ORDINEA PROCESUALĂ DE EFECTUARE A

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

CHIŞINĂU – 2020
 CUPRINS:

INTRODUCERE ............................................................................................... 3-5

CAPITOLUL I. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND

CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI
§ 1 Noţiunea, sarcinile şi importanţa cercetării la faţa locului ..........6-13
§ 2 Principiile cercetării la faţa locului ...............................................13-21
§ 3 Trăsăturile caracteristice şi reguli tactice de efectuare a cercetării la
faţa locului ..……………………………………………………….21-29

CAPITOLUL II. ORDINEA PROCESUALĂ DE EFECTUARE A

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
§ 1 Pregătiri întreprinse la sediul organului competent a efectua
cercetarea la faţa locului imediat ce a fost sesizat ........................30-32
§ 2 Măsuri primite imediat după sosirea la faţa locului şi pregătirea în
vederea efectuării cercetării la faţa locului .................................32-47
§ 3 Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului ............................47-52
§ 4 Cercetarea la faţa locului pentru unele categorii de infracţiuni.52-66

CAPITOLUL III. FIXAREA PROCESUALĂ A REZULTATELOR

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI
§ 1 Procesul-verbal al cercetării la faţa locului ..................................67-70
§ 2 Reguli privind fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului.......71-74

CONCLUZII…….............................................................................................75-77

BIBLIOGRAFIE .............................................................................................78-80

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei investigate. În ultimul timp, în contextual reformei judiciare şi de

drept, legislaţia procesual-penală a cunoscut transformări substanţiale impuse de realităţile
sociale şi economice, precum şi de tendinţa de ajustare a legislaţiei unor standarde general
recunoscute.
Cauzele penale trebuie să fie soluţionate cît mai repede posibil, menţinînd totodată
standarde înalte de echitate şi justeţe. Cam aceasta ar fi, în esenţă, cerinţa de bază înaintată
azi organelor judiciare de către societate.
În situaţia unei vădite creşteri a criminalităţii, cu care se confruntă în prezent
societatea, în perioada de tranziţie, impune în mod imperios majorarea la maximum a
randamentului activităţii tuturor organelor de protecţie a ordinii sociale, în special a celor cu
funcţie de urmărire penală. Combaterea eficientă a infracţiunilor prin descoperirea la timp şi
cercetarea lor în conformitate cu cerinţele legii, este unul dintre imperativele determinante
privind crearea condiţiilor de devenire a unui stat de drept.
În realizarea acestui deziderat un rol deosebit îi revine procedurii penale care
contribuie la creşterea eficienţei luptei împotriva criminalităţii. Organele de urmărire penală,
numai folosind cu abilitate dispoziţiile legale, pot să asigure descoperirea infracţiunilor şi
dovedirea vinovăţiei infractorilor, să soluţioneze în mod legal şi echitabil o cauză penală.
Fiecare act infracţional se desfăşoară într-un anumit spaţiu. El este legat de intervenţia
omului. Infractorul, utilizînd diverse mijloace, mecanisme, obiecte sau substanţe, oricît de
pregătit ar fi sau cum nu s-ar strădui, lasă în lumea materială urme ale activităţii ilicite.
Depistarea la timp, fixarea, examinarea, ridicarea şi valorificarea acestor urme au o deosebită
importanţă pentru, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor.
Legislaţia de procedură penală în vigoare prevede efectuarea de către organele de
urmărire penală a cercetării la faţa locului, specificată în art.118 al Codului de Procedură
Penală al Republicii Moldova.
Locul unde făptuitorul şi-a desfăşurat activitatea infracţională sau locul unde au
parvenit consecinţele infracţiunii sau au fost depistate urme ale săvîrşirii faptei
prejudiciabile, reprezintă sursa celor mai ample şi în acelaşi timp celor mai obiective date
faptice.
Cercetarea la faţa locului, problemă care va fi tratată în lucrare constituie una dintre
cele complicate şi mai importante acţiuni de urmărire penală, ale cărei rezultat condiţionează,
de obicei, nu numai determinarea direcţiei, ci şi anumite activităţi procedurale sau de
investigaţie operativă. Aşadar, începînd cu cercetarea locului faptei prejudiciabile şi luînd
decizia respectivă de a porni urmărirea penală pe cazul sesizat, ulterior se vor desfăşura o
serie de acţiuni de urmărire penală şi operaţii tactice complexe din care derivă următoarele
acţiuni:
 Reţinerea bănuitului;
 Percheziţia corporală a bănuitului ;
 Percheziţia la domiciliu şi la serviciul a acestuia;
 Audierea bănuitului, părţii vătămate şi a martorilor oculari;
 Prezentarea spre recunoaştere.
Scopul şi obiectivele tezei. Scopul tezei constă în cercetarea aprofundată a cercetării
la faţa locului şi importanţa acesteia în aflarea adevărului, la descoperirea infracţiunilor şi a
persoanelor care au comis aceste fapte ilicite.
Pentru a atinge acest scop, au fost stabilite următoarele obiective:
3
  efectuarea unui studiu complex asupra principalelor aspecte de procedură penală ale
cercetării la faţa locului;
 identificarea acţiunilor ce urmează a fi efectuete de către organul de urmărire penală
de la primirea sesizării privind săvîrşirea infracţiunii pînă la finisarea cercetării la faţa
locului;
 identificarea şi stabilirea acţiunilor ce urmează a fi efectuate pe unele genuri de
infracţiuni;
 stabilirea rolurilor fiecărui participant la cercetarea la faţa locului;
 stabilirea modului de documentare şi fixare procesuală a rezultatelor cercetării la faţa
locului.
Baza metodologică şi teoretico-ştiinţifică. Cercetările întreprinse se bazează pe
studierea doctrinei, legislaţiei şi practicii existente în domeniul dat. Ca metode de cercetare
au fost folosite metoda logică (analiza şi sinteza), metoda juridică comparativă şi rezultatele
efectuării cercetării la faţa locului pe unele genuri de infracţiuni.
În investigaţiile noastre drept punct de reper legal a servit Codul de Procedură
Penală al Republicii Moldova. Au fost de asemenea analizate legislaţia din alte ţări ce
reglementează cercetarea la faţa locului, precum şi alte acte normative care au fost
relevante temei tezei date. Baza teoretică a investigaţiei o constituie lucrările savanţilor care
au abordat această tematică, cum sînt: Mihai Gheorghiţă, Ion Neagu, Nicolae Volonciu, Ion
Tanoviceanu, I. Ionescu-Dolj, Igor Dolea, ş.a.
În lucrarea dată m-am străduit să descriu probleme privind noţiunea, sarcinile,
trăsăturile caracteristice ,importanţă, principiile, regulile tactice de efectuare a cercetării la
faţa locului, repetarea şi reluarea acestei activităţi, ordinea conlucrării serviciilor MAI la
efectuarea cercetării la faţa locului şi nu în ultimul rînd şi documentarea şi fixarea procesuală
a acestor acţiuni .
Am ales această temă din motivul că prezintă un rol major în activitatea de urmărire
penală la cercetarea şi descoperirea infracţiunilor .
Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării. Teza respectivă materialul
expus, concluziile şi recomandările ar putea fi utilizate în cadrul procesului didactic din
învăţămîntul juridic universitar.

4
 CAPITOLUL I. CONSIDERAŢIUNI GENERALE PRIVIND
CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Noţiunea, sarcinile şi importanţa cercetării la faţa locului

Printre activităţile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal, în

vederea aflării adevărului, se enumără şi cercetarea la faţa locului, care ocupă un loc
important în procesul probaţiunii.1
După cum deja am observat tema care va fi tratată în această lucrare va fi cercetarea
la faţa locului. Pentru o mai bună înţelegere a acestei noţiuni este necesar ai da o definiţie
corespunzătoare.
Conform Dicţionarului de Procedură penală, cercetarea la faţa locului este un procedeu
probatoriu care constă în cercetarea amănunţită a locului unde sa comis fapta, cu scopul de a
cunoaşte exact situaţia locului săvîrşirii infracţiunii, de a descoperi şi fixa urmele infracţiunii,
de a stabili poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care
infracţiunea a fost săvîrşită.2
O definiţie asemănătoare o întîlnim şi la autorul român A. Ciopraga şi anume:
cercetarea la faţa locului reprezintă un procedeu probatoriu care constă în cercetarea
amănunţită a locului unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, cu scopul de a cunoaşte
exact situaţia locului săvîrşirii infracţiunii, de a descoperi, fixa şi ridica urmele infracţiunii,
de a stabili poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă în vederea stabilirii naturii şi
împrejurărilor comiterii infracţiunii.3
În majoritatea surselor cercetate, noţiunea cercetării la faţa locului au un conţinut
asemănător cu conţinutul dat de dicţionarul de procedură penală.
Aş dori să menţionez şi faptul că în literatura de specialitate se mai întîlneşte şi
noţiunea de loc al săvîrşirii infracţiunii, acest termen este mai des întîlnit în literatura de
specialitate română, de aceea ne vom permite pe parcursul lucrării de a utiliza şi această
noţiune.
Cercetarea la faţa locului este o acţiune de urmărire penală urgentă, de ne amînat, cu o
rezonanţă deosebită în ansamblul preocupărilor consacrate soluţionării unei cauze penale
concrete.
Ca activitate iniţială, urgentă a urmăririi penale, cercetarea la faţa locului este de
neînlocuit şi trebuie să fie efectuată cu maximum de operativitate, obiectivitate şi
profesionalism, fiindcă ea, nu poate fi repetată în aceleaşi condiţii datorită modificării
inevitabile a aspectului locului faptei.4
Cercetarea locului săvîrşirii faptei face parte din activităţile de urmărire penală şi
constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a săvîrşit infracţiunea, sau a locului în care
au fost descoperite urmele acesteia, în vederea descoperirii, fixării şi ridicării urmelor şi nu în
ultimul rînd în stabilirea împrejurărilor în care infracţiunea a avut loc.5

1
Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău 2004, cit pag. 175.
2
Gheorghe Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia, Dicţionar de procedură penală, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti
1988, pag. 48.
3
Aurel Ciopraga, Ioan Iacubuţă, Tratat de tactică criminalistică, Edtitura Gama, Iaşi 1996, pag. 219.
4
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 5.
5
Camil Suciu, Criminalistica Vol. III, Bucureşti 1972, cit. pag. 503.
5
 Deci, prin cercetarea la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte împrejurările
în care a fost comisă fapta, identifică pe infractor sau delimitează sfera persoanelor bănuite,
persoanelor care au cunoştinţă despre infracţiunea respectivă şi autorul său.6
Cercetarea la faţa locului este o acţiune procesuală care poate fi efectuată pînă la
pornirea urmăririi penale,7 dar poate fi efectuată atît în cursul urmăririi penale cît şi în cursul
judecăţii.
În faza de urmărire penală, organul de urmărire penală efectuează personal cercetarea
la faţa locului.
În cursul judecăţii, instanţa efectuează cercetarea la faţa locului cu participarea părţilor
şi în prezenţa procurorului, de asemenea, se asigură şi prezenţa apărătorului ales sau din
oficiu.8
În general cercetarea la faţa locului se efectuează de către organul de urmărire penală,
iar în cazul de infracţiune în flagrant delict cercetarea la faţa locului se efectuează imediat
după înştiinţarea organelor de urmărire penală, dar în
timp de 24 de ore materialele acumulate se vor trimite procurorului.
Am mai putea menţiona faptul că în cazul în care cercetarea la faţa locului urmează să
aibă loc în domiciliul unei persoane sau în reşedinţa acesteia este obligatoriu de a avea la
îndemînă autorizaţia judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.
Atît organul de urmărire penală cît şi instanţa de judecată pot interzice persoanelor,
care se află ori vin la locul unde se efectuează cercetarea la faţa locului, să comunice între ele
sau cu alte persoane ori să plece înaintea finisării cercetării la faţa locului.9
În scopul descoperirii urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru şi a
stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru această
cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor,
încăperilor, obiectelor, documentelor10.
Conducîndu-ne de dispoziţia art.118 alin.1 al Codului de Procedură Penală există
următoarele feluri de cercetare la faţa locului: a terenurilor, încăperilor, obiectelor,
documentelor, cadavrelor atît umane cît şi animale.11
Generalizînd cele menţionate, putem afirma că:
 Majoritatea surselor studiate definesc cercetarea la faţa locului prin prisma scopului şi
anume descoperirea urmelor infracţiunii şi a altor dovezi materiale, de a lămuri
împrejurările evenimentului, precum şi alte împrejurări;
 Art.118 alin.1 Cod de Procedură Penală al Republicii Moldova are tot acest sens care
determină scopul cercetării;
 E dificil de a ne închipui un act de urmărire penală, care nu are scopul redat mai sus.
De aceea apare necesitatea elucidării esenţei şi definirii prin prisma altor trăsături
esenţiale ale cercetării la faţa locului. În această calitate sunt procedee specifice
cognitive predominante în cadrul cercetării, observarea şi temeiul efectuării cercetării
relevat de Rjanov A.P., fiind acceptat într-o formă mai generală.
În urma efectuării cercetării la faţa locului pot fi stabilite următoarele sarcini
importante pentru desfăşurarea de mai departe a cercetării la faţa locului, şi acestea sunt:

6
Ion Mircea, Criminalistica ediţia a II a, Chemarea Iaşi 1990, cit. pag. 232.
7
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Comentariul codului de procedură penală, Chişinău Cartier Juridic2005, cit. pag.
217.
8
Gheorghiţă Mateuţ, Procedură penală (partea generală ) vol. II, Chemarea Iaşi 1997, cit. pag. 203.
9
Octavian Pop, Ion Anghelescu, Lupu Coman, op. cit. pag. 26.
10
Codul de procedură penală al Republicii Moldova art. 118, din 14 martie 2003.
11
Tudor Osoianu, Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău 2004, op. cit. pag. 176.
6
 1. obiectul infracţiunii, adică asupra cui a fost îndreptată acţiunea (inacţiunea) criminală,
care este obiectul nemijlocit al atentării, particularităţile fizice şi psihice ale părţii
vătămate. În această privinţă, cele mai multe informaţii le furnizează obiectul material
al infracţiunii, natura, caracterul şi modul de dispunere a urmelor;
2. latura obiectivă a infracţiunii, sau mai bine zis metoda de săvîrşire a faptei, acţiunile
sau inacţiunile făptaşului la faţa locului, timpul şi locul săvîrşirii faptei, consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului, prezenţa legăturii cauzale dintre acţiunile sau
inacţiunile făptaşului şi consecinţele survenite;
3. latura subiectivă, adică forma de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul, manifestată
fie sub forma intenţiei, fie sub forma imprudenţei, în diversele lor modalităţi, poate fi
desprinsă cu ocazia cercetării la faţa locului din materialitatea faptei, deoarece după
cum se ştie, poziţia psihică a făptuitorului nu poate fi izolată de elementul material, de
activitatea prin mijlocirea căruia se realizează;12
4. Subiectul infracţiunii sau altfel spus numărul persoanelor participante la infracţiune,
vîrsta aproximativă a acestora, genul de ocupaţie sau profesie, starea sănătăţii
(prezenţa unor boli, defecţiuni fizice), informaţia care o posedă făptuitorul despre
regimul de lucru a persoanei despre familia asupra căreia se pregăteşte actul ilicit.
O altă sarcină pusă în faţa cercetării la faţa locului este locul şi timpul, în care a fost
comisă fapta precum şi metodele şi mijloacele folosite la săvîrşirea acesteia.
Locul faptei în adevăratul sens al cuvîntului, este partea de loc sau de încăpere,
sectorul în limitele căruia au fost ori pot fi depistate urmele infracţiunii.13
Locul săvîrşirii infracţiunii, coincide sau nu coincide cu locul reclamat, se determină,
fixează şi examinează căile de pătrundere a făptuitorului, deplasarea şi ieşirea lui, urmele de
picioare, urmele mijloacelor de transport, a petelor de sînge, a fragmentelor de ţesături.
Pe parcursul cercetării locului unde a fost comisă fapta, organul de urmărire penală
trebuie să stabilească timpul săvîrşirii ei.
La precizarea timpului săvîrşirii infracţiunii de un real folos pot fi înscrisurile de tot
felul, bilete de transport, teatru sau cinema, ştampile de vizitare a discotecilor şi fireşte, în
special, urmele de sînge, ţesuturi, salivă. Se va ţine, de asemenea cont de ora indicată de
ceasul găsit la faţa locului.
O altă sarcină pusă în faţa cercetării la faţa locului este modul în care a fost comisă
infracţiunea, metodele de pregătire şi realizare a activităţii infracţionale.
O sarcină deosebit de importantă pe care trebuie să o soluţioneze cercetarea la faţa
locului rezidă în obţinerea de informaţie de natură să limiteze cercul de persoane din rîndul
cărora să se recruteze subiectul infracţiunii şi, în cele din urmă, să asigure identificarea
acestora.14
Cunoaşterea victimei şi a calităţii acesteia are importanţă, înainte de toate, pentru
orientarea activităţii de cercetare, deoarece, în majoritatea cazurilor, personalitatea ei,
prezintă punctul de plecare în activitatea logică de elaborare şi verificare a versiunilor privind
motivul şi eventualul scop urmărit de făptuitor.
În raport cu natura infracţiunii săvîrşite, cercetarea le faţa locului este chemată să
valorifice, în interesul precizării tuturor împrejurărilor comiterii faptei, cele mai diverse urme
şi mijloace materiale de probă descoperite, fixate şi ridicate cu această ocazie.

