitelor extremei necesităţi nu urmăreşte
săvîrşirea unei infracţiuni, dar înlăturarea pericolului care ar putea leza interesele de stat ori cele
57
Т. Ж. Шавгулидзе, op. cit., pag. 47;
58
Н. А. Овезов, op. cit., pag. 101;
40
obşteşti sau individuale. Săvîrşită în astfel de situaţii, infracţiunea, ori mai bine zis
semiinfracţiunea se limitează pe de o parte cu pricinuirea de drept a daunei în stare de necesitate
şi pe de altă parte cu infracţiunea intenţionată sau din imprudenţă. Prin urmare pentru săvîrşirea
unei astfel de infracţiuni nu poate fi stabilită aceeaşi pedeapsă ca pentru o infracţiune obişnuită.
Reeşind din cele expuse şi luînd în considerare săvîrşirea unei infracţiuni din imprudenţă
în condiţii obişnuite poate fi examinată ca mai puţin periculoasă ca una intenţionată59, se
consideră a fi raţional de a exclude răspundera penală pentru depăşirea limitelor de extremă
necesitate din imprudenţă.
Depăşirea intenţionată a limitelor exstremei necesităţi este, desigur, o faptă mult mai
periculoasă decît una din imprudenţă. De aceea apare întrebarea dacă este ea oare o circumstanţă
atenuantă a răspunderii penale. Legislaţia penală în vigoare nu dă un răspuns la această întrebare.
Н. А. Овезов, după cum s-a menţionat mai sus, examinează săvîrşirea unei infracţiuni
intenţionate cu depăşirea limitelor de extremă necesitate ca o circumstanţă atenuantă. De altă
părere este Т. Ж. Шавгулидзе, care arată că încălcarea condiţiilor legitime a stării de necesitate
nu trebuie egalate cu depăşirea limitelor legitimei apărări, deoarece încălcarea dată nu
întotdeauna este o circumstanţă atenuantă a răspunderii penale.
Starea de necesitate la fel ca şi legitima apărare în măsură egală exclud pericolul social al
faptei şi recunosc dacă au fost depăşite limitele necesare faptei social utile.
Cu depăşirea limitelor stării de extremă necesitate pot fi înfăptuite diferite infracţiuni
intenţionate, iar în numărul lor intră acelea care permit răspunderea de la 14 ani, furtul bunurilor
de stat sau obşteşti (art. 119), furtul bunurilor din proprietatea individuală (art. 120), deteriorarea
intenţionată a bunurilor de stat şi obşteşti (art. 128), furtul armelor, muniţiilor. Conform legii
aceste persoane trebuie să poarte răspundere pe baza generală. Totodată ele nu sunt eliberate de
răspunderea penală şi de la pedeapsă.
Săvîrşirea unei infracţiuni în vîrstă minoră este o circumstanţă atenuantă (primul caz), în
al doilea rînd - săvîrşirea unei infracţiuni la depăşirea limitelor de extremă necesitate este a doua
circumstanţă atenuantă, în al treilea rînd înlăturarea pericolului deseori se produce sub influenţa
a aşa condiţii ca emotivitate, brusc, cînd chiar un om în vîrstă nu poate înlătura pericolul fără
depăşirea limitelor extremei necesităţi.
Săvîrşirea infracţiunilor cu depăşirea limitelor extremei necesităţi nu este exclusă nici
pentru persoanele care au mai săvîrşit deja infracţiuni, sau recunoscuţi ca recidivişti periculoşi.
După lege, săvîrşirea infracţiunilor de către astfel de persoane este considerată ca o circumstanţă
agravantă.
59
П. С. Дагели, Неосторожности. Уголовно правовые и криминалистическте проблемы, M., 1977, pag. 22-26;
41
În punctul dat sau examinat numai unele din cele mai actuale întrebări ale răspunderii
penale pentru dauna cauzată în stare de necesitate. Realizarea lor în legislaţia penală şi practica
juridică şi de anchetă favorizează la garantarea respectării drepturilor omului şi cetăţeanului
pentru înlăturarea pericolului care lezează interesele de drept pe calea folosirii dreptului la
extrema necesitate.
Răspunderea civilă
Conform legislaţiei penale în vigoare, dauna cauzată în stare de extremă necesitate, după
regula generală este recuperată de persoana care a cauzat dauna. Împreună cu acestea judecata,
luînd în consideraţie circumstanţele provocării daunei, vinovăţia, averea persoanei în interesele
căreea a acţionat, averea ultimului poate total să-l elibereze de la recuperarea daunei, atît
persoana care a provocat, cît şi acea persoană în interesul cui el a acţionat, trecînd o parte din
recuperarea daunei asupra persoanei care a cauzat dauna, sau persoanei în interesele căreia el a
acţionat, de a expune recuperarea daunelor nu asupra celui ce a pricinuit, dar pe persoana în
numele căreia a acţionat.
Poate purta răspundere pentru pricinuirea daunei la depăşirea limitelor extremei necesităţi
numai în astfel de cazuri ca, de exemplu o persoană L se întoarce acasă şi pe drum vede o
persoană M bătută de un necunoscut şi care este întinsă în stradă. La rugămintea lui M, L a luat
fără voie o maşină din apropiere pentru ca să-l transporte la spital. Pe drum maşina a produs un
accident rutier. Conform hotărîrii judecătoreşti acţiunile persoanei L nu au fost considerate ca
infracţiune, iar recuperarea daunei maşinii a fost expusă pe seama lui.
Dauna cauzată în stare de extremă necesitate trebuie să fie recuperată de persoana care a
cauzat-o60. acest lucru fapt, însă, nu garantează dreptul cetăţenilor la acţiuni în situaţii de extremă
necesitate. Anume din acest considerent este necesar de a exclude răspunderea civilă a
pesoanelor care au provocat daune în starea de extremă necesitate, cu excepţia cazurilor cînd
aceştea acţionau în interesele lor sau au provocat această situaţie.
60
Ф. Ж. Нинидзе, op. cit., pag. 135;
42
CAPITOL III. REŢINEREA INFRACTORULUI – CA CIRCUM-STANŢĂ CE

ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PERICULOS AL FAPTEI
§1. NATURA JURIDICĂ A ACŢIUNILOR CETĂŢENILOR PENTRU REŢINEREA
INFRACTORULUI
Legitimitatea săvîrşirii de către cetăţeni a acţiunilor îndreptate pentru reţinerea
infractorului în scopul expedierii lui la organele neceare este bazată pe normele dreptului penal.
Problema despre natura juridică a acestor acţiuni este destul de actuală şi are o importanţă
deosebită. Însă, în legislaţia penală şi practica juridică ea este soluţionată în mod diferit. Toţi
autorii sunt de acord cu aceea, că acţiunile de reţinere a infractorului sunt social-utile, se
stimulează din partea statului, societăţii.prin urmare aş putea conchide, că aceste acţiuni înlătură
pericolul social al unor fapte şi pedeapsa pentru ea. Necătînd la toate acestea, o idee este comună
tuturor, referitor la caracterul neinfracţional al acţiunilor menţionate. În aşa fel este conturată
natura juridică a reţinerii infractorului în art. 13 al Codului Penal al R. Moldova, unde direct se
prevede, că aceste acţiuni nu constitue infracţiune.
Însă, înţelegerea acţiunilor de reţinere a infractorului ca lipsite de caracter infracţional,
oglindeşte conţinutul social – palitra şi forma juridică a lor. Presupunerea, că aceste acţiuni de
reţinere a infractorului exclud numai pericolul social a faptei, nu este îndeajuns. Probabil acest
lucru poate fi exprimat prin faptul, că anume în legislaţie este reglementată legitimitatea
săvîrşirii acestor acţiuni: ea determină limitele dintre infracţiune şi pedeapsă. Însă acţiunile
menţionate nu numai că poartă un caracter neinfracţional, dar nu contribuie nici contravenţiei
administrative, civile sau alte încălcări. Anume această situaţie este formulată în art. 15 al
Ucazului, unde acţiunile cetăţenilor, îndreptate la reţinerea infractorului sunt declarate ca legale
şi nu atrag răspundere penală sau altfel de răspundere, chiar dacă aceste acţiuni au provocat mari
daune infractorului. Deci, acţiunile pentru reţinerea infractorului exclud semnele nu numai a
infracţiunii, dar şi a oricărei alte încălcări.
O determinare mai veritabila ar fi aceea că acţiunile de reţinere a infractorului posedă
caracter legal. În legătură cu acest caracter legal de reţinere, Iacubocici menţionează, că este
adecvată61. Este bine cunoscut faptul, că acţiunile cetăţenilor îndreptate pentru reţinerea
infractorului se bazează pe normele de drept, caracteristica esenţială a căror constă în aceea, că
stimulează unele tipuri de comportament determinat, nu obligă acest comportament, dar nici nu-l
interzice. Dacă legea permite posibilitatea săvîrşirii unor astfel de acţiuni, garantate de ea că
răspundere nu atrage, prin urmare este un drept subiectiv, realizarea căruia depinde de subiect.
Legea penală nu prevede răspundere pentru nesăvîrşirea acţiunilor de către cetăţean pentru
reţinerea infractorului. Dar putem conchide că, natura acţiunilor menţionate constă din faptul că
61
М. И. Якубович, Необходимая оборона задержания преступника, M.,1976, pag. 46;
43
legitimitateea lor se bazează dreptului subiectiv al fiecărui cetăţean. Din punct de vedere social-
politic aceste acţiuni ale cetăţenilor pentru reţinerea infractorului pot fi caracterizate ca fiind utile
şi binevenite pentru societate, deaceea necesită susţinere. Înainte de a determina natura juridică a
acţiunilor îndreptate pentru reţinerea infractorului, trebuie de clarificat faptul, dacă aceste acţiuni
sunt nişte circumstanţe independente, care exclud pericolul social al faptei. În legislaţie această
întrebare este soluţionată în mod diferit. În art. 13 al Codului Penal al R. Moldova acţiunilor
îndreptate pentru reţinerea infractorului sunt alipite celor ce se referă la legitima apărare, adică se
atribuie numai urmările de drept a legitimei apărări şi acţiunile îndreptate pentru reţinerea
infractorului, deoarece reţinerea este privită ca o acţiune independentă cu semne specifice, care
o deosebeşte de legitima apărare. Cu alte cuvinte, după semnele specifice şi condiţiile reale
reţinerea infractorului este privită ca un fel independent de comportament paralel cu legitima
apărare şi extrema necesitate. Însă urmările acestor acţiuni legiuitorul le atribuie legitimei
apărări, adică acestei acţiuni îndreptate pentru reţinerea infractorului ca şi acţiunile înfăptuite în
stare de legitimă apărare, nu numai că nu prezintă infracţiuni, dar nici nu prezintă vre-un fel de
încălcare. Totodată, depăşirea limitei cauzării daunei la reţinerea infractorului, în unele cazuri
atrage aceiaşi răspundere ca şi depăşirea limitelor de legitimă apărare. După părerea lui Н. И.
Загородникова reţinerea infractorului este o circumstanţă independentă, care înlătură pericolul
social al faptei. Însă autorul o caracterizează ca aplicată la condiţiile legitimei apărări. Deoarece
am menţionat mai sus despre faptul confundării legitimei apărări cu reţinerea infractorului, ar
trebui de menţionat că există trei grupuri de cazuri cînd se produce acest lucru. Unii autori
consideră, însă, că acţiunile îndreptate pentru reţinerea infractorului ca condiţie independentă,
care exclude pericolul social al faptei, trebuie să corespundă condiţiilor stării de necesitate. Б. А.
Куринов, consideră, că reţinerea imfractorului poate fi privită ca referitoare la regulile stării de
necesitate, dar nu în toate cazurile, ci numai atunci, cînd reţinerea se produce peste un oarecare
timp după săvîrşirea atacului. Această soluţionare a problemei este contradictorie. Pe de o parte
se consideră că reţinerea infractorului este o circumstanţă independentă, care înlătură
răspunderea, iar pe de altă parte – în condiţii determinate, menţionate Б. А. Куринов şi de И.
Ию Слутцкий, aceste acţiuni trebuie să corespundă regulilor stării de extremă necesitate.
Criticînd acest punct de vedere, И. Г. Шавгулидзе a observat că “reţinerea infractorului este o
varietate a stării de necesitate şi nu este necesar să o evidenţiem ca o condiţie independentă, care
înlătură caracterul periculos al faptei62”. Apare mai justă afirmaţia, conform căreia reţinerea
infractorului este o condiţie independentă a comportării legale şi social-utilă a cetăţenilor, o
circumstanţă independentă care exclude pericolul faptei infracţionale.
62
И.Г.Шавгулидзе, Необходимая оборона, pag. 166;
44
În prima categorie pot fi atribuite acele cazuri cînd infractorul este reţinut în procesul
apărării, de la fapta social-periculoasă şi de aceea reţinerea este îndreptată atît la preîntîmpinarea
altor infracţiuni cît si pentru a bara infracţiunea deja începută. Drept exemplu pot servi
următoarele cazuri: reţinerea unui infractor în momentul traversării hotarelor statului, reţinerea
unui hoţ care a pătruns într-un apartament. Acţiunile care au preîntîmpinat săvîrşirea acestor
infracţiuni sunt considerate legale.
În grupa a doua pot fi atribuite cazurile cînd cel care se apără reţine infractorul care
numai ce a furat bunul şi încearcă să-l transporte, şi aplicînd violenţa îşi recuperează bunurile.
Aplicarea forţei către infractor este folosită în două scopuri: reţinerea infractorului şi recuperarea
bunurilor.
În grupa a treia sunt introduse cazurile cînd infractorul surprins la locul infracţiunii,
pentru a evita reţinerea săvîrşeşte atacul asupra persoanei care încearcă să-l reţină. Dacă în
rezultat, el îi cauzează vinovatului leziuni corporale grave sau moarte, atunci acţiunile lui vor fi
examinate după regullile legitimei apărări sau depăşire a acestor limite la reţinerea infractorului
în acţiunile de apărare, aceste reguli fiind apropiate între ele. Dreptul pentru săvîrşirea ambelor
apare numai referitor la persoana, care înfăptuieşte un act periculos. Şi apărarea, şi reţinerea se
exprimă prin provocarea unor daune persoanei, ce au un caracter activ.
Este comun şi scopul acestor acţiuni – preîntîmpinarea şi bararea unor daune intereselor
legii. Măsurile pentru reţinerea infractorului, la fel ca şi cele de apărare pot fi întreprinse de
victime sau de oricare altă persoană. Legea predispune dreptul la reţinerea infractorului nu numai
reprezentanţelor puterii (lucrătorilor poliţiei) dar şi altor persoane.
Natura juridică a acţiunilor pentru reţinerea infractorilor poate fi înţeleasă corect dacă
este determinat locul acestor acţiuni paralel cu componenţa juridică. Necătînd la faptul că
reţinerea infractorilor în prezent este tot mai des examinată ca un tip independent al comportării
legale a cetăţenilor, care exclude răspunderea penală, se determină în mod diferit. Această
situaţie nu este întîmplătoare, deoarece în ştiinţa dreptului penal practic nu este creată o teorie a
temeiurilor care ar exclude răspunderea penală. În particular nu există nici o părere unică
referitor la esenţa acestor temeiuri, tipurile lor, coraportul cu alte instituţii de drept penal.
Totodată una asemănătoare ştiinţei constă în aceea de a determina, pe de o parte limitele
impactului şi pedepsei, iar pe de altă parte – cercul faptei sociale, săvîrşirea cărora ar înlătura
răspunderea penală. Astfel, se determină importanţa teoretică şi practică a temeiurilor, care
înlătură răspunderea penală.
Soluţionarea problemei despre temeiuri, care înlătură răspunderea penală este legată cu
însăşi noţiunea de răspundere. Conform art. 3 al Codului Penal al R. Moldova răspunderii penale
şi pedepsei este impusă acea persoană, care este vinovată de înfăptuirea unei infracţiuni, adică,
45
intenţionată sau din imprudenţă, care este prevăzută de legea penală ca faptă social periculoasă.
Unicul temei de drept materil a răspunderii penale este, prin urmare, săvîrşirea de către persoană
a infracţiunii.
Acţiunile de reţinere a infractorilor corespunzătoare semnelor şi condiţiilor prevăzute de
lege, nu numai că nu constitue infracţiune, ci din potrivă sunt social-utile şi legale. Iată de ce
reţinere a infractorilor nu trebuie inclusă în numărul temeiurilor, care eliberează de la
răspunderea penală, care se folosesc numai atunci cînd este săvîrşită o infracţiune. Uneori către
temeiurile, care înlătură răspunderea penală, paralel cu circumstanţele care înlătură pericolul
social, sunt atribuite constrîngerea fizică şi puterea forţei, greşala subiectului, conduita
nelegitimă a victimei, etc. nu este greu de observat că unii autori, soluţionînd această problemă,
reeşeau din aceea că în situaşiile expuse de ei lipsea unul din elementele impactului: partea
obiectivă sau partea subiectivă ori chiar subiectul infracţiunii – şi deci este exclusă răspunderea
penală. Analizînd aceste lucruri, trebuie de avut în vedere faptul că temeiurile care exclud
răspunderea penală nu numai vizează lipsa vreunui element al infracţiunii, dar şi unele
comportări de voinţă ale persoanei, care după conţinutul social-politic şi caracteristica juridică
mărturisesc despre lipsa infracţiunii în general. Este cunoscut faptul, că infracţiunea are şi multe
alte încălcări, care se caracterizează prin strînsa legătură a pericoluluii şi caracterul nelegal al
faptei. Pericolul îl constituie caracterizarea social-politică a încălcăriii, iar caracterul nelegitim –
expresia juridică a acestei calităţi. Anume din această cauză în calitate de temeiuri, care exclud
răspunderea penală, pot apare acele comportări ale persoanei, care se caracterizează prin conţinut
social-politic şi formă juridică. Această conduită se deosebeşte de infracţiune şi de conţinutul
faptei şi forma juridică a ei. Prin urmare rezultă faptul, că temeiurile care exclud răspunderea
penală, pot mărturisi despre lipsa conţinutului social-politic a infracţiunii (gradul pericoluluii
social sau forma lui juridică, ori ambele în acelaşi timp). Din acest punct de vedere se pot
deosebi trei grupe de temeiuri, care înlătură răspunderea penală pentru fapta săvîrşită63.
Prima categorie întruneşte situaţiile săvîrşite de către persoană a faptei cu grad înalt de
pericol social, care însă nu sunt prevăzute de legea penală ca infracţiune. Aceste fapte se
caracterizează din punct de vedere infracţional prin conţinut social-politic, prin lipsa formei
juridice adecvate. Ele sunt prevăzute de către stat în calitatte de încălcare, deoarece, după cum
bine ştim, numai gradul înalt de pericol social al faptei nu este indeajuns pentru a fi recunoscută
ca infracţiune – este necesar de luat în considerare întregul complex de temeiuri şi principii
criminale. Deoarece categoria examinată a conduitei social-periculoase exclude interzicerea de
drept penal, prin urmare avem de a face cu temeiuri, care înlătură răspunderea penală.
63
I. V. Baulin, Pravo grajdan na zaderjanie prestupnica, M., 1986, pag.22;
46
Categoria a doua cuprinde cazurile comiterii faptei, care formal corespunde semnelor
determinate ca infracţionale, însă după conţinut şi pericol nu corespund. Legea numeşte astfel de
faptă neintenţionată, care conţine semne obiective şi subiective a unei infracţiuni, dar nu prezintă
pericol social în mărimea necesară.
A treia categorie include aşa acţiuni, care deşi amintesc infracţiunea, se caracterizează
prin conţinut social-politic şi corespund semnelor formei juridice a unei conduite legale, de
exemplu: legitima apărare, extrema necesitate, îndeplinirea obligaţiei de serviciu. Este evident
faptul că în această categorie este introdusă şi reţinerea infractorului, care după conţinut este de
asemenea social-utilă şi legală. Putem conchide, că reţinerea infractorului este un fel de conduită
a persoanei, garantată şi ocrotită de către stat, bazată pe normele dreptului penal, care exclude
răspunderea penală sau oricare altă răspundere pentru provocarea daunei infractorului la
reţinerea lui.
§2. SEMNELE, TEMEIURILE ŞI CONDIŢIILE LEGITIME A REŢINERII

