UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU”

FACULTATEA DE DREPT
PROGRAMUL DE STUDII: DREPT

LUCRARE DE LICENŢĂ

DISCIPLINA: DREPT PENAL. PARTEA SPECIALĂ

TEMA: INFRACŢIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE

Coordonator științific:
Conf. univ. dr. Mirela Gorunescu

Student:
Daniel – Cosmin Danciu

Bucureşti
2016
CUPRINS:
ABREVIERI..........................................................................................................3
INTRODUCERE...................................................................................................5
CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE....................................................7
Secțiunea 1– NOȚIUNE............................................................................................7
Secțiunea 2 – ORIGINE ȘI EVOLUȚIE.................................................................8
CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA ÎNȘELĂCIUNE. CONCEPT ȘI CARACTERIZARE. 11
Secțiunea 1 – CONSIDERAȚII GENERALE.......................................................11
Secțiunea 2 – OBIECTUL INFRACȚIUNII.........................................................12
§1. Obiectul juridic..........................................................................................................................................12
§2. Obiectul material.......................................................................................................................................13

Secțiunea 3 – SUBIECȚII INFRACȚIUNII..........................................................15

§1. Subiectul activ...........................................................................................................................................15
§2. Subiectul pasiv..........................................................................................................................................16

Secțiunea 5 – LATURA OBIECTIVĂ...................................................................17

§1. Elementul material....................................................................................................................................17
§2. Urmarea imediată......................................................................................................................................19
§3.Raportul de cauzalitate...............................................................................................................................20

Secțiunea 6 – LATURA SUBIECTIVĂ.................................................................20

§1. Forma de vinovăție....................................................................................................................................20
§2. Scopul........................................................................................................................................................22
§3. Mobilul......................................................................................................................................................22

Secțiunea 7 – FORMELE INFRACȚIUNII..........................................................23

§1. Actele preparatorii.....................................................................................................................................23
§2. Tentativa....................................................................................................................................................23
§3. Consumarea...............................................................................................................................................25
§4. Epuizarea...................................................................................................................................................26

Secțiunea 8 – VARIANTA AGRAVATĂ..............................................................26

CAPITOLUL III. SANCȚIUNE ȘI ASPECTE PROCESUALE.......................................29
Secțiunea 1 – TRATAMENT SANCȚIONATOR................................................29
Secțiunea 2 – ASPECTE PROCESUALE.............................................................30
CAPITOLUL IV. INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ȘI ALTE INFRACȚIUNI DIN
CODUL PENAL......................................................................................................................32

1
 Secțiunea 1 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE
INFRACȚIUNEA DE ABUZ DE ÎNCREDERE..................................................32
Secțiunea 2 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE DE
INFRACȚIUNEA DE FURT.................................................................................33
Secțiunea 3 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE DE
INFRACȚIUNEA DE TRAFIC DE INFLUENȚĂ..............................................35
CAPITOLUL V. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A INFRACȚIUNII DE
ÎNȘELĂCIUNE ÎN CONTEXTUL UNOR ASPECTE DE DREPT COMPARAT..........36
CONCLUZII............................................................................................................................41
BIBLIOGRAFIE:....................................................................................................................42

2
 ABREVIERI

alin – alineatul

art – articolul

B.J. – Buletinul Jurisprudenței

C.A. – Curtea de Apel

C. pen. – Codul penal (Legea nr. 286/2009)

C.D. – Culegere de decizii

C.P.J. – Culegere de practică judiciară

3
C.proc. pen – Codul de Procedură Penală (Legea nr. 135/2010)

C.S.J. – Curtea Supremă de Justiție

dec. – Decizia

Ed. – Editura

ed. – ediția

I.C.C.J. – Înalta Curte de Casație și Justiție

Ibidem – în același loc

Idem – același/aceeași

lit. – litera

M. Of. – Monitorul Oficial al României, Partea I

op. cit. – opere citate

p. – pagina

pct. – punct

R.R.D. – Revista română de drept

ș.a. – și alții

Trib. Suprem – Tribunalul Suprem

vol. - volumul

4
 INTRODUCERE

Dată fiind proeminența infracțiunii de înșelăciune în tabloul infracțiunilor contra

patrimoniului prin nesocotirea încrederii și având totodată în vedere rațiunea pentru care
legiuitorul a incriminat această faptă, prezenta lucrare își propune o prezentare completă a
aspectelor relavante ale înșelăciunii,privite dintr-o perspectivă practică. Astfel, în vederea
realizării unei corecte analize, nu poate fi ignorată evoluția istorică a reglementării infracțiunii,
aceasta constituind punctul de plecare în demersul elaborării unei lucrări, fiind deosebit de
importantă pentru înțelegerea corectă si sistematică a condițiilor dar și a rațiunilor care au
impus o anumită incriminare. Având in vedere că în doctrina de specialitate problematica
legată de infracțiunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii este des abordată si
totodată departe de a fi epuizată, considerăm utilă realizarea unei noi cercetări cu privire la

5
exponentul acestei categorii de infracțiuni, respectiv înșelăciunea. Dintotdeauna a existat o
preocupare pentru ocrotirea patrimoniului, acesta fiind și motivul pentru care atât la nivel
practic, cât și la nivel doctrinar au existat numerose dezbateri și opinii controversate care au
condus într-un final la conturarea unor soluții legislative si practice pentru a permite
coexistența pașnică și soluționarea conflictelor acolo unde ele apar.
Infracțiunea de înșelăciune este reglementată de art. 244, Titlul II denumit „ Infracțiuni
contra patrimoniului ”, din partea specială a Codului penal. Înșelăciunea ar putea face parte
din categoria faptelor de fraudă, așa cum este prevazut intr-o clasificare doctrinară, alături de
abuzul de încredere, gestiunea frauduloasă și însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la
făptuitor.
În ceea ce privește conținutul legal al infracțiunii de înșelăciune, prezenta lucrare
expune în detaliu aspectele generatoare de controverse în doctrină, dar și în practica judiciară,
încercând reliefarea unor soluții relevante. Desigur, cadrul conceptual în care este prezentată
infracțiunea de inșelăciune cuprinde și referiri la alte infracțiuni aflate într-o legătură mai mult
sau mai puțin evidentă cu aceasta, în vederea conturării unei priviri de ansamblu asupra a ceea
ce semnifică înșelăciunea și implicațiile practice ale acesteia.De asemenea, lucrarea cuprinde
și referiri cu privire la factorii care determină savârșirea acestei infracțiuni. În acest sens,
precizăm că cei mai importanți din acest punct de vedere sunt factorii aflați la nivel
macroeconomic și politic, precum criza social-economică, slăbirea autorității de stat sau
concurența neloială. De asemenea, putem aminti și degradarea nivelului de trai intâlnită în
rândul populției, consecință directă a îndelungatelor perioade de criză economică ce au condus
la scăderea veniturilor oamenilor, la creșterea șomajului și, implicit, la o destabilizare
economică a societății privită în ansamblu.
Existența acestor realități au determinat ca infracțiunea de înșelăciune să fie, din
păcate, una dintre faptele de actualitate în România anului 2016 dat fiind faptul că și mijlocele
de săvârșire a acesteia sunt din ce in ce mai inovatoare.
Pentru toate aceste motive, considerăm oportună examinarea infracțiunii de înșelăciune
și clarificarea totodată a problemelor pe care aceasta le ridică în contextul unei societăți
moderne ce este profund degradată prin atingerile aduse relațiilor sociale privind patrimoniul.

6
 CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Secțiunea 1– NOȚIUNE

Pornind de la faptul că infracțiunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii au

la bază relațiile sociale patrimoniale în general, este imperios necesară trecerea în revistă a
conceptului de „patrimoniu”.
În sens economic, patrimoniul desemnează totalitatea bunurilor care alcătuiesc averea
unei persoane.

7
 Plecând de la ideea că patrimoniul este o sumă de valori, iar nu o mulțime de bunuri
materiale, unii autori au definit patrimoniul ca fiind „ansamblul drepturilor și obligațiilor unei
persoane care au sau reprezinta o valoare pecuniară”.1
Dacă sub aspectul dreptului civil este definit astfel cum am arătat mai sus, în dreptul
penal, noțiunea de „patrimoniu” se referă la bunuri văzute ca entități materiale, ci nu ca o
universalitate de drepturi și obligații. Se observă deci, că noțiunea de patrimoniu din
perspectivă penală are o sfera de cuprindere mai redusă decât cea conturată la nivelul materiei
dreptului civil.
Patrimoniul este un concept juridic care exprimă ansamblul de drepturi și obligații ale unei
persoane văzut
1„ca o universalitate, ca o totalitate independentă de bunurile pe care le cuprinde la un
moment dat patrimoniul.
După stabilirea sensului abordat de dreptul penal în ceea ce privește noțiunea de
patrimoniu, tragem concluzia că infracțiunile contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii
sunt fapte periculoase, aducând atingere relațiilor sociale care, pentru o normală și echilibrată
desfășurare,au nevoie de respectarea încrederii cu care oamenii operează în raportorturile
dintre ei. Nesocotirea acestei minime încrederi are consecințe grave asupra vieții sociale în
general, conducând într-un final la o destabilizare a societății.
În orice relație patrimonială, părțile adoptă o conduită diligentă în vederea apărării
propriilor interese. Este totuși normal ca pe parcursul desfășurării raporturilor, între părți să
intervină si bună-credință. „A ocroti prin sancțiuni penale acest minim de bună-credință care
suscită încrederea înseamnă a ocroti formarea și desfășurarea normală a relațiilor sociale de
ordin patrimonial”2.

Secțiunea 2 – ORIGINE ȘI EVOLUȚIE

Privind retrospectiv asupra reglementării infracțiunii de înșelăciune, începând de la

Codul penal din 1864 și până în zilele noastre, se constată că aceasta a trecut printr-un amplu
proces evolutiv marcat de profundele schimbări sociale cărora, atât societatea românească, în
1
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti – Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. 1, Ed. All
Beck, București, 1996, p. 84.
2
A se vedea V. Dongoroz (coord.),Explicații teoretice ale Codului penal român, vol.3, Ed. Academiei, București,
1971, p.494.

8
ansamblul ei, cât și legilsația după care s-a ghidat de-a lungul timpului, a trebuit să le facă față.
Astfel, Codul penal de la 1864 a inițiat modalitatea de reglementare a infracțiunii de
înșelăciune, instituind-o atât în formă simplă (art. 332 - 333)3, cât și in forma agravată,
prevăzută sub denumirea de „înșelăciune calificată” (art. 334)4.
Deși Codul penal de la 1864 a stabilit o reglementare complexă a infracțiunii de
înșelăciune, nevoile practice au demonstrat că aceasta nu este îndestulătoare (lipsa
reglementării expresă a infracțiunii de înșelăciune cu cecuri fără acoperire),fapt ce a condus la
adoptarea Legii nr. 59/1934 asupra ceului5.
Codul penal de la 1936 a păstrat în linii mari configurația pe care înșelăciunea a avut-o
în reglementarea anterioară aducând câteva mici modificări. Astfel, ceea ce în legiuirea
anterioară era denumit „escrocherie”, în Codul penal de la 1936 a devenit circumstanță
agravantă a înșelăciunii, aplicabilă în situația în care făptuitorul întrebuința nume, calități
mincinoase sau alte mijloace frauduloase pentru săvârșirea infracțiunii 6. De asemenea, art. 550
din Codul penal de la 1936 prevedea răspunderea pentru varianta calificată a înșelăciunii,
incidentă în situația în care infracțiunea era săvârșită de un funcționar public, avocat, mandatar
sau funcționar privat, în exercițiul funcțiunii sau mandatului său, de o persoană care a simulat
calitatea de funcționar public.
Codul penal din 1936 a fost modificat de mai multe ori și republicat în anul 1948, dar
secțiunea referitoare la înșelăciune a suferit schimbări numai cu privire la tratamentul
sancționator,în contextul în care în toată legislația penală română s-a renunțat la aplicarea
pedepsei închisorii în mod cumulativ cu amenda 7.