12
Aurel Ciopraga, Criminalistica, Junimea Iaşi 1996, cit. pag. 221.
13
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 7.
14
Emilian Stancu, Criminalistica vol. I, Editura „Actami ” Bucureşti 1995, cit. pag. 115.
7
 Descoperirea şi valorificarea surselor de informare existente în locurile nemijlocit
legate de săvîrşirea infracţiunii nu epuizează în totdeauna sarcinile cercetării la faţa locului,
şi, adeseori realizarea acestora presupune o lărgire, a sferei investigaţiilor, dincolo de limitele
teritoriale ale locului propriu zis al comiterii faptei. Astfel martorii, ale căror declaraţii vor
contribui la precizarea unor împrejurări legate de comiterea infracţiunii sau la verificarea
exactităţii altor probe, pot fi căutaţi nu numai în rîndul celor ce sau aflat în imediata
apropiere a locului săvîrşirii faptei ci şi în anumite limite teritoriale, în vecinătatea locului
propriu zis de săvîrşire a infracţiunii.
O sarcină importantă a cercetării la faţa locului este aceea de a nu limita activitatea de
căutare şi strîngere a probelor la locul propriu zis al săvîrşirii infracţiunii, ci de a extinde
această activitate în limitele practic posibile.
O altă sarcină a cercetării la faţa locului este de a distinge alte împrejurări în care s a
comis infracţiunea, în raport cu natura faptei, cercetarea la faţa locului va urma, de asemenea,
stabilirea efectelor dăunătoare ale infracţiunii sau ale faptei.
Realizarea acestei sarcini de către organele abilitate cu cercetarea la faţa locului se
bazează pe de o parte, pe analiza elementelor materiale ale locui investigat (starea pazei, a
sistemelor de încuiere şi semnalizare, a modului de înregistrare a operaţiunilor valutare) iar,
pe de altă parte, pe constatările privind modul, timpul şi alte circumstanţe în care s-a
desfăşurat activitatea infracţională.
Fără a epuiza finalităţile în vederea realizării cărora se efectuează cercetarea la faţa
locului. În anumite împrejurări organele de urmărire penală sunt chemate a limita efectele
dăunătoare ale faptei sau a preveni producerea altor urmări, ori a curma acţiunile unor factori
susceptibili a agrava în timp consecinţele infracţiunii.15
La modul general, scopurile cercetării la faţa locului sunt:
 Fixarea situaţiei apărute în urma unor sau altor acţiuni;
 Depistarea urmelor şi a corpurilor delicte înregistrate în cazul examinat;
 Clasificarea împrejurărilor de fapt ale incidentului în cauză;
 Depistarea altor circumstanţe utile cauzei cercetate;
 Administrarea datelor pentru organizarea urmării infractorilor şi reţinerii lor, pentru
efectuarea altor acţiuni de urmărire penală.
Într-o accepţiune mai simplă, scopurile acestei activităţi constau în administrarea şi
cercetarea probelor. În baza probelor obţinute în procesul cercetării la faţa locului, ofiţerul de
urmărire penală elaborează versiuni asupra caracterului evenimentului cercetat şi
participanţilor la el, locului de aflare a infractorului şi a obiectelor de importanţă probantă. În
acest sens, cercetarea locului faptei se prezintă ca o activitate a organelor de urmărire penală
indispensabilă, deoarece perceperea nemijlocită a obiectului şi a legăturilor dintre ele nu
poate fi înlocuită nici cu audierea persoanelor care au văzut aceste obiecte, nici cu
reconstituirea împrejurărilor de fapt în scopul instrumentării acţiunilor de experiment, nici cu
alte mijloace privind culegerea şi cercetarea locului şi probelor. Fiind o activitate de urmărire
penală, acţiunea enunţată este un mijloc important de administrare a informaţiei referitoare la
evenimentul cercetat.16
Importanţa acestei activităţi rezidă în faptul că organul de urmărire penală percepe
nemijlocit împrejurările în care a acţionat făptuitorul, obiectele folosite sau atinse de către
acesta, putîndu-se obţine probe deosebit de preţioase în cauză. Ea prezintă condiţia de bază
pentru soluţionarea cu succes a cauzei penale, întru cît în marea majoritate a infracţiunilor,
15
Lupu Coman, Cercetarea la faţa locului, Bucureşti 1971, cit. pag. 9.
16
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag.10.
8
rezultatele obţinute cu acest prilej constituie punctul de plecare, determină direcţiile în care
se vor desfăşura ulterior cercetările. Alteori, cercetarea la faţa locului reprezintă singura
modalitate de obţinere a probelor în prima fază a cercetării.17
Importanţa cercetării la faţa locului este indispensabilă. Anume în procesul acestei
acţiuni sunt depistate şi cercetate o mare parte de urme ale infracţiuni şi a infractorului.
Rezultatele cercetării la faţa locului determină direcţia cercetării cazului, contribuie la
formarea cunoştinţelor privind mecanismul evenimentului cercetat şi persoana infractorului.
Efectuarea calificată a cercetării locului faptei asigură buna desfăşurare a urmării penale.18
Purtînd un discurs cu lucrătorii practici ai secţiilor de urmărire penală a diferitor
comisariate, am pus întrebarea despre importanţa cercetării la faţa locului, răspunsul a fost
acesta că: ,,de modul cît de efectiv este efectuată cercetarea la faţa locului cu atît mai uşor
este de finalizat cauza penală”, „cercetarea la faţa locului constituie mai bine de 50% din
posibilitatea de a găsi persoana care a săvîrşit fapta infracţională”. Din cele menţionate
putem uşor deduce faptul că cercetarea la faţa locului are importanţă majoră într-o cauză
penală, de aceea este necesar de a o face foarte minuţios şi profesional, pentru a ne uşura
lucrul de mai departe pe această cauză.
Prevederile art. 118 al Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova se referă la
obiectul complex al cercetării la faţa locului, ceea ce-i subliniază încă odată importanţa. În
acest sens se subliniază că la cercetarea la faţa locului este necesar de a se face constatări şi
de a se fixa urmele infracţiunii, putîndu-se stabili atît poziţia şi starea mijloacelor materiale
de probă, cît şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvîrşită.
Sînt situaţii în care cercetarea la faţa locului poate determina atît ridicarea unor obiecte
sau înscrisuri de la instituţii sau persoane fizice, cît şi efectuarea de percheziţii, tocmai în
scopul clarificării anumitor împrejurări în care s-a săvîrşit infracţiunea.
Cum am mai nominalizat la începutul lucrării, pentru efectuarea cercetării la faţa
locului în încăperile persoanelor, apartamente, reşedinţe, este necesară autorizaţia
judecătorului de instrucţie.
Valorificarea eficientă a acestui act procedural presupune că organele de urmărire penală,
să apeleze la cele mai noi realizări tehnico-ştiinţifice, oferite de tactica, metodica şi tehnica
descoperirii şi fixării urmelor infracţiunii.19

§ 2. Principiile cercetării la faţa locului

Ca orişice altă activitate, cercetarea la faţa locului se desfăşoară conform anumitor

reguli sau idei diriguitoare, principii stabilite, care au fost evidenţiate în activitatea de
efectuare a tuturor tipurilor de cercetare şi acte de urmărire penală. Acestea pot fi divizate în
principii cu caracter procedural (prevăzute de art.118-121 Codul de Procedură Penală al
Republicii Moldova) şi principii cu caracter tactic.
Printre principiile cu caracter procedural al cercetării la faţa locului pot fi numite:
 Legalitatea tuturor acţiunilor ale ofiţerului de urmărire penală în cadrul cercetării la
faţa locului sau a altui gen de cercetare. Conform prevederilor art.118 al Codului de
procedură penală al Republicii Moldova, cercetarea la faţa locului se efectuează în cazurile
sesizărilor organului de urmărire penală despre o faptă infracţională. Această activitate are

17
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, Carpaţi 1992 , cit. pag. 26 –27.
18
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag.10.
19
Alexandu Boroi, Drept procesual penal, Juridica Allbeck 2001, cit. pag. 158.
9
loc în scopul depistării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă, pentru a stabili
circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru cauză;
 Art.118 alin.2 Codul de Procedură Penală al Republicii Moldova prevede că în cazul
cînd locul faptei este domiciliul, cercetarea acestuia fără permisiunea persoanei căreia i se
limitează dreptul inviolabilităţii domiciliului se efectuează în baza unei ordonanţe motivate a
organelor de urmărire penală cu autorizaţia judecătorului de instrucţie;
 În cazurile necesare, ofiţerul de urmărire penală este în drept să antreneze în calitate de
participant la acţiunea dată specialişti respectivi. Specialistul participant la efectuarea
acţiunilor de cercetare, contribuie la depistarea, fixarea, ridicarea şi păstrarea urmelor,
înregistrarea rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală şi la evaluarea lor, oferă
consultaţii ofiţerului de urmărire penală în acţiunile ce necesită cunoştinţe speciale;
 Obiectele depistate în timpul cercetării la faţa locului sunt examinate nemijlocit la
locul efectuării acestei acţiuni de urmărire penală, rezultate examinării fiind consemnate într-
un proces verbal. În cazul în care pentru examinarea obiectelor şi documentelor ce cere un
timp mai îndelungat, precum şi în cazurile lipsei condiţiilor şi mijloacelor respective la locul
faptei, persoana care efectuează urmărirea penală le poate examina mai detailat în sediul
organului de urmărire penală. În acest scop, obiectele şi documentele ridicate la locul faptei
se împachetează, se sigilează, pachetul se semnează, lucru despre care se face menţiune în
procesul verbal;
 La efectuarea cercetării sunt inadmisibile acţiunile ce înjosesc demnitatea persoanei
sau prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea participanţilor la acţiunile de urmărire penală;
 Desfăşurarea şi rezultatele cercetării locului faptei urmează să fie înregistrate în
procesul verbal respectiv.20
În afară de principiile procedurale docrtina procesual penală şi cea criminalistică au
mai stabilit un şir de principii cu caracter tactic ale cercetării la faţa locului, şi anume:
 Principiul operativităţii, care presupune efectuare cercetării îndată ce activitatea
infracţională s-a epuizat şi făptuitorul a părăsit locul infracţiunii. Realizarea fără întîrziere a
cercetării locului faptei, asigură, descoperirea şi valorificarea probelor materiale ale
infracţiunii înainte ca acestea să fie distruse sau să suporte modificări.
Aşa, de pildă, vîntul şi razele solare grăbesc reducerea în volum a detaliilor urmelor,
iar ploaia şi zăpada, de multe ori, chiar le distrug, devenind astfel inutile cercetării
criminalistice. Tot aşa se poate întîmpla şi cu cunoştinţele pe care le au martorii despre
infracţiune. Prin scurgerea timpului, multe amănunte din secvenţele săvîrşirii faptei, în mod
obiectiv, se uită, la care putem adăuga şi posibilitatea influenţării martorilor de către
persoanele interesate în cauză, pentru a denatura intenţionat declaraţiile.21
Practica organelor de urmărire penală demonstrează că cercetarea întîrziată a locului
faptei reduce esenţial eficacitatea acestei activităţi, implicit, şansa descoperirii la timp şi
cercetarea completă a infracţiunii în cazul infracţiunilor violente (omor, furt, tîlhărie) sau al
accidentelor rutiere, cercetarea în mod operativ al locului faptei se impune şi de necesitatea
orientării cercetării faptei, inclusiv în baza elaborării, potrivit datelor obţinute a celor mai
reale versiuni privind natura împrejurărilor şi autorul faptei.
Astfel, de exemplu, în cazul unui furt, ofiţerul de urmărire penală în loc să plece la
locul faptei pentru a efectua cercetarea, a pornit procesul penal şi a început audierea
persoanelor care erau suspecte de pătimit de comiterea infracţiunii. Cînd însă, după audierile
inutile ofiţerul de urmărire penală a sosit, în sfîrşit la locul infracţiunii, soţia pătimitului a şi
20
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 12-13.
21
Mihai Apertrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti 2001.
10
făcut o curăţenie migăloasă: a aruncat cioburile geamului spart de infractor, a spălat podeaua
ştergînd urmele încălţămintei lui, a şters mobila cu soluţie specială care a distrus amprentele
mîinii lăsate de infractor. Ca rezultat, tărăgănarea efectuării cercetării a complicat depistarea
urmelor, obiectelor, deoarece un şir de probe privind comiterea infracţiunii au fost distruse.
Iată de ce în unele cazuri referitoare la cercetarea locului faptei dezideratul de oportunitate a
acestei acţiuni se transformă în cerinţă de urgenţă ce prevede efectuarea imediată a cercetării,
de îndată ce este sesizat faptul comiterii infracţiunii.
Ofiţerul de urmărire penală este obligat să întreprindă toate măsurile în vederea fixării
şi constatării situaţiei, clarificării sub toate aspectele, complet şi obiectiv a circumstanţelor
legate de cercetarea cazului. Anume în acest scop sunt aplicate activităţile de urmărire
penală, inclusiv şi la cercetarea la faţa locului.22
 Conducerea unică în timpul cercetării locului faptei presupune o organizare justă şi
efectuarea acestei activităţi de la bun început şi pînă la finele ei de către o singură persoană,
fără înlocuirea ei. Aceasta înseamnă că, indiferent de numărul de participanţi la cercetarea
locului infracţiunii şi apartenenţa lor departamentală, echipa sosită prima la faţa locului
începe efectuarea cercetării după anumite metode, procedee, direcţii e.t.c., determinate de
superiorul acesteia, unul dintre ofiţerii de urmărire penală. Celelalte echipe, ulterior sosite la
locul faptei pot fi incluse în procesul cercetării numai cu acordul conducătorului care deja a
organizat şi efectuează acţiunea care fost redată mai sus. Totuşi, aceste echipe îndeplinesc în
mod obligatoriu indicaţiile persoanei care conduce cercetarea locului faptei şi sunt incluşi ca
participanţi la acţiunea dată de urmărire penală în procesul verbal, întocmit de prima echipă
sosită la faţa locului.
O astfel de condiţie exclude anumite repetări a acţiunilor, asigură buna organizare şi
desfăşurare a cercetării, evită elementele de fals, dezordine şi superficialitate în activitatea
atît de importantă a participanţilor a urmăririi penale.
La asigurarea cercetării eficiente, obiective, parţiale şi exhaustive, în afară de înaltul
profesionalism, vor contribui şi celelalte calităţi ale ofiţerului de urmărire penală:
1. Spiritul de observaţie;
2. Capacitatea de sinteză şi analiză logică;
3. Răbdarea şi alte calităţi pe care trebuie să le posede un lucrător al
organelor
de urmărire penală.
Cercetarea în grabă şi superficială nu ajută niciodată la descoperirea urmelor
infracţiunii sau infractorului, ci, invers cauzează doar complicaţii suplimentare în activitatea
de urmărire penală.23
 Principiul efectuării cercetării la faţa locului în mod organizat, care prevede
coordonarea activităţii membrilor echipei de cercetare, desfăşurarea ei în mod metodic, într-o
succesiune şi ordine bine stabilită. Eficienţa cercetării la faţa locului este condiţionată, între
altele, de caracterul calificat, organizat ce i se imprimă acestei activităţi, care să asigure
utilizarea judicioasă a forţelor umane şi materialele ce sunt folosite la realizarea acesteia.
Ofiţerul de urmărire al secţiei de urmărire penală, care este şi şeful echipei de
cercetare, trebuie să specifice de la bun început sarcinile ce le revin fiecărui participant
(fiecărui membru al echipei), inclusiv cele cu atribuţii operative şi de pază, coordonează
acţiunile tuturor participanţilor la cercetare. De exemplu: în cazul unui furt prin spargere,

22
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 13-14.
23
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 17.
11
ofiţerul poliţiei criminale poate fi abilitat cu urmărirea instrumentelor utilizate de infractor şi
a bunurilor sustrase.
Specialistul criminalist se va ocupa de ridicarea şi conservarea urmelor şi a obiectelor
purtătoare de urme ale infracţiunii. Tehnicianul va fotografia sau imprima pe banda video
magnetică locul faptei, urmele şi obiectele din spaţiul cercetat. Toate aceste activităţi se vor
ordona în funcţie de necesitatea protejării urmelor, de posibilitatea de aplicare a anumitor
mijloace tehnico-ştiinţifice adecvate situaţiei existente şi, fireşte, potrivit celor două faze de
cercetare la faţa locului.24
Metodica şi succesiunea cercetării la faţa locului include organizarea corectă şi
efectuarea planificată a oricărei acţiuni. Metodica este utilizarea cea mai eficientă şi
consecventă a metodelor şi procedeelor referitoare la obiectele depistate în procesul cercetării
şi împrejurărilor în care au fost găsite. Succesiunea presupune respectarea ordinii stricte în
efectuarea acţiunilor de depistare şi examinare a urmelor, obiectelor, a împrejurărilor în care
au fost depistate.
Metodele şi succesiunea respectivă de activitate la faţa locului sunt determinate la
începutul acestei acţiuni de conducătorul echipei operative de urmărire penală şi numai el pe
parcursul cercetării poate decide privind unele sau altele modificări, în funcţie de situaţia
creată.25
Principiul cercetării la faţa locului în mod complex şi obiectiv, referitor la activitatea
de urmărire penală, fără discuţie, principiul obiectivităţii presupune examinarea în mod
succesiv şi consecvent a spaţiului unde s-a comis fapta, a tuturor obiectelor existente la faţa
locului, cauzal legate cu fapta cercetată, excluzîndu-se în mod categoric factorul subiectiv.
Obiectivitatea, atribut ce contribuie să călăuzească întreaga activitate a organului de
urmărire penală, impune celui chemat să efectueze cercetarea a tuturor constatărilor
desprinse ca urmă a unei temeinice examinări a situaţiei de fapt existente la faţa locului.
Obiectivitatea ce trebuie să călăuzească activitatea organului de urmărire penală presupune,
fixarea cu fidelitate a configuraţiei locului faptei, consemnarea situaţiilor de fapt constatate în
momentul în care a venit în contact cu faţa locului, chiar dacă pînă în acel moment ambianţa
de la faţa locului a suferit modificări.
E posibil ca pînă la momentul sosirii organului de urmărire penală, la locul unde
urmează a se efectua cercetarea, locul faptei sa fi suferit unele schimbări, provocate, aşa cum
sa văzut, de o mulţime de factori. Principiul obiectivităţii obligă organul de urmărire penală
să fixeze şi să consemneze urmele exacte cît si cele ne exacte care se află la locul savîrşirii
faptei. Dacă s-ar proceda astfel, adică dacă pe baza indicaţiilor martorilor oculari sau ale altor
persoane, s-ar încerca să se restabilească aspectul iniţial al locului faptei, n-ar exista riscul
fixării greşite a ambianţei de la locul savîrşirii faptei, cu recursiuni asupra rezultatelor
cercetării. La etapa iniţială organele de drept încalcă cest principiu, deoarece restabilirea
situaţiei iniţiale se realizează prin mijlocirea aprecierilor subiective fie ale martorilor, fie ale
celor care au depistat infracţiunea, mijloacelor materiale de probă, ori ale altor persoane,
care, fireşte, pot fi exacte dar şi ne exacte.
Dacă în cursul cercetării se resimte necesitatea restabilirii aspectului iniţial
al locului infracţiunii, organul de urmărire penală, pe baza arătărilor persoanelor pe care le-
am enumerat mai sus, va trebui sa determine în ce constau modificările survenite, cine şi în
ce scop le-a produs. Declaraţiile acelor ascultări în vederea refacerii ambianţei iniţiale de la
faţa locului vor fi consemnate în procesul verbal ce se încheie cu această ocazie, iar mijlocul
24
Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2004.
25
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 16-17.
12
de verificare a exactităţii acelor declaraţii îl constituie fie reconstituirea declaraţiilor, fie
reconstituirea unor secvenţe sau chiar a întregii activităţi infracţionale. Rezultatele obţinute
în urma încercării de restabilire a situaţiei iniţiale vor fi comunicate celor ce participă la
efectuarea cercetării la faţa locului, deoarece aceştia pot explica prezenţa sau absenţa unor
urme.
Dacă situaţia reclamă în mod evident elaborarea anumitor versiuni, de cercetare, cum
ar fi percheziţia, ridicarea de obiecte şi documente, ascultarea unor persoane, concluziile
privind natura faptei, personalitatea făptuitorului, modul în care a activat şi alte împrejurări
ce constituie obiectul probaţiunii sub formă ipotetică se vor configura doar la finele
activităţii, în baza analizei tuturor constatărilor făcute asupra stărilor de fapt existente la
momentul cercetării locului faptei.
 Principiul cercetării la faţa locului în mod minuţios.
Această regulă tactică exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia cercetării la faţa
locului trebuie căutate, ridicate şi fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate urmele şi
mijloacele materiale de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvîrşită astfel încît nici
un aspect avînd legătură cu infracţiunea comisă sau cu făptuitorul acesteia să nu fie ignorat,
să nu rămînă în afara cercetărilor, cerinţa examinării cît mai detaliate a locului săvîrşirii
infracţiunii este consecinţa faptului că în cazul comiterii unor infracţiuni, cel puţin pînă într-
un anumit stadiu al investigaţiilor, organul de urmărire penală nu poate opera o selecţie, nu
poate face o categorie a urmelor şi mijloacelor materiale de probă ca fiind importante sau,
dimpotrivă, lipsite de importanţă.
Se ştie, pe întreg parcursul efectuării cercetării la faţa locului, examinarea
modificărilor materiale presupuse a fi o consecinţă a infracţiunii săvîrşite, e însoţită de un
permanent proces de gîndire de analiză a fiecărei urme, fiecărui mijloc material de probă
precum şi de sinteză, de integrarea acestora în sfera împrejurărilor în care s-a săvîrşit. Astfel,
dacă uşa magaziei din care s-au sustras anumite bunuri poartă semnele unor urme de forţare
acestea se asociază în mod logic, de pildă, cu ranga metalică sau toporul descoperit în
apropierea acestui loc. Aceleaşi instrumente, aflate într-un alt context, nu mai permit
asemenea asocieri.
Aşa, de pildă, dacă în încăperea în care s-a descoperit cadavrul victimei unei
infracţiuni de omor prin împuşcare, se găseşte un corp contondent, un topor acestea nu se
mai asociază în mod logic cu urmele existente pe cadavru.
Asemenea urme se asociază însă cu arma de foc, iar această împrejurare va constitui
punctul de plecare pentru dirijarea cercetărilor în vederea descoperirii tubului de cartuş ori a
urmelor de pătrundere a proiectilelor în diferite obiecte.
Afară de descrierea amănunţită a tot ce se observă la locul infracţiunii, este necesar să
fie fixate prin fotografiere, atît în ansamblu cît şi în detaliu, deoarece aparatul de fotografiat
imprimă pe peliculă tot ce se află în faţa obiectivului, fără aprecieri, fără prejudecăţi, fapt
care, de multe ori, s-a dovedit a fi de mare utilitate cercetării criminalistice.
În fine putem concluziona asupra celor ce precedă, putem spune că e preferabil să se
fixeze urme şi obiecte cu privire la care mai tîrziu se va stabili că nu aveau nici o legătură cu
cauza cercetată, decît să se ignore, pe temeiul inexistenţei unei atare relaţii, urme şi obiecte
ce se dovedesc a fi fost utile cauzei.
 Principiul utilizării efective a mijloacelor tehnico-ştiinţifice criminalistice.
Practica organelor de urmărire penală demonstrează că aplicarea mijloacelor tehnico-
criminalistice la cercetarea locului faptei constituie unul din factorii ce înlesnesc esenţial
eficacitatea acestei activităţi. Utilizarea judicioasă a tehnicii din dotarea organelor de
13
urmărire penală amplifică perceptibilitatea urmelor infracţiunii şi altor mijloace materiale de
probă, asigurînd, în consecinţă, eficienţa activităţii de cercetare. Locul faptei conservă o
seamă de modificări latente cunoscute în criminalistică sub denumirea de „urme vizibile”,
cum, sunt amprentele papilare create prin depuneri sudoripare pe suprafeţele absorbante, pete
de sînge pe suporturi cromatice omogene cu sîngele, micro-urmele de textile, de păr, de
factorii suplimentari ai împuşcăturii, a căror cercetare este de neînceput fără punerea lor în
evidenţă cu ajutorul mijloacelor tehnice-criminalistice, a dispozitivelor de iluminare inclusiv
cu radiaţii invizibile, a tehnicii optice de mărire, a materialelor de relevare şi conservare.
Situaţia de la faţa locului nu de puţine ori reclamă aplicarea unor mijloace mai
sofisticate pentru depistarea urmelor, armelor, instrumentelor, a substanţelor explozive sau
stupefiante ascunse în special, detectoarelor de metale, de explozie şi de cadavre , a radio-
dozimetrelor.
În fine, mijloacele tehnice-criminalistice contribuie la fixarea obiectivă a locului faptei
şi a cercetării lui. Sfera mijloacelor speciale frecvent aplicate în legătură cu cercetarea la faţa
locului cuprinde aparatele de înregistrare fotografică şi filmare, diverse instrumente de
măsurare şi reprezentare grafică a locului cercetat.26
 Principiul efectuării cercetării la faţa locului prin respectarea cerinţelor morale. Pentru
respectarea acestor cerinţe, persoanele din echipa de cercetare în tot timpul desfăşurării a
activităţii lor, trebuie să nu admită prezenţa persoanelor străine, să aibă o comportare serioasă
faţă de corpul victimei, de obiectele ce formează îmbrăcămintea intimă a acesteia, de
obiectele din locuinţă, explicîndu-le persoanelor cărora le aparţin că cercetează obiectele
respective nu din curiozitate ci din necesitate pentru descoperirea urmelor infracţiunii. Datele
obţinute din diferite declaraţii, în legătură cu viaţa intimă a unor persoane, se păstrează în
taină, putînd fi dezvăluite numai celora care sunt interesaţi direct în cauză sau persoanelor
chemate să le utilizeze ca probe în cauză. De asemenea, în cazul fixării şi ridicării unor urme,
se caută ca, pe cît posibil, să nu se degradeze anumite bunuri de valoare din proprietatea
victimei ori a altor persoane.