INFRACTORULUI. TEMEIURILE ŞI CONDIŢIA CAUZĂRII LEGITIME A DAUNEI
INFRACTORULUI LA REŢINERE
Acţiunile întreprinse la reţinerea infractorului, ca un tip independent de conduită legală a
cetăţenilor, presupun o oarecare caracterizare. Ea trebuie să reeasă din diferenţierea materială
dintre însăşi actul legitim al reţinerii infractorului şi acţiunile care prevăd cauzarea daunei în
scopul realizării reţinerii. În literatura de specialitate această diferenţiere nu se efectuează. Unii
jurişti evidenţiează condiţiile legitime a acţiunilor pentru reţinerea infractorului, alţii din contra,
numai condiţiile legitime a cauzării daunei infractorului în scopul reţinerii. Dar, în esenţă ei
analizează aceleaşi condiţii. Uneori, în forma generală, se deosebesc măsurile de reţinere a
infractorului şi cauzării daunei lui. Analizînd legitimitatea reţinerii infractorului, И. Г.
Шавгулидзе specifică, că problema constă în faptul, dacă poate să poarte răspundere cetăţeanul
pentru însăşi actul de reţinere a infractorului sau de cauzare lui a unei daune oarecare64. Б. А.
Куринов, deasemenea diferenţiază caracterul legitim al măsurilor de reţinere a infractorului şi de
cauzare lui a unei daune. Însă, în fond aceşti criminalişti, ca şi mulţi alţi autori, la examinarea
detaliată nu aduc mari diferenţieri între actele menţionate.
Dar, în legislaţia penală se fac totuşi diferenţieri între actul legitim de reţinere a
infractorului (reţinere neviolentă, care nu dăunează sănătăţii, vieţii, etc.) şi actul legitim de
64
И. Г. Шавгулидзе, op. cit., pag. 166;
47
cauzare a daunelor ca mijloc de îndeplinire a unei asemenea reţineri. Celor menţionate se aduce
drept argument art.15 al Ucazului, care ne arată că legitime se recunosc acţiunile, îndreptate
pentru reţinerea infractorului, chiar dacă aceste acţiuni sunt nevoite să producă daune. Prin
urmare se face o diferenţiere, cu toate că mică, între reţinerea şi acţiunile cauzării daunei ca
mijloc de reţinere a infractorului. Diferenţierea menţionată oglindeşte situaţia din punct de
vedere obiectiv, ca avînd importanţă penală, cînd la reţinerea infractorului este privat ori numai
de libertatea personală, sau mai este supus cauzării unor daune din partea persoanei care
realizează reţinerea. Reeşind din aceea că caracterul legitim de cauzare a daunei infractorului
trebuie să se bazeze pe validitatea reţinerii lui, analiza acestor acţiuni trebuie să înceapă cu
evidenţierea semnelor anume a actului de reţinere legitimă. Totodată o caracteristică mai
favorabilă a actului dat nu trebuie făcută pe baza trimiterii la condiţiile legitime, ci la semnele
obiective şi subiective, caracterul cărora mărturiseşte despre caracterul legitim de reţinere a
infractorului.
Semnele reţinerii infractorului
Legea penală nu conţine o determinare completă a actului de legitimă reţinere a
infractorului. Este evident faptul, că ansamblul semnelor reţineri legitime are o importanţă
deosebită pentru clasificarea conţinututlui acestei noţiuni şi hotărîrea problemei despre urmările
de drept ale reţinerii care nu corespund semnelor sale.
O determinare completă a semnelor reţinerii legitime este posibilă numai cu condiţia, că
cercetarea lor nu este supusă unui început unic. Ca un început se prezintă situaţia unei conduite
conştiente de voinţă a omului, în acelaş timp impotrtant din punct de vedere juridic, caracterizat
în toate cazurile prin caractere comune. Din acest punct de vedere se deosebesc patru elemente
de studiere a conduiteii legitime: subiectul, obiectul, partea obiectivă şi partea subiectivă.
Se prezintă mai raţional de a parcurge mai întîi de toate la analiza acţiunilor legitime de
reţinere a infractorului, anume de la examinarea semnelor persoanei, care îndeplineşte reţinerea,
deoarece aceasta ar permite să caracterizăm mai concret semnele conduitei date.
Semnele care caracterizează subiectul reţinerii legitime a infractorului.
În normele de drept penal,care reglementează reţinerea infractorului, cercul subiecţilor acestor
acţiuni este determinat în mod diferit. Aşa de exemplu în art. 15 al Ucazului ca subiecte ale
reţinerii infractorului sunt numiţi numai cetăţenii. În unele legislaţii penale străine, în calitate de
subiecte apar şi victimele sau alte persoane. În art 13 al Codului Penal al fostei U.R.S.S. lipsesc
careva prevederi la subiectul acţiunilor examinate. De aceea ar fi mai bine de determiant cercul
de persoane, acţiunile cărora cunt reglementate de dreptul penal, adică soluţionarea problemei
despre faptul dacă se răsfrîng condiţiile prevăzute de lege şi semnele reţinerii legitime asupra
oricăror subiecţi, sau numai asupra unui număr limitat de persoane.
48
Soluţionarea acestei probleme are o importanţă de drept penal, deoarece permite de a