3
„Acela care în vederea de a împărtăși folosul, face să nască o amăgire în paguba averii altuia, sau făcând să
treacă de adevărate fapte mincinoase sau prefăcând în mincinoase fapte adevărate, ori suprimându-le de tot, este
culpabil de înșelăciune”.
4
„Cel care va întrebuința sau nume sau calități minicnoase sau uneltiri viclene ca să înduplece pe oameni a crede
o întreprindere mincinoasă, o putere sau un credit închipuit ori ca să facă a se naște speranța sau temerea unei
izbutiri, unei nenorociri sau a unei întâmplări himerice, și prin aceasta va amăgi pe cineva să-i dea bani, mobili
sau obligațiuni, disposițiuni, bileturi, promisiuni, chitanțe sau înscrisuri liberatoare, și, printr-unul din acele
mijloace, va lua sau va incerca să ia, cu viclenie, toată sau o parte din averea altuia, se va pedepsi cu închisoarea
de la 6 luni la 2 ani și amendă”.
5
Publicată în M. Of. nr. 100/01.05.1934, modificată de Legea(decret - lege) nr. 394/1943 abrogată prin Legea nr.
18/1948, Legea nr. 515/1946, Ordonanța nr. 11/1993, Ordonanța de urgență nr. 38/2008.
6
A se vedea Sergiu Brânză, Igor Botezatu, Evoluția reglementării privitoare la infracțiunea de escrocherie pe
teritoriul actual al Republicii Moldova, în Jurnalul de studii juridice nr. 3-4/2009, p.142.
7
A se vedea Matei Basarab, Viorel Pașca, Gheorghiță Mateuț, Tiberiu Medeanu, C-tin Butiuc, Mircea Bădilă,
Radu Botea, Petre Dungan, Valentin Mirișan, Ramiro Mancaș, Cristian Miheș, Codul penal comentat. Partea
specială, vol. 2, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 454.

9
 Codul penal de la 1968 vine cu o modificare considerabilă, reglementând infracțiunea
de înșelăciune în două titluri distincte: „Infracțiuni contra avutului personal și particular” (art.
208-222) și „Infracțiuni contra avutului obștesc”(art. 223-235). Această distincție a avut
rațiuni de ordin social-politic8, în contextul importanței necontestate pe care o prezintă avutul
obștesc în orânduiala socialistă.
Gruparea acestor infracțiuni în două titluri diferite era impusă de regimul sancționator
diferit, faptele îndreptate împotriva avutului obștesc fiind considerate mai grave și sancționate
mai sever decât acelea împotriva avutului patrimonial.
Dupa 1989 s-au adus numeroase modificări Codului penal, cea mai importantă fiind
Legea nr. 146/19969, prin care, pe lângă alte schimbări substanțiale, s-a modificat denumirea
Titlului III în „Infracțiuni contra patrimoniului”, iar Titlul IV „Infracțiuni contra avutului
obștesc” a fost abrogat în totalitate.
Legea 301/2004 a prevăzut infracțiunea de înșelăciune ca fiind fapta de inducere în
eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține pentru sine ori pentru altul un folos
material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă. Art. 260 alin. 2 a prevăzut forma agravată a
infracțiunii, în situația în care aceasta a fost săvârșită prin folosirea de nume sau calități
mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. O altă formă agravată a infracțiunii de înșelăciune
a fost prevăzută în art. 260 alin. 8, aplicabilă în cazul în care comiterea acesteia a avut
consecințe deosebit de grave.
În Noul cod penal (Legea nr. 286/17 iulie 2009) s-a renunțat la reglementarea separată
atât a formei speciale de înșelăciune în convenții, cât și a formei speciale a înșelăciunii prin
emiterea de cecuri fără acoperire. Acest lucru nu înseamnă că redactorii actualului Cod penal
au dorit o neincriminare a acestor două forme de săvârșire a infracțiunii de înșelăciune, ci au
inteționat să simplifice norma de incriminare, acestea continuând să reprezinte modalități
faptice de săvârșire a înșelăciunii.
Ca formă agravată, este menținută doar înșelăciunea săvârșită prin folosirea de nume
sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase, renunțându-se la fapta de înșelăciune
care a avut consecințe deosebit de grave.

8
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op.cit., p. 420.
9
Legea 146/1996 pt. modificarea Codului penal și a Codului de procedură penală, publicată în M. Of. nr.
289/1996.

10
 Ca element de noutate, sub asect procesual, noul Cod penal aprevăzut că împăcarea
părților înlătură răspunderea penală (art. 244 alin. 3).

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA ÎNȘELĂCIUNE. CONCEPT ȘI

CARACTERIZARE

Secțiunea 1 – CONSIDERAȚII GENERALE

Infracțiunea de înșelăciune, în varianta sa tipică, reprezintă fapta persoanei de a induce

în eroare altă persoană prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obține, pentru sine sau pentru altul, un folos
patrimonial injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.
Înșelăciunea este reglementată în Capitolul III, al Titlului II denumit „Infracțiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii”, în art. 244 alin. 1 într-o variantă simplă, iar alin. 2

11
al aceluiasi reglementează varianta agravată a acesteia, caracterizată prin mijloace frauduloase
utilizate de făptuitor la săvârșirea înșelăciunii.
Înșelăciunea constă, în esență, în amăgirea unei persoane precum și în determinarea acesteia
de a lua o dispoziție având ca urmare imediată pricinuirea unei pagube în patrimoniul
persoanei vătămate. Această faptă de inducere în eroare este săvârșită cu scopul de a realiza un
profit nedrept pentru sine sau pentru o altă persoană.
Cunoscută și sub denumirea de escrocherie, infracțiunea de înșelăciune este o faptă
periculoasă deoarece, prin săvârșirea ei, se aduce atingere unei normale desfășurări a
raporturilor juridice patrimoniale. Un element caracteristic al înșelăciunii este reprezentat de
faptul că aceasta se săvârșește cu viclenie. Pornind de la această caracteristică generală, se
conturează câteva aspecte privind tipologia făptuitorului și cea a victimei. În acest sens,
precizăm că suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină potrivit căreia „autorii unor astfel
de infracțiuni dovedesc, de regulă, abilitate, inventivitate și o deosebită capacitate de
persuasiune”10. Pe de alta parte,victimele sunt de obicei persoane cu o bună conduită
cetățenească,cu încredere în oameni și societate. Acesta este motivul pentru care impactul
emoțional cauzat prin săvârșirea înșelăciunii este de obicei foarte puternic,iar dezamăgirea si
neîncrederea în oameni sunt primele efecte produse în plan emoțional.

Secțiunea 2 – OBIECTUL INFRACȚIUNII

§1. Obiectul juridic

Noțiunea de obiect juridic al unei infracțiuni nu se bucură de o definiție legală, însă
este unanim acceptat faptul că acesta desemnează valoarea socială ocrotită prin incriminare și
relațiile sociale formate în jurul și datorită acelei valori 11. De asemenea, este de notorietate
clasificarea dihotomică în obiect juridic generic, desemnând obiectul juridic comun unui grup
de infracțiuni și obiect juridic specific fiecărei infracțiuni.
Prin raportarea acestor mențiuni cu caracter general la infracțiunea de inșelăciune,
putem observa că obiectul juridicgeneric al inșelăciunii este reprezentat de relațiile sociale de

10
A se vedea V.Cioclei, Drept penal.Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, Ed. C.H.Beck, București,
2011, p.120.
11
A se vedea C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal. Partea generală, ediția aVI-a, revăzută și adăugită, Ed.
Universul Juridic, București 2007, p. 116.

12
natură patrionială. Deși patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor care au
valoare economică aparținând unei persoane,în materia infracțiunilor contra patrimoniului,
prin patrimoniu se înțelege, în primul rând, bunurile, în materialitatea lor, bunuri la care se
referă drepturile și care permit titularului patrimoniului să îsi îndeplinească obligațiile cu
caracter economic, și doar în secudar creanțele, considerate de asemenea bunuri.
Legea nu ocrotește numai dreptul de proprietate, posesia sau detenția precară fiind
ocrotite în aceeași măsură din punct de vedere al legii penale. Prin urmare, titularul
patrimoniului nu este neapărat proprietarul bunurilor asupra cărora se săvârșește fapta.
Obiectul juridic specific al infracțiunii de înșelăciune constă în relațiile sociale de ordin
patrimonial care tebuie să se bazeze, în normala lor desfășurare pe încredere și bună –
credință.
Infracțiunea de înșelăciune împiedică formarea, modificarea sau stingerea raporturilor
juridice patrimoniale, lezând substanțial, ca și abuzul de încredere ori gestiunea frauduloasă
acel minim de încredere necesar desfășurării normale a acestor raporturi. În timp ce la
infracțiunea de înșelăciune, încrederea este obținută prin amăgire, la infracțiunea de abuz de
încredere se încalcă încrederea acordată12.
În doctrină s-a susținut în nenumărate rânduri că și înșelăciunea este tot o infracțiune
de furt pentru că și această faptă produce o pagubă, prin sustragerea frauduloasă, care nu este
decât o inducere în eroare13.

§2. Obiectul material

Prin obiect material al infracțiunii se înțelege entitatea materială (un obiect sau un
lucru din lumea reală, un animal, corpul persoanei etc.) asupra căreia se atentează,
amenintând-o cu un pericol de vătămare materială sau provocându-i efectiv o astfel de
vătămare. Spre deosebire de obiectul juridic, prezent in cazul oricărei infracțiuni, obiectul
material există numai la acelea a căror valoare socială ocrotită constă sau se exprimă într-o
entitate materială. Așadar, obiectul material al infracțiunii este un obiect al relațiilor obiective
asupra căruia atenteză nemijlocit făptuitorul. Obiectul material nu este o relație socială, ci
elementul ei constitutiv, premisa materială necesară existenței și dezvoltării relațiilor sociale.

12
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op. cit., p. 523.
13
A se vedea A. Filipaș, Drept Penal Român. Partea specială, ediție realizată de asist. univ. R. Burdușel, Ed.
Universul Juridic, București,2008,p. 368.

13
Trebuie să facem deosebire intre obiectul material al infracțiunii și instrumentele și mijlocele
folosite pentru săvârșirea ei. Unul și același obiecte poate juca un rol de obiect material sau de
mijloc de realizare a faptei, in funcție de infracțiunea in contextul căreia se regăsește. Un
exemplu relevant in acest sens este reprezentat debanii care, în cazul infracțiunii de
delapidare14 formează obiectul material al acestei fapte, în timp ce la infractiunea de luare de
mita,banii sunt15 un mijloc prin care aceasta se săvârșește. Distincția principală dintre aceste
două ipostaze în care se poate regăsi același obiect este dată de modul folosirii acestuia in
procesul săvârșirii infracțiunii. Astfel, dacă instrumentul sau unealta a fost folosită ca un
mijloc de acțiune, el (ea) devine mijloc de săvârșire a infracțiunii. Dacăînsă instrumentul sau
unealta joacă un rol pasiv și acțiunea este săvârșită numai în legatură sau asupra acestuia vom
fi in prezența obiectului material al faptei.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, obiectul material poate consta în bunurile sau înscrisurile
cu valoare patrimonială, care pot fi achiziționate, înstrăinate sau acceptate de persoana
vătămată ori de către altă persoană, ca urmare a inducerii în eroare la care a fost supusă16.
În general, obiectul material al înșelăciunii este reprezentat de un bun mobil nefiind exclus ca
acesta să constea într-un bun imobil.
Legiuitorul român, prin incriminarea acestei infracțiuni, ocrotește orice valoare patrimonială,
chiar dacă aceasta nu capătă formă materială existând, prin urmare, posibilitatea ca obiectul
material sa lipsească.