§ 3. Trăsăturile caracteristice şi reguli tactice de efectuare a

cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului prezintă o serie de trăsături caracteristice care o

diferenţiază şi o particularizează de alte activităţi desfăşurate de organele de urmărire penală.
Astfel, aceasta este o activitate iniţială, în sensul că, ori de cîte ori natura faptei
săvîrşite impune efectuarea de constatări cu privirea la situaţia locului săvîrşirii infracţiuni,
descoperirii şi fixării urmelor acesteia, stabilirii poziţiei şi stării mijloacelor materiale de
probă ori a împrejurărilor în care a fost săvîrşită infracţiunea, 27 cercetarea la faţa locului
precede în timp toate celelalte activităţi. Infracţiunea ca: omor, distrugerea, tîlhărie sau furt,
accidente rutiere, catastrofe aeriene, feroviare sau navale, fluviale, accidente grave de muncă
sunt fapte a căror soluţionare este de ne conceput fără de efectuarea a cercetării la faţa
locului.28
Tot odată cercetarea la faţa locului nu este numai un simplu act iniţial de urmărire
penală, ci o activitate cu caracter imediat.29
26
Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, Bucureşti, 2004.
27
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, Carpaţi 1992.
28
Camil Suciu , op. cit. pag. 5O3-5O4.
29
A.N. Vasiliev, S.A.Ciolunschi, Criminalistica, editura ştiinţifică Bucureşti 1961, cit. pag. 269.
14
 Urgenţa efectuării cercetării la faţa locului este cerută, în primul rînd, de faptul că orice
întîrziere duce la modificarea „ambianţei ” locului faptei, pierderea sau distrugerea, din
motive obiective ori subiective, a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă, cu urmări
dintre cele mai dăunătoare pentru desfăşurarea ulterioară a cercetării în cauză .30
Cercetarea la faţa locului este activitatea obligatorie, deoarece perceperea nemijlocită a
situaţiei de la locul faptei nu poate fi înlocuită prin nici o altă activitate. Ascultarea
martorilor, a persoanei vătămate, ori a învinuitului(a inculpatului), efectuarea reconstituirii
sau orice altă activitate de urmărire penală pot oferi celui ce instrumentează cauza o imagine
mai mult sau mai puţin precisă despre situaţia de la faţa locului, însă nu în măsura în care o
realizează perceperea nemijlocită a acesteia.31
În sfîrşit cercetarea la faţa locului este o activitate care, de regulă nu se poate repeta.
Efectuarea necorespunzătoare a acestei activităţi, minusurile în materializarea rezultatelor
obţinute nu mai pot fi înlăturate. Odată efectuată, cercetarea la faţa locului, aceasta suferă
modificări, fiind puţin probabil ca la repetarea ei să se obţină rezultate scontate. Cu atît mai
mult cercetarea la faţa locului este aproape imposibil de repetat în aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi rezultate.32 Totuşi, în anumite situaţii şi în mod cu totul excepţional, cercetarea la
faţa locului poate fi repetată, astfel de situaţii de excepţii pot apărea în următoarele cazuri:
1. cercetarea iniţială s-a desfăşurat în condiţii atmosferice şi de vizibilitate improprii;
2. nu a fost cunoscută întreaga întindere a„locului faptei ”şi acesta nu a putu fi corect
delimitat;
3. nu au fost cunoscute porţiunile de teren şi itinerarele ce intră în noţiunea de „locul
faptei ”,examinarea impunîndu-se pentru descoperire şi în aceste locuri a urmelor şi
mijloacelor materiale de probă.
Faptul de cercetare la faţa locului este, în principiu, o activitate irepetabilă, obligă
organele de urmărire penală să acorde cea mai mare atenţie pregătirii şi desfăşurării ei, să o
considere partea cea mai importantă a instrumentării cauzei penale.33
Efectuarea obiectivă şi sub toate aspectele a cercetării la faţa locului presupune un
complex de reguli tactice de efectuare a cercetării la faţa locului.
Cercetarea locului de desfăşurare a evenimentului infracţional permite stabilirea unei
serii de împrejurimi, precum:
1. natura evenimentului studiat;
2. prezenţa sau absenţa semnelor specifice elementelor constitutive ale infracţiunii, de la
locul săvîrşirii infracţiunii;
3. momentul în care a avut loc studierea evenimentului cercetat;
4. persoanele care au participat la desfăşurarea evenimentului, semnele specifice şi
acţiunile fiecărui participant;
5. scopurile şi motivele acestor acţiuni;
6. obiectele, părţile de obiecte, substanţele şi părţile de materiale lăsate în locul
desfăşurării evenimentului sau luate din locul respectiv;
7. modul în care persoana a pătruns la locul evenimentului sau a ieşit de acolo ;
8. timpul cît s-a aflat la locul faptei;
9. mijloacele tehnice utilizate;
10.martorii care ar fi putut urmări acţiunile întreprinse pentru lichidarea consecinţelor
evenimentului infracţional real sau pentru înscenarea acestuia;
30
Aurel Ciopraga, Ioan Iacubuţă, Tratat de tactică criminalistică, Edtitura Gama, Iaşi 1996.
31
C. Aniaţoaia, Curs de criminalistică Vol.I, Academia de poliţie”Al. I..Cuza ”, editura 1983, cit. pag. 11.
32
Aurel Ciopraga, Ioan Iacubuţă, Tratat de tactică criminalistică, Edtitura Gama, Iaşi 1996, op. cit. pag. 24.
33
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, Carpaţi 1992, op. cit. pag. 30-31.
15
 11.factorii care au determinat consecinţele dăunătoare ale infracţiunii.
După cum am mai menţionat, cercetarea la faţa locului reprezintă o acţiune de urmărire
penală de urgenţă, de neamînat. În cadrul acesteia se realizează o interacţiune a ofiţerului de
urmărire penală şi a colaboratorilor operativi.34
Cercetarea la faţa locului cuprinde măsurile pregătitoare ce se întreprind după
sesizarea despre săvîrşirea unei infracţiuni, la sediul organului de urmărire penală şi la faţa
locului, activitatea de cercetare propriu zisă, interpretarea urmelor şi întocmirea actelor
procedurale.
Cercetarea la faţa locului este efectuată de către organul de urmărire penală sau de
instanţele de judecată. Un rol important în asigurarea bunei desfăşurări a acesteia îl au şi
diverşi experţi sau specialişti din diferite domenii şi nu în ultimul rînd şi tehnicienii care au
un rol deosebit la cercetarea la faţa locului.
Experţii, specialiştii şi tehnicienii ce pot fi invitaţi de organele de urmărire penală la
locul săvîrşirii faptei sunt din cele mai diverse domenii de activitate, în funcţie de specificul
fiecărei probleme pe care le ridică fiecare caz în parte. Desigur, o pondere mai însemnată o
deţin specialiştii criminalişti, medicii legişti, tehnicienii criminalişti, precum şi inspectorii
chinologii.
Pe tot parcursul procesului de cercetare la faţa locului îşi au o aplicabilitate unele
reguli, de natură să asigure organizarea şi desfăşurarea acestei activităţi în conformitate cu
principiile generale ale procedurii penale şi criminalisticei. Aceste reguli le vom reda
sintetizat mai jos:
1. Nelimitarea anticipată în timp a duratei cercetării la faţa locului.
Avînd în vedere că specificul şi particularităţile concrete ale fiecărei caz în parte
impune un anumit timp necesar efectuării în condiţii optime a cercetării la faţa locului, din
punct de vedere tactic nu este admisibil ca organul ce o realizează să-şi propună ca cercetarea
sau anumite activităţi ale acesteia să fie făcute într-un timp dinamic stabilit. O limitare
anticipată a duratei este de natură să prejudicieze calitatea, minuţiozitatea şi obiectivitatea
cercetării la faţa locului, deoarece graba sau lipsa de timp determină superficialitatea în
cercetarea efectuată, formularea unor concluzii pripite, tratarea cu indiferenţă ori trecerea cu
uşurinţă peste unele stări de fapt cu valoare probantă.
Rezultă deci că durata cercetării la faţa locului va depinde nemijlocit de timpul necesar
realizării în cele mai bune condiţii a tuturor acţiunilor pe care acesta presupune. Din regula
subliniată derivă însă şi obligaţia operativităţii, în sensul de a nu se risipi timpul, insistîndu-
se inutil asupra unor probleme sau aspecte care nu comportă discuţii ori în mod evident nu
prezintă importanţă pentru cauza dată, fapt care ar duce la ajutorarea organelor de urmărire
penală la descoperirea infracţiunii.
Din punct de vedere tactic, este necesară efectuarea unor permanente consultări şi
schimbări de informaţii între participanţii care participă la cercetarea la faţa locului, acestea
avînd o mare utilitate în realizarea caracterului dinamic al orientării şi coordonării concrete a
activităţilor ce se întreprind, în funcţie de constatările şi datele obţinute pe parcurs.
2. Efectuarea cercetării complete a locul faptei, independent de orice ipoteză
preconcepută sau de alte participări.
Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată în totdeauna complet procedîndu-se la
examinarea minuţioasă a întregului loc al săvîrşirii infracţiunii, indiferent de faptul dacă încă
de la început sau pe parcurs există tendinţa de a se da credit ipotezei inspirate de prima

34
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004, op. cit. pag. 23.
16
aparenţă a lucrurilor şi a se canaliza unilateral activitatea, ori de a se da verdictul că „că nu
este infracţiune ”,abandonîndu-se locul comiterii infracţiunii.
De asemenea, sunt situaţii cînd de la începutul cercetării la faţa locului se descoperă
urme care ar putea fi întru totul greşit apreciate potrivit căreia cercetarea în continuare ar fi
inutilă. De aceea, este necesar ca cercetarea la faţa locului să nu se limiteze numai la
activităţi pentru confirmarea sau infirmarea unei anumite ipoteze, ci să se efectueze o
cercetare obiectivă şi completă a întregului cîmp infracţional.
3. Caracterul organizat al exercitării sarcinilor de către participanţii la efectuarea
cercetării la faţa locului.
Această regulă tactică este determinată de necesitatea de a se asigura o funcţionalitate
cît mai eficientă a fiecărui participant, în aşa fel încît să nu se realizeze îndeplinirea tuturor
sarcinilor, să nu se omită nimic şi să fie evitată repetarea inutilă a unor activităţi.
Repartizarea sarcinilor trebuie făcută imediat după ce organul de urmărire penală a
ajuns la locul săvîrşirii faptei, astfel ca fiecare dintre participanţi la cercetare să ştie exact ce
anume are de făcut şi să treacă fără nici o întîrziere la îndeplinirea lor.
În fine la această regulă putem concluziona faptul că de la bun început după ce organul
de urmărire penală a ajuns la faţa locului trebuie de repartizat fiecărui participant la
efectuarea cercetării locului faptei la îndeplinirea unei sarcini concrete prin aceasta
înlăturîndu-se posibilitatea de a distruge unele urme, prin faptul că se vor deplasa prin
preajma locului infracţiunii.
4. Utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice în raport cu natura şi
particularităţile locului faptei.
În condiţiile în care tehnica criminalistică se dezvoltă şi se diversifică continuu, se
impune corelativ necesitatea tactică a utilizării selective, cu maximă eficienţă, în cercetarea
la faţa locului, a celei mai adecvate aparaturi şi tehnici criminalistice, în funcţie de natura şi
particularităţile locului săvîrşirii infracţiunii.35
În procesul cercetării la faţa locului trebuie utilizate neapărat anumite mijloace tehnice,
care sporesc simţitor eficienţa examinării. Ele pot fi împărţite după criteriul destinaţiei lor în:
 Mijloace de iluminare, care servesc la iluminarea impecabilă a locului în care s-
a petrecut evenimentul, constituie condiţia primordială a examinării lui pe timp de noapte. În
procesul examinării la faţa locului pot fi utilizate diverse surse de iluminare:
1. Iluminatoare de uz casnic;
2. Sofite;
3. Iluminatoare industriale.
Exemplu de cazuri în care se vor folosi mijloace de iluminare: în cazul în care
cercetarea la faţa locului este efectuată pe timp de noapte în caz contrar există riscul de a
pierde unele urme importante, în acest caz tehnicienii vor folosi dispozitivele de iluminare
pentru efectuarea atît a cercetării la faţa locului cît şi pentru depistarea urmelor. Există, după
cum cunoaştem şi aşa fel de mijloace tehnice de iluminare care luminează cu raze ultraviolet
şi cu ajutorul acestui dispozitiv putem distinge microurmele lăsate pe unele suprafeţe de
culoare asemănătoare cu cea a microurmelor, de exemplu, pata de sînge care se află pe o
perdea de culoare roşie, ea nu se va observa uşor, însă cu acest dispozitiv o vom vedea uşor,
la fel şi cu urmele de salivă, spermă, urme sudoripare e.t.c.
 Aparate optice, utilizate la depistarea urmelor pentru studiere obiectelor, a
documentelor şi a altor probe materiale. Exemplu, de asemenea, aparate:
1. Lupe obişnuite şi binoculare;
35
Octavian Pop, Ion Anghelescu, Lupu Coman, op. cit. pag. 421-422.
17
 2. Lupe cu iluminator;
3. Diverse microscoape.
 Detectoarele pentru depistarea metalelor:
1. Burghie de mînă;
2. Sonda de foraj.
Detectoarele de metale îşi au şi ele specificul lor la cercetarea la faţa locului deoarece
ajută organele de urmărire penală, în cadrul efectuării cercetării la faţa locului la depistarea
obiectelor folosite la săvîrşirea infracţiunii, a pistoalelor, a armelor albe.
 Aparatul pentru cercetarea locurilor inaccesibile pentru văz ale spectrului:
1. Transformatoare optice electronice.36
 Aparate de măsurat:
1. Ruletă;
2. Micrometru;
3. Raportor;
4. Şubler;
5. Pirometru;
6. Cleşte de măsurat.
Toate aceste aparate de măsurat sunt folosite la cercetarea la faţa locului cu scopul de a
măsura probele materiale găsite la faţa locului, cu scopul de a fi precizate cît mai exact în
procesul verbal de cercetare la faţa locului, pentru a evita schimbarea lor după ce a fost
efectuată cercetarea la faţa locului de persoanele interesate în această cauză. De asemenea
aparatele de măsurat servesc ca suport de măsurare a urmelor în cazul fixării lor pe pelicula
magnetică a aparatelor de fotografiat sau peliculelor video.
O importanţă deosebită la descoperirea infracţiunilor o au versiunile de urmărire
penală. Elaborarea şi verificarea acestora este realizată de către ofiţerul de urmărire penală,
atît pe parcursul cercetării la faţa locului, cît şi după încheierea acesteia. Chiar în timpul
examinării, versiunile care nu au fost confirmate decad, fiind înlocuite cu altele, care de
asemenea sunt supuse verificării.37
Pe parcursul cercetării la faţa locului sunt elaborate nu numai versiuni generale, care
explică interacţiunea dintre faptă şi evenimente în general, dar şi particulare, orientate spre
stabilirea motivelor scopul infracţiunii, personalităţii infractorului, împrejurărilor care au
favorizat infracţiunea şi altor fapte importante pentru descoperirea adevărului.
Pentru echilibrul balanţei, fiecare versiune trebuie să aibă o contra versiune, ceea ce va
contribui la evitarea unor acţiuni unilaterale şi a pericolului de a crea, ca fiind adevărată, doar
o versiune şi a cădea astfel într-o explicare falsă a evenimentului. De exemplu: dacă ofiţerul
de urmărire penală examinează locul unui furt din magazin sau din depozit, versiunea
conform căreia infracţiunea a fost săvîrşită de anumite persoane străine trebuie să aibă în
calitate de contra versiune opinia că furtul a fost înscenat de persoanele responsabile de
integritatea bunurilor respective.
O varietate de versiune particulară e cea de urmărire, elaborată în cazurile în care
trebuie găsit un factor cunoscut care se ascunde sau alte obiecte ascunse ( spre exemplu: un
cadavru sau alte bunuri sustrase de la locul săvîrşirii infracţiunii).
Versiunea de urmărire penală, al cărui autor este ofiţerul de urmărire penală, trebuie
delimitată de versiunea operativă de urmărire, elaborată de lucrătorul operativ al organului de
cercetare.
36
Следстфенные действия Учебное пособия для вызов МВД ССК, Волгоград 1984, с.31-32.
37
Mihail Gheorghişă, op. cit. pag. 26.
18
 În faza de lucru a examinării la faţa locului, au o aplicare largă şi procedeele tactice.
Savantul V.P. Kolmokov delimitează trei categorii principale de situaţii tipice care ţin
de examinarea la faţa locului:
1. caracterul organizat;
2. utilizarea aparaturii şi tehnicii criminalistice;
3. efectuarea cercetării la faţa locului complet.38
Aceste situaţii tipice au fost tratate mai sus de aceea nu ne vom repeta, deoarece în esenţă
ele sunt aceleaşi ca şi situaţiile tipice tratate de domnul Mihai Gheorghiţă.

