Sunteți pe pagina 1din 13

VICTIMA INFRACŢIUNII, ACUZATOR ÎN PROCESUL PENAL

Dec. 2009 Judecator Cristi Danileţ

The role of the victime in criminal procedure. Private prosecution


Summary:
In the history of criminal procedure, there was two judicial systems:
adversarial system and inquisitorial system. The role of the victim was different for
each one of them. The modern procedure has many connections with the two
systems, which was facilitate by the provisions of article 6 para 1 from European
Convention on Human Rights. This is the reason that the rights of the victime are
more closely by the rights of the defendant in our days.
In present, the state has the main role in public action, for punishment the
offenders, to prevent the private justice. In some countries, there are laws witch
admit that the public action can be submit by the victime. In Romania, there are such
provisions too. But the authors does not accept that this is mean a real discretionary
power for victime to start and stop anytime a public investigation.
From my point of view, there are some situations when the role of victime is
crucial. I talk about the procedure which in Romania is called `the preliminary
complaint`: without the complain from victime, the prosecutor cannot start the
investigation, and he is oblige to stop the investigation if the victime retreat this
complain. And this is an element of the adversarial procedure.

În istoria sa, procesul a cunoscut două sisteme de judecată, procesul


acuzatorial şi procesul inchizitorial, în care rolul victimei diferă esenţial. Procesul
modern cunoaşte o apropiere a acestora, generată de exigenţele procesului echitabil
impus de dispoziţiile art. 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ceea
ce reechilibrează drepturile victimei în raport cu inculpatul.
Trăsăturile tipurilor de procese existente rezidă în modul în care se
declanşează şi se exercită acţiunea penală.

I. Victima în procesul acuzatorial şi cel inchizitorial


1. Procesul acuzatorial (adversarial)
Procesul acuzatorial reflectă întocmai interesul privat în soluţionarea cauzelor,
elemente ale sale regăsindu-se mai târziu în procedura plângerii prealabile. În forma
sa pură, acest tip de proces a fost specific în perioada sclavagistă şi în prima parte a
perioadei feudale. El este urmarea instituţionalizată a răzbunării private (vendetta).
În acest sistem, părţile sunt subiecţi ai procesului și au un rol exclusiv în pornirea şi
desfăşurarea sa. Procesul era bazat pe principiul contradictorialităţii, care semnifică
posibilitatea acordată părţilor de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei
care pot servi la soluţionarea ei1, caracteristică ce face ca procesul penal şi cel civil
să se desfăşoare în mod asemănător2 şi întotdeauna public.
În această perioadă nu este cunoscută instituţia acuzatorului public, astfel că
victima (sau familia sa, în caz de omor) decide dacă şi când să pornească procesul,
ce fapte să prezinte în faţa judecătorului şi tot ea strânge probele. Judecătorul, care
are un rol pasiv, pronunţă o hotărâre numai pe baza dovezilor aduse de părţi şi a
concluziilor formulate de ele. De asemenea, victima are posibilitatea de a-şi retrage
acuzaţia, dezînvestind judecătorul şi lăsând nepedepsită comiterea infracţiunii, ceea
ce a făcut ca în dreptul grec şi cel roman să fie reglementat jurământul victimei de a-
şi susţine acuzaţia până la capăt. În cazul în care acuzatul era absolvit, victima
suporta sancţiunile aplicabile infracţiunii care a stat la baza acuzaţiei3.
Unele din aceste drepturi specifice procesului acuzatorial se vor regăsi mai
târziu şi în dreptul nostru: pentru o anumită categorie de infracţiuni, victima poate
sesiza direct judecătorul, procesul desfăşurându-se fără faza de urmărire penală şi,
uneori, chiar fără participarea procurorului (art. 279 alin.2 lit. a C.proc.pen, abrogat
azi prin Legea nr. 356/2006); victima poate pune capăt procedurii oficiale, prin
retragerea plângerii prealabile; în caz de dovedire ca neîntemeiată a plângerii

1
I.Stoenescu, S.Zilbberstein, Drept procesual civil, Teoria generală, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti,1967, p. 117.
2
Cele două tipuri de procese chiar se confundă (a se vedea coord. Vl.Hanga, Istoria dreptului
românesc, vol.I, Editura Academiei, Bucureşti, 1980, p.407).
3
G.Stefani, G.Levasseur, B.Bouloc, Procedure penale, 19e edition, Dalloz, Paris, 2004, p.47.
prealabile sau dacă aceasta este introdusă cu încălcarea condiţiilor procedurale ori e
retrasă, titularul suportă cheltuielile procesului.
Treptat, victimele apelează la persoane specializate pentru a o reprezenta la
proces şi a susţine acuzarea: procuratores. Ulterior, în sistemul de drept continental,
aceştia se constituie într-o instituţie distinctă, Ministerul Public, care exercită prin
procurori acuzarea publică.