Secțiunea 3 – SUBIECȚII INFRACȚIUNII

§1. Subiectul activ
Persoana (fizică sau juridică) care săvârșește in mod nemijlocit fapta sau participă la
săvârșirea acesteia este subiectul activ al infracțiunii. Prin urmare, va fi subiect activ al
infracțiunii nu doar autorul acesteia, ci și coautorii, complicii ori instigatorii.
14
A se vedea art. 295 Cod penal: (1) Însușirea, folosirea sau traficarea de către un funcționar public,în intersul
său sau pentru altul, de bani, valori sau alte bunuri pe care le gestionează sau le administrează se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcție publica; (2) Tentativa se
pedepsește.
15
A se vedea art. 289 Cod penal: (1) Fapta funcționarului public care, direct ori indirect, pentru sine sau pentru
altul, pretinde ori primește bani sau alte foloase care nu i se cuvin ori accepta promisiunea unor astfel de
foloase,in legătură cu indeplinirea, neîndeplinirea,urgentarea ori întârzierea îndeplinirii uni act ce intra în
îndatoririle sale de serviciu sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri se pedepsește cu
închisoarea de la 3 la 10 ani interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funție publică ori de a exercita profesia
sau activitatea în executarea căreia a săvarșit fapta.
16
A se vedea A. Filipaș,op. cit.,p. 368.

14
 Legea română nu circumstanțiază subiectul activ al înșelăciunii, acesta putând fi orice
persoană care îndeplinește condițiile pentru a răspunde penal (a săvârșit o faptă prevăzută de
legea penală, cu vinovăție, nejustificată și imputabilă) și a efectuat totodată, în mod nemijlocit,
inducerea în eroare a victimei.
Calitatea subiectului activ are potențialul de a determina intrarea sub imperiul altei
încadrări juridice. Spre exemplu, dacă făptuitorul este un funcționar public acționând în
această calitate, fapta va fi calificată ca abuz de încredere potrivit art. 297 Cod penal17.
Autor al infracțiunii de înșelăciune poate fi atât o persoană fizică, cât și o persoană
juridică (spre exemplu o societate care organizeaza jocuri de tip piramidal și care astfel induce
în eroare diverse persoane).În cel de-al doilea caz,este utilă trecerea în revistă a condițiilor
necesare pentru ca o persoană juridică să fie subiect activ:
- să existe o entitate care are personalitate juridică;
- persoana juridică să nu fie exceptată de lege de la răspunderea penală (potrivit art.135
alin.(1) Cod penal, nu sunt subiecți activi ai infracțiunii statul si autoritățile publice);
- persoana juridică sa fi săvârșit o infracțiune;
- infracțiunea să fie comisă ca urmare a unei hotărâri adoptate în cadrul respectivei
persoane juridice sau din cauza neglijenței acesteia. În acest sens, se va avea în vedere
comportamentul organelor de conducere18.
O distinctie între actele care au condus la amăgirea victimei și alte acțiuni care doar au
adus un aport la producerea unui asemenea efect, fără ca lor să li se datoreze inducerea în
eroare, este deosebit de importantă, organelor judiciare revenindu-le sarcina de a stabili că cele
din urmă ar constitui numai acte de complicitate19.
Infracțiunea de înșelăciune este susceptibilă de participație penală, aceasta fiind
posibilă în toate formele (coautorat, instigare, complicitate).

17
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op.cit., p.495.
18
A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, București, 2014, p.41-46.
19
A se vedea C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, Instituții de Dreptpenal, Curs selectivpentru examenul de licență
2003-2004, Ed. Trei, 2003, p. 392, cu referire la decizia Trib. Suprem nr. 2225/1970.

15
 §2. Subiectul pasiv
Subiectul pasiv al înșelăciunii este reprezentat de persoana fizică sau juridică ce suferă
o pagubă în urma săvârșirii faptei de inducere în eroare. Prin urmare, nici în cazul subiectului
pasiv nu suntem în prezența unei circumstanțieri.
În cazul în care infracțiunea se săvârșește în cadrul unui raport juridic contractual, este
necesară stabilirea naturii juridice a convenției și prin urmare modul de executare a acesteia.
Numai în acest mod vom putea stabili titularul patrimoniului lezat. În situația în care nu există
identitate între persoana amăgită și cea care suferă un prejudiciu, suntem în prezența unei
pluralități de subiecți pasivi, un subiect pasiv principal și unul secundar. Astfel, în ipoteza unui
contract de mandat, subiectul pasiv secundar va fi mandatarul care, acționând în numele și pe
seama mandantului cu ocazia încheierii unui act juridic cu titlu oneros, este indus în eroare și
deci victima amăgirii făptuitorului. Evident, subiectul pasiv principal este reprezentat de
mandant, persoana în patrimoniul căreia s-a produs paguba.
Considerăm relevant și cazul unui contract de depozit. Acesta nu presupune întotdeauna
obligația depozitarului de a verifica identitatea deponentului, menționarea simplului fapt al
instituirii depozitului asupra lucrului fiind suficientă pentru eliberarea acestuia. Astfel,
eliberarea lucrului către posesorul dovezii nu angajează răspunderea patrimonială a
depozitarului, care nu se poate considera subiect pasiv al înșelăciunii (acesta nu avea niciun
motiv să pună la îndoială calitatea de deponent a posesorului dovezii), nefiind victima unei
amăgiri. Situația se schimba în mod considerabil dacă, anterior eliberării lucrului, unitatea a
fost anunțată cu privire la pierderea dovezii. În acest caz, fapta poate constitui o înșelăciune.

Secțiunea 4 – LOCUL ȘI TIMPUL SĂVÂRȘIRII INFRACȚIUNII

Existența infracțiunii de înșelăciune nu depinde de locul și timpul săvârșirii acesteia.
Totuși, se poate imagina o situație în care inducerea în eroare este facilitată de locul sau timpul
săvârșirii infracțiunii, situație în care judecătorul însărcinat cu soluționarea unei astfel de
cauze va ține seama de această împrejurare la individualizarea pedepsei (spre exemplu, în
cazul în care persoana amăgită se găsea internată într-un spital sau petrecea într-un local de
noapte, făptuitorul acționând în considerarea situației în care se afla victima)20.

20
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op. cit., p. 495.

16
Secțiunea 5 – LATURA OBIECTIVĂ

§1. Elementul material

Elementul material al unei infracțiuni constă în acțiunea sau inacțiunea interzisă prin
norma de incriminare. Acesta poate fi prevăzut de legiuitor în formă unică (o singură acțiune
sau inacțiune) sau în formă alternativă (mai multe acțiuni sau inacțiuni). În cazul formei
alternative, realizarea mai multora dintre variantele elementului material nu conduce la
reținerea concursului de infracțiuni, unitatea menținându-se21.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, elementul material este reprezentat de inducerea în
eroare a unei persoane, aceasta realizându-se, de regulă, prin intermediul unei acțiuni, însă nu
este exclusă realizarea acesteia și sub forma unei inacțiuni.
Inducerea în eroare presupune exercitarea unei acțiuni ce are drept consecință crearea
unei imagini deformate a realității în conștiința victimei, determinând-o pe aceasta să
acționeze păgubitor pentru sine22.
Legea prevede elementul material al faptei îmbrăcând în mod alternativ două
modalități: prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, sau prin prezentarea ca
mincinoasă a unei fapte adevărate. A prezenta ca adevărată o faptă mincinoasă semnifică, de
fapt „a inventa, a scorni, a face să creadă ca fiind existent ceva (o anunmită stare, o situație, o
întâmplare, un lucru, o persoană etc.) care în realitate nu există” 23.Dimpotrivă, a prezenta o
faptă adevărată ca mincinoasă se referă la „a ascunde adevărul, a disimula, aface să se creadă
că nu există ceva care în realitate există”24.
În oricare dintre cele două ipostaze ale elementului material, prezentate mai sus, ceea
ce relatează făptuitorul nu corespunde realității.
Varianta tipică a acestei infracțiuni incriminată în alin.(1), reglementează un element
material alcătuit dintr-o simplă viclenie care conduce la inducerea în eroare a victimei.
Efectele acestei acțiuni pot fi intensificate prin mijloace materiale sau morale care, fără a fi
frauduloase, conduc la atingerea scopului urmărit de făptuitor într-un mod mult mai profund.

21
A se vedea M. Udroiu, op.cit., p.48.
22
A se vedea Sergiu Bogdan, Drept penal. Partea specială, ediția a III-a, Ed. Universul juridic, București, 2009,
p. 259.
23
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op. cit., p. 496.
24
Ibidem

17
 Elementul material al infracțiunii de înșelăciune se poate realiza prin orice mijloace
apte de a induce victima în eroare, de a o amăgi și de a-i creea o falsă reprezentare a realității.
Câteva dintre aceste mijloace sunt: susținerile verbale ori scrise, înscenările, afirmațiile.
În practică s-a ridicat problema dacă simpla minciună ori tăcere pot constitui veritabile
moduri de inducere în eroare. S-a conturat opinia conform căreia acestea pot forma elementul
material al înșelăciunii dacă se produc în contextul unor împrejurări ce le conferă aparența de
veridicitate, de concordanță cu realitatea25. În aceste situații, organul judiciar este cel care
apreciază dacă acțiunea făptuitorului reprezintă elementul material al infracțiunii de
înșelăciune, în funcție de contextul în care a fost întreprinsă, de gradul de cultură și de
experiența celui căruia îi este adresată.
Reglementarea anterioară prevedea la alin.(3) al art. 215 infracțiunea de înșelăciune în
convenție26. În Codul penal actual această modalitate a înșelăciunii nu mai reprezintă o
variantă asimilată, ceea ce nu trebuie să conducă la ideea dezincriminării acestei fapte pentru
că va intra sub incidența variantei simple.
Nu vom fi în fața infracțiunii de înșelăciune în cazul unei executari necorespunzătoare
a unui contract chiar dacă prin aceasta se produce o pagubă co-contractantului. În genere,
neîndeplinirea unor cauze contractuale poate constitui infracțiune de înșelăciune numai dacă în
lipsa acestora victima nu ar fi incheiat contractul și ca urmare a erorii în care s-a aflat, aceasta
a suferit o pagubă. Potențialul de inducere în eroare al acțiunii subiectului activ se apreciază în
mod suveran de către organul judiciar, însă eroarea în care se află victima trebuie să rezulte
nemijlocit din acțiunea făptuitorului.
„Nu importă dacă subiectul pasiv s-a lăsat prea usor convins; legea pedepsește acțiunea
ilicită a celor care induc pe alții în eroare cu scopul de a trage profit, tocmai pentru a apăra pe
cei imprudenți și încrezători fiindcă cei prudenți și diligenți se apără în genere, ei singuri”27.
De asemenea, s-a pus problema în ce măsură eventualele elemente din viitor pot face
obiectul inducerii în eroare, ținându-se seama de faptul că unele dintre ele nu pot fi controlate
în vreun fel nici de făptuitor, nici de victimă. Potrivit practicii, s-a conturat opinia conform
căreia pentru a stabili dacă un element din viitor poate fi calificat ca fiind obiect al inducerii în
25
Idem, p. 497.
26
A se vedea art 215 alin.(3) vechiul Cod penal: Inducerea sau menținerea în eroare a unei persoane cu prilejul
încheierii sau executării unui contract, săvârșită în așa fel încât, fără această eroare, cel înșelat nu ar fi încheiat
sau executat contractul în condițiile stipulate, se sancționează cu pedeapsa prevăzută în alineatele precedente,
după distincțiile acolo arătate.
27
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op. cit., p. 497.