CAPITOLUL II. ORDINEA PROCESUALĂ DE EFECTUARE A

CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Pregătiri întreprinse la sediul organului competent a efectua

cercetarea la faţa locului imediat ce a fost sesizat

Ca activitate de urmărire penală, cercetarea locului faptei se efectuează în trei etape:

- de pregătire;
- de lucru, sau propriu zisă de examinare a locului infracţiunii;
- de documentare a rezultatelor cercetării.
Eficienţa examinării în mare măsură depinde de calitatea pregătirii pentru această
acţiune de urmărire penală. Măsurile, acţiunile pregătitoare sunt divizate în mod tradiţional în
două categorii: cele întreprinse pînă la momentul plecării, pînă la ieşirea la faţa locului şi cele
efectuate la faţa locului.39
La sediul organului de urmărire penală, în legătură cu sesizarea referitor la săvîrşirea
faptei ilegale, organul competent va întreprinde următoarele acţiuni:
 Primirea şi verificarea sesizării. Indiferent de modul în care este informat (plîngere,
denunţ sau autodenunţ) organul de urmărire penală va preciza unde şi cine semnalează despre
comiterea faptei, natura ei şi locul unde s-a produs (localitatea, adresa, numărul de telefon),
38
Колмаков В.П., Слественый осмотр, Москва 1969, с.145-149.
39
Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004.
19
căile de acces la locul faptei, în cazul sesizării telefonice făcute de persoanele necunoscute,
pentru a fi evitate deplasările zădarnice, verificarea sesizării se poate efectua sub alte forme,
ca spre exemplu, consultarea organelor administraţiei locale, a factorilor de conducere a
unităţii economice, de unde s-a făcut apelul. Dacă s-au comis infracţiuni grave, accidente
catastrofale, pot fi solicitate date privind natura şi gravitatea urmărilor faptei, ale informaţiei
necesare pentru completarea echipei de urmărire penală şi dotarea acestora cu mijloace
tehnice.
 Completarea echipei de cercetare. Extrema diversitate a situaţiilor în care se
săvîrşesc infracţiunile, multitudinea şi complexitatea aspectelor ce trebuie stabilite cu ocazia
investigării faptei comise, atribuie cercetării la faţa locului caracterul unei activităţi de grup,
de echipă.
Necesitatea participării la efectuarea cercetării la faţa locului şi a specialistului rezultă
din motivul de sesizare a organului de urmărire penală, informaţiile obţinute pe această cale,
oferind acestuia posibilitatea de a determina împrejurările a căror constatare sau examinare
reclamă cunoştinţe de specialitate într-un domeniu sau altul, precum şi mijloace tehnice
adecvate.
Persoanele ce pot participa alături de organul de urmărire penală la efectuarea
cercetării la faţa locului au calitatea de experţi sau specialişti.
Convocarea experţilor şi specialiştilor din diferite domenii tehnico-ştiinţifice este
necesară încă din primul moment al cercetării, pentru a se asigura descoperirea acelor urme
care cer cunoştinţe de specialitate, ca în cazul accidentelor rutiere, omor, incendiu şi alte
infracţiuni, care fără participarea specialistului sau expertului nu ar putea fi relevate sau
descoperite.
Natura specialităţii cărei aparţine expertul sau un alt specialist ce urmează a participa
la cercetarea la faţa locului, e dată de natura împrejurărilor a căror constatare sau examinare
reclamă cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul de activitate. Exemplu la cercetarea
cadavrului, este neapărat participarea medicului legist.
În celelalte cazuri antrenarea specialistului la cercetarea la faţa locului se face la
necesitate, adică atunci cînd ofiţerul de urmărire penală consideră utilă participarea acestora
la efectuarea cercetării la faţa locului. Avînd în vedere problemele complexe ce ţin de
descoperirea, fixarea şi interpretarea urmelor, prezenţa în echipa de cercetare a specialistului
criminalist este indispensabilă pentru buna desfăşurare a cercetării la faţa locului în deosebi
la infracţiunile de furt, jaf, a altor infracţiuni violente. De asemenea la cercetarea la faţa
locului, în cazul incendiilor, exploziilor, specialistul din domeniul respectiv poate contribui
la verificarea stării mijloacelor tehnice, la conservarea urmelor şi a altor probe materiale, la
limpezirea unor împrejurări de ordin tehnic.
În fine, în vederea folosirii datelor obţinute în cadrul cercetării locului faptei
la urmărirea şi reţinerea făptuitorului, în echipă se vor include persoane cu funţii operative,
specialistul chinolog, iar în situaţii dificile şi unele forţe speciale ale poliţiei.
Grupa ce participă la efectuarea cercetării la faţa locului trebuie să fie alcătuită dintr-
un număr restrîns de persoane, iar componenţa acesteia este determinate de criteriul cum ar
fi: natura cauzei ce se cercetează, amploarea consecinţelor faptei săvîrşite, întinderea
suprafeţei de teren ce trebuie să fie cercetată, numărul victimelor, numărul martorilor oculari
ce urmează a fi ascultaţi cu această ocazie, felul urmelor şi mijloacelor materiale de probă
existente.
Activitatea experţilor şi a celorlalţi specialişti este subordonată ofiţerului de urmărire
penală a secţiei de urmărire penală ce coordonează cercetarea la faţa locului, la indicaţiile
20
căruia vor stărui asupra constatării şi examinării acelor aspecte ale cauzei ce prezintă interes
pentru stabilirea unor împrejurări importante legate de infracţiune sau de făptuitorul cesteia.
 Verificarea şi pregătirea mijloacelor tehnice criminalistice de cercetare. Succesul
cercetării la faţa locului este asigurat nu numai da caracterul organizat al acestei activităţi de
aplicarea unor procedee tactice adecvate, ci şi de nivelul ştiinţific imprimat acestei activităţi,
de utilizare a celor mai noi realizări ale ştiinţei şi tehnicii contemporane, adaptarea scopului
investigării infracţiunilor.
Actualmente organele de urmărire penală sunt dotate cu diverse mijloace tehnice
pentru efectuarea cercetării la faţa locului, percheziţiei şi efectuării reconstituirii.
Mijloacele tehnico-ştiinţifice menite organelor de urmărire penală sunt cuprinse în
truse criminalistice portative şi laboratoarele criminalistice mobile.40

§ 2. Măsuri primite imediat după sosirea la faţa locului şi pregătirea în vederea

efectuării cercetării la faţa locului

Măsurile premărgătoare cercetării la faţa locului sunt delimitate în timp de la

momentul sosirii la faţa locului a organului judiciar competent a efectua cercetarea şi
momentul imediat anterior începerii propriu zise şi presupun efectuarea acţiunilor ce ar putea
fi astfel grupate:
 Verificarea modului în care au fost realizate de către persoanele primele sosite la faţa
locului, a măsurilor menite a asigura paza şi conservarea urmelor şi mijloacelor
materiale de probă, iar în situaţiile în care nu au fost efectuate ori au fost realizate în
condiţii ne corespunzătoare, dispunerea efectuării lor de îndată;
 Obţinerea informaţiei cu privire la cele petrecute şi constatate la faţa locului de către
organele de urmărire penală ce au venit primele în contact cu locul săvîrşirii infracţiunii;
 Obţinerea primelor informaţii cu privire la cele petrecute la faţa locului, de la persoanele
aflate în diferite raporturi cu infracţiunea săvîrşită, victimă, făptuitor, martor ocular;
 Delimitarea spaţiului ce urmează a fi cercetat;
 Împărţirea funcţiilor şi sarcinilor între membrii echipei de cercetare;
 Alte operaţii de pregătire efectuate la faţa locului.
Să, verifice, de asemenea, dacă prezenţa la faţa locului a persoanelor acolo aflate e
justificată de interesele cercetării(martorii, persoanele care au înştiinţat organele de urmărire
penală despre comiterea infracţiunii )şi va dispune îndepărtarea celor cum li se mai spune„val
al curioşilor ”,a căror prezenţă la faţa locului e de natură a perturba activitatea organelor de
urmărire penală.
Într-un moment imediat următor se vor obţine informaţii cu privire la cele constatate
de către organele de urmărire penală, primele sosite la faţa locului unde se va efectua
cercetarea.
Informaţiile obţinute cu această ocazie trebuie să se refere la aspecte cum ar fi:
 Ce persoane au fost găsite la faţa locului;
 Ce persoane au participat la luarea măsurilor ce nu suportă amînare;
 Cînd infracţiunea a fost săvîrşită într-un imobil, starea uşilor şi ferestrelor;
 Condiţiile de iluminare;
 Mirosurile specifice sesizate la faţa locului(de medicamente sau de alte substanţa
chimice, de gaz, de praf de puşcă, de ţigară);

40
Simion Gh. Doraş, Criminalistica, Chişinău 1999, cit. pag. 54-59.
21
  La ce interval de timp, socotit din momentul săvîrşirii infracţiunii, au ajuns la faţa
locului;
 Condiţiile atmosferice existente din momentul sosirii la faţa locului (polei, ninsoare,
brumă, ceaţă, rouă )şi în ce măsură au putut acestea influenţa asupra urmelor şi
mijloacelor materiale de probă;
 Dacă pînă în momentul sosirii lor, ambianţa de la locul faptei nu a suferit modificări s-
au produs după sosirea organelor de urmărire penală, reclamate de necesitatea salvării
victimei, dacă între cei participanţi la faţa locului sau identificat persoane ce au avut un
comportament suspect, ce justifică presupunerea lui de a fi participant la săvîrşirea
infracţiunii.
Informaţiile astfel obţinute vor fi întregite prin mijlocirea ascultării celor care într-o
calitate sau alta cunosc împrejurările referitoare la infracţiunea săvîrşită sau a făptuitorului
acesteia, ori care în alt mod ar putea furniza elemente utile ale efectuării cercetării.
Este vorba de ascultarea primară, operativă a acestor persoane, activitate ce se
efectuează paralel cu cercetarea la faţa locului, de către unul sau mai multe organe judiciare,
în vederea precizării, în studiul incipient al activităţii, a celor mai semnificative aspecte
referitoare la infracţiunea săvîtşotă sau a făptuitorului acesteia. Declaraţiile detailate cu
privire la modul de săvîrşire a infracţiunii se vor obţine ulterior, cu ocazia ascultării repetate
la sediul organelor de urmărire penală, a acestor participanţi la proces.
Delimitarea spaţiului ce urmează a fi cercetat. În baza informaţiilor obţinute ca rezultat
al contactului cu persoanele prezente la faţa locului, a constatărilor proprii făcute după
primele observaţii asupra locului faptei, organul de urmărire penală va preciza spaţiul ce
urmează a fi cercetat, astfel ca în perimetrul lui să fie cuprins în întregime cîmpul infracţional
şi zonele din alianţa acestuia. Dacă la această etapă incipientă a activităţii echipei de
cercetare, hotarele locului infracţiunii nu pot fi stabilite cu certitudine, situaţie cu care ne
confruntăm frecvent în cadrul cercetării infracţiunilor cu caracter violent, cînd se impune
studierea căilor de acces şi de retragere a făptuitorului (sau a altor persoane implicate ) de la
locul faptei, a accidentelor rutiere, exploziilor, incendiilor, este indicat să fie lărgit spaţiul
locului ce urmează a fi examinat, ca să includă toate zonele şi obiectele care ar putea să
conţină urme ale infracţiunii. Astfel, locul ce urmează a fi cercetat, în cazul unui accident
rutier, va cuprinde, fără de terenul unde se află victima, mijloacele de transport implicate la
săvîrşirea faptei şi încărcătura transportată, anumite secvenţe de drum, din direcţia din care
acestea se deplasau. Dacă în blocul unui apartament a fost descoperit un cadavru cu semne de
moarte violentă, vor fi cercetate toate încăperile, inclusiv bucătăria, balconul, blocul sanitar.
Într-o casă la pămînt cercetarea se va extinde atît asupra încăperilor de locuit cît şi asupra
tuturor construcţiilor auxiliare cum ar fi: garajul, pivniţa, grajdul.
Tot în acest stadiu al pregătirilor, în funcţie de numărul participanţilor la efectuarea
acestei activităţi, se precizează procedeele ce vor fi utilizate şi atribuţiile ce le revin
membrilor echipei ce cercetare.
Pregătirea tematică a cercetării la faţa locului constituie una din condiţiile esenţiale ale
realizării scopului acestei activităţi.
În ordinea lor cronologică, măsurile de pregătire parcurg două etape şi anume:
 Pînă la deplasarea la faţa locului;
 După sosirea la faţa locului.41
1. Pînă la deplasarea la faţa locului. Această etapă constă în primirea
consemnarea şi verificarea sesizării. Organul de urmărire penală sunt sesizate despre
41
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, Ed.Carpaţi 1992, op. cit. pag. 35.
22
săvîrşirea unei fapte penale prin oricare din modurile de sesizare prevăzute de legea
procesual penală, cum ar fi, plîngerea, denunţ, autodenunţ şi autosesizarea.42
La primirea sesizării, organul de urmărire penală îşi verifică competenţa, informează
dacă este cazul organul de urmărire penală competent şi obligat să efectueze cercetarea la
faţa locului şi are datoria de a îndeplini următoarele activităţi:
a).identificarea persoanei care a făcut denunţul sau plîngerea;
b).verificarea sesizării care se impune mai ales atunci cînd aceasta s-a făcut telefonic de
către persoane necunoscute, pentru a se evita deplasările inutile.43
În cadrul verificării sesizării se urmăreşte, în principal, stabilirea următoarelor aspecte:
a).locul evenimentului;
b).natura faptei comise;
c).proporţiile şi urmările activităţii ilicite;
d).date absolut indispensabile pentru organizarea în bune condiţii a cercetării.44
O a doua măsură a etapei de pînă la deplasarea la faţa locului, este aceea ce priveşte
transmitere unor sarcini urgente pe care organele de poliţie urmează să le îndeplinească la
faţa locului pînă la sosirea echipei de cercetare. Ele se referă la salvarea victimei aflate încă
în viaţă, conservarea locului faptei, identificarea martorilor şi investigarea lor sumară, în
vederea identificării şi reţinerii infractorului.45
În funcţie de natura faptei, locul în care a fost comisă şi urmările sale, se constituie
echipa de cercetare, din care fac parte:
 procurorul, în cazul în care el a ieşit la faţa locului, conduce activitatea echipei de
cercetare;
 ofiţerul de urmărire penală, în caz dacă procurorul lipseşte, el conduce activitatea
echipei de cercetare;
 expertul criminalist;
 experţi de specialitate din domeniul tehnic sau de altă natură în particularităţile faptei
impun prezenţa acestora ;
 inspectorul de sector în a cărui rază s-a comis infracţiunea;
 medicul legist ;
 inspectorul poliţiei judiciare;

 subofiţerul chinolog.46
Asigurarea participării la faţa locului a persoanei legale interesate. În asemenea
calitate, li se deschide posibilitatea participării la cercetarea locului faptei a părţii civile,
civilmente responsabile, victimei şi făptuitorului. 47 Părţile odată înştiinţate, cercetarea se
poate efectua şi fără participarea lor. Făptuitorul, însă, trebuie să participe cît din motive
obiective, prezenţa acestuia trebuie să fie asigurată obligatoriu, pentru aceasta se i-au măsuri
pentru reprezentarea lui de un apărător ales sau din oficiu.48 O altă măsură este asigurarea
tehnico-materială.

42
Codul de procedură penală al Republicii Moldova, art.262, din 14 martie 2003.
4343
Emilian Stancu, tratat de criminalistică, ed.II, Bucureşti Universul Juridic 2002, cit. pag. 33.
4444
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, ED.Carpaţi 1992, op. cit. pag. 36.
4545
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit. pag. 234-235.
4646
Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Bucureşti I.G.M. 1975, cit. pag. 23.
4747
Constantin Rujoiu, Lucian Petrică, Ştefan Popa, Cercetarea la faţa locului, Ediţia Ministerului de Interne 1996.
4848
G . Antoniu, în colectiv, explicaţii teoretice ale codului de procedură română, Vol.I, partea generală, Bucureşti Ed. Academiei
R.S.R. 1975, cit. pag. 297.
23
 Luarea măsurilor necesare pentru asigurarea echipei de cercetare cu mijloace tehnice-
materiale presupune:
 pregătirea trusei criminalistice universale;
 pregătirea trusei fotografice, aparatelor foto, filtre, trepied;
 pregătirea auto-laboratorului criminalistic;
 dotarea echipei cu materialele necesare comunicării şi ţinerii legăturii între ei.
Sarcina verificării şi, eventual, completării mijloacelor tehnico-materiale revine atît
şefului echipei, cît şi fiecărui din membrii acesteia, potrivit componenţei.
În anumite situaţii, în raport cu natura infracţiunii săvîrşite apare necesară folosirea a
unui aparat, a unei anumite truse criminalistice, anumitor procedee tehnice, efectuării de
fotografii judiciare color, utilizării unor detectoare ca de exemplu de metale, cadavre, surse
nucleare şi altele.49
În fine după luarea măsurilor precedente, în cel mai scurt timp, se organizează plecarea
echipei la faţa locului, deoarece şansa succesului acestei activităţi se află în raport invers
proporţional cu timpul scurs de la săvîrşirea faptei pînă la momentul valorificării urmelor
create în procesul săvîrşirii infracţiunii respective. Cu alte cuvinte, cu cît mai repede se
ajunge la locul faptei, cu atît creşte
şansele descoperirii urmelor şi sunt mai apte de a ajuta la rezolvarea problemelor ridicate în
faţa cercetării criminalistice la faţa locului.50
2. Măsurile pregătitoare luate la faţa locului. Această măsură are menirea de a completa
pe cele de la organul de urmărire penală şi pentru delimitarea activităţii membrilor echipei de
cercetare.
Organul de urmărire penală, odată ajuns la faţa locului, verifică cum sa asigurat paza
locului faptei, prin ce mijloace şi metode sau luat pentru a se conserva urmele şi perimetrul
acestora, se interesează de modificările survenite în ansamblul locului respectiv. Dacă, în
urma constatărilor medicului legist, sunt victime în viaţă şi au nevoie de ajutor medical, care
încă nu li s-a asigurat, li se acordă primul ajutor medical, apoi sunt trimişi de urgenţă la cel
mai apropiat spital ori dispensar medical, însoţite de una sau două persoane din rîndul
organelor de poliţie, în vederea acordării tratamentului necesar. De asemenea, se menţine, în
continuare, izolat locul faptei prin îndepărtarea cu mult tact a curioşilor.
Dacă acest lucru nu sa făcut pînă la sosirea echipei de cercetare, identificarea
persoanelor ce au perceput nemijlocit împrejurările comiterii faptei sau a anumitor episoade
ale acesteia care prezintă o importanţă cu totul deosebită.51
Ascultarea acestor categorii de persoane se impune, chiar înainte de a începe
cercetarea propriu zisă a locului faptei, pentru lămurirea urgentă a unor probleme cum ar fi:
 locul şi timpul săvîrşirii faptei;
 principalele aspecte legate de activitatea infracţională, conduita infractorului, înainte, în
timpul şi după efectuarea faptei infracţionale;
 direcţia în care s-a deplasat;
 acţiunile sau inacţiunile victimei;
 semnalmentele făptuitorului şi caracteristicile ţinutei sale vestimentare;
 modificările intervenite în configuraţia locului faptei, alte persoane care cunosc despre
săvîrşirea infracţiunii şi împrejurările în care au luat la cunoştinţă despre aceasta.52
4949
Lupu Coman, Mihai Constantinescu, Reguli tactice ale efectuării cercetării la faţa locului, din tratat practic de criminalistică,
Vol.I, Ministerul de Interne ed.II, cit. pag. 425.
5050
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit. pag. 234-235.
5151
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, op. cit. pag. 40.
5252
Aurel Ciopraga, Criminalistica, Junimea Iaşi 1996, op. cit. pag. 43.
24
 Ascultarea martorilor oculari, chiar, ne formală, are avantaj, pentru că furnizează
echipei de cercetare date informaţii ce au o mare utilitate practică şi tot odată, depoziţiile
acestora nu sunt viciate de unii factori perturbatori.53
Tactica criminalistică recomandă ca astfel de declaraţii să fie înregistrate pe bandă
magnetică sau video-magnetică.
Nu trebuie omis şi aspectul reliefat de literatura de specialitate, că unii din martorii
oculari nu doresc colaborarea cu organele judiciare. Acest lucru se datorează, în principal,
următoarele cauze:
 nedorinţa de a colabora cu agenţii organelor judiciare ;
 se tem de represalii din partea infractorului sau din partea prietenilor acestuia care sunt
interesaţi;
 experienţa proprie i-a învăţat că martorii pierd mult timp pe la instanţele de judecată,
sunt supuşi unor oarecare abuzuri din partea apărătorului inculpatului, iar cîte odată sînt
obiectul unei publicaţii nefavorabile;
 multe persoane născute în alte ţări, copiii unor astfel de părinţi, acei care trăiesc în
cartierele sărăcăcioase sau în regiuni izolate, precum şi persoanele de altă rasă sau chiar
de altă credinţă religioasă de cît anchetatorul, pot să aibă o doză oarecare de spirit de
clan;
 pot să fie rude sau prieten cu unul dintre suspecţi sau chiar bănuiţi.
Resursele ofiţerului de urmărire penală sunt puse în evidenţă în astfel de cazuri. În
primul rînd, trebuie să stabilească motivul refuzului de cooperare, apoi trebuie să dea un
motiv logic martorului, în scopul de a-l convinge de marea necesitate a mărturiilor sale.
Persoanele suspecte, identificate la faţa locului, vor fi izolate şi supravegheate atent,
asigurîndu-se protecţia lor. Dacă în rîndurile acestora a fost identificat făptuitorul, i se aduce
la cunoştinţă drepturile pe care le are, se atrage atenţia asupra comportării sale pe parcursul
cercetării la faţa locului, luîndu-se măsurile necesare de supraveghere, protecţie şi pază. 54
Totodată, din considerentele
arătate, este indicată ascultarea lui şi, dacă se impune, înregistrarea declaraţiilor pe
banda magnetică sau video magnetică.55
Obţinerea de informaţii generale referitoare la faptă şi la alte situaţii utile cercetării.
Întrucît metoda de cercetare, caută anumite urme, înţelegerea aspectului locului faptei şi
perceperea extensiunii sale depinde, în bună măsură, de modul cum s-a produs infracţiunea,
efectele sale principale şi secundare, natura şi volumul pagubei cauzate, de la bun început
organul de urmărire penală are nevoie să cunoască anumite date ce evidenţiază asemenea
situaţie, cel puţin în lini generale. Astfel că, pentru organul judiciar, primele informaţii în
această privinţă sunt deosebit de utile, atît pentru concretizarea unor activităţi tactice, cît şi la
elaborarea versiunilor. Obţinerea acestor informaţii se va face în mod individual, prin discuţii
cu fiecare persoană în parte, fixîndu-se cele descoperite în agenda personală şi prin
intermediul benzii de magnetofon. Sursele de informaţie cu această ocazie sunt victimele
infracţiunii, rudele acestora, martorii oculari şi chiar organele de poliţie sosite primele la faţa
locului faptei. Acestora li se vor cere să clarifice aspectul anterior al locului faptei,
raporturile victimei cu infractorul şi cu alte persoane, cu cine victima a avut relaţii încordate
şi cu cine a avut relaţii de prietenie, mijloacele tehnice folosite de către victimă pentru
5353
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002.
5454
Constantin Aniaţoaie, Aurel Ciopraga, Criminalistica, Iaşi 1986 op. cit. pag. 28.
5555
Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, op. cit. pag. 41.