2. Procesul inchizitorial (al investigaţiei)


Procesul inchizitorial reflectă interesul public în soluţionarea cauzelor penale.
El succede procedurii acuzatoriale ca reflex al monarhismului absolutist şi era bazat
pe principiul instrucţiei, preluat din procedura proprie Bisericii. Părţile sunt obiect al
procesului, nu se bucură de drepturi şi garanţii procesuale, iar rolul judecătorului
este excesiv, trebuind să strângă probe în vederea pronunţării hotărârii. Faza
preliminară judecăţii, aceea în care se strâng probele (care azi poartă denumirea de
„instrucţie preparatorie” sau „urmărire penală”), devine parte a procesului şi este
esenţială. Procedura se desfăşoară în secret şi necontradictoriu. Rolul de
investigaţie revine unei persoane învestită oficial cu această sarcină (judecătorul de
instrucţie, apoi procurorul), victima fiind astfel îndepărtată din activitatea de
strângere a probelor. Ea nu mai are nici dreptul de a acuza, funcţie care revine
organului public.
Această procedură o vom regăsi ulterior în cazul infracţiunilor urmăribile la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru care este obligatorie sesizarea
organelor de urmărire penală (art. 279 alin.2 lit. b şi lit. c C.proc.pen în forma de
până la modificările aduse prin Legea nr. 356/2006): deşi procedura nu poate fi
declanşată în lipsa acestei plângeri, cel care va formula acuzaţia prin punerea în
mişcare a acţiunii penale şi sesizarea instanţei de judecată va fi doar procurorul.
Cu toate acestea, în procedura inchizitorială victima şi familia sa păstrează
dreptul de a se adresa direct judecătorului, dar de această dată nu ca acuzator
privat, ci ca denunţător. Astfel, judecătorul se poate sesiza din oficiu sau prin denunţ
care i se adresează direct, nemaifiind necesară sesizarea organului de urmărire
(`tout juge est son procuror general`). Evident, procedura astfel declanşată va fi
condusă nu de victimă, ca în procedura acuzatorială, ci de judecător.

3. Procesul mixt (francez)


Astăzi nu mai este posibil a clasifica vreun sistem de justiţie penală drept în
întregime acuzatorial sau în întregime inchizitorial. Odată cu revoluţia franceză şi
formarea noilor relaţii economico-sociale bazate pe principiul liberalismului ce se
opune intervenţiei statului în viaţa economică, pe plan juridic este reintrodus
principiul contradictorialităţii în procedura desfăşurată în faţa judecătorului. Treptat
însă, rolul activ al judecătorului capătă din ce în ce mai multă importanţă, fiind obligat
să conducă procesul şi să depună diligenţele pentru aflarea adevărului obiectiv.
Procesul mixt caracterizează aşadar perioada modernă: procesul penal
păstrează trăsături inchizitoriale în faza preliminară judecăţii, urmând ca aceasta din
urmă să aibă caracteristici ale formei adversariale. Rolul victimei este unul subsidiar
în raport cu procurorul, cel care de regulă declanşează urmărirea şi exercită
acţiunea penală; victima poate alege să participe în procesul penal ca parte
vătămată sau/şi ca parte civilă. Mai mult, în acest din urmă caz legea procesuală îi
permite să opteze în a formula pretenţiile civile derivate din infracţiune fie în procesul
penal, fie în procesul civil. Sunt anumite situaţii în care însă legislaţia permite
victimei chiar formularea de acuzaţii rezervate în mod normal acuzatorului public.
Toate aceste situaţii vor fi analizate în cele ce urmează.