lămuri concret conţinutul semnelor, temeiurilor şi condiţiilor legitime a reţinerii infractorului , de
a determina urmările de drept a refuzului persoanei de la reţinere, de a califica acţiunile nelegale
de reţinere a infractorului. La categoria subiecţilor se referă mai întîi cetăţenii, care îndeplinesc
obligaţia sacră de ocrotire a ordinii sociale. Ca subiecţi pot fi nu numai victimele, dar de
exemplu şi martorii. În calitatte de subiecţi mai pot apărea şi cetăţenii străini sau persoanele fără
cetăţenie.
Asemenea subiecţi mai pot fi reprezentanţii ordinii publice.
În sfîrşit în calitate de subiecţi de drept la reţinerea infractorului pot fi reprezentanţii
puterii sau alte persoane de la conducere, care îşi îndeplinesc obligaţiile care nu prevăd reţinerea
infractorului (de exemplu deputaţii). Ca act juridic al producerii unor astfel de acţiuni apare
dreptul subiectiv al fiecărui cetăţean pentru a putea reţine un infractor. Prin urmare în calitate de
subiect al reţinerii legitime a infractorului, reglementat de dreptul penal, pot fi: orice cetăţean,
victima, martorul sau oricare altă persoană, reprezentanţii organelor care nu au ca sarcină
reţinerea infractorului.
În baza unei statistici în calitate de subiecţi la reţinerea infractorilor 52,7% erau victima,
martorul sau alte persoane; 40,8% erau reprezentanţii organelor publice; şi numai 6,5% erau
persoanele de la conducere65.
Reţinerea infractorului pentru persoanele menţionate este un drept subiectiv şi totodată
îndeplinirea unei obligaţii morale. Deaceea refuzul de a folosi dreptul de a reţine un infractor
este amoral pentru societate, în anumite condiţii determinate atrage un fel de condamnare nu de
drept ci de morală, ea nu poate fi considerată ca o încălcare , fiind că a folosit sau nu acest drept
ţine numai de persoana în cauză. Paralel cu această privare nelegitimă de libertate personală a
infractorului, la reţinere, va fi examinată ca infracţiune contra personalităţii sau proprietăţii
individuale. Altă situaţie apare în cazul acţiunii sau inacţiunii persoanei pentru care reţinerea este
o obligaţie de drept. Neîndeplinirea acestei obligaţii pentru reţinerea infractorului, atrage după
sine răspunderea disciplinară sau penală pentru depăşirea puterilor şi împuternicirilor de serviciu.
Putem conchide că în calitate de subiect la reţinerea legitimă a infractorului poate apare orice
cetăţean care nu are legătură directă în reţinerea infractorilor. Totodată este mai verosomilă
determinarea anume a subiectului ca cetăţean, dar nu a victimei sau a altor persoane. Termenul
cetăţean este laconic, subliniind faptul că este vorba nu despre o persoană căreia îi este
încredinţată obligaţia de drept de a reţine infractorul, cuprinde toate categoriile posibile de
subiecţi, permite de a determina subiectul pentru răspundere în caz de depăşire a limitelor
cauzării daunelor la reţinerea infractorului.
65
И. С. Тишкевич, Право граждан на задержании преступника, pag. 34;
49
Semnele care caracterizează persoana reţinută

În calitate de subiect al reţinerii apare persoana particulară, acest fapt permiţînd de a
determina corect semnele persoanei care poate fi reţinută de acest subiect. Aşa apare infractorul,
adică persoana care a început sau a sfîrşit acţiunea. Prin urmare, în calitate de reţinut poate să
apară atît executorul cît şi oricare alt complice care a început sau care a săvîrşit infracţiunea. И.
С. Тишкевич, lărgeşte cercul persoanelor care pot fi reţinute66. După părerea lui “pentru
calificarea acţiunilor subiectului după regulile legitimei apărări este îndeajuns ca încălcarea,
săvîrşită de persoană, să fie infracţiune, sau reeşind din criterii obiective să fie privită ca
infracţiune”. Punctul lui de privire se contrazice cu cel al В. И. Ткаченко, care consideră că
reţinerea infractorului poare avea loc cînd acesta din urmă a săvîrşit o infracţiune 67. Punctul lui
de vedere contravine şi legii penale, unde este menţionat faptul, că reţinerii este impus numai
infractorul. Cu alte cuvinte, legea reglementează acţiunile cetăţenilor pentru reţinerea
infractorilor dar nu altor persoane care încalcă legea. Convingerea temeinică a persoanei, că ea
reţine anume un infractor, dar nu o altă persoană trebuie să nu se bazeze pe bănuieli, ci pe date
concrete. Prezintă susţinere părerea despre aceea că reţinerii este impus numai un infractor vădit,
informarea despre el se bazează pe diferite circumstanţe, infractorul este surprins la locul
infracţiunii sau cetăţenii l-au demascat ca infractor etc.
Aceste circumstanţe după cum menţionează unii autori poartă un caracter vădit a datelor,
care demască infractorul. Un infractor evident este acea persoană care săvîrşeşte o infracţiune
vădită, dar nu o faptă lipsită de caracter periculos. De aceea este nelegitimă reţinerea persoanei,
referitor la care la cetăţeni lipsesc unele informaţii ale persoanei, care a săvîrşit infracţiunea, sau
se consideră numai pe bază de bănuieli ori date necontrolate. Reţinerea în asemenea cazuri este
declarată ca nelegitimă si nu poartă răspundere pentru daunele pricinuite persoanei reţinute, fie
pentru infracţiunea contra personalităţii ori a proprietăţii personale.
Practcia, însă, ne prezintă cazuri cînd persoana care reţinea, se înşela referitor la
personalitatea infractorului, în legătură cu care problema despre răspunderea penală a reţinerii
neîntemeiate şi provocarea de daune se examinează după regulile reţinerii infractorului fictiv.
Despre reţinerea infractorului fictiv poate fi vorba şi în cazurile, cînd cetăţeanul se înşală
referitor la faptul săvîrşirii însăşi a infracţiunii. Acest lucru poate să aibă loc în următoarele
cazuri:
 cînd a săvîrşit fapta, care nu este social periculoasă;
 cînd a săvîrşit o faptă social periculoasă, dar care nu este infracţiune, dar o oricare
contravenţie administrativă;
66
И. С. Тишкевич, op. cit., pag.36;
67
В. И. Ткаченко, Необходимая оборона по задержанию преступника, M., 1979, pag.26;
50
 cînd a săvîrşit o faptă periculoasă, care este prevăzută de legea penală formal, dar care a fost
săvîrşită de un minor sau de un incapabil.
В. И. Ткаченко menţionează două grupuri de greşeli la reţinerea infractorului fictiv68:
a) eroare referitor la temeiul juridic al reţinerii persoanei, cînd acţiunile victimei sunt luate drept
infracţiune;
b) eroarea persoanei în trăsăturile persoanei juridice, care a săvîrşit o faptă socială periculoasă,
însă fiind incapabil sau minor este luat drept matur, psihic sănătos sau vinovat.
Este necesar de evidenţiat încă o grupă de greşeli la reţinerea infractorului. Natura ei
constă în eroarea cetăţenilor referitor la faptele temeinice pentru reţinerea infractorului, adică
cînd are loc reţinerea persoanei, s-a produs infracţiunea, dar nu a transmis imediat persoana la
organele puterii. Această grupă cuprinde situaţiile cînd infractorul se află sau s-a aflat deja la
evidenţa organelor d drept în legătură cu săvîrşirea infracţiunilor, despre care cetăţeanul care l-a
reţinut nu bănueşte.
În prima categorie de erori intră situaţiile de reţinere a infractorului fictiv de persoana
care se înşală în legătură cu temeiul juridic al reţinerii persoanei. Esenţa acestei greşeli constă în
faptul că din circumstanţele create cetăţeanul are anumite temeiuri să se înşele în legătură cu
reţinerea. Cu alte cuvinte, cetăţeanul nu a putut şi nu a prevăzut că reţine sau cauzează daune
unei persoane care întradevăr nu este infractor.
A doua grupă de erori cuprind situaţiile de reţinere a infractorului fictiv de către
cetăţeanul care intenţionat, adică în puterea unei analize grăbite se înşela referiror la temeiul
juridic al reţinerii. Esenţa acestei greşeli constă în aceea că, situaţia creată nu-i dădea
cetăţeanului temeiuri necesare pentru a se înşela la circumstanţele date. Este evident, că în
situaţii de acest fel persoana poartă răspundere pentru o infracţiune din imprudenţă. Cetăţeanul
poartă răspundere numai pentru cauzarea morţii, sau de leziuni corporale grave ori daune mari,
însă provocarea unor daune mai mici - nu poartă răspundere.
Prin urmare am putea menţiona că legea penală reglementează activitatea cetăţenilor
numai pentru reţinerea infractorului, adică care este sănătos psihic, are vîrsta necesară pentru
răspunderea penală, cetăţeanul străin ori cel fără cetăţenie care în calitate de executor,
organizator sau complice a început sau deja a săvîrşit o faptă social periculoasă, prevăzută de
legea penală în calitate de infracţiune.
Semnele obiective ale reţinerii legitime a infractorului
68
В. И. Ткаченко, op. cit., pag. 30;
51
Reţinerea legitimă a infractorului din punct de vedere obiectiv se exprimă în privarea de