25
prevenirea infracţiunii, bolile de care a suferit victima sau infractorul, situaţia de familie şi
materială a acestor persoane.
Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei în
vederea cercetării sale, prin care se specifică ce anume are de făcut fiecare membru al
echipei de cercetare.
Astfel, şeful echipei de cercetare, care, în majoritatea situaţiilor este ofiţerul de
urmărire penală, este persoana care efectuează cercetarea la faţa locului şi poartă
răspunderea deplină pentru calitatea cercetării. În caz de deplasare la faţa locului fără
specialistul respectiv ofiţerul de urmărire penală este obligat să aibă cu sine şi să utilizeze
calificat setul de mijloace tehnice pentru fotografierea locului infracţiunii, depistarea, fixarea
şi ridicarea urmelor şi a altor corpuri delicte.

Ofiţerul de urmărire penală îndeplineşte următoarele acţiuni:

1. organizează şi dirijează lucrul grupului operativ şi de urmărire penală, îndreptat spre
depistarea, ridicarea şi fixarea urmelor infracţiunii, identificarea părţii vătămate,
martorilor oculari, martorilor şi locul aflării persoanelor bănuite în săvîrşirea
infracţiunii. Specialiştii care participă la examinare şi lucrătorii operativi ai organelor
afacerilor interne activează la locul săvîrşirii infracţiunii sub conducerea ofiţerului de
urmărire penală, la indicaţia lui şi în limitele competenţei lor;
2. conduce măsurile operative de investigaţie pentru descoperirea infracţiunii;
3. organizează acordarea ajutorului victimei şi examinarea lor medicală.
4. verifică, împreună cu medicul legist, starea victimei, luînd, dacă este cazul, măsuri
pentru salvarea ei;
5. menţine, prin măsurile luate, în stare neschimbată locul faptei, asigurînd în acest mod şi
conservarea urmelor;
6. organizează urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului, îndrumînd în acest scop şi
organele de poliţie corespunzătoare;
7. participă cu expertul criminalist la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor şi nu în
ultimul rînd şi la examinarea acestora, de asemenea la examinarea îmbrăcămintei
victimei şi a lucrurilor de uz personal, menţionează tot odată prin ce anume procedee să
se fixeze urmele, în funcţie de natura lor, aspectul şi starea în care se află fiecare;
8. caută, în limitele locului faptei şi în împrejurimi, obiectele-corp delicte sau alte obiecte
pierdute ori abandonate de infractor, în fine, conduce activitatea de încheiere a
procesului verbal de cercetare la faţa locului.
Accesul la locul săvîrşirii infracţiunii a persoanelor ce nu participă nemijlocit la
examinare poate fi permis în fiecare caz concret numai de ofiţerul de urmărire penală.
Ofiţerul din secţia poliţiei judicire îndeplineşte următoarele acţiuni:
1. identifică victima, martorii oculari şi pe infractorul care ar fi putut comite această faptă
ilegală;
2. contribuie, alături de membrii echipei, la căutarea urmelor şi a corpurilor delicte.56
3.efectuează măsurile operative de investigaţie pentru descoperirea infracţiunii, depistarea
şi reţinerea infractorului;
4.determină măsurile de căutare necesare, pentru efectuarea cărora trebuie să fie utilizate
forţele şi mijloacele altor servicii, în ordine stabilită şi la momentul oportun antrenează
aceste mijloace şi persoanele respective;

5656
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit. pag. 235-236.
26
 5.asigură în procesul cercetării la faţa locului legătura cu unitatea de serviciu a organelor
afacerilor interne.
Expertul criminalist (specialistul) desfăşoară o activitatea foarte vastă şi variată în
procesul cercetării la faţa locului. Specialiştii invitaţi pentru participarea la cercetarea la faţa
locului trebuie să corespundă unor cerinţe:
 Să posede suficiente cunoştinţe şi deprinderi speciale pentru acordarea ajutorului
necesar organelor de urmărire penală;
 Să nu fie cointeresaţi în cauza respectivă.
Pînă la începerea cercetării la faţa locului, organul de urmărire penală stabileşte
identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în ce relaţii se află el cu
persoanele participante la cercetarea la faţa locului. Organul de urmărire penală îi explică
drepturile şi obligaţiile şi îl previne despre răspunderea pentru prezentarea unei concluzii
false sau eschivarea de a-şi îndeplini obligaţiile. La fel este preîntîmpinat pentru prezentarea
unei concluzii false în conformitate cu art. 312 Codul Penal al Republicii Moldova. Despre
acestea se face consemnare în procesul verbal cu semnătura specialistului.
În timpul cercetării la faţa locului, specialistul, ţinînd cont de cunoştinţele sale şi
deprinderile profesionale, ajută organul de urmărire penală să rezolve, să descopere, să fixeze
şi să ridice unele urme şi corpuri delicte.
Atrage atenţia organelor de urmărire penală asupra circumstanţelor legate de această
activitate, explică organului de urmărire penală acţiunile pe care le planifică a le îndeplini (să
le întreprindă). Specialistul este în drept să dea lămuriri legate de descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor, corpurilor delicte, însă explicaţiile ce ţin de interpretarea şi deducţiile
referitoare la mecanismul acţiunilor, cauzele unor fenomene nu sunt incluse în procesul
verbal de cercetare, dar pot fi utile organului de urmărire penală la înaintarea şi verificarea
versiunilor. Asemenea concluzii pot fi date de specialist în unele constatări tehnico-
criminalistice sau medico-legale.
Pe parcursul cercetării la faţa locului specialistul poate face concluzii care sunt
oglindite în constatările tehnico-ştiinţifice sau medico-legale. Toate aceste concluzii sunt
anexate la materialele cauzei penale.
Astfel expertul-criminalist (specialistul) întreprinde următoarele acţiuni:
1. intră împreună cu şeful echipei în perimetrul locului săvîrşirii infracţiunii înainte de
ceilalţi membri ai echipei;
2. contribuie la descoperirea şi protejarea urmelor, fără a le mişca din locul în care se află
în perimetrul său (starea uşilor, a ferestrelor şi a altor căi de acces);
3. foloseşte magnetofonul pentru înregistrarea unor declaraţii;
4. efectuează în baza unei ordonanţe a organului de urmărire penală, constatări tehnico-
ştiinţifice, cînd este evident pericolul de distrugere a unor probe ori de schimbare a unor
anumite situaţii de fapt, şi sunt necesare explicaţiile din partea unui specialist în materie;
5. foloseşte aparatura de specialitate la cercetarea urmelor invizibile, la descoperirea
compoziţiei aerului;
6. recoltează alimente, băuturi alcoolice sau alte substanţe suspecte, în vederea, în vederea
examinării lor în condiţii de laborator;
7. interpretează urmele descoperite, pentru descoperirea modului săvîrşirii faptei şi
obţinerea unor date despre făptuitor.
Inspectorul operativ de sector îndeplineşte următoarele acţiuni:

27
 1. asigură paza locului săvîrşirii infracţiunii, identifică victima şi în caz de necesitate
organizează acordarea ajutorului medical;
2. identifică martorii, stabileşte datele infractorilor dispăruţi;
3. la venirea grupului operativ şi de urmărire penală raportează datele despre
caracterul şi locul săvîrşirii infracţiunii, despre victimă şi persoanele ce
prezintă interes operativ;
4. execută însărcinările ofiţerului de urmărire penală, îndreptate spre stabilirea martorilor
oculari şi a altor persoane ce dispun de informaţii despre infracţiune şi infractor. În acest
scop utilizează ajutorul populaţiei, lucrătorilor netitulari ai poliţiei, garda populară şi alte
posibilităţi.
Conducătorul cîinelui (chinologul):
1. intră, pe drumul ce i s-a marcat, în perimetrul locului săvîrşirii faptei, pentru luarea şi
prelucrarea de către cîine a urmelor olfactive;
2. efectuarea cu cîinele a căutării prin locurile în care se îndreaptă acesta, în scopul
găsirii infractorului sau a unor obiecte ale sale;
3. raportează şefului echipei despre urmele găsite;
4. întocmeşte schiţa traseului parcurs, precum şi procesul verbal de folosire a cîinelui.
Expertul medico-legist, face parte din echipa de cercetare la faţa locului ca persoană cu
cunoştinţe de specialitate:
1. stabileşte dacă moartea victimei este reală sau aparentă;
2. recoltează şi conservă probele biologice, în vederea examinării lor în condiţii de
laborator;
3. face toaleta cadavrului;
4. examinează corpul făptuitorului şi, împreună cu expertul criminalist, examinează şi
îmbrăcămintea acestuia adică a făptuitorului.57
În cazul cînd din echipa de cercetare la faţa locului fac parte şi alte persoane, cum sunt
de exemplu: unii experţi agricoli, medici veterinari sau din alte domenii de specialitate,
aceştia desfăşoară activitatea legată de specialitatea lor, făcînd explicaţii corespunzătoare
celorlalţi membri ai echipei, participînd cu partea lor de constatare la încheierea procesului
verbal de cercetare la faţa locului. În cazul cînd sunt necesare constatări tehnico-ştiinţifice, în
baza rezoluţiei organului de urmărire penală, procedează la efectuarea lor, încheind la sfîrşit
raporturile corespunzătoare

de constatare tehnico-ştiinţifică, în care prezintă argumentat concluziile lor de specialitate.58

Sunt cunoscute două faze a cercetării la faţa locului, şi anume:
1. Faza statică a cercetării la faţa locului. Înainte de a se proceda la examinarea propriu-
zisă a locului faptei, organul judiciar ce conduce această activitate trebuie să precizeze
limitele teritoriului asupra căruia se va extinde cercetarea .
La delimitarea locului asupra căruia se va extinde cercetarea se va ţine seama şi de
împrejurarea dacă infracţiunea s-a produs pe un teren deschis, într-o pădure, într-o regiune
muntoasă ori prăpastie, exploatare minerală, mediu subacvatic sau într-o clădire. După ce
sau determinat limitele suprafeţei de teren ce vor fi supuse cercetării, se va preciza punctul de
plecare şi sensul, direcţia de efectuare a acestei activităţi.

5757
Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor, Bucureşti 1975, cit. pag. 23.
5858
Ion Mircea, Criminalistica Ediţia II, Chemarea Iaşi 1994, cit. pag. 237.
28
 Punctul de plecare a cercetării la faţa locului îl poate servi centrul locului infracţiunii,
adică acea porţiune de teren în jurul căreia sunt concentrate urmele principale ale infracţiunii,
după care cercetarea se va extinde asupra zonelor înconjurătoare, adică spre marginile sau
periferia acelui loc.
E indicat a se proceda astfel atunci cînd urmele infracţiunii, mijloacele materiale de
probă, obiectele principale sunt concentrate într-o anumită porţiune de teren (de exemplu în
cazul unui accident de trafic rutier, unde urmele şi obiectele principale sunt autovehiculul,
cadavrul victimei sunt dispuse într-un anumit loc).
Alteori, punctul de plecare al cercetării îl constituie periferia acelui loc, după care, cei
ce participă la cercetare, deplasîndu-se în spirală, se apropie de punctul central al locului
săvîrşirii infracţiunii.
Cînd infracţiunea a fost comisă pe un tern deschis de o întindere largă, pentru a se
atinge cercetarea minuţioasă a întregii suprafeţe se procedează la împărţirea terenului în
sectoare. După examinarea minuţioasă a unui sector se purcede la examinarea altui sector
care încă nu a fost examinat, la această activitate iau parte toţi cei ce participă la efectuarea
cercetării la faţa locului.
Atunci cînd, din cauza naturii infracţiunii, se presupune că urmele şi mijloacele
materiale de probă pot fi descoperite numai într-o anumită direcţie, cercetării i se va imprima
un sens (direcţie ) liniar. Aşa, de pildă, în cazul unui accident de trafic rutier, urma de
părăsire a locului faptei de către conducătorul auto, se va efectua cercetarea în direcţie
liniară, în limitele în car se presupune că ar putea fi găsite urme şi mijloace materiale de
probă.
Oricare ar fi sensul imprimat cercetării la faţa locului, odată aleasă o anumită direcţie
de deplasare, aceasta trebuie urmată consecvent, pentru a se înlătura riscul rămînerii unor
porţiuni d teren necercetate
2. Faza dinamică a cercetării la faţa locului. În faza dinamică a cercetării la faţa locului
sunt supuse unei examinări minuţioase toate obiectele şi mijloacele materiale de probă,
precum şi urmele aflate în anumite raporturi cu infracţiunea săvîrşită. Obiectele presupuse a
se afla în anumite relaţii cu infracţiunea comisă, în cursul acestei faze, în măsura în care este
necesar, sunt deplasate din poziţia lor iniţială, precum se asigură poziţii optime în vederea
descoperirii, fixării şi examinării şi nu în ultimul timp şi a ridicării acestora(a urmelor
descoperite ). Prin utilizarea celor mai adecvate mijloace tehnico-ştiinţifice, urmele
descoperite sunt supuse, după, caz, operaţiunii de relevare, fixare, iar în raport de
dimensiunile obiectelor purtătoare de urme, în funcţie de natura şi modul de formare a
urmelor, acestea sunt ridicate în vederea examinării lor la faţa locului. Dacă examinarea
acestora reclamă un timp îndelungat sau utilizarea unor mijloace sau tehnici de un anumit
grad de complexitate, se dispune trimiterea lor la laboratorul de specialitate.
Toate constatările făcute cu ocazia examinării de sine stătător a obiectelor şi a urmelor
se consemnează, provizoriu, pentru a servi apoi la întocmirea procesului verbal de cercetare
la faţa locului.
Tot la această fază a cercetării, pentru fixarea caracteristicilor individuale ale
obiectelor şi urmelor, se execută măsurile fotografice bidimensionale, precum şi fotografiile
şi filmarea de detalii. De asemenea, se va acorda atenţie aşa numitor împrejurări negative,
adică acelor neconcordanţe între modificările constatate la faţa locului şi agenţii sau factorii
care trebuie să le provoace. Împrejurarea negativă constă, cu alte cuvinte, în constatarea
absenţei a ceea ce trebuie să existe (să se producă ), în mod necesar, dacă fapta s-ar fi săvîrşit

29
în condiţiile în care aspectul urmelor, prezenţa unor urme, configuraţia locului faptei ar fi
lăsa să le întrevadă.59
Nu numai absenţa unor urme, obiecte poate constitui un indiciu al disimulării, ci şi
prezenţa, nejustificată în modul de săvîrşire a faptei, a unor urme sau obstacole.
Dată fiind posibilitatea creării artificiale a unor urme în scopul disimulării (de
exemplu, disimularea omorului în sinucidere prin spînzurare ), cu ocazia cercetării la faţa
locului organele de urmărire penală trebuie să se convingă asupra caracterului său ireal al
modificărilor pe care le-a suferit locul faptei.
Toate etapele cercetării la faţa locului impun întreprinderea măsurilor necesare de
investigaţie operativă, efectuate în paralel cu examinarea locului faptei, de exemplu,
urmărirea infractorului şi reţinerea lui pe „urme fierbinţi”, stabilirea martorilor oculari ai
infracţiunii.

§ 3. Reluarea şi repetarea cercetării la faţa locului

Efectuarea tardivă a cercetării la faţa locului poate prejudicia considerabil calitatea

urmăririi penale. Cercetarea la faţa locului se poate efectua de cîte ori este necesar, însă cea
mai utilă este cea efectuată în urma infracţiunii proaspăt săvîrşită. În caz de necesitate poate
fi efectuată o cercetare suplimentară sau cercetarea repetată.60
În continuare vom încerca a da explicare fiecărui tip de cercetare a locului infracţional
(repetat, suplimentar ). În cadrul cercetării suplimentare se examinează anumite obiecte care
nu au fost examinate în cadrul cercetării primare şi nu s-a cunoscut despre existenţa
acestora.61
Reluarea (suplimentară) şi repetarea cercetării la faţa locului sunt, în realitate, activităţi
tactice de cercetare a unei activităţi începute, dar neterminate rămînînd astfel în perimetrul
locului respectiv, zonei neexploatate, urme nedescoperite. La aceste activităţi se recurge în
situaţiile cînd cercetarea la faţa locului, fie din anumite cauze obiective, a fost întreruptă în
procesul desfăşurării ei, fie că nu şi-a atins scopul datorită unor greşeli substanţiale din partea
persoanelor în cauză, fapt ce conduce la cunoaşterea întregului loc al faptei, la
superficialitatea în căutarea şi examinarea urmelor.62
Cercetarea suplimentară a locului faptei se efectuează în cazurile cînd la cercetarea
iniţială nu au fost examinate unele obiecte sau au fost cercetate ne deplin. În asemenea cazuri
se efectuează cercetarea urmelor sau obiectelor în cauză.
1. Cercetarea suplimentară a locului faptei . Cercetarea suplimentară a locului faptei este
o continuare a unei cercetări începute anterior şi întreruptă din anumite cauze obiective . Ea
continuă cu faza ori din zona în care s-a întrerupt. Fiind continuarea unei activităţi tactice
întrerupte, reluarea cercetării la faţa locului necesită să aibă loc de îndată în cauzele care au
determinat întreruperea şi-au încetat existenţa. 63
De obicei, întreruperea cercetării la faţa locului se produce în situaţii cu totul diferite.
Asemenea situaţii se ivesc cînd:
a). locul faptei este foarte vast cu multe particularităţi şi variate feluri de urme care
necesită a fi studiate şi fixate la lumina zilei următoare;
5959
Ion Mircea, Împrejurări controversate de la locul săvîrşirii unor infracţiuni de furt, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca
1987, cit. pag .80.
6060
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, op. cit. pag. 218.
6161
Igor Dolea, Dumitru Roman, Drept procesual Penal, Cartier Juridic 2005, cit. pag. 310.
6262
Ion Mirceaa, Criminalistica, Iaşi 1998, cit. pag. 306.
6363
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit pag. 246.
30
 b). se descoperă, în procesul cercetării, una sau mai multe surse de pericol cum ar fi
cele de explozii de incendii, de surpări de teren;
c). se constată necesitatea prezenţei unui specialist în materie fără de care nu pot fi
valorificate probele de la locul faptei, deoarece pînă la sosirea lui cercetarea ar fi
lipsită de sens.
Desigur ca situaţie deosebită care să determine încetarea cercetării la faţa locului se pot
ivi multe de natură diferită. Dar necesitatea întreruperii cercetării şi reluarea ei după încetarea
cauzei respective o constată echipa respectivă care are menirea de efectuare a cercetării la
faţa locului, care este diferită pentru fiecare caz în parte.64
Conducătorul echipei de cercetare la faţa locului odată cu întreruperea cercetării
fixează în ce stadie se află cercetarea şi de unde urmează a fi reluată, cît şi măsurile necesare
de ocrotire a urmelor încă fixate şi pentru paza locului faptei pînă la reluarea cercetării în
noile condiţii de timp.
Reluarea cercetării se impune să fie îndeplinită de persoanele care au şi început-o. În
acest fel se asigură atît continuitatea activităţii tactice, cît şi o optică unitară asupra întregului
loc al faptei cît şi a urmelor descoperite în perimetrul său.
Întreaga activitate desfăşurată după reluarea cercetării se fixează, în continuare, în
acelaş proces-verbal de cercetare a locului faptei. Desigur că, în atare situaţi, nu se scapă din
vedere de a menţiona cum a fost păzit locul faptei, dacă urmele au fost bine conservate, cît a
durat perioada de întrerupere şi cînd a început reluarea cercetării, cu menţiunea schimbărilor
intervenite în competenţa echipei de cercetare.65
2. Cercetarea repetată a locului faptei. Cercetarea repetată a locului faptei este necesară
în cazurile cînd a fost efectuată cercetarea în condiţii climaterice nefavorabile şi în legătură
cu care a fost imposibil a se stabili unele circumstanţe, sau dacă sunt temeiuri a se considera
că cercetarea a fost efectuată necalitativ de exemplu nu a participat un specialist.66
Repetarea cercetării la faţa locului se efectuează în situaţii cu totul rar, cînd prima
cercetare nu şi-a atins pe deplin scopul, fiindcă s-a desfăşurat defectuos, superficial sau în
condiţii climaterice neprielnice pentru asemenea activităţi. Drept consecinţă sunt
următoarele: fie nu s-a stabilit bine întregul loc al faptei, rămînînd zone ale sale necercetate,
fie nu au fost descoperite anumite urme, poate parţial distruse de persoane care sun interesate
în distrugerea lor, cum ar fi urmele de sînge, distruse parţial prin spălare, rămînînd astfel
nevalorificate. Alte ori se recurge la repetarea cercetării şi locului faptei pentru verificarea
unor versiuni noi, a unei simulări, nesesizate cu prilejul primei cercetări la faţa locului. 67 La
repetarea cercetării organul de urmărire penală poate atrage atît specialistul cît şi bănuitul,
învinuitul cu scopul ca aceştia vor contribui la buna desfăşurare a procesului.
Cercetarea repetată a locului faptei infracţionale se poate efectua în următoarele cazuri:
 Dacă cercetarea iniţială a avut loc pe timp de ploaie în condiţii foarte nefavorabile,
reieşind din care nu s-au fixat circumstanţele şi urmele importante sau nici nu au fost
descoperite;
 Dacă cercetarea iniţială a fost efectuată necalitativ (nu s-au cercetat unele circumstanţe
importante pentru cauză sau, în general, nu au fost descoperite);
 Dacă la cercetarea iniţială nu au fost stabilite hotarele cercetării şi s-a dovedit că locul
faptei cuprinde un spaţiu mai mare decît cel care a fost cercetat.