II. Rolul victimei în acţiunea publică


1. Acţiunile şi acuzatorii în procesul penal
1.1. Acţiunea publică este acţiunea care are ca obiect tragerea la răspundere
penală a infractorului, iar scopul ei este aplicarea de pedepse celor care violează
normele juridice penale4. Ea aparţine societăţii şi poate fi susţinută de un acuzator
public (procurorul) sau de unul privat (victima infracţiunii sau o organizaţie).
Acţiunea publică se deosebeşte de acţiunea privată, care desemnează
acţiunea pentru repararea pagubelor civile produse prin infracţiune şi care este
susţinută doar de cel lezat.
1.2. În evoluţia dreptului de procedură penală, cu privire la subiecţii activi ai
acţiunii publice, întâlnim următoarele forme de acuzare5:

4
P.Bouzat, J.Pinatel, Traite de droit penal et de criminologie, tome II, Dalloz, Paris, 1963,
p.743.
5
Tr.Pop, Drept procesual penal, vol. II partea generală, Tipografia Naţională SA Cluj, 1946,
p.287; J.Pradel, Droit penal compare, 2e edition, Dalloz, Paris, 2002, p.540.
- acuzarea privată: când urmărirea aparţine victimei infracţiunii şi rudelor
acesteia sau tribului; infracţiunile se consideră că au un caracter privat; sistemul este
specific epocii primitive, dar se întâlneşte şi azi în unele sisteme de drept;
- acuzarea populară – când urmărirea poate fi declanşată şi exercitată de
orice cetăţean în numele societăţii; s-a întâlnit la greci şi romani, iar azi este permisă
de sistemul englez6 şi spaniol7;
- acuzarea din oficiu – când provine de la înşişi judecătorii; autosesizarea a
fost specifică sistemului inchizitorial, iar azi se întâlneşte doar cu caracter
excepţional8;
- acuzarea publică prin organ special – când acţiunea penală este
încredinţată procurorilor, ca agenţi publici specializaţi; sistemul este specific epocii
moderne.
1.3. Cu privire la raportul dintre acuzatorul public şi cel privat, sunt posibile trei
sisteme9:
a. Primul sistem este cel în care Ministerul Public deţine monopolul urmăririi:
infracţiunea poate fi urmărită din oficiu de procuror, fără să ceară acordul victimei;
procurorul exercită singur dreptul la acuzare, cu excluderea altor persoane. Acest
monopol cunoaşte la rândul său două forme: monopul absolut, când procurorul are
singur dreptul de a pune în mişcare şi a exercita acţiunea penală, respectiv
monopolul relativ, când victima are un drept concurent cu cel al Ministerului Public
de a pune în mişcare acţiunea penală (ceea ce înseamnă că odată exercitat de unul
dispare dreptul celuilalt), dar numai Ministerul Public exercită singur acţiunea penală;
în mod excepţional este permisă iertarea sau împăcarea părţilor care au ca efect
stingerea acţiunii. În anumite situaţii victima este acuzator privat subsidiar, în sensul

6
În dreptul englez, acţiunea penală este atributui oricărui cetăţean (privat prosecution),
conform art. 6 din Prosecution of Offences Act din 1985 şi, desigur, în primul rând al victimei. În
practică însă, acuzarea este declanşată de poliţişti, la finalul anchetei. Acest drept a fost diminuat prin
crearea în 1985 a Crown Prosecution Service, un organism asemănător ministerului public. A se
vedea R.Ward, A. Wragg, English Legal System, Oxford University Press, Ninth Edition, 2005, p.519.
7
Orice particular, indiferent că a fost sau nu victimă, poate instrumenta orice infracţiune
publică – acuzatorul privat exercită în acest caz aşa numita acţiune populară (art. 101 C.proc.pen).
8
Dreptul francez cunoaşte şi urmărirea din oficiu: Instanţele de judecată pot declanşa
procedura în cazul infracţiunilor de audienţă, respectiv camera de instrucţie sesizată cu o cauză poate
extinde urmărirea la alte fapte şi la alte persoane decât acelea care au fost reţinute de judecătorul de
instrucţie (art. 202 şi art. 204 C.proc.pen.fr).
9
T.G.Tănăsescu, Codul de procedură penală adnotat cu doctrina şi jurisprudenţa română,
franceză şi maghiară, vol I, Camera de acuzare, Tipografia Fondul Cărţilor Funduare, Cluj, 1926,
p.81-82, p. 91; Tr. Pop, op.cit, p.290-292.
că dacă procurorul nu formulează acuzarea, o refuză sau renunţa la ea, o poate
prelua partea vătămată;
b. Al doilea sistem este cel în care acţiunea penală este o acţiune personală a
victimei: în calitate de acuzator privat principal, victima nu se mai adresează
procurorului, ci exercită singură toate drepturile acestuia, direct în faţa instanţei de
judecată. Şi aici deosebim două forme, una în care procedura poate fi oprită oricând
de victimă, şi o alta în care după ce victima a pornit acţiunea publică nu o mai poate
opri10. De asemenea, uneori se permite Parchetului preluarea acuzaţiei, astfel încât
acesta va deveni acuzator principal, iar victima nu va putea exercita acţiunea publică
însă râmâne acuzator privat subsidiar11, în sensul că îşi poate însuşi acuzarea dacă
parchetul renunţa la ea. Sistemul de acuzare privată se întâlneşte azi în Ungaria12,
Germania13, Spania14, Finlanda15, Norvegia16, Danemarca17. Acuzatorul privat poate fi
şi o organizaţie sau administraţie (cum se permite în Franța pentru unele domenii).