18
eroare se va ține seama, în primul rând de „caracteristica acestuia de a putea fi verificat, dintr-
o perspectivă obiectivă”28.
Pentru a înțelege mai bine ideea expusă anterior vom exemplifica două ipoteze
relevante: situația în care victima investește în firma unei persoane la insistențele acesteia din
urmă, convingând-o că se va bucura de o creștere pe piața bursieră întrucât cererea pentru
produsele comercializate de această firmă este într-o continuă creștere pe piață. Chiar dacă
ulterior se constată că firma nu a crescut la bursă și că investitorul a suferit un prejudiciu, nu
se poate trage concluzia că suntem în prezența infracțiunii de înșelăciune întrucît evoluția unei
firme pe piața bursieră se raportează la un element subiectiv. Dimpotrivă, în situația în care
victima investește în urma prezentării unor acte contabile falsificate de reprezentanții firmei,
acte falsificate pentru a ascunde situația de faliment în care se găsește firma, se va reține
inducerea în eroare întrucât informația poate fi verificată dintr-o perspectivă obiectivă (situația
financiară a firmei poate fi verificată).
Inducerea în eroare se poate realiza și prin intermediul unei inacțiuni, în situația în care
în sarcina făptuitorului se poate stabili obligația de a acționa însă acesta nu o face.

§2. Urmarea imediată

Urmarea imediată este și ea unul dintre elementele laturii obiective ale infracțiunii și
constă în rezultatul sau în schimbarea care se produce în lumea exterioară prin săvârșirea
infracțiunii. În cazul infracțiunii de înșelăciune urmarea imediată este reprezentată de paguba
ce se produce în patrimoniul victimei. Dacă nu există prejudiciu material, inducerea în eroare
nu reprezintă infracțiune29.
În practică s-a conturat de asemenea opinia potrivit căreia specificul acestei infracțiuni
este dat de faptul că urmarea oimediată este dublu condiționată, atât de producerea unei
pagube, cât și de rezultatul inducerii în eroare. „Fapta care nu este susceptibilă de a produce
vreunul dintre aceste rezultate nu realizează tipicitatea, nu este prevăzută de legea penală în
sensul art. 16 alin.(1) lit. b) Cod procedură penală”30.

28
A se vedea Sergiu Bogdan, op. cit., p. 261.
29
A se vedea V. Cioclei, op. cit., p.127.
30
A se vedea V. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul
Penal, Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck.

19
 Va constitui tentativă la înșelăciune fapta de prezentare mincinoasă a realității,
susceptibilă de a produce ambele rezultate, dar care, în concret fie nu a dus la inducerea în
eroare31, fie nu a dus la producerea unei pagube. Nu echivalează cu lipsa unui element
constitutiv împrejurarea că acțiunea de inducere în eroare poate fi ușor descoperită și nici
înlăturarea ulterioară a prejudiciului nu conduce la concluzia lipsei pagubei32.
Infracțiunea de înșelăciune este o infracțiune de rezultat 33, astfel încât acțiunea de
inducere în eroare nu ar putea avea ca urmare crearea unei stări contrare celei existente
anterior34, acesta fiind un rezultat ce caracterizează infracțiunile de pericol.

§3.Raportul de cauzalitate
Legătura de cauzalitate existentă între elementul material al infracțiunii, respectiv
inducerea în eroare a victimei constând în producerea unei pagube în patrimoniul persoanei
vătămate este necesar a fi dovedită.
Asemănător infracțiunii de furt, folosul material obținut de făptuitor în urma săvârșirii
înșelăciunii este unul necuvenit. În consecință, pe lângă dovedirea acțiunii de inducere în
eroare, este imperios necesară și dovedirea carcaterului injust al folosului material obținut.
Pentru existența raportului de cauzalitate, elementul material trebuie sa aibă
aptitudinea reală, nu presupusă, de a produce o pagubă.

Secțiunea 6 – LATURA SUBIECTIVĂ

§1. Forma de vinovăție

Sub aspect subiectiv, infracțiunea de înșelăciune se comite cu forma de vinovăție a
intenției calificată prin scopul obținerii unui folos injust pentru autor sau, prin intermediul
faptei sale, pentru oricine altcineva. După o analiză amănunțită a doctrinei de specialitate, am
constat că s-au conturat opinii diferite cu privire la forma de vinovăție incidentă în cazul
acestei fapte. Pe de o parte, s-a exprimat părerea potrivit căreia fapta se poate săvârși în oricare

31
A se vedea CSJ, Secția Penală, decizia nr. 3841/2001, în Dreptul nr. 2/2003, p. 257.
32
A se vedea CSJ, Secția Penală, decizia nr. 3713/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p.169.
33
A se vedea CA Ploiești, decizia penală nr. 7555/2008.
34
A se vedea C-tin Mitrache, C. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, ed. a VIII-a, Ed. Universul
Juridic, București, 2010, p.131.

20
dintre cele două modalități ale intenției, definite prin art. 16 alin (3) lit. a), b) 35, iar pe de altă
parte există și punctul de vedere potrivit căruia înșelăciunea nu se poate săvârși decât cu
intenție directă, neexistând posibilitatea reținerii infracțiunii de înșelăciune săvârșită cu
intenție indirectă.
Considerăm că cea de-a doua opinie se bucură de o argumentare mai solidă și totodată
de o susținere transpusă în exemple concrete și relevante. În cazul săvârșirii infracțiunii de
înșelăciune prin intenție indirectă, este greu de imaginat o situație în care făptuitorul prevede
rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui. De accea, ne
raliem opiniei potrivit căreia intenția nu poate fi decât directă în cazul săvîârșirii faptei de
înșelăciune36. Același autor exprimă o nuanțare în cazul infracțiunii de furt, infracțiune
săvârșită de asemenea cu intenție directă calificată prin scop – „urmarea imediată a infracțiunii
de furt este reprezentată de un rezultat, respectiv de schimbarea stării de fapt a bunului prin
scoaterea acestuia din sfera de stăpânire a unei persoane. Din moment ce se cere ca luarea
bunului să se facă în scopul însușirii pe nedrept, este logic să fie necesar să se urmărească
deposedarea unei persoane de bunul respectiv, altfel spus, schimbarea stării de fapt a bunului
este urmărită în mod inevitabil”37. Opinăm că acest raționament își găsește aplicabilitatea și în
cazul infracțiunii de înșelăciune, cu diferența că scopul urmărit de faptuitor este de a obține
pentru sine sau pentru altul un folos patrimonial injust, astfel cum este prevăzut de norma
incriminatoare.
Prin urmare, infracțiunea de înșelăciune se poate comite numai cu vinovăție sub forma
intenției directe deoarece escrocul își dă seama că acțiunea sa de inducere în eroare va avea ca
rezultat o falsă reprezentare a realității în mintea persoanei amăgite, cu alte cuvinte prevede
rezultatul faptei sale, urmărind în același timp producerea lui.

§2. Scopul
Element al laturii subiective a unei infracțiuni, scopul reprezintă obiectivul urmărit de
făptuitor prin săvârșirea faptei prevăzute de legea penală. Uneori, acesta este prevăzut ca
element ce intră în conținutul unei infracțiuni, ca o condiție pentru reținerea faptei, așa cum se
35
A se vedea art. 16 alin. (3) Cod penal: Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul: a) prevede rezultatul
faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte; b) prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l
urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
36
A se vedea V. Cioclei, op. cit., p.127.
37
A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 23.

21
întâmplă și în cazul infracțiunii de înșelăciune, însă există situații în care el reprezintă un
element circumstanțial (ex:omorul calificat săvârșit din interes material).
Pe lângă cerințele expuse mai sus, în subsecțiunea 1, textul de lege incriminator (art.
244 Cod penal) stabilește că, în mod necesar, acțiunea ce formează elementul material al
infracțiunii să se realizeze în scopul obținerii unui folos patrimonial injust pentru sine ori
pentru altul. Prin acest scop urmărit de făptuitor se atribuie intenției caracterul calificat prin
scop.
Scopul trebuie să se refere la un folos patrimonial, adică la un avantaj pecuniar pentru
escroc și, în același timp, trebuie să regăsim caracterul injust al folosului, în sensul obținerii lui
fără drept. Nu vom fi în prezența unei infracțiuni de înșelăciune comisă, sub aspect subiectiv
cu intenție calificată prin scop, în situația în care inducerea în eroare se realizează în scopul
obținerii unui folos material în mod just. Altfel, ori de câte ori o reclamă comercială
exagerează în privința efectelor și calităților unor produse ne-am găsi în fața unei infracțiuni
de înșelăciune. Evident, dacă limitele legale ale dreptului de a face reclamă unui produs sunt
depășite, vom putea reține această faptă38 .
Persoana în sarcinacăreia s-a reținut comiterea infracțiunii de înșelăciune nu s-ar putea
prevala de o oarecare culpă în săvârșirea faptei întrucât nu există compatibilitate între
elementele infracțiunii de înșelăciune și cele ale vinovăției sub forma culpei. În consecință,
săvârșirea infracțiunii de înșelăciune din culpă nu este posibilă.

§3. Mobilul
În ceea ce privește mobilul infracțiunii, adică impulsul psihic care l-a determinat pe
făptuitor să comită infracțiunea, acesta nu are nicio relevanță.

Secțiunea 7 – FORMELE INFRACȚIUNII

§1. Actele preparatorii

Actele preparatorii reprezintă activitățile prin care se pregătește realizarea hotărârii de
a săvârși o infracțiune. Legea penală română nu pedepsește actele preparatorii decât în cazul
unor infracțiuni grave când sunt asimilate cu tentativa. În alte cazuri, actele preparatorii sunt

38
A se vedea S. Bogdan, op.cit., p. 263.

22
incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare. Ne vom afla în fața unor acte preparatorii în cazul
în care, pentru săvârșirea infracțiunii, făptuitorul realizează o activitate de procurare a unor
instrumente, a unor mijloace ori chiar de cunoaștere a împrejurărilor necesare pentru atingerea
scopului dorit. Actul de pregătire al infracțiunii presupune o manifestare de durată pentru că
numai în acest fel între rezoluția infracțională și momentul săvârșirii propriu-zise a infracțiunii
este posibilă interpunerea unei perioade de timp suplimentare, perioadă necesară realizării
actelor preparatorii.
În cazul infracțiunii de înșelăciune, actele de pregătire sunt posibile însă nu sunt
incriminate39. Anterior punerii în executare a acțiunii de inducere în eroare, făptuitorul poate
realiza atât acte de pregătire materială, cât și acte de pregătire morală. Primele constau în
„pregătirea materială pentru săvârșirea infracțiunii, precum: procurarea de instrumente, de
mijloace, în adaptarea acestora pentru comiterea infracțiunii” 40, în timp ce actele de pregătire
morală se realizează prin „culegerea de date, informații cu privire la locul și timpul în care
urmează să se săvârșească infracțiunea, în atragerea de complici”41

§2. Tentativa
Tentativa infracțiunii de înșelăciune a fost incriminată potrivit vechii reglementări și
continuă sa fie pedepsită și după intrarea în vigoare a noului Cod penal prin art. 248 al
acestuia. Așa cum este prevăzut de art. 32 Cod penal, tentativa constă în punerea în executare
a intenției de a săvârși infracțiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu și-a produs
efectul. Totuși, dacă imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința modului cum a
fost concepută executarea, nu ne vom afla în prezența unei tentative. În cazul infracțiunii de
înșelăciune, există tentativă atunci când acțiunea de inducere în eroare cu scopul de a obține
un folos patrimonial injust s-a pus în executare, dar rezultatul nu se poate produce pentru că
activitatea infracțională este întreruptă. De asemenea, se va reține tentativa la înșelăciune și în
situația în care deși executarea a fost dusă la sfârșit, rezultatul, adică paguba, totuși nu se
produce.
În practică s-a opinat în sensul că nu există tentativă în cazul unui fals evident care nu
are aptitudinea de a induce în eroare persoanele ce au obligația de a verifica veridicitatea sa.
„Fapta unei persoane de a prezenta drept câștigător un bilet „loto”, ale cărui cifre au fost
39
A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H.Beck, ediția 3 p. 270.
40
A se vedea C-tin. Mitrache, C. Mitrache, op.cit., p.236.
41
Ibidem.