libertate personală, act care poate fi numai prin intermediul săvîrşirii unei acţiuni active.
Autorii care presupun reţinerea infractorului prin inacţiune, nu iau în consideraţie faptul
că norma despre reţinerea infractorului îi dă cetăţeanului posibilitatea de îndeplinire anume a aşa
acţiuni active. Folosirea dreptului subiectiv pentru reţinerea infractorului, adică îndeplinirea unor
acţiuni pozitive, înseamnă totdeauna de a acţiona activ.
După unele rezultate ale cercetărilor ştiinţifice69, reţinerea infractorului pe cale influenţei
fizice este realizată în 72% din cazuri, psihice – 1,22% , ambelor – 26,3% , pe calea minimă –
0,4%.
Reţinerea infractorulu de către cetăţean conform semnelor obiective este o acţiune
legitimă dacă a fost îndeplinită în scurt timp. Legitimitatea reţinerii infractorului de scurtă durată
reese din temeiul care este posibil numai în cazurile cănd cetăţeanul putea imediat să transporte
infractorul la organele necesare. Timpul reţinerii, care era necesar pentru trimiterea infractorului
organelor necesare trebuie să se determine prin intermediul circumstanţelor concrete. Dar, în
orice caz, după cum ne arată И. С. Тишкевич, reţinînd infractorul, victima , martorul sau oricare
altă persoană trebuie ca la apariţia primei posibilităţi să-l transmită organelor necesare.
Autorii, analizînd reţinerea infractorului, în numărul semnelor obiective de obicei reduc
timpul producerii reţinerii, se crede că timpul reţinerii cu toate că este o categorie obiectivă,
totuşi nu poate fi examinat în calitate de semn care caracterizează actul de reţinere. În literatura
de specialitate se menţionează că reţinerea infractorului nemijlocit şi reţinerea după ce sa scurs o
perioadă de timp, după semnele obiective şi cele subiective se completează. Desigur reţinerea în
toate cazurile din punct de vedere obiectiiv se caracterizează ca o părere de scurtă durată a
libertăţii infractorului. Prin urmare, după semnele obiective, la reţinerea infractorului aceasta este
producerea pe scurt timp a privării de libertate personală prin intermediul influenţei fizice sau
psihice sau pe cale minimă. Se crede că în legea penală nu este necesar de a arăta aceste semne.
Expresia “reţinerea infractorului” însăşi determină faptul că este vorba despre acţiuni active,
legate de privarea de libertate de scurtă durată a infractorului şi arată scopul acestei reţineri –
transportarea infractorului organelor respective.
Acest lucru are o mare importanţă deoarece acţiunile legitime de reţinere a infractorului
la exterior corespund cu partea obiectivă a privării nelegitime a libertăţii. În cazul examinat în
semn subiectiv – demarcarea condiţiei social periculoase şi este scopul care este direct prevăzut
în lege. Acţiunile de reţinere a infractorului se recunosc a fi legitime dacă ele au fost făcute în
scopul transportării infractorului organelor necesare. Totodată infractorul poate fi reţinut pentru
îndeplinirea şi altor scopuri atît infracţionale cît şi neinfracţionale. Însă lipsa scopului
69
52
transmiterii infractorului organelor necesare exclude posibilitatea examinării acţiunilor

persoanelor luate contra vinovatului ca reţinerea infractorului adică ca un tip independent legitim
a conduitei cetăţeanului, caracterizată prin scop social util. În categoria semnelor subiective
obligatorii a acţiunii legitime de reţinere a infractorului poate fi redus numai scopul săvîrşirii
acestor acţiuni. prin urmare, motivul acţiunii cetăţenilor nu influenţează valorificarea actului de
reţinere, adică reţinerea infractorului din orice motiv este legitimă.
În aşa fel analiza petrecută permite de a numi următoarele semne ale reţinerii legitime a
infractorului:
 subiectul reţinerii trebuie să fie cetăţeanul care nu are obligaţia directă de a reţine infractorul;
 în calitate de infractor poate să apară numai un infractor evident;
 reţinerea obiectivă se exprimă în privarea de libertatee pe scurtă durată a infractorului;
 scopul reţinerii infractorului este transportarea lui la organele corespunzătoare.
Temeiurile reţinerii legitime a infractorului

Reţinerea infractorului este justificată dacă este produsă pe temeiuri egale. Dacă acestea
lipsesc, atunci reţinerea este declarată nelegitimă, care atrage după sine răspundere. Legislaţia în
vigoare permite de a conchide că unul din temeiurile reţinerii este faptul ce persoana a săvîrşit o
infracţiune.
Această părere este de asemenea argumentată şi în literatura de specialitate. Aşa de
exemplu Е. А. Фролов susţinea că reţinerea infractorului se poate face pe baza temeiului că a
săvîrşit infracţiunea. După părerea lui М. И. Якубович reţinerea infractorului are două
temeiuri70:
 săvîrşirea de către persoană a infracţiunii şi existenţa pericolului că infractorulu poate să
evite răspunderea penală;
 săvîrşirea unei infracţiuni grave.
В. И. Ткаченко de asemenea deosebeşte două temeiuri de reţinere a infractorului71:
 săvîrşirea de către reţinut a unei infracţiuni;
 devierea activă a infractorului de a-l transporta la organele necesare.
Autorii părerilor aduse recunosc că pentru reţinerea legitimă nu este îndeajuns numai
săvîrşirea infracţiunii.
Temeiul de drept al reţinerii infractourlui
70
71
В. И. Ткаченко, op. cit., pag. 31;
53
În corespundere cu legislaţia penală în vigoare reţinerea este îndeplinită în cazul cînd o

persoană a săvîrşit o infracţiune. Natura juridică a încălcării apare ca temei de drept al reţinerii,
iar în lege se determină prin intermediul indicării persoanei care l-a comis şi anume a
infractorului. Prin urmare în calitate de temei de drept al reţinerii infractorului nu poate apărea
comiterea unei încălcări civile sau administrative.
În legtură cu aceasta Е. А. Фролов recunoaşte că reţinerea infractorului de către cetăţeni,
care au comis încălcări administrative sau de alt fel, nu pot fi examinate ca circumstanţe care
exclud răspunderea penală. Un temei de drept al reţinerii infractorului este comiterea unei
infracţiuni atît terminate cît şi neterminate. Această problemă este arătată şi desfăşurată în
literatura de specialitate. В. И. Ткаченко, de exemplu, arată că temei de reţinere a infractorului
apare comiterea de către reţinut a unei infracţiuni intenţionate sau din imprudenţă, terminate sau
neterminate.
În viaţa de toate zilele ca temei de drept a reţinerii infractorilor de către cetăţeni apare
comiterea de către inculpaţi a unor fapte care nu provoacă nici o îndoială în caracterul lor
infracţionl adică infracţiuni evidente. Anume comiterea infracţiunilor evidente constitue un temei
de drept al reţinerii infractorilor. La această concluzie ne aduce şi faătul că reţinerii este impus
numai infractorul evident, adică persoana asupra căreea avem informaţii concrete sau date,
argumente.
Concluzia cetăţeanului despre comiterea unei infracţiuni de către o oarecare persoană
trebuie săse bazeze pe unitatea a două condiţii:
1. cunoştinţe temeinice despre nepermiterea unor fapte de către legea penală;
2. existenţa informaţiei despre aceea că această faptă se comite sau s-a comis.
Cunoaşterea a numai uneia din aceste două condiţii nu este îndeajuns pentru a reţine un
infractor.
O altă concluzie a cetăţeanului referitor la caracterul infracţional al faptei constă în
recunoaşterea semnelor infracţiunii cunoscute în circumstanţele faptei comise. Totodată
izvoarele primirii informaţiei despre aceste circumstanţe pot fi împărţite în două grupe:
1. observarea personală şi perceperea de către cetăţean a celor comise sau celor care se comit;
2. primirea informaţiei de la terţe perosane.
În primul caz apar ca circumstanţe după care cetăţenii recunosc fapta comisă ca
infracţiune evidentă următoarele:
 direcţionarea cetăţenilor pentru cauzarea daunei intereselor deosebit de importante (structurii
de stat, personalităţii, securităţii);
 caracterul acţiunilor persoanei;
 abiectul atacului (avere străină în cazul furtului);
54
 urmările acţiunii (moartea persoanei, deteriorarea bunurilor);