1
10
T.G.Tănăsescu, op.cit, p.94, cu referire la procedura penală maghiară aplicabilă în Ardeal
anterior unificării cu procedura din Vechiul Regat în 1925.
1
11
Sistem întâlnit în Codul de Procedură Penală din Ardeal (Legea XXXIII din 1896, art. 41).
12
Pentru infracţiunile de vătămare corporală, violarea secretului privat, violarea secretului
corespondenţei, insultă, calomnie şi profanare de morminte, victima poate formula plângere direct
instanţei de judecată (art. 52 alin 1 C.proc.pen maghiar). Ea dobândeşte astfel calitatea de acuzator
privat, dar procurorul poate participa la judecată.. A se vedea Iosif Ionescu, Codul de procedură
maghiar, în RDP nr. 4/2000, p 130.
13
Pentru infracţiuni precum insulta, violarea de domiciliu, furtul în familie, distrugerea unui
lucru (antragsdelikte – art 77 StPo), procurorul nu poate deschide acţiunea penală în lipsa plângerii
din partea victimei (Antrag), ceea ce este echivalent cu plângerea prealabilă din sistemul nostru de
drept. În cazul altor infracţiuni enumerate expres (privatklagedelikte), victima poate exercita acuzarea
privată (privatklage –art.385 StPO ). Astfel, pentru infracţiuni mai uşoare cum ar fi lovirile etc, are la
îndemână o acţiune echivalentă cu cea a procurorului, pe care o poate declanşa şi exercita
independent.
1
14
“Delictele private” (delitos privatos) pot fi instrumentate numai de victima infracţiunii, conform
art. 105 C.proc.pen spaniol. Procurorul public nu intervine în aceste procese. Acestea sunt infracţiuni
uşoare, precum insulta şi calomnia. A se vedea E. G. Cauhape-Cazaux, Accusateur particulier, prive
et populaire. Victime et groupe social comme parties du proces penale espagnol, Revue de science
criminelle et de droit penal compare nr. 4/1999, p. 759-761.
1
15
Partea vătămată poate exercita acţiunea penală prin formularea unei acuzări private numai
în cazurile în care procurorul a decis să nu pună sub acuzare (art. 14 alin. 1, Cap. 1, Legea de
Procedură Penală) sau îşi poate însuşi o acţiune penală declanşată de procuror la care acesta a
renunţat (art. 15 alin. 1, Cap. 1, Legea de Procedură Penală).
16
Capitolul 28, art. 402-425, Legea de Procedură Penală nr. 25/1981 reglementează
condiţiile în care persoana vătămată poate institui „acuzarea privată”. Există trei situaţii (art. 402): 1. o
infracţiune pentru care punerea sub acuzare nu se face de către organele publice de urmărire penală;
2. o infracţiune pentru care punerea sub acuzare se face de către organele publice de urmărire
penală doar în situaţia în care nu ar servi unui interes public; 3. alte infracţiuni pentru care organul de
urmărire penală nu a dat curs cererii de punere sub acuzare, ori a încetat punerea sub acuzare în alte
condiţii decât renunţarea la acuzare prevăzută de lege.
1
17
Procurorul este cel care deţine monopolul asupra trimiterii în judecată cu excepţia
„infracţiunilor private” (infracţiunile împotriva demnităţii) când victima este cea care trebuie să
desfăşoare procedura.
c. Al treilea sistem este cel în care infracţiunea poate fi urmărită de ministerul
public numai la plângerea prelabilă a victimei18; această plângere nu obligă
procurorul să pornească acţiunea publică, ci doar dă acestuia posibilitatea să
acţioneze; exercitarea acţiunii aparţine ministerului public, care poate inclusiv să
declare apel în absenţa căii de atac a victimei; victima poate ulterior retrage
plângerea prealabilă sau se poate împăca cu acuzatul pentru a pune capăt acţiunii
penale (uneori retragerea plângerii nu împiedică cursul acţiunii penale 19); decizia de
neurmărire luată de procuror se poate ataca în faţa instanţei, victima fiind astfel
acuzator subsidiar20. Se întâlneşte azi în Portugalia21, Italia22, Franţa23, Olanda24.
Legislaţia română actuală consacră sistemul acuzării publice, ca regulă. În
anumite situaţii este posibilă acuzarea privată sau chiar cea din oficiu, dar numai cu
caracter de excepţie.