6464
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit. pag. 307.
6565
Lupu Coman, M . Constantinesu, Tratat practic de criminalistică, Vol.I, Bucureşti 1976, cit. pag. 428-429.
6666
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, op. cit. pag. 218.
6767
Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1998, op. cit. pag. 247.
31
 Rezultatele cercetării suplimentare şi repetate sunt consemnate într-un proces-verbal.
Fixarea cercetării repetate se face într-un proces-verbal separat de cel anterior.68
În cazul necesităţii efectuării cercetării repetate sau suplimentare, organul de urmărire
penală va studia procesul verbal al cercetării iniţiale, va lua cunoştinţă de urmele şi obiectele
ridicate iniţial, în caz de necesitate va cere ajutorul unui specialist în conformitate cu art.87
Codului de Procedură Penală al Republicii Moldova. Dacă cercetarea suplimentară sau
repetată este efectuată de un alt ofiţer de urmărire penală atunci se recomandă ca acesta să
discute cu persoana care a efectuat cercetarea iniţială despre particularităţile locului, sau să-l
invite la locul dat, în caz de necesitate să efectueze restabilirea schimbărilor de la locul
infracţiunii.
Ca şi celelalte acţiuni procedurale, cercetarea suplimentară sau repetată este dirijată pe
tot parcursul ei de unele reguli, aceste reguli le vom dezvălui mai jos:
 Reguli privind cercetarea suplimentară a locului faptei: dacă din motive
întemeiate cercetarea la faţa locului se întrerupe, ea se reia, de îndată ce cauzele care au
stopat această activitate de urmărire penală, au încetat, continuîndu-se din sectorul, zona sau
punctul din care a fost întreruptă. Întreruperea şi reluarea cercetării au loc în cazuri deosebite,
de exemplu cînd locul infracţiunii este foarte vast, ori prezintă unele particularităţi ce impun
desfăşurarea activităţilor într-un
interval de timp mare. De asemenea, pot apărea impedimente care nu mai permit
continuarea cercetării, aşa cum sunt:
 lăsarea nopţii în faza unei cercetări ce trebuie făcută neapărat la lumina zilei;
 începerea unei ploi torenţiale(în cazul efectuării cercetării într-un loc deschis);
 descoperirea anumitor surse de pericol (de explozie, de incendiere, care impun
întreruperea cercetării pînă la înlăturarea lor);
 necesitatea invitării unui specialist(pînă la sosirea căruia cercetarea nu poate continua).
Din punct de vedere tactic este necesar ca, la reluarea cercetării locului infracţiunii,
cercetarea să fie efectuată de aceleaşi persoane care au început-o, asigurîndu-se astfel
continuitatea între activităţile anterioare şi cele ulterioare, precum şi viziunea unitară asupra
lor .69
La întreruperea cercetări se iau măsuri de protejare şi conservare a urmelor care nu au
fost încă examinate, se procedează la încuierea şi sigilarea locului infracţiunii acolo unde
situaţia permite aceasta, şi se asigură paza pe toată perioada de timp pînă la reluare în aşa fel
încît să se evite orice modificare a cîmpului infracţional de către persoanele care sun
interesate sau în mod întîmplător.
Datele rezultate cu ocazia cercetării la faţa locului se consemnează, de regulă, în
continuarea procesului verbal a cărui întocmire a început în ziua anterioară, cu menţionarea
exactă a perioadei de întrerupere şi a cauzelor care au determinat această întrerupere.
 Reguli privind repetarea cercetării la faţa locului infracţiunii. Cercetarea la faţa
locului se efectuează, ca regulă generală o singură dată, cu care ocazie se descoperă şi se
ridică toate urmele ce se constată, toate împrejurările săvîrşirii infracţiunii.
Cu toate acestea în practică se ivesc uneori necesitatea repetării acestei activităţi, în
deosebi atunci cînd:
 prima cercetare s-a efectuat necorespunzător sub aspect calitativ;
 prima cercetare s-a desfăşurat în condiţii neprielnice (luminozitate sau vizibilitate
scăzută);
6868
Lupu Coman, M.Constantinesu, Tratat practic de criminalistică, Vol.I, Bucureşti 1976, op. cit. pag. 431-432.
6969
Vasile Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor, Vol.I, Editura Paralela 45, Piteşti 2000.
32
  în raport cu fapta săvîrşită se presupune, în mod logic, că la faţa locului trebuie să se
găsească urme şi alte mijloace de probă a căror prezenţă nu a fost însă constatată la
prima cercetare;
 este necesară verificarea unor noi ipoteze.
Datele obţinute cu ocazia repetării cercetării la faţa locului se consemnează într-un
proces-verbal separat de cel anterior.70

§ 4. Cercetarea la faţa locului pentru unele categorii de infracţiuni

Regulile tactice generale de cercetare la faţa locului se aplică în cazul concret prin
raportarea mijloacelor la specificul faptei penale săvîrşite. Practica activităţii procesuale cît şi
criminalistice permite desprinderea unor particularităţi de natură tactică privind cercetarea la
faţa locului în cazul anumitor infracţiuni. După cum ne dăm bine seama nu putem folosi
aceeaşi metodă de cercetare a locului faptei pentru toate infracţiunile, deoarece modul prin
cere sunt săvîrşite este diferit, deoarece o faptă nu poate servi ca mod şablon de săvîrşire a
diferitor tipuri de infracţiuni, şi, de aceea, pentru a petrece cu succes cercetarea locului faptei,
este necesar de a alege acele procedee care vor fi mai eficiente pentru a descoperi toate
urmele şi a depista făptuitorul.
În continuare vom da explicaţie unor particularităţi de cercetare a locului faptei pentru
unele categorii de infracţiuni aparte.
1.Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în infracţiunile de omor şi în cazul
cadavrelor neidentificate.
După cum ne putem da bine seama că locul unde se va desfăşura cercetarea la faţa
locului va fi:
 sectorul sau porţiune de teren ori încăperea unde a fost descoperit cadavrul;
 împrejurimile locului faptei unde sau găsit corpurile delicte sau obiectele ce poartă
urmele săvîrşirii infracţiunii de omor;
 terenul, încăperea sau locurile unde au început, sau desfăşurat, în totul sau în parte,
activităţile de omor ori unde s-a instalat decesul.
Din practică a rezultat faptul că în numeroase cazuri organele de poliţie sunt primele
sesizate despre:
 săvîrşirea unor infracţiuni de omor;
 dispariţia unor persoane de la domiciliul lor;
 găsirea cadavrelor sau a părţilor din acestea;
 decesul unor persoane rănite grav ce au fost internate în spital.
După cum cunoaştem din dreptul penal infracţiunea de omor este o infracţiune contra
personalităţii, este o infracţiune destul de gravă, de aceea cercetarea la faţa locului este
efectuată de urgenţă şi neîntîrziat. Datorită dotării tehnico-criminalistice corespunzătoare,
ele, adică organele competente, au posibilitatea de a interveni cu promptitudine ori de cîte ori
este nevoie, atunci cînd se comit infracţiuni, inclusiv în cazurile de omor.
Pe baza sesizării organelor de drept, prin plîngere sau denunţ, organele de poliţie
efectuează investigaţii, verificări, acte premergătoare şi întreprind alte măsuri care sunt
necesare pentru începerea urmăririi penale.
Mijloacele tehnice şi criminalistice specifice care vin organelor de drept în ajutor
pentru soluţionarea infracţiunilor de omor sau în cazul unor cadavre neidentificate sînt
următoarele:
7070
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Drept procesual penal, op. cit. pag. 311.
33
  detectorul de metale;
 mijloacele puse la dispoziţie de Ministerul Apărării Naţionale sau Ministerul
Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, în cazul cercetării efectuate: mlaştini, lacuri,
mine, şi alte locuri greu accesibile de om;
 mijloace tehnice necesare transportării cadavrului, examinării şi autopsiei acestuia;
 mijloace de protecţie individuale sau de detectare a unor substanţe toxice sau a altor
substanţe.
După cum am menţionat la începutul acestui paragraf pentru fiecare categorie de
infracţiuni sînt unele activităţi specifice de efectuare a cercetării la faţa locului, aceste
activităţi specifice sînt:
 constatarea morţii victimei şi, după caz, acordarea ajutorului medical imediat acelei
persoane care a rămas în viaţă;
 determinarea poziţiei cadavrului şi a obiectelor în contextul cîmpului infracţional;
 fotografierea şi filmarea cadavrului şi a obiectelor folosite în procesul comiterii
infracţiunii;
 darea spre prelucrare a urmei de miros cîinelui;
 executarea fotografiilor şi filmelor de detaliu ale urmelor găsite pe cadavru şi pe
îmbrăcămintea acestuia;
 consemnarea semnalmentelor cadavrului;
 examinarea îmbrăcămintei şi a încălţămintei cadavrului;
 dispunerea efectuării autopsiei în vederea stabilirii cauzei morţii şi pentru recoltarea de
sînge, salivă, conţinut stomacal, secreţii şi excreţii;
 examinarea corpului cadavrului pentru descoperirea leziunilor, cicatricelor,
malformaţiilor, a stărilor de putrefacţie, a eventualelor boli, caracteristici odontologice;
 amprentarea, tualetarea, şi restaurarea cadavrului se realizează de expertul criminalist
şi medicul legist la sediul organului medico-legal;
 recoltarea firelor de păr şi a depozitului subunghial;
 ridicarea măştii mortuare.
Am vrea să facem o remarcă asupra examinării victimei. Examinarea victimei
presupune cercetarea atît a îmbrăcămintei cît şi a corpului acesteia. Îmbrăcămintea se
examinează într-o ordine dinainte stabilită, începîndu-se de obicei, cu articolele de la
exteriorul părţii superioare a corpului şi se continuă cu lenjeria, pantalonii şi a încălţămintei.
Cu ocazia examinării articolelor de uz vestimentar şi a accesoriilor se descriu:
 existenţa fiecărui obiect de îmbrăcăminte în parte, talia şi mărimea lor, dacă sînt
proprii sexului victimei şi dacă sînt adecvate sezonului;
 poziţia şi ordinea în care sînt dispuse pe cadavru;
 caracteristicile individuale ale fiecărui articol de uz vestimentar (confecţionaţi la
comandă sau în serie);
 urme de tîrîre, de murdărie recentă sau de alte semne de violenţă prezente pe
îmbrăcăminte;
 prezenţa, starea şi poziţia nasturilor şi a acelor accesorii de fixare (fermoare, curele,
cordoane, bretele);
 ciorapi (felul, materialul din care este confecţionat, mărimea, culoarea, uzura);
 obiectele de încălţăminte (felul, natura, modelul, mărimea, culoarea, deformări
caracteristice).

34
 La victima încă în viaţă, examinarea şi descrierea se face în mod asemănător ca în
cazul cadavrului. Dacă starea sănătăţii persoanei nu permite aceasta la faţa locului, ea se va
efectua la unitatea sanitară unde a fost transportată pentru acordarea primului ajutor.
Modalităţi de examinare a articolelor de uz şi accesoriilor aparţinînd făptuitorului sau a
suspectului sînt aceleaşi cu cele descrise în cazul victime. În plus, se adaugă activitatea
vizînd descoperirea unor urme specifice, cum ar fi:
 depuneri de substanţe sau produse biologice de la victimă;
 semnele de violenţă datorate acţiunii de apărare a victimei;
 măsurile luate în vederea îndepărtării diferitelor urme provocate de infracţiune.
Corpul victimei se examinează de către medicul legist, descriindu-se:
 semnele de violenţă (numărul, situarea în raport cu anumite puncte anatomice de
referinţă, natura lor, aspectul exterior al plăgilor, forma marginilor, substanţele şi
corpurile străine aderente, înclinaţia 71plăgii):
 semnele particulare (natura şi felul, localizarea, forma, aspectul, dimensiunile,
caracterul congenital);
 alte urme ale infracţiunii (depuneri de substanţe, de produse biologice normale sau
patologice cum ar fi: salivă, spermă, sînge).
La cadavre, şi în mod deosebit, la cele cu o identitate necunoscută, examinarea şi
descrierea se referă, în plus la: vîrsta aparentă, talia şi diametrul, culoarea părului şi a ochilor,
depozitul subunghial, semnele de putrefacţie şi stadiul acesteia, poziţia cadavrului. Cu ocazia
cercetării se adună date necesare stabilirii modului de operare al infractorului, după cum
urmează:
 determinarea modului de săvîrşire a omorului;
 stabilirea modului în care au fost dispuse urmele;
 determinarea bunurilor sau valorilor ce au aparţinut victimei, acelor sustrase de
înfăptuitor şi a modului de valorificare a constatările sau expertizele medico-legale se dispun
pentru stabilirea cauzei morţii, natura leziunilor, caracteristicilor instrumentelor care le-au
produs. Tot prin intermediul leziunilor se determină cu aproximaţie timpul scurs de la
instalarea morţii şi pînă la momentul examinării cadavrului, grupa sanguină. Uneori se cere
medicului legist să cerceteze hainele şi corpului învinuitului, spre descoperirea urmelor de
violenţă, pete de sînge sau, alteori, să-l examineze pentru constatările sale psihice în care
situaţie îşi dau concursul şi medicii psihiatri.72
Dintre expertizele criminalistice mai des solicitate sînt cele balistice, dactiloscopice,
trasiologice, ale scrisului, precum şi reconstruirea întregului după părţi. 73 În cazul expertizei
balistice se cere identificarea armei după tuburile şi gloanţele descoperite la locul faptei sau
în corpul victimei, descoperirea pe corpul victimei a urmelor factorilor suplimentari ai
împuşcăturii. Expertiza dactiloscopică are drept scop identificarea făptuitorului după urmele
reliefului capilar descoperit la locul faptei, iar cînd se iveşte necesitatea stabilirii autorului
după un text scris de mînă, aceasta se examinează de către expertiza criminalistică a scrisului
cunoscută şi sub denumirea de expertiză grafică.
Indiferent de expertizele care urmează să fie efectuate organul judiciar trebuie să
pregătească întregul material pe baza căruia expertul să răspundă la întrebările puse.74

7171
Octavian Pop, Ion Anghelescu, Lupu Coman, op. citat pag. 433-436.
7272
I. Quai, D.Ceacanica, C. Suhăreanu, Valorificarea expertzei medico-legale în infracţiunile de omor, Bucureşti 1975, cit. pag.
168-169.
7373
S. P. Mitricev, M. P. Şalamu, Криминалистика Юридическая литература Москва 1963, cit. pag. 436.
7474
Ion Mircea, Criminalistica 1998, op. cit. pag. 394-395.
35
 Mai pot fi numite în unele cazuri şi alte expertize, în afară de cele nominalizate mai
sus, cum ar fi:
 biologică;
 antropologică;
 toxicologică;
 chimică;
 fizio-chimică;75
2.Unele particularităţi ale cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor cu folosirea
armei de foc.
O particularitate a cercetării locului faptei în cazurile folosirii armelor de foc, şi pe
care noi o considerăm foarte importantă, atunci cînd se presupune că la săvarşirea acestei
infracţiuni s-a folosit o armă de foc, sau cînd actul de sinucidere ori accidentul s-a produs cu
o asemenea armă, este aceea că echipa care efectuează cercetarea locului faptei trebuie să
insiste, în special, pe metodele de descoperire a armei de foc şi a urmelor lăsate de folosirea
ei.
În cazul unor astfel de infracţiuni, rămîn foarte multe urme specifice acestor fapte,
urme care trebuie descoperite, relevate, ridicate, conservate şi examinate în condiţii de
laborator.
Urmele produse prin utilizarea armelor de foc sunt acele elemente materiale care apar
pe corpul victimei, pe diferite piese componente ale armei, pe cartuşele folosite sau pe
diferite obiecte din mediul înconjurător.
Pe lîngă aceste probleme specifice cercetării locului faptei în cazul infracţiunilor
săvarşite prin folosirea armelor de foc, celelalte activităţi ce se întreprind cu ocazia cercetării
locului faptei sunt comune tuturor infracţiunilor şi ele se efectuează respectînd întocmai
regulile procesual penale şi de tactică criminalistică.
Deci, arma, tuburile arse, gloanţele, pulberea sau cartuşele descoperite la locul faptei
sunt urme principale ale infracţiunii deoarece sunt elemente materiale care dovedesc o
anumită situaţie, o imprejurare de fapt.
În funcţie de importanţa lor în procesul de identificare criminalistică, urmele armelor
de foc pot fi:
1. Urme principale, sau factorii primari, acestea sunt urmele produse ca urmare a
folosirii armelor de foc şi al acţiunii fenomenelor dinamice. Din această categorie fac parte:
 arma găsită la locul comiterii faptei;
 proiectilele (gloanţele), tuburile, precum şi urmele formate de armă pe acestea;
 urmele de pătrundere şi ieşire a glonţului;
 urmele de ricoşare a glonţului;
 urmele sonore ale armării, percuţiei şi impuşcăturii.
2. Urme secundare:
 urme rezultate din acţiunea flăcării;
 urme rezultate din acţiunea gazelor;
 urme de funingine;
 urme de pulbere arsă sau nearsă (tatuajul);
 inelul de frecare;
 inelul de metalizare;
 urme de unsoare.
7575
Octavian Pop, Ion Anghelescu, Lupu Coman, op. cit. pag. 436.
36
 În cazul folosirii armelor de foc construite special pentru împrăştierea de gaze nocive,
iritante şi neutralizante urmele rămîn atît pe corpul persoanei asupra căreia s-a acţionat cît şi
pe mîna trăgătorului, precum şi pe îmbrăcămintea acestuia ca particule toxice. În contact cu
pielea victimei acestea produc arsuri chimice uşor de depistat iar pe articolele de
îmbrăcăminte pot fi uşor observate şi recunoscute după mirosul specific degajat.
Toate aceste aspecte trebuie avute în vedere de specialiştii criminalişti care participă la
cercetarea locului faptei în cazul infracţiunilor produse prin folosirea armelor de foc şi care
trebuie să fie bine documentaţi cu problemele balisticii judiciare.
Armele de foc pot fi găsite la locul faptei, fie lăsate la vedere de către făptuitor sau
abandonate întîmplător, ori uitate de către acesta, fie ascunse de agresor după săvîrşirea
faptei.
În cazul infracţiunilor săvîrşite prin folosirea armelor de foc, indiferent că acestea au
fost săvîrşite din imprudenţă sau cu intenţie, identificarea armei constituie una din
principalele probleme care trebuie lămurite. În cazul în care arma a fost găsită la locul faptei,
se vor întreprinde următoarele activităţi specifice: astfel, după ce a fost descoperită arma corp
delict, la faţa locului, aceasta se fixează prin fotografiere, iar după aceea prin descriere în
procesul-verbal, completat şi cu schiţe, insistîndu-se asupra seriei, a poziţiei armei faţă de
cadavru, faţă de obiectele înconjurătoare şi faţă de alte obiecte corp delict, cum ar fi tuburile
provenite de la cartuşele trase şi alte urme descoperite la locul faptei.
Ofiţerul de urmărire penală va consemna direcţia în care este indreptată ţeava, dacă
arma are cartuş pe ţeavă sau nu, poziţia pîrghiei de siguranţă şi dacă mecanismul de dare a
focului este sau nu armat.
Arma va fi ridicată cu atenţie deosebită pentru evitarea accidentelor, pe de o parte, iar
pe de altă parte pentru a nu fi distruse eventualele urme existente pe ea. În acest sens arma se
manevrează fiind ţinută de acele părţi pe care de obicei nu se pot crea urme digitale. Astfel,
autorii ca: V. Măcelaru, V.Bercheşan, C. Aioniţoaie, E. Stancu ş.a. recomandă ca în faza
statică a cercetării locului faptei, arma găsită să fie fotografiată şi videofilmată din diferite
poziţii. Vor fi fixate prin fotografiere şi videofilmare muniţiile descoperite la locul faptei,
(gloanţe, tuburi, cartuşe), urmele produse de gloanţe pe corpul victimei şi a obiectelor din
imprejurime, precum şi urmele de ricoşeuri.
După cum recomandă prof. Vasile Bercheşan fotografiile şi videofilmarea trebuie să
reflecte poziţia armei faţă de principalele obiecte, de victimă sau locul în care s-a aflat
aceasta, de urmele gloanţelor, a tuburilor rezultate, faţă de urmele de ricoşare. Toate acestea
au importanţă atît pentru stabilirea direcţiei de tragere cît şi a unghiului din care s-a tras, dar
şi pentru stabilirea numărului făptuitorilor.
Cele constatate cu această ocazie vor fi fixate pe schiţa locului faptei şi în mod
deosebit prin procesul-verbal de cercetare a locului faptei în care obligatoriu se vor face
menţiuni cu privire la:
- locul precis unde a fost descoperită arma;
- distanţa dintre armă şi victimă;
- distanţa dintre armă şi alte urme ale tragerii;
- categoria de armă, calibrul şi modelul acesteia, seria şi numărul ei;
- direcţia în care este îndreptată arma faţă de cadavru;
- pe care parte este aşezată arma;
- starea tehnică aparentă a armei;
- dacă pe armă s-au descoperit şi alte urme;
- dacă arma este încărcată sau nu;
37
- dacă are cartuş pe ţeavă;
- dacă este asigurată sau nu;
- dacă în încărcător mai sunt cartuşe şi cîte;
- numărul ghinturilor şi sensul lor de rotaţie;
- dacă se simte mirosul specific de tragere;
- indicarea obiectelor, a locurilor şi distanţelor unde s-au descoperit tuburile trase şi urmele.
La locul faptei poate fi găsită o armă care să nu fi fost folosită la săvarşirea faptei, ci
abandonată de făptuitor tocmai pentru a deruta organele de urmărire penală. De aceea,
identificarea armei cu care s-a săvarşit fapta poate şi trebuie să se facă pe baza urmelor
rămase pe glonţ sau tubul de cartuş identificate şi ridicate de la locul faptei. Acest lucru se
realizează prin efectuarea unei expertize balistice. 76
3.Cercetarea la faţa locului în cadrul infracţiunilor de avort.
După cum cunoaştem infracţiunea de avort ilegal poate fi săvîrşită numai într-un loc
specific pentru această categorie de infracţiune. În continuare vom enumera locurile specifice
în care se poate petrece cercetarea la faţa locului, şi acestea sunt:
 cabinetul din cadrul instituţiei medico-sanitare de specialitate(spital sau secţia de
obstetrică, ginecologie )ori altor unităţi;
 locuinţa femeii însărcinate atît în situaţia cînd ea îşi provoacă singură întreruperea
sarcinii, cît şi în cazul cînd acesta este provocat de o altă persoană;
 locuinţa medicului a cadrului medio-sanitar ori a altei persoane care provoacă avortul;
 locuinţele unor rude, prieteni ori cunoştinţe al femeii însărcinate;
 locul de depozitare a gunoiului, băi, terenuri virane, etc.
O altă acţiune specifică folosită la cercetarea la faţa locului este aceea de a alege corect
mijloacele specifice tehnicii criminalistice care le putem utiliza pentru descoperirea cu succes
a infracţiunii.
Mijloacele tehnico-criminalistice folosite la cercetarea infracţiunilor la faţa locului în
infracţiunile de avort sunt următoarele:
 detectorul de metale (pentru detectarea instrumentelor abortive);
 detectorul de cadavre (pentru descoperirea locurilor de ascundere a cadavrului fătului
intrat în procesul de putrefacţie).
În continuare vom reda unele activităţi specifice ale cercetării la faţa locului:
 acordarea ajutorului medical imediat femeii;
 descoperirea instrumentelor şi a materialelor ori a substanţelor observate;
 descoperirea de tampoane, tifoane, şi alte materiale îmbibate cu sînge, precum şi a
produsului de concepţie;
 efectuarea fotografiilor şi filmării obiectelor folosite la provocarea avortului, ale
produsului de concepţie şi ale urmelor biologice;
 căutarea cadavrului ascuns al femeii care a decedat în urma provocării ilegale a
avortului;
 căutarea şi descoperirea de urme digitale, pe instrumentele folosite, de urme de
încălţăminte de îmbrăcămite sau alte categorii de urme formă şi materii, fie de la
victimă în casa medicului, fie a persoanei care a provocat avortul în locuinţa femeii
însărcinate .
Expertizele specifice numite în cazul infracţiunii de avort :