23
modificate în așa fel încât falsul apare evident, nu constituie tentativă la infracțiunea de
înșelăciune în paguba patrimoniul public, deoarece biletul, fiind alterat în asemenea mod , era
absolut impropriu de a induce în eroare pe angajații care aveau îndatorirea să primească și să
verifice valabilitatea lui”42.
Se va reține tentativa la infracțiunea de îmșelăciune atunci când „după încercarea de
inducere în eroare a persoanei vătămate cu prilejul încheierii unui contract comercial, aceasta
își dă seama că i-au fost prezentate drept adevărate fapte mincinoase și sesisează organele de
poliție înainte de livrarea mărfii […]. Împrejurarea că organul de cercetare penală, în vederea
descoperii și dovedirii infracțiunii, a luat măsura ca marfa să fie livrată sub supravegherea
acoperită a poliției, nu constituie un act de executare a contractului, cauzator de pagubă pentru
persoana vătămată și, ca atare, nu atribuie faptei carcaterul unei infracțiuni de înșelăciune
consumată”43 .De asemenea, s-a reţinut doar o tentativă la înşelăciune în următoarea speţă:
„Inculpaţii, în scopul de a primi foloase de la S.M., s-au decis să liciteze formal şi să se
comporte la licitaţie convenabil faţă de S.M. astfel încât să nu urce preţul bunurilor supuse
licitaţiei la o diferenţă semnificativă faţă de preţul de pornire. În consecinţă, se constată că a
existat o înţelegere între inculpaţi şi martor, în aşa fel încât proprietarul vânzător al bunurilor,
E.M. Cavnic, să obţină un preţ cât mai mic în favoarea lui S.M. Prin aceasta s-ar fi ajuns la o
licitaţie trucată, de natură să o deturneze de la scopul ei firesc şi să menţină redus preţul
bunurilor scoase de proprietar la vânzare, în paguba acestuia. Or, aceste fapte reprezintă o
punere în executare a hotărârii de a induce în eroare E.M. Cavnic, în scopul de a obţine pentru
inculpaţi şi S.M. foloase materiale injuste, cu consecinţe păgubitoare pentru organizatoarea
licitaţiei, consecinţe care nu s-au produs datorită intervenţiei organelor de cercetare penală.
Faptele săvârşite constituie, deci, tentativă la infracţiunea de înşelăciune prevăzută în art. 20
raportat la art. 215 alin. (1) C.pen., sens în care recursul inculpaţilor a fost admis”44

§3. Consumarea
Infracțiunea de înșelăciune se consumă la momentul prodcucerii unui prejudiciu, unei
pagube în patrimoniul subiectului pasiv. Există opinii în doctrină potrivit cărora infracțiunea

42
A se vedea Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr 2687/1969, în Repertoriu 1969 – 1975, p. 253.
43
A se vedea C.S.J., secția penală, Decizia nr. 3841/2001, în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de decizii pe anul
2001, www.legalis.ro, vizitat la 03 februarie 2016 .
44
A se vedea C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2708/2002, www.legalis.ro, vizitat la 03 februarie 2016.

24
se consumă în momentul inducerii în eroare a persoanei vătămate, opinii pe care le vedem
eronate. Principalul argument în acest sens ar fi că în cazul în care persoana păgubită (titularul
patrimoniului) și victima inducerii în eroare nu sunt una și aceeași persoană, vor exista atât un
subiect pasiv principal cât și un subiect pasiv secundar, iar cel care va suferi un prejudiciu este
subiectul pasiv principal, deși acțiunea de inducere în eroare s-a realizat asupra persoanei
subiectului pasiv secundar. Și instanțele s-au pronunțaț în același sens: „pentru a se reține
infracțiunea de înșelăciune este necesar să se constate că o persoană a fost indusă în eroare, cu
scopul de a obține un folos material, precum și producerea unei pagube în patrimoniul
persoanei înșelate. Prin urmare, din moment acțiunile inculpatului trebuie să aibă drept rezultat
pricinuirea unei pagube materiale, acesta este momentul când se consumă infracțiunea de
înșelăciune. În speță, inculpata, gestionară la o unitate de profil alimentar, constatând că are o
lipsă în gestiune, a falsificat o factură emisă pe seama unui spital, adăugând la mărfurile real
livrate și altele pe care nu le-a livrat, transformând suma de 600 lei, preț real datorat, în 6000
lei. Factura a fost emisă la 09.11.1989 și a fost achitată la 26.11.1989. Așa fiind, rezultă că
momentul consumării infracțiunii a avut loc la 26.11.1989”45.În acelaşi sens, la nivel doctrinar,
a avut loc o amplă critică in ceea ce privește soluţia unei instanţe care a decis că infracţiunea
de înşelăciune s-a consumat la data la care au fost stabilite drepturi de pensie în cuantum
superior, adică la data emiterii deciziei de pensionare, „neavând relevanţă sub aspectul
încadrării juridice faptul că pensia urma să fie încasată lunar şi nici perioada de timp în care
inculpata urma să primească pensia, neputându-se reţine forma continuată a infracţiunii.” S-a
arătat că „înşelăciunea este consumată în momentul când acţiunea de amăgire a produs
urmarea imediată, adică a reuşit să-l determine pe cel amăgit să ia o dispoziţie patrimonială
prin care s-a creat o situaţie păgubitoare lui. Aşadar, pentru consumarea infracţiunii, urmarea
tipică trebuie să se fi realizat împreună cu cerinţa esenţială: pricinuirea pagubei. Acţiunea de
amăgire poate îmbrăca uneori forma unei activităţi infracţionale continuate. Paguba este
prezentă la fiecare act care conferă înşelăciunii forma continuată”46.

45
A se vedea C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1143/1992, în Dreptul nr.2/1993, p. 79.
46
A se vedea I. Surdescu, notă critică la decizia nr. 1570/2000 a Curtii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, în
C.A.B. 2000, p. 86.

25
 §4. Epuizarea
Fapta de înșelăciune poate avea un carcater continuat dacă subiectul activ săvârșește
acțiuni care prezintă fiecare în parte conținutul aceleiași infracțiuni cu respectarea
următoarelor condiții:
- acțiunile se realizează la diferite intervale de timp,
- în realizarea aceleiași rezoluții infracționale și
- împotriva aceluiași subiect pasiv.
Este absolut necesar ca în acest caz, paguba să fie prezentă la fiecare act care conferă
înșelăciunii forma continuată.
În această formă a infracțiunii de înșelăciune, aceasta se consideră a fi epuizată „în
momentul când ultimul act al activității infracționale a fost efectuat”47.

Secțiunea 8– VARIANTA AGRAVATĂ

Codul penal reglementează, pe lângă varianta simplă prevăzută de alin (1) al art. 244 și
o variantă agravată a infracțiunii de înșelăciune. Astfel, vom intra sub imperiul tratamentului
sancționator al variantei agravate dacă, pentru a induce în eroare subiectul pasiv, făptuitorul s-
a folosit de nume sau calități mincinoase ori de alte mijloace frauduloase. Spre deosebire de
varianta simplă a infracțiunii, în cazul căreia determinantă este abilitatea făptuitorului de a
induce victima în eroare, în cazul variantei agravate, mijlocul folosit are „aparența unui mijloc
veridic, adică a unui mijloc care în mod obișnuit inspiră încredere și înlătură orice bănuială”48.
Pentru a se reține varianta agravată a înșelăciunii un rol important îl joacă aptitudinea
mijloacelor folosite de a induce în eroare victima prin ele insele. Dacă modalitățile utilizate de
escroc îndeplinesc această condiție, suntem în prezența unor „mijloace frauduloase” și prin
urmare sub imperiul infracțiunii de înșelăciune în varianta sa agravată. Pentru a exemplifica
această situaţie, relevant este următoarea ipoteza: dacă pe făptuitor îl cheamă în realitate A,
însă el se prezintă drept B şi convinge astfel victima să îi remită o sumă de bani, apoi dispare,
această faptă nu constituie mijloc fraudulos în sensul alin. (2), pentru că nu are capacitatea de
a induce în eroare victima prin el însuşi. Dimpotrivă, dacă făptuitorul se prezintă victimei sub

47
A se vedea V. Dongoroz (coord.), op.cit., p. 500.
48
Ibidem.

26
numele unui executor judecătoresc şi se foloseşte de o legitimaţie în acest sens, se va reţine
varianta agravată. În această situaţie, el se foloseşte de o calitate mincinoasă aptă să inducă în
eroare subiectul pasiv şi să producă rezultatul socialmente periculos.
Pentru a înțelege mai bine mecanismul inducerii în eroare prin mijloace frauduloase
vom analiza în continuare, pe rând, modalitățile indicate de legiuitor în textul incriminator.
În ceea ce privește folosirea unui „nume mincinos”, nu orice deghizare a făptuitorului
sub un nume fals constituie o infracțiune de înșelăciune în variantă agravată, ci numai
întrebuințarea unui nume care poate asigura succesul unei induceri în eroare.
„Calitățile mincinoase” reprezintă atributele pe care escrocul și le arogă pentru a-și
înșela victima, calități care în mod obișnuit inspiră incredere pentru cel căruia i se adresează.
Este vorba de „acele caracteristici sau atribuții specifice ale unei persoane, legate de gradul de
rudenie, profesie funcție etc., apte să asigure și să favorizeze inducerea în eroare a victimei”49.
Legiuitorul indică aceste modalități prin termenul generic de „mijloace frauduloase”,
explicându-l printr-o enumerare exemplificativă: „folosirea de nume mincinoase sau calități
mincinoase ori alte mijloace frauduloase”. Prin „alte mijloace frauduloase” înțelegem orice
procedee folosite de făptuitor în activitatea de săvârșire a înșelăciunii care prin ele însele au
aptitudinea de a crește gradul de credibilitate al acțiunii infracționale.
În practică, s-a statuat că suntem în prezența înșelăciunii în variantă agravată în
următoarea ipoteză: „ Atribuindu-și mincinos calitatea de reprezentant al unei firme reale ce se
ocupa cu plasarea forței de muncă în străinătate, pentru înșelarea unor persoane care i-au dat
bani pentru obținerea de contracte de muncă și a vizelor necesare, inculpatul a săvârșit
infracțiunea de înșelăciune calificată prevăzută în art. 215 alin. (2) C. pen.” 50. În același sens s-
a statuat și într-o altă speță: „ Fapta inculpatului care, convenind cu persoana vătămată să-i
procure de la vânzătorul unui magazin o pereche de pantofi cu suma de 800 lei și primind de la
aceasta suma de mai sus, a pus-o într-un plic pregătit dinainte, după care, pretextând că nu a
putut dobândi pantofii, a înmânat persoanei vătămate un plic asemănător în care pusese, în loc
de bani, câteva bucăți de hârtie de ziar de mărimea bancnotelor, constituie infracțiunea
prevăzută în art. 215 alin. (2) C. pen.”51.

49
A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 130.
50
A se vedea C.S.J., Secția penală, decizia nr. 526/2000, www.legalis.ro, vizitat la 05 februarie 2016 .
51
A se vedea T.M.B., Secția penală, decizia nr. 491/1990, în C.P.J.P., 1990, p. 93.