 conduita atacantului şi victimei în momentul infracţiunii şi după infracţiune;
 mijloacele atacului (violenţă, etc.);
 situaţia, locul, timpul comiterii faptei social periculoase.
Trebuie de luat ăn consideraţie că percepera justă a acestor circumstanţe depinde de
practica, de starea psihică a persoanei, de datele fiziologice ale ei.
În al doilea caz cetăţeanul personal nu observă comiterea infracţiunii, dar primeşte
înştiinţarea de la terţe persoane. În dependenţă de gradul de autenticitate aceste informaţii pot fi
împătţite în două grupe:
 informaţie primită de la organele oficiale sau de la reprezentanţii ei (adresarea organelor de
poliţie către populaţie despre ajutor în căutarea unui infractor);
 informaţie primită de la persoane particulare (victima, martorii);
În primul caz veridicitatea informaţiei nu produce nici o îndoială, pe cînd în cazul al
doilea mai rămîne de văzut. Prin urmare am putea menţiona că un temei de drept al reţinerii
infractorului este comiterea infracţiunii. În lege se prevede că poate fi reţinut numai persoana
care a comis infracţiunea.
Temeiul forţei al reţinerii infractorului
Interesele luptei cu criminalitatea cer ca fiecare infracţiune comisă să fie descoperită la
timp, iar persoana care a comis această infracţiune să apară în faţa organelor respective de drept.
Activitatea unor cetăţeni în parte şi a reprezentanţilor organelor de drept stimulează organele
respective în lupta cu criminalitatea şi descoperirea infracţiunilor. Temeiul forţei al reţinerii
infractorului are loc atunci cînd această reţinere este priodusă de transportarea imediată a
infractorului organelor corespunzătoare. Plus la aceasta, temeiul forţei al reţinerii infractorului
este strîns legat de semnele actului legitim de reţinere, în particular cu cele subiective, ca de
exemplu existenţa scopului la cetăţean de a transporta infractorul la organele respective de drept.
Este evident faptul că reţinerea infractorului poate avea loc ori în momentul comiterii
infracţiunii, ori în momentul terminării infracţiunii. La soluţionarea în aceste cazuti a problemei
despre necesitatea imediată de transportare a infractorului la organele corespunzătoare, de la
cetăţean se cere luarea în consideraţie a diferitor circumstanţe legate de gravitatea infracţiunii,
timpul, caracteristica personală etc. se crede că temeiul forţei de reţinere a infractorului are loc în
toate cazurile cînd infractorul este surprins în momentul comiterii actului periculos. În
majoritatea cazurilor reţinerea infractorului de către o persoană se produce după comiterea
infracţiunii. În acest caz apar trei situaţii:
1. reţinerea infractorului la locul acţiunii;
2. reţinerea infractorului a dispărut de la locul infracţiunii;
55
3. reţinerea infractorului după un anumit moment de timp de la săvîrşirea infracţiunii.

Aşa dar, temeiul forţei la reţinerea infractorului are loc anume cînd este necesar de a
transporta imediat infractorul organelor corespunzătoare. Este clar că o astfel de formulare a
temeiului forţei la reţinerea infractorului ăune anumite limite în posibilitatea cetăţenilor referitor
la actul de reţinere a infractorului, care a comis infracţiunea. Însă limitarea se face numai pentru
a preîntîmpina o încăşcare a drepturilor personalităţii şi în aşa fel la întărirea legii.
Condiţia legitimă a reţineii infractorului
Ca condiţie obiectivă de reţinere legitimă a infractorului apare numai timpul reţinerii lui.
Însă această problemă este privită şi soluţionată în mod diferit. În legea penală nu se prevăd
careva prevederi referitor la timpul reţinerii. Astfel dreptul de reţinere a infractorului apare la
începutul acţiunilor pregătite de acesta, există în momentul comiterii şi după comiterea
infracţiunii.
Practica reţinerii infractorilor mărturiseşte despre faptul că în majoritatea cazurilor
aceasta are loc numai după comiterea infracţiunilor. Dar sunt cunoscute cazuri cînd infractorii
sunt reţinuţi după un anumit timp de la momentul săvîrşirii infracţiunii. Este evident faptul, că cu
toate să infractorul a fost reţinut după mai bine de o lună şi jumătate de la săvîrşirea infracţiunii,
aceasta şi alte situaţii similare ne vorbesc respre existenţa unor temeiuri necesare pentru reţinerea
infractorului după comiterea de către acesta a infracţiunii.
În asemenea cazuri apare întrebarea despre perioada de timp după săvîrşirea infracţiunii
în care cetăţeanul are dreptul să reţină infractorul.
În literatura de specialitate întrebarea este legată, de obicei, de termenii de tragere la
răspundere penală şi îndeplinirea sentinţei. În legislaţia penală lepseşte însă vreo prevedere
directă referitor la faptul că îndeplinirea unor acţiuni pentru reţinerea infractorului este posibilă
numai între anumite limite de timp care reglementează activitatea organelor de drept.
În primul rînd în majoritatea cazurilor reţinerea infractorului de către o anumită persoană
se îndeplineşte ori în momentul comiterii infracţiunii ori după un anumit moment de timp. În al
doilea rînd cetăţenii reţin infractorii după trecerea unei perioade de timp. Aceast şi înseamnă
posibilitatea reţinerii infractorului în orice moment de timp după comiterea infracţiunii. De aceea
aici nu au importanţă limitele drepturilor cetăţenilor cu acest criteriu formal ca termenul de
prescripţie.
Cu alte cuvinte reţinerea infractorului este posibilă în orice moment de timp care s-a
scurs după comiterea de către acesta a infracţiunii. Uneori se presupune că reţinerea infractorului
în orice moment de timp este efectuată numai asupra următoarelor categorii de persoane:
 persoane care au comis infracţiuni pentru care se prevede pedeapsă capitală;
 persoane care au fost condamnate la pedeapsa capitală;
56
 infractori care au comis infracţiuni contra păcii etc.