7676
Vasile Măcelaru, Balistica judiciară, 1972.
38
  Expertiza medico-legală, a femeii care i s-a făcut avort pentru
constatarea urmelor manoperelor abortive;
 Expertiza medico-legală a produsului de concepţie sau a
fragmentelor acestuia expulzate prin manoperele abortive;
 Expertiza biologică;
 Expertiza chimică;
 Expertiza tehnico-sanitară, ea se va efectua asupra instrumentelor
folosite pentru manoperele abortive.77
4.Cercetarea la faţa locului în cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală.
În cazul infraţiunilor privitoare la viaţa sexuala vor fi examinate următoarele locuri
specifice de comitere a acestor categorii de infracţiuni cum ar fi:
 Încăperea sau terenul unde s-a produs infracţiunea;
 Locurile limitrofe unde au fost găsite ascunse lenjeria de pat, cea de corp şi alte
suporturi textile aparţinînd făptuitorului.
După cum ne dictează Codul Penal al Republicii Moldova, pentru existenţa
infracţiunilor cu caracter sexual este necesară aplicarea violenţei, atît fizice cît şi psihice
asupra victimei. De aceea la efectuarea cercetării la faţa locului este foarte important de a
efectua cercetarea într-un mod cît mai profesional deoarece psihicul victimei este deviat în
urma acţiunilor care au avut loc în ultimul timp cu ea.
În continuare vom reda pe scurt activităţile care sunt specifice pentru ca efectuarea la
faţa locului să aibă succes, şi acestea sunt:
 Dispunerea acordării ajutorului imediat victimei;
 Descoperirea urmelor(urme de încălţăminte, biologice, urme rămase ca urmare a
reacţiei de apărare „nasturi, fibre textile ” urme formă în vegetaţie);
 Fotografierea urmelor formă şi a obiectelor purtătoare de urme biologice şi altele;
 Examinarea şi ridicarea urmelor formă;
 Examinarea şi ridicare de obiecte purtătoare de urme biologice;
 Examinarea îmbrăcămintei victimei care poartă urmele agresivităţii autorului;
 Examinarea şi ridicarea substanţelor medicamentoase toxice şi cu alte efecte folosite
pentru a uşura raportul sexual prin înfrîngerea împotrivirii victimei, medicamente cu
efect hipnotic sau excitant;
 Ridicarea obiectelor folosite pentru favorizarea actului sexual (cătuşe, căluşuri,
pelicula adezivă, legături elastice, corpuri contondente);
 Examinarea obiectelor ce au servit ca suport pentru aşezarea victimei (pat, canapea,
fotoliu, covor).
Important la cercetarea la faţa locului este de a alege corect mijloacele tehnico-
criminalistice, pe care urmează să le folosim în continuare, exemplu de mijloc tehnic folosit
poate servi detectorul cu raze ultraviolete (care ne va ajuta la descoperirea urmelor
biologice).
Expertizele care vor fi ordonate în cazul infracţiunilor privitoare la viaţa sexuală
sunt următoarele :
 Expertiza medico-legală;
 Expertiza psihiatrică, pentru stabilirea tipului de constrîngere;
 Expertiza biologică;
 Expertiza antropologică;
7777
Octavian Pop, Ion Anghelescu, Lupu Coman, op. cit. pag. 436-439.

39
  Expertiza chimică;
 Expertiza traseologică.
5.Particularităţile cercetării la faţa locului în cazul infracţiunilor de
jaf şi tîlhărie.
Locul săîrşirii infracţiunii este locul unde victima a fost ameninţată, lovită sau
imobilizată şi deposedată de bunuri ori valori pe care le avea asupra sa, locul unde a fost
transportată şi abandonată victima şi itinerarul parcurs de către făptuitor în momentul imediat
premergător ajungerii la locul unde a atacat victima, precum şi acel itinerar de care s-a folosit
pentru părăsirea locului infracţional.
Pe parcursul cercetării locului faptei, trebuie să fie stabilite şi înregistrate
împrejurările, care caracterizează obiectul la care s-a săvîrşit infracţiunea. În timpul cercetării
se poate de primit informaţii despre urmele lăsate de infractori la faţa locului, care permit pe
parcurs de săvîrşit indentificarea.
La aceste urme şi obiecte în deosebi se referă:
 Urmele persoanei (la loc deschis – urmele de picioare, în încăpere – picioare şi degete,
mai rar urme de dinţi. ).
 Urme de transport, de care s-au folosit infractorii.
 Urme de sînge a victimei sau infractorului, în caz cînd victima a opus rezistenţă activă.
 Urme de folosire a armelor de foc (cartuşe, gloanţe, obiecte cu urme de împuşcătură,
etc.).
 Obiecte lăsate de infractor, arma cu care a fost săvîrşită infracţiunea sau unele părţi,
îmbrăcăminte aruncată de infractor prin preajmă, resturi de ţigări, obiecte sustrase şi
aruncate care nu au importanţă pentru infractor.
Pînă la începerea cercetării, ofiţerul de urmărire trebuie să se orienteze la sosirea la faţa
locului, pentru aceasta trebuie să audieze victima şi martorii, să marcheze teritoriul, care e
nevoie de cercetat. În teritoriul cercetării trebuie să fie luate în seamă şi căile de retragere a
infractorilor, deoarece în timpul retragerii ei de multe ori aruncă lucruri care pot să-i
descopere (arme, portmoneie ş.a.). În aceste cazuri cînd locul infracţiunii este autoturismul
propriu al victimei, sau o fîşie de drum în afara localităţii, e necesar să cercetăm nu numai
maşina dar şi locul unde ea a fost oprită, teritoriul unde se află maşina, locul unde a fost
aruncat automobilul, e de dorit să fie cercetat drumul pe care l-au parcurs infractorii în
automobilul dat.
La cercetarea infracţiunii săvîrşite la scara casei de locuit a victimei, trebuie de
verificat o porţiune a străzii, căile de venire şi plecare a infractorilor de la locul infracţiunii.
Deoarece majoritatea atacurilor se săvîrşesc din ascunzişuri, e nevoie de cercetat locurile
unde infractorul putea să se ascundă înainte de atac.
Practica arată că infractorii care stau la pîndă sunt mai puţin atenţi şi lasă multe urme.
O problemă importantă la cercetarea cazurilor de jaf sau tîlhărie în afară de cercetarea
locului, este depistarea urmelor infractorilor şi victimelor. La urmele aflate la locul
infracţiunii trebuie de atribuit: urmele de mîini, încălţăminte, transport, lucruri aruncate sau
pierdute, care aparţineau infractorilor sau victimei, urme de luptă, obiecte mici, lipirea de
haine la atingerea corpurilor a diferitor obiecte. O mare atenţie trebuie de atras la urmele de
luptă, rezistenţa pusă de victimă, ele pot arăta caracterul urmelor rămase pe hainele sau
corpul infractorului, ce joacă un rol important în organizarea cercetării pe urmele fierbinţi ale
infractorilor. În afară de aceasta în dosar trebuie să fie fixate urmele pătrunderii în încăpere
(apartament, oficiu, depozit) a infractorilor.

40
 Cercetarea locului infracţiunilor de jaf sau atac tîlhăresc, legate de intrarea nelegitimă
în case, încăperi sau alte depozite, e mai convenabil de început cercetarea de dinafară. E
necesar de cercetat scara, uşile de la intrare ş.a. Trebuie de avut în vedere că locul spargerii
este, de obicei, principala sursă de informare, dar trebuie de atras atenţia şi la alte urme şi
microobiecte. Ele reprezintă un interes anume, deoarece ele se atîrnă la urmele aduse la locul
infracţiunii de către infractori (fire de aţe de la materialul hainelor, păr, sînge, salivă,
eliminări a organismului uman ş.a.) şi la formarea în rezultatul influenţei asupra obstacolului
(bucăţi de var, vopsele, lemn, metal, care numaidecît cad pe îmbrăcăminte, în păr, se i-au în
consideraţie instrumentele de spargere de care s-a folosit infractorul).
Numaidecît în încăperi e nevoie de o cercetare minuţioasă a diferitor obstacole (uşa de
la intrare, dispozitive care se încuie, uşile dulapurilor, elemente de mobilier) de care
infractorul s-a atins, le-a mişcat, le-a schimbat în alt loc pentru a-şi elibera calea spre lucruri
preţioase. Cercetării se supune şi locul unde nemijlocit a avut loc jaful sau atacul tîlhăresc.
Trebuie de menţionat că infractorii aflîndu-se în încăperi, de multe ori săvîrşesc diferite
acţiuni (caută obiectele interesate, mănîncă, fumează, folosesc viceul ş.a.) după care lasă un
complex de urme, iar pe de altă parte – lasă ca să primim dovezi despre participarea la
infracţiune a unui grup de persoane.
Acţiunile care sunt necesare de întreprins la efectuarea cercetării la faţa locului:
 Acordarea ajutorului imediat victimei;
 Efectuarea fotografiilor urmelor lăsate de făptuitor şi a obiectelor sau actelor victimei;
 Folosirea cîinelui;
 Se examinează cadavrul, îmbrăcămintea, încălţămintea acestuia;
 Se examinează porţiunea de pardoseală de sub victimă;
 Se examinează împrejurările locului unde se află cadavrul;
Categoriile de urme care sunt întîlnite frecvent la faţa locului unde s-a produs o
infracţiune de jaf sau tîlhărie:
 Urmele digitale, palmare şi de încălţămite;
 Urme a dinţilor pe corpul victimei sau făptuitorului;
 Urme de salivă;
 Urme de sînge;
 Fire de păr pe sol, corpul şi hainele victimei sau ale făptuitorului, pe instrumentele
folosite;
 Resturi de valori provenite de la victimă;
 Urmele mijloacelor de transport ;
 Microparticule pe instrumentele cu care a fost lovită.
Cînd sunt sesizate tîlhării în paguba avutului obştesc, cu ocazia cercetării la faţa
locului se urmăreşte stabilirea eventualelor înscenări din partea persoanelor care poartă
răspundere a bunurilor sau a obiectelor reclamate. Se ţine seama şi de prezenţa unor
împrejurări negative cum ar fi:
 Inexistenţa unor urme care prin natura locului şi a activităţii desfăşurate acolo ar trebui
să existe;
 Existenţa unor urme care nu pot fi justificate de natura activităţii care s-a petrecut;
 Dimensiunile create prin spargerea geamurilor, zidurilor, plafoanelor şi pardoselii, care
nu permiteau pătrunderea infractorului sau sustragerea unor bunuri de un anumit
volum;
 Bunurile, sau valorile care se afirmă că au fost sustrase nu au existat în acel loc.
41
 Expertizele care se pot ordona în cazul infracţiunilor de jaf şi tîlhărie:
 Expertiza dactiloscopică;
 Expertiza traseologică;
 Expertiza medico-legală.

42
 CAPITOLUL III. FIXAREA PROCESUALĂ A REZULTATELOR
CERCETĂRII LA FAŢA LOCULUI

§ 1. Procesul-verbal al cercetării la faţa locului

Toată activitatea de cercetare la faţa locului se consemnează într-un proces verbal care
se întocmeşte de către organul de urmărire penală care conduce cercetarea la faţa locului
respectivă.78
În toate cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări, care
se vizează şi se anexează la procesul-verbal.79
Procesul-verbal de cercetare la faţa locului constituie mijlocul de probă, care se va
folosi în procesul probaţiunii.80
Procesul-verbal, principalul mijloc procedural de fixare a rezultatelor acestor acţiuni
de urmărire penală, trebuie să reprezinte o reproducere fidelă a întregii activităţi desfăşurate
la faţa locului, a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă descoperite cu această
ocazie.81
Procesul verbal poate fi îndeplinit după terminarea întregii activităţi sau treptat, de
măsura desfăşurării cercetării. Indiferent de metoda aplicată la întocmirea lui procesul verbal
trebuie să fie o oglindă a întregii activităţi desfăşurate de toate persoanele participante, prin
redarea amănunţită a tot ceea ce s-a descoperit şi s-a făcut pentru fixarea, ridicarea şi
conservarea probelor, deoarece prezintă dovada acestei activităţi şi în acelaşi timp singurul
mijloc de probă rezultat din cercetarea locului faptei.82
Procesul-verbal este format din trei părţi:
 Partea introductivă;
 Partea descriptivă;
 Partea finală.83
În partea introductivă a procesului verbal se înscriu următoarele informaţii:
1. toate datele privind persoana care a efectuat acţiunea procesuală;
2. participanţii la această acţiune procesuală;
3. locul, timpul, data, condiţiile în care s-a efectuat cercetarea la faţa locului;
4. mai sunt inclus în partea introductivă datele privind anunţarea drepturilor şi
obligaţiilor subiecţilor;
5. numele, prenumele persoanelor care au format echipa, calitatea lor, numele prenumele
şi calitatea experţilor care au luat parte;
6. numele şi prenumele, adresa, martorilor asistenţi;
7. temeiul de fapt şi temeiul juridic al cercetării la faţa locului.
În partea discriptivă a procesului-verbal se trece:
 Descrierea detaliată a situaţiei locului faptei, insistîndu-se asupra tabloului de
ansamblu, în care se încadrează locul faptei, delimitarea precisă a acestui loc, dimensiunile şi
amplasarea faţă de punctele cardinale, particularităţile topografice, căile de acces;
 Descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi a altor probe materiale descoperite
la locul săvîrşiri faptei.
7878
Mihai Apertrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti 2001, cit. pag. 113.
7979
Mihai Apertrei, Drept procesual penal, op. cit. pag. 113.
8080
Gheorghiţă Mateuţ ,Procedura penală (partea generală ) Vol.II, Chemarea Iaşi 1997, cit. pag. 204.
8181
Aurel Ciopraga, Ioan Iacubuţă, Tratat de tactică criminalistică, Edtitura Gama, Iaşi 1996, cit. pag. 231.
8282
P.C.Băloi, Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică Vol.I, Bucureşti, Ed medicală 1965, cit. pag. 164.
8383
Camil Suciu, Criminalistica Vol. III, Bucureşti 1972, op. cit. pag. 519.
43
 Practica de urmărire penală recomandă ca în partea descriptivă a procesului verbal să
fie descrise detailat:
1. graniţele locului faptei şi amplasamentul lui;caracteristica generală a locului
infracţiunii. Astfel, de exemplu, în cazul cînd infracţiunea a fost comisă în încăpere,
caracteristica generală a locului fapei va include adresa, destinaţia încăperii, numărul
de etaje, starea mediului ambiant din încăpere;
2. căile ce duc la locul faptei, intrările şi ieşirile din încăpere;
3. pereţii, tavanul, ferestrele, podeaua, iluminarea şi încălzirea în care a avut loc
evenimentul cercetat;
4. împrejurările de la locul faptei şi toate obiectele de cercetare (urme şi alte corpuri
delicte etc.) cu indicarea obiectelor fotografiate, a modalităţii de fotografiere şi urmele
de pe care au fost ridicate copii sau amprente etc.;
5. circumstanţele diferite de la faţa locului, caracteristice anume pentru infracţiunea dată
sau, dimpotrivă, opuse naturii infracţiunii în cauză (cirumstanţe negative);
6. descrierea exactă şi succesivă a tuturor celor descoperite la faţa locului şi utile
activităţii de urmărire penală (fiecare circumstanţă, urmă, obiect, document, etc., se
descriu în mod individual şi detaliat, cu toate caracteristicile generale şi particulare).
Obiectele se vor descrie ca formă, dimensiune, culoare, particularităţile de construcţie,
destinaţia lor naturală şi destinaţia lor concretă în care au fost folosite. Se va descrie locul
unde obiectele au fost descoperite, distanţa dintre diferite obiecte sau urme, natura urmelor
din punct de vedere al mecanismului de formare şi al perceptibilităţii lor, dimensiunile lor,
impurităţile descoperite în urmă, procedeele tehnico-ştiinţifice folosite pentru descoperirea,
ridicarea şi fixarea urmelor, diferite particularităţi ale cercetării care se socot a fi menţionate,
observaţiile celor prezenţi la cercetare ca martori asistenţi, experţi, menţionarea
împrejurărilor negative întîlnite în cursul cercetărilor şi explicarea acestora.84
Claritatea şi accesibilitatea procesului-verbal vor fi asigurate de utilizarea
terminologiei uzuale (în procesul-verbal nu vor fi utilizate exprimări imprecise de felul:
„lîngă”, „aproape”, „alături”, „nu departe”, etc.)
În partea finală se indică timpul terminării cercetării, obiectele care au fost descoperite
şi fixate sau ridicate la efectuarea cercetării, dacă au fost împachetate şi cui au fost transmise,
diferite declaraţii ale specialistului legate de descoperirea obiectelor, unele obiecţii ale
participanţilor, faptul că la procesul-verbal sunt anexate diferite schiţe, mulaje, tipare, casete
audio sau video.85
Pe fiecare pagină şi la finele procesului-verbal este obligatoriu a fi semnat de
persoanele participante la efectuarea cercetării şi de către organul de urmărire penală care a
efectuat cercetarea locului faptei.
În afara condiţiilor de fond pe care trebuie să le satisfacă orice proces-verbal încheiat de
către organele de urmărire penală, acestea mai trebuie:
 Să fie obiective;
 Să fie complete;
 Să se caracterizeze prin preciziune şi claritate;
 Să fie succinte, să fie redactate într-o formă concisă, concentrată, cerinţă care nu
trebuie să dăuneze caracterului său complet.86