27
 În doctrină s-a stabilit că pe lângă cele două mijloace frauduloase prevăzute expres de
legea penală (folosirea de nume sau de calități mincinoase) există și alte modalități, procedee
de inducere în eroare cum ar fi: „folosirea unui înscris fals, uzurparea de calități oficiale,
portul nelegal de uniforme, falsul în declarații făcut în scopul obținerii unor drepturi,
exercitarea fără drept a unei profesii și altele”52.
În alin. (2) al art. 244 Cod penal este preăzut faptul că se vor aplica regulile privind
concursul de infracțiuni dacă mijlocul fraudulos folosit constituie prin el însuși o infracțiune.
Din dorința de a evita divergențele doctrinare și conturarea unei practici judiciare neunitare,
legiuitorul român a prevăzut în mod expres această soluție. Chiar și în lipsa unui text legal
expres, soluția ar fi fost aceeași, reținerea unității legale sub forma infracțiunii complexe
nefiind posibilă întrucât caracterul nedeterminat al infracțiunii absorbite determină
imposibilitatea de a stabili care este infracțiunea absorbită de textul legal53.
Ca urmare a abrogării variantei agravate a infracțiunii de înșelăciune prin emitere de
cecuri fără acoperire reglementată de art. 215 alin. (4) Cod penal anterior, infracțiunea de
înșelăciune săvârșită în acest mod va intra în concurs cu infracțiunea de emitere a unui cec fără
acoperire prevăzută de art. 84, pct. 2 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

CAPITOLUL III. SANCȚIUNE ȘI ASPECTE PROCESUALE

Secțiunea 1 – TRATAMENT SANCȚIONATOR

Așa cum prevede Codul penal, infracțiunea de înșelăciune se pedepsește cu închisoarea

de la 6 luni la 3 ani, în cazul variantei simple și cu închisoarea de la unu la 5 ani pentru
săvârșirea acesteia în varianta agravată.

52
A se vedea T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ediația 6, Ed. Hamangiu, 2012, p.217.
53
A se vedea S. Bogdan, op.cit., p. 204.

28
 Sub aspectul tratamentului sancționator, infracțiunea de înșelăciune se află printre
infracțiunile cărora Codul penal actual le-a stabilit o pedeapsă având limite cu mult mai
scăzute față de vechea reglementare. În acest sens, precizăm că vechiul Cod penal stabilea că o
astfel de faptă, în forma ei simplă, va fi pedepsită cu inchisoarea de la 6 luni la 12 ani, iar
înșelăciunea care a avut consecințe deosebit de grave cu închisoarea de la 10 la 20 de ani și
interzicerea unor drepturi.
Este ușor de observat că legiuitorul Codului penal actual a stabilit în cazul înșelăciunii
limite de pedeapsă cu mult mai mici față de cele prevăzute în vechiul Cod penal. Considerăm
ca adoptarea unui regim sancționator mai blând a avut drept scop o protejare a făptuitorilor
adaptată relațiilor sociale existente în societatea modernă, care să pună accent pe reabilitare,
corectare și reintegrare și mai puțin pe pedepsirea în sine. În același timp, pentru a consolida
imaginea actuală asupra înșelăciunii de faptă cu un grad redus de pericol social, alin. (3) al art.
244 Cod penal a prevăzut faptul că împăcarea părților înlătură răspunderea penală. Din acest
punct de vedere există o similitudine cu acele infracțiuni pentru care punerea în mișcare a
acțiunii penală este condiționată de introducerea unei plângeri prealabile, în sensul că
retragerea plângerii reprezintă tot o formă de împăcare a părților având același efect, respectiv
stingerea acțiunii penale.
Pe lângă stabilirea unor limite de pedeapsă mai mici, noul Cod penal este considerat a
fi o lege mai blândă decât Codul penal anterior și prin reglementarea unor noi instituții precum
amânarea aplicării pedepsei sau al renunțării la aplicarea pedepsei. Toate aceste noi măsuri
sunt deosebit de importante pentru protejarea intereselor și drepturilor fundamentale ale
societății.

Secțiunea 2 – ASPECTE PROCESUALE

În cazul infracțiunii de înșelăciune, acțiunea penală se pune în mișcare din oficiu.

Pentru conturarea cadrului procesual se vor aplica regulile de drept comun. Astfel, urmărirea
penală este efectuată de organele de cercetare penală ale poliției judiciare sub conducerea și
supravegherea procurorului. Atunci când consideră necesară intervenția sa personală,

29
procurorul poate face „orice act de urmărire penală în cauzele pe care le conduce și le
supraveghează”, așa cum prevede art. 56 alin. (2) Cod procedura penală54.
Sub aspectul competenței, urmărirea penală va fi condusă și supravegheată ori chiar
efectuată de procurorul de la parchetul corespunzător instanței care, potrivit legii, judecă în
primă instanță cauza. În acest sens, precizăm că judecătoria, ca și în vechiul Cod de procedură
penală, are plenitudine de competență, judecând în primă instanță toate infracțiunile care nu au
fost date prin lege în competența altor instanțe. Prin urmare, infracțiunea de înșelăciune atât în
varianta ei simplă, cât și în varianta sa agravată, intră pe tărâmul competenței materiale a
judecătoriei spre deosebire de reglementarea anterioară care stabilea competența materială a
tribunalului în cazul variantei agravate de la art. 215 alin. (5) („înșelăciunea care avut ca
urmare producerea unei consecințe deosebit de grave”). Trebuie totuși menționat că, dacă
înșelăciunea este comisă de un grup infracțional organizat și produce o pagubă mai mare de
500.000 euro, competența de urmărire penală revine structurii specializate DIICOT (Direcția
de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism).
În ceea ce privește competența teritorială, sunt incidente regulile stabilite de art. 41
Cod procedura penală. Astfel, instanța competentă să judece infracțiunea de înșelăciune în
primă instantă este determinată, în ordine de:
- locul săvârșirii infracțiunii;
- locul în care a fost surprins suspectul sau inculpatul;
- locuința suspectului sau inculpatului persoană fizică ori după caz, sediul inculpatului
persoană juridică, la momentul la care a săvârșit fapta;
- locuința sau, după caz, sediul persoanei vătămate.
Relevant sub aspect procesual, considerăm că este și termenul de prescripție al
răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, ceea ce reprezintă încă o
schimbare față de vechea reglementare. Potrivit Codului penal actual, acesta este de 5 ani,
astfel încât la ora actuală, faptele de înșelăciune comise cu mai mult de 5 ani în urmă și în
legătură cu care nu s-a îndeplinit niciun act de procedură, nu mai pot fi pedepsite penal.
Cu privire la administrarea probelor, în cazurile de înșelăciune sunt întreprinse
activități precum ascultarea părții vătămate, efectuarea percheziției, verificarea și ridicarea de
înscrisuri, dispunerea constatărilor tehnico-științifice și a expertizelor, ascultarea martorilor,
54
A se vedea art.56 alin. (2) Cod procedură penală: Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în
cauzele pe care le conduce și le supraveghează.

30
suspecților sau inculpaților, efectuarea de flagrante. De asemenea, pot fi luate măsuri
asigurătorii în vederea recuperării pagubelor produse prin săvârșirea infracțiunii.

CAPITOLUL IV. INFRACȚIUNEA DE ÎNȘELĂCIUNE ȘI ALTE

INFRACȚIUNI DIN CODUL PENAL

Secțiunea 1 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE

INFRACȚIUNEA DE ABUZ DE ÎNCREDERE
În cazul infracțiunii de abuz de încredere55, așa cum reiese și din textul incriminator,
bunul mobil se află în posesia făptuitorului, în urma încredințării lui „în baza unui titlu și cu un
anumit scop”. Este ușor de înțeles că pentru a săvârși infracțiunea de abuz de încredere, este
nevoie ca predarea bunului să se realizeze prin intermediul unei încrederi acordate în mod
licit, iar nu ajutorul uneia obținute în mod fraudulos56.

55
A se vedea art. 238 C. pen.:(1) Însușirea, dispunerea sau folosirea, pe nedrept, a unui bun mobil al altuia, de
către cel căruia i-a fost încredințat în baza unui titlu și cu un anumit scop, ori refuzul de a-l restitui se pedepsește
cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (2) Acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a
persoanei vătămate.
56
A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, p. 268.

31
 Elementul material al infracțiunii de abuz de încredere este prevăzut de legiuitor în
formă alternativă. Astfel, pe lângă însușirea, dispunerea sau folosirea pe nedrept a unui bun
mobil al altuia, abuzul de încredere se va reține și în cazul refuzului de a restitui bunul acordat
cu un anumit scop. Elementul esențial de diferențiere între cele două infracțiuni este
reprezentat de modul prin care făptuitorul ajunge în posesia bunului. În consecință,
„nerestituirea unui bun predat ca urmare a inducerii în eroare va constitui ifnracțiunea de
înșelăciune, iar nucea de abuz de încredere”57.
Spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune, în cazul celei de abuz de încredere, alin.
(2) al art. 238 Cod penal precizează că acțiunea penală va fi pusă în mișcare la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate. În acest sens, în practică s-a reținut că „fapta inculpatului de a
primi de la partea vătămată o suma de 1 milion lei pentru a o schimba în valută, pretinzând că
are cunoștințe la o bancă din municipiul Botoșani și apoi de a dispărea cu banii pe ușa din
spate a unui birou notarial, unde susținea că are de completat un act, reprezintă infracșiunea de
înșelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (1) Cod penal, nu infracțiunea de abuz de încredere”58.

Secțiunea 2 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE DE

INFRACȚIUNEA DE FURT
Spre deosebire de infracțiunea de înșelăciune, în cazul căreia persoana vătămată pierde
proprietatea, posesia sau detenția bunului prin transmiterea acestuia către infractor, ca urmare
a unei acțiuni de inducere în eroare, în ceea ce privește infracțiunea de furt59, infractorul ia un
bun din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul acestuia60.
Infracțiunea de furt se săvârșește de subiectul activ cu scopul de a-și însuși bunul furat
pe nedrept. Pentru atingerea acestui deziderat, operează atât o deposedare, cât și o
împosedare61. Se observă deci, că diferențele dintre cele două infracțiuni apar la nivelul laturii
obiective. Astfel, în timp ce elementul material al furtului presupune mai întâi scoaterea din

57
Ibidem.
58
A se vedea C.A Suceava, decizia nr. 19 din 27 ian. 1997, în Curtea de Apel Suceava, Buletinul jurisprudenței.
Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998, București, Ed. Lumina Lex, 1999, p. 90-92.
59
A se vedea art. 228 C. pen.: (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenția altuia, fără consimțământul
acestuia, în scopu de și-l însuși pe nedrept, se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau cu amenda. (2)
Fapta constituie furt și dacă bunul aparține în întregime sau în parte făptuitorului, dar în momentul săvârșirii, acel
bun se găsea în posesia sau detenția legitimă a altei persoane. (3) Se consideră bunuri mobile și înscrisurile,
energia electrică, precum și orice alt fel de energie care are valoare economică.
60
A se vedea M. Udroiu, Drept penal. Partea specială, op. cit., p. 268.
61
Ibidem.