această lomitare a drepturilor cetăţenilor nu este bazată pe lege. Scurgerea unei perioade de timp
de la comiterea infracţiunii nu schimbă caracterul juridic al atacului periculos care ne vorbeşte
despre existenţa unui temei de drept pentru reţinerea infractorului.
Temeiurile cauzării daunei
Reţinerea neforţată a infractorului, adică reţinerea care nu provoacă daune, este de obicei
binevenită. Această situaţie este reflectată în art. 15 al Ucazului, care prevede că acţiunile
cetăţenilor îndreptate spre reţinerea infractorului sunt legitime chiar dacă ele au cauzat daune
celui reţinut. Cu alte cuvinte legiuitorul se pronunţă pentru reţinerea nonviolentă a infractorului.
Această reţinere este posibilă:
 cînd infractorul nu execută o contraacţiune acţiunii legitme de reţinere a lui;
 cînd cetăţeanul are posibilitatea de a-l reţine pe infractor fără acte violente chiar dacă acestea
poartă contraacţiune.
În alte cazuri pentru a efectua reţinerea infractorului cu rezultate dorite, cetăţeanul este nevoit să
provoace anumite daune infractorului. Aceste daune sunt legale, dacă coresăund anumitor limite.
Reţinerea infractorului şi provocarea daunelor la reţinere trebuie să corespundă unor condiţii care
caracteriuează reţinerea infractorului72:
 obligativitate;
 direcţionare determinată;
 un scop deosebit;
 proporţionalitate.
Legală este oricare daună cauzată infractorului, dacă dauna corespunde acesor condiţii.
Răspunderea lor este necesară totdeauna, independent de faptul cînd se produce reţinerea
infractorului, în momentul comiterii infracţiunii, nemijlocit sau după expirarea unui termen de
timp.
Aceasta se explică prin faptul că în timpul reţinerii apare ca condiţie actul legitim de
reţinere, dar nu actul de cauzare a danelor infractorului.
În art. 15 al Ucazului există o indicate directă asupra faptului că legitimă se recunoaşte
numai provocarea necesară a daunei infractorului. Prin urmare provocarea daunei infractorului
cînd de aceasta nu era nevoie constituie o acţiune nelegitimă. De aici rezultă să starea de
necesitate determină temeiul cauzării unor daune infractorului la reţinere. De aceea trebuie să
facem distincţie între temeiurile actului legitim de reţinere şi temeiurile cauzării daunelor, ca
mijloc de reţinere a infractorului. Dacă primele temeiuri argumentează necesitatea şi
legitimitatea privării libertăţii personale, atunci cele din urmă - cauzarea unor daune vieţii,
72
57
sănătăţii sau averii pentru efectuarea reţinerii. De aceea ar trebui să examinăm două categorii de
factori care în ansamblul lor caracterizează temeiurile legitime de provocare a unor daune
infractorului la reţinere:
 factorii ce caracterizează infractorul şi conduita lui la momentul reţinerii;
 factorii care caracterizează cetăţeanul care produce reţinerea.
Prima categorie de factori caracterizeză nu o oarecare conduită a infractorului, ci aceea
care vorbeşte despre faptul că infractorul ar vrea să evite reţinerea, deoarece “cînd infractorul se
supune cerinţelor persoanei care î-l reţine, cauzarea unor daune nu are nici un sens”. Evitarea de
la reţinere a infractorului se poate esprima de exemplu în refuzul acestuia de a îndeplini cerinţele
celui care îl reţine pentru terminarea atacului periculos, refuzul de a merge la organele speciale
ori atacul asupra persoanei care realizează reţinerea.
Fiecare din aceste tipuri de conduită a infractorului toate să apară ca temei de cauzare a
daunelor, dar în majoritatea cazurilor apar ca factori consecutivi (refuzul de a urma la organele
speciale, fuga de la locul infracţiunii) sau individuali (fuga de la locul comiterii crimei legat de
contraacţiunea infractoruli).
În toate aceste cazuri infractorul activ produce contraacţiuni persoanei care încearcă să
producă reţinerea. Dacă contraacţiunea reală a infractorului lipseşte, atunci cauzare daunelor se
stabileşte ca nelegitimă.
A doua categorie vorbeşte despre imposibilitatea persoanei de a reţine infractorul fără a
folosi forţa. Concluzia despre existenţa acestor factori poate fi făcută numai pe calea
suprapunerii puterilor, poaibilităţilor şi mijloacelor persoanei cu puterile şi mijloacele de a evita
reţinerea infractorului. Aici este important numărul persoanleor de ambele părţi, genul, vîrsta,
puterile fizice, înarmarea infractorului ori a persoanei şi mulţi alţi factori, care în ansamblu ne
pot vorbi despre lipsa unei posibilităţi reale a persoanei de a reţine infractorul fără cauzarea unor
anumite daune.
Prin urmare, cele menţionate anterior ne permit să facem următoarea concluzie:
prevenirea provocării daunelor infractorului la reţinerea lui, adică caracterul necesar, se
determină prin aşa situaţii ale reţinerii cîn persoanei îi lipsesc posibilităţile reale pentru sine ori
pentru alte persoane terţe pentru a efectua reţinerea infractorului care contraacţionează şi atrage
necesitatea cauzării unor anumite daune.
Din acest punct de vedere în literatura de specialitate este corect arătat că dauna produsă
în mod necesar este dauna, care era necesară pentru a reţine infractorul. În cazurile cănd,
persoana care efecuiază reţinerea provoacă daune neîntemeiate ea va răspunde de acest lucru pe
baza generală, deoarece în acest caz cauzarea daunelor vieţii sănătăţii şi averii se produce fără
58
motiv de necesitate şi fără temeiuri. Prin urmare necesitatea apare ca temei legitim de provocare
a daunelor la reţinerea infractorului.
Condiţiile legitime a cauzării daunelor
Starea de necesitate argumentează numai necesitatea provocării daunei la reţinerea
infractorului. Această cauzarea a daunei este recunoscută ca legitimă dacă corespunde condiţiilor
care caracterizează direcţionarea determinată, scopul special şi proporţionalitatea daunei.
Direcţionarea cauzării daunei
În legislaţia penală este prevăzut direct că dauna poate fi cauzată numai infractorului –
vieţii, sănătăţii şi averiilui. Practica, însă, ne demonstrează că în cazuri aparte persoana în scopul
reţinerii infractorului este nevoită să cauzeze daune intereselor (legate de avere) terţelor
persoane, adică persoanelor caru nu au vreo legătură nici cu comiterea infracţiunii nici cu
infractorul. După menţiunile unor autori, încălcarea drepturilor terţelor persoane la reţinere
infractorilor este legitimă numai în cazurile de extremă necesitate, adică dacă această încălcare s-
a produs ca mijloc de preîntîmpinare a daunei.
În cazurile cînd reţinerea infractorului este legitimă şi dauna corespunde condiţiilor
extremei necesităţi, răspunderea cetăţeanului se exclude. Dacă, însă, efectuînd reţinerea
cetăţeanul cauzează daune care nu satisfac starea de extremă necesitate, el va purta răspundere pe
baza generală. Deci, una din condiţiile necesare cauzării daunei la reţinerea infractorului constă
în faptul că dauna trebuie să fie îndreptată anume asupra infractorului.
Scopul cauzării daunei
Acţiunile, care provoacă daune infractorului sunt legitime dacă ele au fost întreprinse în
scopul reţinerii şi transportării acestuia organelor corespunzătoare. Prin urmare, scopul apropiat
al cauzării daunei infractorului este reţinerea lui. Asupra acestor poziţii stă şi practica judiciară şi
această părere este împărtăşită şi în literatura de specialitate.
Ca scop final al acestor acţiuni apare transportarea infractorului organelor
corespunzătoare de drept. În anumite cazuri este vorba despre o “scară” a scopurilor activităţii
persoanei deosebindu-le ca cele apropiate, intermediare, îndepărtatea şi finale. Totodată
coraportul dintre scopurile apropiate şi cele finale constau în aceea că primele apar în calitate de
probleme nemijlocite ale activităţii practice ale persoanei.
Realizarea lor este un mijloc necesar pentru obţinerea unor scopuri îndepărtate sau finale.
În cazul provocării daunei infractorului, transportarea lui la organele necesare în calitate de scop
final, impune celelalte scopuri care apar la etape determinate, ca mijloc necesar pentru obţinerea
scopului final.
Nu este exclus faptul că cu toate că provocarea daunelor infractorului este impusă
scopului de a-l transporta organelor corespunzătoare, poate fi legat de obţinerea altui scop –
59
infracţional (de exemplu linşare). În aşa fel provocarea daunei infractorului este legitimă dacă
este îndeplinită în scopul reţinerii şi transportării acestuia organelor coresăunzătoare.
Proporţionalitatea cauzării daunei
Provocarea nevoită a daunei infractorului în scopul reţinerii lui poate fi fără limite,
deoarece infractorul prin însăşi faptul comiterii infracţiunii şi dorinţa de a evita reţinerea se
impune în afara legii.
În legislaţia penală sunt determinate limitele cauzării daunelor infractorului la reţinere,
arătînd că dauna cauzată infractorului la reţinereeste recunoscută ca legitimă dacă corespunde
pericolului atacului şi situaţiei de reţinere a lui. Aceste limite stabilesc în esenţă volumul
drepturilor persoanei la reţinerea forţată a infractorului, dar au şi o mare importanţă pentru
valorificarea caracterului legitim al daunei cauzate infractorului. Limitele cauzării daunei, prin
urmare, caracterizează aşa o condiţie legitimă ca proporţionalitatea daunei.
Încălcarea acestei proporţionalităţi vorbeşte despre caracterul nelegitim al cauzării daunei
şi atrage după sine răspundere penală. Deoarece limitele cauzării daunei infractorului la reţinerea
lui sunt determinate de pericolul actului comis şi situaţia reţinerii, ar fi necesar de examinat
fiecare din aceste circumstanţe şi de evidenţia importanţa lor în determinarea limitelor
respective.
Pericolul ataculu comis de infractor corespunde pericolului social al faptei, care este
determiantă în primul rînd de obiectul atacului şi cu cît este mai valoros acest obiect cu atît este
mai mare pericolul atacului. Obiectul atacului, însă, nu caracterizează complet pericolul
infracţiunii. Pericolul atacului nu depinde numai de obiect, dar şi de daunel cauzate acestia din
urmă. După părerea lui Н. Ф. Кузнецов, caracterul şi volumul urmărilor caracterizează mai
complet pericolul social al infracţiunii. Prin urmare, anume pericolul atacului infracţional
determină maximumul de daune, provocarea cărora este permisă în scopul reţinerii infractorului.
Concluzia referitor la faptul dacă corespunde dauna cauzată infractorului şi dauna cauzată
de către acesta se face prin intermediul suprapunerii caracterului şi volumului daunei concrete
care a comis-o infractorul sau vroia să o comită şi dauna care a fost cauzată acestui infractor.
Dauna cauzată infractorului este întotdeauna fizică (uneori psihică) sau materială, pe cînd dauna
de infractor este permanent fizică şi materială.
La soluţionarea problemei despre soluţionarea daunei cauzate trebuiesc stabilite criteriile
după care se pot conduce, care se pot pune la baza analizei proporţionalităţii daunei cauzate
valorilor sociale şi daunei cauzate infractorului la reţinerea lui.
Legitimă este considerată dauna care corespunde nu numai pericolului social, dar şi
situaţia reţinerii infractorului. În literatură această noţiune este tratată în diferite moduri. И. С.
Тишкевич înţelege prin noţiunea dată numai timpul şi locul reţinerii infractorului, paralel cu alte
60
circiumstanţe care nu alcătuesc situaţia reţinerii infractorului ca, coraportul de forţe, conduita
infractorului, gradul periculos al infracţiunii etc73. Însă el înţelege această noţiune ca una care
include numai conduita infractorului. Determinarea situaţiei reţinerii presupune necesitatea de a
evidenţia importanţa ei pentru a soluţiona problema limitelorcauzării daunelor infractorului. De
aceea se disting două tipuri de situaţii de reţinere74:
 favorabilă;
 nefavorabilă.
Favorabilă este acea situaţie cîn persoana care reţine infractorul are o superioritate evidentă în
putere, înarmare, număr etc., asupra infractorului care se oune reţinerii şi invers, este
nefavorabilă acea situaţie cînd proporţionalitatea forţelor, posibilităţior şi mijloacelor persoanei
şi ale infractorului sunt mai mult sau mai puţin egale, inlusiv şi în cazul cînd infractorul are
prioritatea în toate aceste lucruri în comparaţie cu persoana care doreşte să realizeze reţinerea lui.
Prin urmare condiţia proporţionalităţii caracterizează limitele daunei cauzate infractorului
şi constă din aceea că legitimă se recunoaşte dauna, dare corespunde pericolului infracţiunii şi
situaţiei de reţinere a infractorului.
§3. DEPĂŞIREA LIMITELOR CAUZĂRII DAUNEI LA REŢINEREA INFRACTORULUI ŞI