2. Subiecţii activi oficiali ai acţiunii publice


2.1. Acţiunea penală aparţine statului, motiv pentru care ea este denumită şi
acţiune publică sau acţiune de ordine publică25. Statul este titularul acţiunii penale,
drept pe care şi-l exercită prin intermediul Ministerului Public, organizat în parchete
18
În Codul transilvănean se numea `propunere privată` (art.3 şi art.90)
19
De ex, în situaţiile reglementate de art 441 alin. 3 Codul de procedură penală Carol al II-lea.
De asemenea, cazul infracţiunii de viol simplu din codul anterior, când pentru punerea în mişcare a
acţiunii penale era necesară plângerea prealabilă, iar odată introdusă aceasta un mai putea fi retrasă.
20
V.M.Dimitriu, V.P.Pastia, Dispoziţiunile din Procedura Penală Română, Tipografia Fondul
Cărţilor Funduare, Cluj, 1925, p.40.
21
Pentru o serie de infracţiuni care afectează valori private şi „semi-publice” nu se poate
deschide ori continua urmărirea penală fără plângerea prealabilă a victimei, plângere ce poate fi
retrasă în orice moment al procesului penal (cu acordul acuzatului). A se vedea Brienen, M.E.I. and
E.H. Hoegen, Victims of Crime in 22 European Criminal Justice Systems, Editura Wolf Legal
Productions, Olanda, 2000, p.762 şi 773.
22
Urmărirea penală este considerată o îndatorire publică, ceea ce exclude ca ea să fie
realizată de părţi private. Totuşi, pentru infracţiuni mici, de interes privat (querelas), procurorul nu
poate demara acţiunea în lipsa plângerii victimei. Depunerea plângerii nu obligă însă procurorul să
iniţieze urmărirea penală, astfel că această plângerea are numai rol de autorizaţie a acţiunilor
procurorului.
23
Pentru infracţiunile de abandon de familie, adulter, insultă, atingere a intimităţii vieţii private
(înregistrarea discuţiilor private sau telefonice, fotografierea într-un loc privat), braconaj, delict de
contrafacere în materie industrială sau atingerea dreptului de proprietate asupra unui brevet, pentru
exerciţiul acţiunii penale este necesară o plângere din partea victimei infracţiunii ca o condiţie
prealabilă (art. 226-6 C.proc.pen.fr). În cazul tuturor acestor infracţiuni nedepunerea plângerii
prealabile împiedică investigaţiile procurorului, iar retragerea plângerii formulate are ca efect stingerea
acţiunii penale (art. 6 alin 3 C.proc.pen.fr.).
24
Victima poate formula plângerea numai în cazul unui număr restrâns de infracţiuni pentru
care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate:
anumite infracţiuni sexuale, relaţii sexuale cu un minor, infracţiuni împotriva onoarei, infracţiuni contra
proprietăţii între rude, furt şi înşelăciune între soţ şi soţie sau vandalism.
25
P.Bouzat, J.Pinatel, op.cit, p. 743; G.Stefani, G.Levasseur, Droit penal general et
procedure penale, tome II, Procedure penale, editia a III-a, Dalloz, Paris, 1968, p.71 şi următ.
constituite din procurori. Procurorul este singurul abilitat să pună în mişcare acţiunea
penală şi să sesiseze judecătorul în vederea stabilirii vinovăţiei persoanei urmărite.
În formularea acuzaţiei, în dreptul nostru, el este ţinut de principiul legalităţii, şi nu de
cel al oportunităţii urmăririi penale: procurorul este obligat să pună în mişcare şi să
exercite acţiunea penală ori de câte ori sunt întrunite condiţiile prevăzute în codul de
procedură, nefiindu-i permis să îşi exercite un drept discreţionar, de apreciere a
acesteia şi nici să renunţe la acuzaţie.
Procurorul nu este parte în proces26. El acţionează în interesul general al
societăţii (art. 4 alin. 1 din Legea nr. 303/2004), astfel că nu poate dispune de
acţiunea penală, aşa cum are dreptul în unele cazuri persoana vătămată.
2.2. Când procurorul nu participă la judecată, instanţa de judecată pune în
mişcare acţiunea penală pentru noi fapte şi persoane în condiţiile art. 336 şi 337
C.proc.pen. Exercitarea acţiunii penale de către instanţă pune problema
compatibilităţii între funcţia de învinuire şi cea de jurisdicţie, aspect care nu face
obiectul studiului de faţă. Partea vătămată din acţiunea iniţială sau victima care s-a
constituit parte vătămată în urma extinderii au doar dreptul de a contribui la
dovedirea învinuirii.