32
sfera de stăpânire fizică a posesorului sau detentorului și ulterior, introducerea bunului mobil
în sfera de stăpânire a făptuitorului, în cazul înșelăciunii, deposedarea are loc cu
consimțământul celui indus în eroare, acțiune păgubitoare pentru patrimoniul său62.
În practică, delimitarea celor două infracțiuni s-a dovedit a fi motivul unor numeroase
ezitări. Cu toate acestea, unele isntanțe au decis, în mod corect, că trebuie reținută infracțiunea
de furt și nu cea de înșelăciune în următoarele cazuri:
- fapta inculpatului de a fugi cu bunul după ce a primit prețul acestuia, bun pe care urma
să îl remită pe loc cumpărătorului63;
- fapta inculpatului de a fugi cu bunul după ce l-a cerut de la deținător spre a-l vedea64;
- fapta inculpatului de a sustrage, fără a fi observat, mai multe bancnote, cu ocazia
efectuării unui schimb purtat asupra unei sume în lei sau în valută, sau de a substitui, profitând
de neatenția vănzătorului, o brățară de aur cu o brățară din metal galben, aflată asupra sa, pe
care a remis-o acestuia, părăsind apoi magazinul65.
În situația în care victima încredințează telefonul mobil făptuitorului, sub pretextul ca
acesta din urmă a dorit să analizeze caracteristicile bunului, întrucât intenționa să îl cumpere
ne aflăm în prezența unei infracțiuni de furt, iar nu de înșelăciune, așa cum am arătat mai sus.
Încredințând telefonul făptuitorului spre verificare, victima nu a renunțat la posesie sau
detenție, ci doar a operat schimbarea temporară a poziției bunului, fără ca acest lucru să
conducă la ideea că bunul a trecut în stăpânirea acestuia. Aici, paguba nu s-a produs ca o
consecință directă a amăgirii și nu a provenit din vreun act de dispoziție al victimei, ci a fost
urmarea acțiunii ilicite a inculpatului de a lua pentru sine lucrul altuia aflat în mod precar în
mâna sa66. Suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină potrivit căreia „încredințarea unui
bun mobil spre vedere și verificarea funcționării acestuia nu echivalează cu o renunțare la
posesia sau detenția lui, iar luarea pentru sine a lucrului altuia aflat precar în mâna sa creează o
posesie frauduloasă, care, în lipsa consimțământului victimei, referitor la însușirea lucrului și
nu la altceva, constituie infracțiunea furt, și nu de infracțiunea de înșelăciune”67.

62
A se vedea I. Lascu, Înșelăciune, furt. Criterii de diferențiere, în Revista de Drept penal nr. 1/2004, p. 137.
63
A se vedea V. Cioclei, op. cit., p. 124.
64
A se vedea Jud. Tg-Jiu, sentința penală nr. 1184/1975.
65
A se vedea Gh. Mateuț, Unele aspecte teoretice și practice privind ifnracțiunea de înșelăciune, în Studii de drept
românesc, nr. 3-4/1999, p. 388.
66
A se vedea L. Coraș, Considerații practice și teoretice referitoare la infracțiunile de furt și înșelăciune, în
Dreptul nr.2/2001, p.155-156.
67
Idem, p.157.

33
 Secțiunea 3 – DELIMITAREA INFRACȚIUNII DE ÎNȘELĂCIUNE DE
INFRACȚIUNEA DE TRAFIC DE INFLUENȚĂ
Deși conținuturile constitutive ale acestor doua infracțiuni sunt clar delimitate prin
normele incriminatoare, în multe cazuri există confuzii cu privire la reținerea acestora. Din
acest motiv, în doctrină68 s-au stabilit câteva elemente de diferențiere între inșelăciune si
traficul de influență:
- În timp ce înșelăciunea este o infracțiune contra patrimoniului, traficul de influență 69
intră în categoria infracțiunilor de corupție.
- În cazul infracțiunii de înșelăciune, producerea unei pagube reprezintă o condiție sine
qua non pentru existența infracțiunii, intrând în conținutul constitutive al acestei fapte.
Infracțiunea de trafic de influență nu are drept condiție producerea unei pagube.
- Infracțiunii de înșelăciune nu este posibilă fără inducerea în eroare a victimei, prin
prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate. În
schimb, infracțiunea de trafic de influență poate exista și fără alterarea adevărului, în ipoteza
în care influența de care se prevalează făptuitorul este reală.
- În cazul infracțiunii de înșelăciune, persoana care dă banii sau bunurile este de bună-
credință, fiind o victimă a inducerii în eroare de către făptuitor, însă în cazul traficului de
influență cel care dă banii sau bunurile este de rea-credință, scopul urmărit fiind ca autorul să
determine pe funcționar să facă sau să nu facă, să urgenteze sau să întârzie îndeplinirea unui
act care se regăsește printre îndatoririle de serviciu ale acestuia din urmă.
În practica instanțelor de judecata, s-a reținut că există infracțiunea de trafic de
influență și nu cea de înșelăciune în cazul în care o persoană pretinde bani pentru a asigura
intrarea unui tânăr la liceu, lăsând să se creadă că are influența necesară pentru aceasta 70.
Hotărâtor pentru delimitarea celor doua infracțiuni este mijlocul folosit de făptuitor pentru
realizarea inducerii în eroare. Astfel, fapta va constitui întotdeauna înșelăciune dacă, în
68
G. Mateuț, Unele aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de înșelăciune, în Studii de drept românesc
nr. 3-4/1999.
69
A se vedea art. 291 Cod penal: (1) Pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de bani sau alte foloase,
direct sau indirect, pentru sine sau pentru altul, săvârșită de către o persoană care are influență sau lasă să se
creadă că are influență asupra unui funcționar public și care promite că îl va determina pe acesta să îndeplinească,
să nu îndeplinească, să urgenteze sau să întârzie un act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
70
Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1459/1977.

34
activtatea infracțională, subiectul activ se folosește de alte mijloace de inducere în eroare decât
prevalarea de influența pe care o are asupra unui funționar sau chiar mijlocul prevalării de
influență însă asupra unui funcționar necompetent despre care afirmă că ar avea competență să
efectueze actul și dacă s-a pricinuit o pagubă71.

CAPITOLUL V. REGLEMENTAREA ACTUALĂ A INFRACȚIUNII DE

ÎNȘELĂCIUNE ÎN CONTEXTUL UNOR ASPECTE DE DREPT
COMPARAT

Elaborarea și adoptarea noului Cod penal au reprezentat un moment crucial în evoluția

legislativă a țării noastre, depășindu-se astfel neajunsurile vechii reglementări evidențiate atât
de practică, cât și de doctrină. Deși în numeroase rânduri modificat, vechiul Cod penal 72
conținea încă lacune, inadvertențe și formulări deficitare, ceea ce a condus la o aplicare și
interpretare neunitară a legii penale cu repercursiuni asupra eficienței actului de justiție.
Așadar, în contextul acestor realități, adoptarea unui nou cadru legislativ în materie penală s-a
dovedit a fi necesară pentru a se ajunge la o modificare structurală a reglementării penale
române.
Prin elaborarea Codului penal actual s-a urmărit atât menținerea tradiției legislative
penale române, cât și adaptarea acesteia la sistemele juridice de referință din dreptul penal
european. Deși la nivel european cea mai mare influnță aparține spațiului german și italian,
membrii comisiei pentru elaborarea noului Cod penal nu au ignorat soluțiile legislative

71
G. Mateuț, loc. cit., p.390.
72
Legea nr. 15 din 21 iunie 1968.

35
adoptate de alte sisteme europene, cum ar fi dreptul francez, belgian, olandez sau chiar cel al
unora dintre țările scandinave.
Dată fiind importanța relațiilor sociale referitoare la patrimoniu, de a căror bună
desfășurare depinde atât satisfacerea cerințelor curente ale unei persoane, cât și dezvoltarea
continuă a societății, toate legislațiile moderne reglementează de o manieră amplă faptele ce
lezează aceste relații.
Legiuitorul român a sistematizat normele de incriminare a faptelor contra
patrimoniului în cinci capitole, ținând seama de situațiile de fapt în care se pot găsi bunurile ca
entități patrimoniale, cât şi de natura acțiunilor ilicite prin care se săvârșesc infracțiunile :
Capitolul I-Furtul, Capitolul II-Tâlhăria şi pirateria, Capitolul III-Infracțiuni contra
patrimoniului prin nesocotirea încrederii, Capitolul IV-Fraudele comise prin sisteme
informatice şi mijloace de plată electronice, Capitolul V-Distrugerea şi tulburarea de posesie.
Soluția clasificării infracțiunilor contra patrimoniului în mai multe categorii nu reprezintă o
premieră în sistemul de drept român, aceasta întâlnindu-se și în alte țări membre ale Uniunii
Europene, cum ar fi Franța, Italia, Germania sau Spania.
Spre deosebire de clasificarea realizată la nivelul sistemului nostru de drept, Codul
penal italian deosebește infracțiunile contra patrimoniului după modul de săvârșire a faptelor –
prin violență sau înșelăciune. Astfel, legiuitorul italian a prevăzut 2 capitole: „delicte contra
patrimoniului prin violență împotriva bunurilor sau persoanelor" şi „delicte împotriva
patrimoniului prin înşelăciune”, clasificare preluată de la juriștii Evului Mediu și devenită
tradițională73. Capitolul II intitulat „delicte împotriva patrimoniului prin înşelăciune" din Titlul
XIII al Codului penal italian include următoarele fapte: înşelăciunea (art. 640); înşelăciunea
calificată pentru obținerea de alocații publice (art. 640 bis); înşelăciune informatică (art. 640
ter); insolvabilitatea frauduloasă (art. 641); distrugerea frauduloasă a bunului propriu şi
mutilarea frauduloasă a propriei persoane în scopul obținerii prețului unei asigurări (art. 642);
înşelăciunea asupra persoanelor incapabile (art. 643); camătă (art. 644); camătă improprie (art.
644 bis); frauda de emigrație (art. 645); abuzul de încredere (art. 646); însuşirea bunurilor
pierdute sau ajunse din greşeală sau caz fortuit la făptuitor (art. 647); tăinuirea (art. 648);

73
George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în Revista de drept penal nr. 2/2001, p.
125.

36
spălarea banilor (art. 648 bis) şi folosirea banilor, bunurilor sau foloaselor de proveniență
ilicită (art. 648 ter)74.
Potrivit art. 640 din Codul penal italian, înşelăciunea este reprezentată de fapta aceluia
care prin diferite manopere frauduloase induce pe altul în eroare pentru a-şi procura lui sau
altuia un profit injust, producând o daună altei persoane.Doctrina italianăsubliniază că tendinţa
legislaţiei moderne este de a apropia înşelăciunea din materie penală de cea cu relevanță
civilă, ale cărei condiţii de existenţă ar fi mai uşor de întrunit. Instanțele italiene rețin
infracțiunea de înșelăciune în cazul oricăror acțiuni de inducere în eroare, fiind suficientă în
acest sens o miciună bazată pe argumente adecvate. Nu este însă suficientă o simplă tăcere și
nici o miciună însoțită de argumente care nu sunt apte de a induce în eroare75.
În ceea ce privește modul de reglementare adoptat de Codul penal francez, acesta
incriminează faptele contra patrimoniului în Cartea a III-a „Crime şi delicte contra bunurilor”,
care cuprinde două titluri: Titlul I - „Însuşirea frauduloasă de bunuri" şi titlul II - „Alte atingeri
aduse bunurilor", fiecare structurate în 4 capitole: infractiunea de înşelăciune este incriminată
în primul titlu (art. 313-1 - art. 312-2), și este urmată de alte infracțiunile înrudite cu acesta
(art. 312-5 - art. 312-6-1).
Precizăm că din perspectiva legii penale franceze, infracțiunea de înşelăciune
(escroquerie) se comite de acela care, fie prin folosirea unui nume fals sau a unei calități false,
fie abuzând de o calitate adevărată, fie prin folosirea de manopere frauduloase, înşeală o
persoană fizică sau juridică determinând-o ca, în prejudiciul său ori a unui terț, să remită bani,
valori sau un bun, să-i presteze un serviciu sau să consimtă la un act referitor la o obligație sau
o descărcare. În viziunea doctrinei franceze, art. 313 din noul Cod penal care incriminează
înşelăciunea în forma simplă, deşi nu mai reproduce ipotezele existente în reglementarea
anterioară (fostul art. 405), acestea sunt subînțelese ca scopuri ale acțiunii de înşelăciune,
respectiv pentru a convinge victima asupra existenței unei întreprinderi care în realitate nu
există, pentru a convinge victima asupra existenței unor puteri sau 0a unui credit imaginar, sau
pentru a face să se nască speranța unui succes sau teama de un accident ori producerea
oricărui alt eveniment himeric76.