RĂSPUNDEREA
Dauna cauzată infractorului la reţinerea lui este social utilă şi legitimă, dacă nu exclude
limitele stabilite de lege. Provocarea, însă, a daunelor majore este o acţiune socila periculoasă
care în condiţii determinate este examinată ca o infracţiune exprimîndu-se în depăşirea limitelor
provocării daunei infractorului.
Determinarea faptului dacă a avut sau nu lor depăşirea limitelor provocării daunei
infractoruli la reţinere este destul de anevoios. Aceasta este, în primu rînd, o problemă de fapt,
soluţionarea căreia depinde de coraportu circumstanţelor concrete. Aici poate avea loc o situaţie
analogică cu depăşirea limitelor legitimei apărări. Este greu de determiant aceste limite, deoarece
în legea penală sunt prevăzute numai limitele provocării daunei infractorului la reţinerea lui şi
lipseşte determinarea noţiunii de depăşire a lor. Provocarea unei daune majore infractorului
înseamnă a încălca condiţia proporţionlităţii daunei cauzate la reţinere. Condiţia dată constă în
aceea că dauna nu trebuie să depăşească pericolul atacului săvîrşit şi care nu corespunde situaţiei
de reţinere a infractorului.
Prin urmare, depăşirea limitelor provocării daunelor infractorului la reţinere este cauzarea
daunei majore care, evident, nu corespunde pericolului atacului comis sau situaţiei de reţinere a
73
74
Ibidem, pag. 68;
61
lui. Din noţiune de depăţire a limitelor cauzării daunelor rezultă că ele pot avea loc în două
cazuri75:
 cînd dauna cauzată infractorului nu corespunde preicolului atacului dar corespunde situaţiei
de reţinere;
 cînd dauna cauzată este proporţională cu pericolul atacului, dar evident nu corespunde
situaţiei de reţinere.
În primul caz este vorba despre depăşirea limitelor unei daune permisibile iar în al doilea caz
despre depăşirea limitelor daunei necesare pentru reţinerea infractorului. Conform celor
menţionate mai sus, am putea deduce două tipuri de depăşiri a limitelor cauzării daunei la
reţinerea infractorului:
 depăşirea limitelor daunei permisibile;
 depăşirea limitelor daunei suficiente.
Depăşirea limitelor daunei permisibile înseamnă provocarea daunei infractorului într-o
situaţie nefavorabilă de reţinere, care întrece dauna potenţială comisă de infractor, sau dorea să o
comită referitor la obiectul atacului.
Depăşirea limitelor daunei suficiente este provocarea daunei infractorului într-o situaţie
favorabilă care depăşeşte dauna suficientă pentru reţinerea lui.
И. С. Тишкевич, deosebeşte de asemenea două tipuri de depăşire a limitelor necesate
pentru reţinerea infractorului76:
 provocarea unei daune grave, care întrece limitele acelei daune care era suficientă pentru
reţinerea infractorului;
 provocarea unei daune care nu corespunde evident cu caracterul şi pericolul infracţiunii care
a servit drept temei de reţinere.
Prin urmare depăşirea limitelor provocării daunelor infractorului la reţinere are loc numai în
cazul nerespectării condiţiilor de proporţionalitate a daunei cauzate. De aici rezultă că
răspunderea pentru depăşirea limitelor date poare apărea în următoarele cazuri:
a) reţinerea infractorului s-a efectuat pe baza temeiului de drept şi corespunde semnelor
obiective şi subiective;
b) dauna cauzată infractorului corespunde condiţiilor legitime despre caracterul necesar, al
direcţionării şi scopului;
c) însă nu s-a luat în consideraţie, nu s-a respectat proporţionalitatea daunei cauzate
infractorului.
75
В. П. Диденко, Правомерность причинения вреда преступнику при задержании, pag. 53;
76
62
Numai în aşa ordine se poate pune problema despre răspunderea persoanei pentru excesul de
daune cauzate infractorului la reţinerea lui.
63

Legitima Aparare Si Extrema Necesitate

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Legitima Aparare Si Extrema Necesitate

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Legitima apărare şi extrema necesitate

CAPITOLUL I. LEGITIMA APĂRARE – CA CIRCUMSTANŢĂ CE ÎNLĂTURĂ

În literatura de specialitate de peste hotare institutul legitimei apărări este de asemenea

Paralel cu permiterea apărării în stare de legitimă apărare a intereselor sociale, dreptul

 condiţii, care se referă la apărare6;

O analiză necorespunzătoare a condiţiilor de legitimă apărare, de regulă, aduc la faptul că

 condiţiile care determină limitele legitimei apărări7;

 atacul îndreptat contra intereselor statului, individului sau altor persoane;

§2. DEPĂŞIREA LIMITELOR LEGITIMEI APĂRĂRI ŞI RĂSPUNDEREA

1. necorespunderea vădită a apărării caracterului şi pericolului atacului, neechivalenţa de

Vorbind despre depăşirea limitelor legitimei apărări trebuie de menţionat faptul că

judiciară au acumulat o anumită experienţă de luptă contra asemenea fenomene periculoase.

carcterului şi pericolului atacului, depăşirea limitelor legitimai apărări prezentînd astfel o

CAPITOLUL II. EXTREMA NECESITATE – CA CIRCUMSTANŢĂ CE ÎNLĂTURĂ

de necesitate acesta este creat de diferite întîmplări: un incendiu, o inundaţie, un cutremur de

§2. CONDIŢIILE STĂRII DE NECESITATE CE SE REFERĂ LA PEICOL.

Acţiunea săvîrşită în stare de necesitate poate fi îndreptată spre ocrotirea nu numai a

Condiţiile care determină legitimitatea acţiunilor săvîrşite în starea de extremă necesitate.

multe mijloace de înlăturare a pericolului. Acţiunile persoanei pot fi recunoscute ca legitime

§3. URMĂRILE DE DREPT A DAUNEI PROVOCATE ÎN STARE DE EXTREMĂ

CAPITOL III. REŢINEREA INFRACTORULUI – CA CIRCUM-STANŢĂ CE

§2. SEMNELE, TEMEIURILE ŞI CONDIŢIILE LEGITIME A REŢINERII

Soluţionarea acestei probleme are o importanţă de drept penal, deoarece permite de a

Semnele care caracterizează persoana reţinută

Semnele obiective ale reţinerii legitime a infractorului

Reţinerea legitimă a infractorului din punct de vedere obiectiv se exprimă în privarea de

transmiterii infractorului organelor necesare exclude posibilitatea examinării acţiunilor

Temeiurile reţinerii legitime a infractorului

În corespundere cu legislaţia penală în vigoare reţinerea este îndeplinită în cazul cînd o

 urmările acţiunii (moartea persoanei, deteriorarea bunurilor);

3. reţinerea infractorului după un anumit moment de timp de la săvîrşirea infracţiunii.

 infractori care au comis infracţiuni contra păcii etc.

§3. DEPĂŞIREA LIMITELOR CAUZĂRII DAUNEI LA REŢINEREA INFRACTORULUI ŞI

S-ar putea să vă placă și