8484
Camil Suciu, Criminalistica Vol. III, Bucureşti 1972, op. cit. pag. 520.
8585
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Drept procesual penal, op. cit. pag. 225.
8686
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002, op. cit. pag. 27.
44
 Caracterul obiectiv: trebuie să se manifeste în redarea imaginii fidele a locului unde s-a
comis infracţiunea, aşa cum a fost ea percepută de echipa de cercetare şi lucrătorii care au
ajuns primii la locul faptei.
Caracterul complet: în sensul de a evidenţia absolut toate constatările făcute, oglindind
locul unde au fost descoperite urmele şi mijloacele materiale de probă ori obiectele presupuse
a avea legătură cu fapta, inclusiv poziţia acestora, raportarea la reperele stabile şi planurile
orizontale şi verticale.
Caracterul precis şi clar: descrierea urmelor şi mijloacelor materiale de probă, precum şi
altor obiecte examinate şi ridicate trebuie făcute în mod detaliat. Astfel urmele vor fi descrise
sub aspectul naturii, mărimii, plasamentului, culorii, caracteristicilor fizico-chimice şi
particularităţilor de identificare, cu indicarea metodelor şi mijloacelor folosite pentru
relevarea, fixarea şi ridicarea lor. La rîndul lor mijloacele materiale de probă trebuie descrise,
insistîndu-se pe natura materialului din care sunt confecţionate, aspectul, culoarea,
dimensiunile, greutate. Tot odată procesul verbal trebuie să fie clar, adică redactat într-un
limbaj accesibil, evitîndu-se pe cît posibil folosirea unor termeni tehnici de strictă specialitate
ori a neologismelor. De asemenea, trebuie evitaţi cu desăvîrşire termenii improprii sau cu
nota de ambiguitate, aceştia putînd conduce la interpretări eronate, cu toate consecinţele pe
care le generează.
Caracterul concis şi succint: în procesul verbal trebuie să se regăsească într-o formă
concentrată toate constatările făcute cu ocazia cercetării la faţa locului. Prezentarea
succintă a activităţii desfăşurate şi a rezultatelor acestora nu trebuie să facă în detrimentul
celorlalte cerinţe enumerate.

§ 2. Regulile privind fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Procesul-verbal se încheie la faţa locului, imediat după terminarea cercetării, pentru ca

în el să se poată consemna, cu exactitate, toate constatările făcute.
Procesul-verbal de cercetare trebuie să cuprindă doar constatările, fără să fie
consemnate concluziile şi ipotezele formulate.
În procesul-verbal se consemnează în ordine activităţile desfăşurate în faza statică şi
dinamică a cercetării, pornindu-se de la general la particular.
De la caz la caz se face trimitere la fotografii, mulaje, schiţe şi la alte activităţi
concrete ce s-au întreprins.
Procesul-verbal se citeşte tuturor persoanelor care au participat la efectuarea cercetării,
şi li se explică că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează să fie consemnate în
procesul-verbal.
Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care-l întocmeşte, precum
şi de persoanele care au participat la faţa locului. Dacă vreuna din aceste persoane nu poate
semna sau refuză să semneze procesul-verbal, acest fapt va fi menţionat în procesul-verbal.
De asemenea, este indicat ca în procesul verbal, pe lîngă menţiunile prevăzute de lege,
să se precizeze ora începerii şi cea a terminării cercetării la faţa locului, condiţiile
meteorologice şi de iluminare în care s-a făcut cercetarea, precum şi parametrii aparatului
tehnico-criminalistic folosit.
Desenele, schiţele, planurile întocmite în urma cercetării locului faptei constituie o
modalitate de reprezentare grafică documentară, care poartă un caracter ilustrativ suplimentar

45
la procesul-verbal. Ele redau la modul general locul faptei, locul şi poziţia obiectelor, a
urmelor.
La procesul-verbal de cercetare la faţa locului se vor putea anexa schiţe sau desene
ale locului faptei, executate de regulă, la scară şi vor putea fi vizate de către organul de
urmărire penală şi semnate de cel care l-ea întocmit şi participanţii la cercetarea la faţa
locului. În procesul ilustrării vizuale a celor constatate, cît şi a efectuării expertizelor, la
proces-verbal de cercetare se vor anexa planşele cu fotografiile judiciare executate la faţa
locului.87
Schiţa locului faptei.
Schiţa locului săvîrşirii infracţiunii constituie o modalitate de reprezentare grafică a
situaţiei de la faţa locului,88 a poziţiei obiectelor şi urmelor, a raporturilor de distanţă dintre
acestea şi are rol de a ilustra constatările cuprinse în procesul-verbal şi de a întregi celelalte
mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.
Schiţa poate fi făcută în două modalităţi: planul schiţă şi desenul schiţă.
Planul schiţă sau planul la scară, presupune respectarea riguroasă a proporţiilor reale
ale terenului sau obiectelor reprezentate, precum şi a raporturilor de distanţă dintre acestea,
micşorate de un anumit număr de ori.
Scara planului se determină în raport cu întinderea suprafeţelor şi a dimensiunilor
obiectelor ce urmează a fi reprezentate. Astfel, schiţa încăperilor poate fi realizată la scara de
1:50, a clădirilor de 1:100.89
Desenul schiţă se realizează prin desenarea, fără respectarea strictă a distanţelor şi
dimensiunilor reale ale suprafeţelor sau obiectelor reprezentate.
La faţa locului pot fi întocmite următoarele genuri de schiţe:
 Schiţa de orientare a locului faptei;
 Schiţa unei porţiuni din locul faptei;
 Schiţa obiectelor principale, a urmelor şi detaliilor.
Schiţa va fi semnată personal de persoana care o întocmeşte.90
Fotografia judiciară.
Fotografia completează procesul verbal prin faptul că demonstrează real reprezentările
detaliilor care n-au fost descrise în procesul-verbal ori despre ele s-a vorbit insuficient. În
afară de aceasta fotografia completează „golurile” descoperite în procesul verbal pe parcursul
cercetării, din care cauză ofiţerul de urmărire penală nu este eliberat de obligaţiile de a
descrie în procesul-verbal totul de-a amănuntul. În scopul de a fixa mai complet şi în detalii
împrejurările despre eveniment, aspectul general al locului faptei urmează să fie fotografiat
din cîteva puncte de vedere, de obicei prin metoda panoramică.
Fotografia se efectuează pe măsura desfăşurării cercetării, iar imaginile înregistrate vor
privi mai întîi cadrul cel mai general (fotografia de orientare ) şi în cele din urmă fotografiile
detaliilor .
Obiectele fotografice judiciare sunt orice obiecte materiale, care necesită a fi fixate la
efectuarea cercetării locului faptei. Acestea pot fi: anturajul şi detaliile locului de infracţiune,
obiectele, corpurile delicte, urmele infracţiunii, persoanele etc.
Aplicarea videoînregistrării la faţa locului.
Filmul şi videofonograma judiciare imprimă şi reproduc cu multă exactitate:
imaginea şi sunetul unor activităţi infracţionale; unele fenomene, împrejurări şi stări de fapt
8787
Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2002.
8888
Constantin Aniaţoaie, Vasile Bercheşan, Tratat practic de tactică criminalistică, ediţia a II-a, Carpaţi, pag. 5.
8989
I.E. Sandu, tratat practic de criminalistică, Vol.I, Bucureşti 1976, cit. pag. 86-88.
9090
Constantin Rujoiu, Lucian Petrică, Ştefan Popa, Cercetarea la faţa locului, Ed.Ministerului de Interne1996, pag.27.
46
în faza statică şi, îndeosebi, în cea dinamică a cercetării la faţa locului; aspectul obiectelor,
aşa cum se înfăţişează vederii noastre etc. Filmul şi videofonograma judiciare prezintă, în
raport cu fotografia judiciară, următoarele avantaje: posibilitatea surprinderii în mişcare a
unor subiecţi, din unghiuri multiple, ceea ce permite prezentarea cea mai veridică a
plasamentului în spaţiu şi a raportului dintre subiecţi; au un pronunţat caracter ilustrativ în
prezentarea procesului de cercetare la faţa locului; capacitatea de surprindere a unor activităţi
în evoluţia lor firească, de la faza incipientă pînă la cea finală; rapiditatea cu care se pot fixa,
persoanele şi obiectele ce au legătură cu săvîrşirea unor infracţiuni, în special atunci cînd se
găsesc în mişcare; sunetul captat completează cantitatea şi calitatea datelor oferite de
imagine.
Înregistrarea audio sau video trebuie să se efectueze de la începutul cercetării la faţa
locului şi pînă la sfârşit. Nu se admite înregistrarea unei părţi a acţiunii procesuale, ca şi
repetarea specială pentru înregistrare. Înregistrarea trebuie să fie fără întreruperi, cu indicarea
orei şi datei pe peliculă. În cazul când apare necesitatea unor întreruperi, despre aceasta se
indică în procesul verbal, inclusiv indicându-se motivele întreruperii înregistrării, ora
întreruperii, cât şi momentul reluării înregistrării.
Este raţional de a plica înregistrarea video în cazurile când:
 dacă cercetarea la faţa locului se începe până la terminarea evenimentului când starea
de lucruri este în permanentă modificare;
 dacă este necesitatea de a înlătura urgent consecinţele fenomenului, fapt ce duce la
modificarea stării iniţiale (de exemplu: în cazurile de accidente rutiere);
 în situaţia când este necesară modificarea împrejurării pentru descoperirea urmelor
infracţiunii sau a corpurilor delicte;
 pentru redarea dinamicii împrejurării care este deosebit de dificil de a o reda în
procesul-verbal;
 când din cauza anumitor condiţii climaterice (ploaie, zăpadă), sau din alte cauze este
pericolul de dispariţie a urmelor infracţiunii, dar există necesitatea fixării urgente a
întregului complex de omoruri;
 când locul infracţiunii reprezintă un teritoriu imens şi complicat.

CONCLUZII
Pentru obţinerea şi punerea în valoare a probelor într-un proces penal sunt necesare
anumite activităţi procesuale, operaţiuni legale pentru descoperirea lor, adică mijloace de
probă, în mod deosebit, dar şi procedee probatorii în special cercetarea locului faptei.
Investigarea locului faptei, în cazurile săvarşirii infracţiunei prezintă o importan ţă deosebit ă,
deoarece prin intermediul ei se trasează calea spre informaţia certă sau îndoielnică, principală
sau secundară, completă sau parţială, se descoperă urmele infracţiunii şi mijloacele acesteia,
se fixează şi se ridică în vederea examinării lor, corpuri delicte pentru examinare în
laboratoare de către specialişti şi experţi.
Aceiaşi investigaţie la locul faptei stabileşte existenţa sau inexistenţa faptei ce
formează obiectul cauzei, gradul de vinovăţie şi contribuţia fiecărei părţi la săvarşirea faptei.
Prin prezenta lucrare, ne-am străduit să aducem în atenţie şi să punem în discuţie una
dintre principalele şi multiplele probleme care privesc teoria şi practica judiciar ă privind
cercetarea locului faptei.

47
 Cercetarea la faţa locului este o activitate de mare importanţă pentru buna desfăşurare
a urmăririi penale. Ea se desfăşoară în scopul cunoaşterii naturii al împrejurărilor săvârşirii
faptei, precum şi pentru stabilirea unei legături de cauzalitate între urmele şi corpurile delicte
în câmpul infracţiunii şi fapta cu privire la care se face cercetarea penală.
Atît literatura de specialitate cît şi practica judiciară au stabilit c ă cercetarea locului
faptei presupune respectarea unor cerinţe legale, a unor reguli tactice care îşi au aplicabilitate
pe tot parcursul executării acestei activităţi, fiind de natură să asigure buna organizare şi
desfăşurare a acesteia în conformitate cu legislaţia procesual penală şi tactica criminalistică.
Din cercetările efectuate şi din urma interviurilor cu diver şi lucr ători practici am ajuns
la concluzia că în cazul săvîrşirii infracţiunilor trebuiesc respectate următoarele reguli tactice:
 reguli tactice generale;
 reguli tactice specifice;
 reguli privind activităţile premergătoare cercetării locului faptei;
 reguli privind faza statică a cercetării locului faptei;
 reguli privind faza dinamică a cercetării locului faptei;
 reguli privind fixarea rezultatelor cercetării locului faptei.
Efectuarea cercetării locului faptei în mod defectuos va îngreuna identificarea
făptuitorului sau făptuitorilor şi va influenţa negativ soluţionarea unor astfel de cazuri.
Pentru realizarea unei cercetări de calitate şi la standardele actuale se impune şi o bun ă
specializare, o bună pregătire profesională a membrilor echipei de cercetare indiferent că
aceştia sunt poliţişti, procurori, medici-legişti sau alţi specialişti.
În fine am putea spune ca scopurile puse la începutul lucrării au fost atinse, problemele
privind cercetarea la faţa locului au fost relevate pe deplin.
Însă aş dori să fac unele remarcări pentru îmbunătăţirea lucrului organelor de urmărire
penală la efectuarea cercetării la faţa locului pentru ca cercetarea să fie efectuată la nivelul
cel mai înalt, şi acestea sunt:
1. Dotarea organelor de urmărire penală cu mijloace tehnice performante, pentru
efectuarea cercetării la faţa locului în condiţii de maximă eficienţă;
2. Instruirea în permanenţă a ofiţerilor de urmărire penală cu metodele noi de efectuare a
cercetării la faţa locului;
3. Organizarea schimbului de experienţă în efectuarea cercetării la faţa locului şi a altor
acţiuni de urmărire penală cu alte state dezvoltate, atît ştiinţific cît şi tehnic.
În încheiere am vrea să mai menţionăm că cercetarea la faţa locului este o activitate
foarte vastă şi nici pe de parte nu poate fi pe deplin studiată în astfel de lucrări. În afara tezei
date au rămas o mulţime de întrebări practice care ar trebui soluţionate.
Fără îndoială că lucrarea de faţă nu poate aborda totul, şi nu poate fi considerată decât
ca o încercare, ca un început în rezolvarea sarcinilor actuale ce stau în faţa tuturor organelor
de drept şi persoanelor abilitate prin lege cu obligaţii de a asigura şi respecta dreptul, dar
totuşi după părerea noastră este o lucrare ştiinţifică şi sperăm că va fi un bun suport
metodologic şi ştiinţific pentru toţi ce-i care studiază dreptul, în special dreptul procesual
penal, şi va fi apreciată la justa ei valoare.

BIBLIOGRAFIE:

Acte normative:
1. Constituţia Republicii Moldova adoptată la 29 iulie 1994 şi în vigoare la 27 august
1994 Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.1 din 18.08. 1994.
48
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, nr.122-XV din 14 martie 2003
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.104-110, art.447 din 07.06.2003.
3. Codul penal al Republicii Moldova Nr.985-XV din 18.04.2002 Monitorul Oficial al
R.M. nr.128-129/1012 din 13.09.2002.
4. Legea Republicii Moldova cu privire la Procuratură nr.118-XV din 14.03.2003
Monitorul Oficial al R.M. nr.73-75/328 din 18.04.2003.
5. Legea Republicii Moldova cu privire la Avocatură nr. 1260-XV din  19.07.2002
Monitorul Oficial al R. M. Nr. 126 din 12.09.2002.
Manuale şi monografii:
1. Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Comentariul codului de procedură
penală, Editura Cartier Juridic, Chişinău 2005.
2. Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Drept procesual penal, Editura Cartier
Juridic, Chişinău 2005.
3. Mihail Gheorghiţă, Tactica cercetării la faţa locului, Chişinău 2004.
4. Ministerul Afacerilor Interne al RM, Direcţia Tehnico-criminalistică, Cercetarea la
faţa locului-îndrumar metodic, Chişinău 2002.
5. Aurel Ciopraga, Ioan Iacubuţă, Tratat de tactică criminalistică, Edtitura Gama, Iaşi
1996.
6. Aurel Ciopraga, Criminalistica, Edtitura Junimea, Iaşi 1986.
7. Tudor Osoianu , Victor Orîndaş, Procedură penală, Chişinău 2004.
8. Simion Gh. Doroş, Criminalistica, Chişinău 1999.
9. Constantin Rujoiu, Lucian Petrică, Ştefan Popa, Cercetarea la faţa locului, Ediţia
Ministerului de Interne 1996.
10. Quai, D.Ceacanica, C. Suhăreanu, Valorificarea expertzei medico-legale în
infracţiunile de omor, Bucureşti, 1975.
11. P.C.Băloi, Probleme de medicină judiciară şi de criminalistică Vol. IV, Bucureşti,
Editura medicală, 1965.
12. Lupu Coman, Aspecte privind cercetarea la faţa locului în infracţiunile de omor,
Bucureşti 1975.
13. Lupu Coman, Cercetarea la faţa locului, Bucureşti 1971.
14. Lupu Coman, M.Constantinesu, Tratat practic de criminalistică, Vol.I, Bucureşti
1976.
15. Lupu Coman, Octavian Pop, Ion Anghelescu, Tratat practic de criminalistică vol. I.
Bucureşti 1976.
16. Gheorghiţă Mateuţ, Procedura penală (partea generală), Editura Chemarea, Iaşi 1997.
17. Alexandu Boroi, Drept procesual penal, Juridica Allbeck 2001.
18. Mihai Apertrei, Drept procesual penal, Editura Victor, Bucureşti 2001.
19. A.N.Vasiliev, S.A.Ciolunschi, Criminalistica, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti 1961.
20. Camil Suciu, Criminalistica Vol. III, Bucureşti 1972.
21. Ion Mircea, Împrejurări controversate de la locul săvîrşirii unor infracţiuni de furt,
Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj Napoca 1987.
22. Ion Mircea, Criminalistica, Iaşi 1992.
23. Ion Mircea, Criminalistica, ediţia a II-a, Editura Chemarea, Iaşi 1994.
24. Ion Mirceaa, Criminalistica, Iaşi 1998.
25. Emilian Stancu, Criminalistica Vol. I, Editura „Actami ”, Bucureşti 1995.
26. Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, ediţia a II-a, Editura Universul Juridic,
Bucureşti 2002.
49
27. I.E. Sandu, Tratat practic de criminalistică, Vol.I, Bucureşti 1976.
28. Ministerul de Interne, Tratat de tactică criminalistică, Editura Carpaţi 1992.
29. Constantin Aniaţoaie,Vasile Bercheşan, Tratat practic de tactică criminalistică, ediţia
a II-a Editura Carpaţi.
30. Vasile Bercheşan, Metodologia investigării infracţiunilor, vol.I, Editura Paralela 45,
Piteşti 2000.
31. Gheorghe Antoniu, Nicolae Volonciu, Nicolae Zaharia, Dicţionar de procedură
penală, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1988.
32. Ion Neagu, Tratat de drept procesual penal, Bucureşti 2004.
33. Nicolae Volonciu, Tratat de procedură penală, Bucureşti 1993.
34. S.P.Mitricev, M.P.Şalamu, Криминалистика, Юридическая литература Москва
1963.
35. В.И. Попов, Oсмотр место проишествиа, Москва 1959.
36. Следстфенные действия, Учебное пособия для вузов МВД ССК, Волгоград
1984.
37. Колмаков В.П. Слественый осмотр, Москва 1969.

50