74
Ilie Pascu, Infracțiunile contra patrimoniului. Drept comparat, în Revista de drept penal nr. 1/2007, p. 146-
147.
75
G. Antoniu, loc. cit., p. 135.
76
Idem, p. 143.

37
 Asemănător legislației franceze, nici Codul penal german nu împărtăşeşte soluția
actuală a legiuitorului român de a cuprinde într-un singur titlu toate infracțiunile contra
patrimoniului, ci realizeză o grupare a incriminărilor privind faptele contra patrimoniului pe
mai multe secțiuni, cum ar fi secțiunea 19 - „Furtul şi sustragerea", secțiunea 20 - „Tâlhăria şi
şantajul", secțiunea 22 - „înşelăciunea şi abuzul de încredere", secțiunea 25 - „Infracțiuni
comise în interes personal", secțiunea 27 - „Distrugerea de bunuri". Dată fiind importanșa
acordată reglementării infracțiunii de înşelăciune, legiuitorul german a consacrat o secțiune
distinctă, intitulată „înşelăciunea şi abuzul de încredere" din care fac parte următoarele fapte:
înşelăciunea (art. 263), înşelăciunea prin intermediul computerului (art. 264), înşelăciunea
privind subvențiile (art. 264), înşelăciunea privind investițiile de capital (art. 264 a),
infracțiunile privind asigurările (art. 265), obținerea prin înşelăciune a unui serviciu (art. 265
a), înşelăciunea privind creditele (art. 265 b), abuzul de încredere (art. 266), reținerea fără
drept şi însuşirea salariilor (art. 266 a) şi folosirea abuzivă a carnetelor de cecuri şi cărtilor de
credit (art. 266 b).
Așa cum prevede art. 263 din Codul penal german, infracțiunea de înşelăciune va fi
reținută atunci când, în scopul obținerii pentru sine sau altul a unui folos patrimonial ilicit,
făptuitorul prejudiciază patrimoniul altuia inducându-1 sau menținându-1 în eroare prin
crearea unor reprezentări false sau prin denaturarea şi nesocotirea faptelor reale. Pedeapsa
stabilită de lege pentru comiterea acestei infracțiuni este închisoarea până la 5 ani sau
amendă77.
Codul penal spaniol incriminează faptele contra patrimoniului împreună cu cele
împotriva ordinii socio-economice în Titlul XIII si le sistematizează în 14 capitole. În
Capitolul I este incriminat furtul (art. 234-236), în Capitolul II,furtul cu folosirea forței (art.
237-242), în Capitolul III, extorcarea (art. 243), în Capitolul IV, furtul si sustragerea de
vehicule în vederea utilizării (art. 244), în Capitolul V, uzurparea (art. 245), în Capitolul VI,
frauda, care include: înșelăciunea (art. 248-251), însuțirea necuvenită (art. 252), fraudarea
fluidului energetic sau a altora analoage (art. 255). Capitolul VII incriminează insolvabilitatea
pedepsibilă (art. 257-261), Capitolul VIII, denaturarea prețului în cadrul concursurilor si
licitațiilor publice (art. 262), Capitolul IX,cauzarea de daune (art. 263-267), Capitolul X,
cuprinde dispoziții comune (art. 268-269). În Capitolul XI, sunt incriminate faptele privind

77
Idem, p.158.

38
proprietateaintelelectuală si industrială, piața si consumatorii, în care se includ: delicteprivind
proprietateaintelectuală (art. 270-272), delicte privind proprietateaindustrială (art. 273-277),
delicte privind piața si consumatorii (art. 278-286). Capitolul XII reglementază sustragerea
unui bun public de utilitate socială sau culturală (art.289), în Capitolul XIII, delicte privind
societățile (art. 290-297), iar CapitolulXIV, tăinuirea si spălarea banilor (art. 298)78.
Codul penal american reglementează sub titlul „Infracțiuni contraproprietății" toate
incriminărilecare au ca obiect juridic relațiile sociale privitoare la patrimoniu, acestea fiind
grupate pe mai multe categorii: infracțiunide distrugere a bunurilor aparținând altei persoane
(art. 220.1, art. 220.2 și art.220.3), faptele de spargere (burglary) și de pătrundere ilicită (art.
221), tâlhăria(robbery, art. 222.1), furtul si infracțiunile corelative acestuia (art. 223), faptelede
contrafacere (forgery) si alte activități frauduloase (art.224)79.
Legiuitorul american a stabilit că fapta aceluia care, prin amăgire, determină pe altul să
semneze orice document de natură să influențeze sau cu scopul de a influența interesele
bănesti ale unei persoane intră în cea din urmă categorie menționată mai sus (alte activități
frauduloase).
Am considerat oportună trecerea în revistă a aspectelor de drept comparat privitoare la
infracțiunea de înșelăciune în ultimul capitol al acestei lucrări pentru a se putea contura o
imagine de ansamblu asupra cadrului legislativ actual și a modului de influențare al acestuia
prin sistemele juridice de referință din dreptul penal european.

78
I. Pascu, loc. cit., p. 148
79
George Antoniu, Ocrotirea penală a patrimoniului în dreptul comparat, în Revista de drept penal nr. 2/2001, p.
159-167

39
 CONCLUZII

În contextul unei evoluții continueatât la nivel legislativ, cât și la nivel socio-economic,

infracțiunea de înșelăciune se numără printre faptele amplu analizate în doctrina de
specialitate, dar și de către instanțele judecătorești cu ocazia dezlegării cazurilor practice cu
care acestea sunt învestite. Prin urmare, am considerat că o prezentare detaliată a acestei
infracțiuni este prolifică și totodată necesară dată fiind frecvența ridicată cu care asemenea
fapte se comit în prezent.

40
 Rațiunea incriminării înșelăciunii, mai ales în condițiile actuale, când s-au intensificat
relațiile de natură patrimonială între persoane fizice și diferite societăți, este aceea de a asigura
încrederea necesară în buna desfășurare a acestor relații și de asemenea, de a evita producerea
de prejudicii persoanelor, în special a celor vulnerabile ori credule.
Pentru a conchide, precizăm că prin prezenta lucrare ne-am propus să realizăm o
analiză amplă asupra infracțiunii de înșelăciune prin explicarea normei incriminatoare a
acesteia, dar și prin nuanțarea unor cazuri practice relevante.

BIBLIOGRAFIE:

I. TRATATE. CURSURI. MONOGRAFII

1. Hamangiu, C. ; Rosetti – Bălănescu, I.; Băicoianu, Al., Tratat de drept civil român,
vol. 1, Ed. All Beck, București, 1996.
2. Dongoroz, V. ; Kahane, S. ; Oancea, I. ; Stănoiu, R. ; Fodor, I. ; Iliescu, N. ; Bulai, C-
tin. ; Roșca, V., Explicații teoretice ale Codului penal roman, vol. 3, Ed. Academiei, București
1971.

41
3. Basarab, M. ; Pașca, V. ; Mateuț, G. ; Medeanu, T. ; Butiuc, C. ; Bădilă, M.; Botea,
R. ; Dungan, P. ; Mirișan, V. ; Mancaș, R. ; Miheș, C., Codul penal comentat. Partea speciala,
vol. 2, Ed. Hamangiu, București, 2008.
4. Cioclei, V., Drept penal. Partea specială. Infracțiuni contra patrimoniului, Ed.
C.H.Beck, București, 2011.
5. Mitrache, C-tin ; Mitrache, C., Drept penal. Partea generală, ediția aVI-a, revăzută și
adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2007
6. Filipaș, A., Drept Penal Român. Partea specială, ediție realizată de asist. univ. R.
Burdușel, Ed. Universul Juridic, București, 2008.
7. Udroiu M., Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, București 2014.
8. Filipaș, A. ; Bulai, C. ; Mitrache, C-tin. ; Bulai, B.N. ; Mitrache, C., Instituții de drept
penl. Curs selectiv pentru examenul de licență, Ed. Trei, 2003.
9. Bogdan, S., Drept penal. Partea specială, ediția a III-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2009.
10. Bodoroncea, V. ; Cioclei, V. ; Kuglay, I. ; Lefterache, L.V. ; Manea, T. ; Nedelcu, I. ;
Vasile, F.-M., Codul Penal, Comentariu pe articole, Ed. C. H. Beck.
11. Mitrache, C-tin ; Mitrache, C., Drept penal. Partea generală, ediția aVIII-a, revăzută
și adăugită, Ed. Universul Juridic, București 2010.
12. Udroiu, M., Drept penal. Partea specială, ediția 3, Ed. C.H. Beck, București.
13. Toader, T., Drept penal român. Partea specială, ediția aVI-a, Ed. Hamangiu,
București 2012.

II. ARTICOLE, STUDII DE SPECIALITATE

1. Brânză, S. ; Botezatu, I., Evoluția reglementării privitoare la infracțiunea de
escrocherie pe teritoriul actual al Republicii Moldova, în Jurnalul de Studii Juridice nr. 3-
4/2009.
2. Surdescu, I., Notă critică la decizia nr. 1570/2000 a Curții de Apel București, Secția a
II-a penală, în C.A.B. 2000.

42
3. Lascu, I., Înșelăciune, furt. Criterii de diferențiere, în Revista de Drept Penal nr.
1/2004.
4. Mateuț, Gh., Unele aspecte teoretice și practice privind infracțiunea de înșelăciune, în
Studii de drept românesc nr. 3-4, 1999.
5. Coraș, L., Considerații practice și teoretice referitoare la infracțiunile de furt și
înșelăciune, în Dreptul nr. 2/2001.
6. Antoniu, G., Ocrotirea penală a patrimoniul în dreptul comparat, în Revista de Drept
Penal nr. 2/2001.
7. Pascu, I., Infracțiunile contra patrimoniului. Drept comparat, în Revista de Drept
Penal nr. 1/2007.

III. JURISPRUDENȚĂ
1. C.S.J., Secția Penală, decizia nr. 3841/2001, în Dreptul nr. 2/2003.
2. C.S.J., Secția Penală, decizia nr. 3713/2000, în Dreptul nr. 3/2002.
3. C.A. Ploiești, decizia penală nr. 7555/2008.
4. Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr 2687/1969, în Repertoriu 1969 – 1975.
5. C.S.J., Secția penală, decizia nr. 3841/2001, în Buletinul Jurisprudenței. Culegere de
decizii pe anul 2001, www.legalis.ro.
6. C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2708/2002, www.legalis.ro.
7. C.S.J., Secția penală, decizia nr. 1143/1992, în Dreptul nr.2/1993.
8. C.S.J., Secția penală, decizia nr. 526/2000, www.legalis.ro.
9. T.M.B., Secția penală, decizia nr. 491/1990, în C.P.J.P., 1990.
10. C.A. Suceava, decizia nr. 19 din 27 ian. 1997, în Curtea de Apel Suceava, Buletinul
jurisprudenței. Culegere de practică judiciară pe anii 1997-1998, București, Ed.
Lumina Lex, 1999.
11. Jud. Tg-Jiu, sentința penală nr. 1184/1975.
12. Trib. Suprem, Secția penală, decizia nr. 1459/1977.

IV. SITE-URI INTERNET

1. Înalta Curte de Casație și Justiție – www.scj.ro.
2. www. legalis.ro.

43
44