3. Victima – subiect activ secundar al acţiunii penale ordinare


În procesul penal obişnuit în care rolul principal în acuzare îl joacă acuzatorul
public, victima poate participa ca parte vătămată (art.24 alin.1 C.proc.pen) sau ca
parte civilă (art.24 alin.2 C.proc.pen). Disponibilitatea care îi este conferită se
rezumă la dreptul de a alege calitatea procesuală în care înţelege să ia parte la
acţiunea declanşată de procuror, iar atunci când are pretenţii civile, poate alege
însăşi calea procesuală - procesul penal sau procesul civil - în care să le pretindă
(art. 19 C.proc.pen). În consecinţă, drepturile sale sunt legate de susţinerea
concurentă a acţiunii penale, respectiv de declanşarea şi exercitarea acţiunii civile.
Deşi nu îi este permis să declanşeze acţiunea penală care este publică,
partea vătămată poate aşadar să se implice în exercitarea acesteia prin cererile,
concluziile, căile de atac pe care le poate formula în cursul urmăririi penale sau a
judecăţii. În raport cu suţinerea învinuirii, persoana vătămată este acuzator în
proces27, dar unul secundar şi facultativ.

2
26
H. Diaconescu, Este procurorul parte în procesul penal?, Dreptul nr 19/1995, p. 51-54.
2
27
G.Elian, Persoana vătămată în procesul penal, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1961, p. 39.
Spre deosebire la cazul infracţiunilor urmăribile la plângerea sa prealabilă,
renunţarea de către victimă la calitatea de parte vătămată în cazul infracţiunilor
ordinare nu are nicio influenţă asupra derulării mai departe a procedurilor: ea poate
renunţa astfel la exercitarea acţiunii penale, dar prin aceasta nu determină
renunţarea la învinuire, ce aparţinea exclusiv procurorului. Cu toate acestea, sunt
situaţii în care, deşi acţiunea penală este declanşată de procuror, victima îi poate
pune capăt prin voinţa sa dacă este exprimat în acest sens şi acordul făptuitorului:
este vorba de infracţiunea de seducţie (art. 199 C.pen) şi de tulburare de posesie
(art.220 C.pen) care se urmăresc din oficiu, dar pentru care împăcarea părţilor
determină stingerea acţiunii penale.

III. Victima şi acuzarea privat-publică


Ori de câte ori subiecţii raportului juridic sunt simpli particulari, ne aflăm în
prezenţa unui raport de drept privat; însă prezenţa statului într-un raport juridic
antrenează calificarea acestuia ca fiind un raport de drept public 28. Or, în procesul
penal declanşat la plângerea prealabilă a persoanei vătămate - care potrivit
legislaţiei actuale se adresează organului de urmărire penală, singurul ce poate
sesiza instanţa de judecată prin rechizitoriu - statul este implicat în procedura de
începere a urmăririi penale, în punerea în mişcare a acţiunii penale şi în exercitarea
acestei acţiuni, prin intermediul procurorului.

1. Plângerea prealabilă şi urmărirea penală


Până la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, procesul penal nu
poate demara fără plângerea prealabilă a persoanei vătămate. Aşadar, începerea
urmăririi penale este condiţionată de formularea plângerii prealabile, iar primele acte
de urmărire penală efectuate de poliţia judiciară sau de procuror sunt condiţionate de
menţinerea plângerii prealabile şi de neintervenirea împăcării părţilor.
Lipsa plângerii prelabile constatată cu ocazia procedurii legate de începerea
urmăririi penale atrage o soluţie de neîncepere a acesteia, conform art. 228 alin.4 şi
6 raportat la art.10 lit f C.proc.pen. De asemenea, dacă după începerea urmăririi
penale şi mai înainte de inculpare s-a constatat lipsa plângerii prealabile sau a

2
28
I.Leş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p.27.
intervenit retragerea ei ori împăcarea părţilor, se va da o soluţie de încetare a
urmăriii penale, conform art. 242 şi 11 pct.1 lit.c raportat la art. 10 lit. f, respectiv h.

2. Plângerea prealabilă şi acţiunea penală


Referitor la infracţiunile pentru urmărirea cărora este necesară plângerea
prealabilă, dispoziţiile art 10 lit f şi h C.proc.pen. prevăd că acţiunea penală nu poate
fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă
lipseşte plângerea prelabilă a persoanei vătămate, respectiv dacă aceasta a fost
retrasă ori părţile s-au împăcat.
Aşadar, punerea în mişcare a acţiunii penale de către procuror, indiferent că
are loc prin ordonanţă (în cursul urmăririi penale) sau prin rechizitoriu (la terminarea
urmăririi penale), este dependentă de existenţa plângerii prealabile. Deci voinţa
persoanei vătămate în actul de inculpare este crucială, ceea ce ne face să afirmăm
că însăşi persoana vătămată este implicată în demararea acţiunii penale de către
stat prin procuror. Această implicare nu are loc însă formal: în momentul când emite
ordonanţa sau rechizitoriul, procurorul nu trebuie să ceară acordul persoanei
vătămate; dar este evident că acest acord este dat anticipat de persoana vătămată,
chiar în momentul când depune plângerea prealabilă la organul judiciar. Este şi
motivul pentru care, din punct de vedere al conţinutului său, credem că plângerea
prealabilă trebuie să cuprindă în mod neechivoc manifestarea de voinţă a persoanei
vătămate de tragere la răspundere penală a făptuitorului29.
Mai mult, necesitatea menţinerii plângerii prealabile este o cerinţă valabilă
pentru tot cursul procesului penal: retragerea ei sau împăcarea părţilor, în orice
moment, va atrage imediat încetarea procedurilor ca urmare a stingerii acţiunii
penale, împiedicând exercitarea ei de către procuror.
Această alăturare a voinţei persoanei vătămate la actele oficiale ale
procurorului în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului, face ca acţiunea
publică să aibă puternice elemente private, astfel încât o caracterizare a acţiunii
penale în cazul infracţiunilor pentru care este necesară plângerea prealabilă drept o

29
A se vedea C.Danileţ, Necesitatea manifestării de către persoana vătămată a voinţei ca
făptuitorul să fie tras la răspundere penală în cazul formulării plângerii prealabile, în Dreptul nr.
11/2004, p.222-228.
acţiune privat-publică30 ni se pare ca fiind adecvată, dar întotdeauna acuzatorul va
fi o autoritate publică, respectiv procurorul.

IV. Victima şi acuzarea privată


1. Inculpatul constituie partea esenţială a procesului penal. De aceea,
legiuitorul s-a preocupat cu precădere de drepturile şi obligaţiile procesuale ale
acestuia. În ultima perioadă însă, sub influenţa conceptului de justiţie restaurativă31,
s-au conturat teorii şi s-au alcătuit principii care să întărească rolul victimei în
procesul penal, urmărindu-se realizarea unui echilibru între drepturile acesteia şi
cele ale infractorului.
Legislaţiile moderne prevăd cazuri când victima poate sesiza direct
judecătorul. Este vorba de infracţiuni legate de persoana sau intimitate victimei,
infracţiuni considerate `private`, care îşi au izvorul în dreptul roman (delicta privata –
desemnând faptele antisociale ce încalcă interesele particulare32). Procesul se
desfăşoară atipic, fără faza de urmărire penală şi, în anumite situaţii, chiar fără
participarea procurorului (cum era la noi reglementarea din art. 279 alin.2 lit. a
C.proc.pen în forma dinaintea modificărilor aduse prin Legea nr. 356/2006).
Această formă de susţinere a acţiunii penale se numeşte acuzare privată:
titularul ei este victima infracţiunii, care sesizează direct instanţa de judecată.
Procurorul poate interveni cu o acţiune proprie, publică, pe care o alătură celei
private astfel încât vor fi două acţiuni de soluţionat (ca în Spania), fie acţiunea sa o
înlocuieşte pe cea promovată de victimă care devine un acuzator accesoriu (ca în
Germania) sau doar are rol în exercitarea acesteia (ca în Franţa).

2. Înainte de modificarea codului din 2006, victima putea aduce litigiul penal
direct în faţa instanţei de judecată, formulând plângerea prealabilă pentru
infracţiunile prevăzute de art. 279 alin.2 lit.a, şi susţinând acţiunea penală astfel
declanşată. Astăzi este recunoscut un alt drept al victimei de a declanşa ea însăşi
30
În literatura juridică se foloseşte însă această sintagmă pentru a desemna cauzele în care
pentru pornirea procesului penal este necesară plângerea prealabilă, dar împăcarea părţilor sau
retragerea plângerii nu duce la încetarea procesului penal. A se vedea S.Kahane, Drept procesual
penal, Partea I, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1961, p.52.
31
A se vedea S.R. Rădulescu, D.Banciu, C.Dâmboeanu, Justiţia restaurativă. Tendinţe şi
perspective în lumea contemporană, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2006.
32
V.Hanga, Drept Roman, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999, p.299; coord. V.Hanga,
op.cit, p.407.
acţiunea publică, dar pentru orice infracţiune: cel care consideră nelegală sau
netemeinică rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale sau rezoluţia ori ordonanţa
de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, poate să o
conteste pe cale ierarhică la procurorul ierarhic superior (art. 275-278 C.proc. pen.),
iar în caz de respingere a plângerii sale se poate adresa judecătorului de la instanţa
competentă să soluţioneze fondul cauzei (art. 2781), care dacă admite plângerea şi
constată că la dosar sunt probe suficiente, reţine cauza spre judecare (art. 2781
alin.8 lit c C.proc.pen).
În dreptul actual, aceasta este singura situaţie când însăşi victima poate
deschide faza de judecată. Nimic nu o obligă să declanşeze sau să continue această
procedură. Mai mult, participarea procurorului nu este obligatorie, conform art. 315
C.proc.pen, caz în care victima va susţine singură acţiunea astfel deschisă, ca
subiect principal (acuzator privat).
Nu are importanţă dacă este vorba de o infracţiune pentru care acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă (aşa numitele „infracţiuni private”)
sau o acţiune pentru care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu („infracţiuni
publice”), ci victima se implică în declanşarea şi exercitarea acţiunii publice, acţiune
care în mod normal aparţine Ministerului Public. Aceasta a făcut ca în literatura
juridică să se vorbească chiar de un drept la tribunal al victimei şi, în consecinţă, de
un drept la proces echitabil, întocmai cum şi acuzatul se bucură de acest drept33.

3. Aşadar, sistemul de acuzare privată dă dreptul persoanelor private la


declanşarea şi desfăşurarea procesului penal. În Evul Mediu era comun tuturor
statelor europene, dar la sfârşitul perioadei feudale sistemul s-a diversificat în funcţie
de modul de constituire al statelor moderne.
Astfel, deşi în Anglia – tributară sistemului adversarial - urmărirea se exercita
în numele regelui, statul nu se implica în desfăşurarea acestora. În afară de
infracţiuni precum trădarea şi rebeliunea, declanşarea procedurii a fost în mod
tradiţional lăsată persoanei vătămate: prinderea suspectului, investigarea şi
urmărirea reveneau victimei. În secolul 19, atribuţiile de urmărire penală au fost date
progresiv poliţiei, ce teoretic acţiona în calitatea sa de simplu cetăţean, dar în fapt s-
a transformat într-un acuzator public. De abia în urmă cu 50 ani a fost creat the

33
Gh.Mateuţ, Tratat de procedură penală, partea generală, vol I, Editura C.H.Beck, Bucureşti
2007, p. 132.
Crown Prosecution Service, care are însă puteri limitate faţă de procurorul din
Europa continentală34.
În sistemul continental de drept, procesul inchizitorial face ca statul,
reprezentant al interesului public, să fie primul interesat în descoperirea adevărului şi
urmărirea infracţiunilor, atribuţie care revine procurorilor. Cu toate acestea, în
Germania s-a păstrat dreptul de acuzaţie privată pentru anumite infracţiuni. În restul
ţărilor, victima are dreptul la o acţiune privată alăturată urmăririi publice, principalul
obiectiv fiind obţinerea despăgubirilor pentru paguba creată prin infracţiune.

34
A.Perrodet, The public prosecutor, în M.Delmas-Marty, J.R.Spencer, European Criminal
Procedures, Cambridge University Press, 2005, p.415.