Institutii de Drept Penal

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Prof. univ. dr. Gheorghe IVAN
INSTITUŢII DE DREPT PENAL
Curs universitar în tehnologie ID
Galaţi, 2020
CUPRINS
Listă de abrevieri ...................................................................................4
Unitatea de învăţare nr. 1

DREPTUL PENAL ROMÂN ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE.....…..............6

LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA.........................15

INFRACŢIUNEA.........................................................................................25

FORMELE INFRACŢIUNII..........................................................................34

PLURALITATEA DE INFRACTORI............................................................40

UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI....................................47

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI............59

SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL ...........................................................69

INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR ........................................................75
Unitatea de învăţare nr.10

RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE .............................85
2
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI.......................................................88

INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI .............................................128

INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU ....................................145

INFRACŢIUNI DE FALS ..........................................................................160
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………............172
3
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. –alineat(ul)
art. –articol(ul)
cit. –citat(ul)
colab. –colaboratorii
col.pen. –colegiu penal
coord. –coordonator
C.A. –Curtea de Apel
C.C. –Curtea Constituţională
C.D. –Culegere de decizii
C.S.J. –Curtea Supremă de Justiţie
C.pen. –Codul penal
C.pr.pen. –Codul de procedură penală
d. –decizia
d.pen. –decizia penală
d.î. –decizia de îndrumare
D. –Dreptul
DEX. –Dicţionarul explicativ al limbii române
ed. –ediţia
Ed. –Editura
Î.C.C.J. –Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
lit. –litera
L.P. –revista ,,Legalitatea Populară”
M.Of. –Monitorul Oficial
n.a. –nota autorului
nr. –numărul
op.cit. –opera citată
p. –pagina
pct. –punct(ul)
rap. –raportat
R.D.P. –Revista de drept penal
R.R.D. –Revista română de drept
s.II pen. –secţia a II-a penală
s.pen. –secţia penală
4
sent.pen. –sentinţa penală
S.U. –Secţiile Unite
T.S. –Tribunalul Suprem
T.S., c.7 –Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi
(3) din Legea pentru organizare judecătorească nr.58/1968
Trib.Jud. –Tribunalul Judeţean
Trib.reg. –Tribunalul regional
T.U.B. –Tipografia Universităţii din Bucureşti
vol. –volumul
5
Dreptul penal român între tradiţie şi inovaţie
____________________________________________________ _______
DREPTUL PENAL ROMÂN ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE

____________________________________________________________
Cuprinsul unităţii:
1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului..........................................6
1.2. Generalităţi privind ştiinţa dreptului penal ................................9
1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal............................10
1.4. Raportul juridic penal...............................................................11
1.5. Izvoarele dreptului penal..........................................................12
Teste de autoevaluare
Răspunsuri
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

După studiul unităţii de învăţare nr. 1 vei fi capabil:
● să defineşti: - dreptul penal: - ca ramură a dreptului,
- ca ramură a ştiinţelor juridice,
● să argumentezi necesitatea dreptului penal,
● să prezinţi caracterele dreptului penal,
● să identifici: - obiectul dreptului penal,
- scopul dreptului penal,
- sarcinile dreptului penal,
- locul dreptului penal în sistemul dreptului,
- părţile ştiinţei dreptului penal,
● să enumeri principiile fundamentale ale dreptului penal,
● să clasifici raporturile juridice penale,
● să analizezi izvoarele dreptului penal.
1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI
§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL
1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă
Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul

penal, ca una din ramurile sistemului de drept, cât şi ştiinţa dreptului penal,
ca una din ramurile ştiinţelor juridice care studiază respectiva ramură a
____________________________________________________________
6
__________________________________________________________
dreptului.
1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului
Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal reprezintă

subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare
socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite
pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în
scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin
aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc 1.
1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal
Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii

sociale, pe care le numim relaţii de apărare socială.
§ 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL
1.1.4 Argumente
În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului

penal, următoarele argumente: A. Necesitatea apărării valorilor sociale; B.
Existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea luptei împotriva acestuia;
C. Necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor
sociale.
§ 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL
1.1.5 Caracterul autonom
Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri

ale dreptului.
1.1.6 Caracterul de drept public

1
. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2, şi urm.
____________________________________________________________
7
_______________________________________________________
Prin specificul raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a

reglementărilor relaţiilor de apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului
public, alături de alte ramuri ale dreptului care reglementează relaţii sociale
de putere.
1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal
Dreptul penal are un caracter unitar.

Normele de drept penal se grupează în partea generală şi partea
specială a dreptului penal.
§ 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL
1.1.8 Scopul dreptului penal
Scopul constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor

societăţii.
Temă de reflecţie:
De ce Codul penal în vigoare nu a mai preluat dispoziţia din Codul

penal anterior care prevedea scopul dreptului penal?
1.1.9 Funcţiile dreptului penal
În realizarea scopului său, dreptul penal este chemat să

îndeplinească anumite funcţii:
a) prevenirea săvârşirii infracţiunilor;
b) asigurarea cadrului legal de realizare a combaterii infracţiunilor
desfăşurată de organele de stat competente;
c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale.
§ 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI
1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi
8
____________________________________________________________
legăturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului
Aşa cum s-a arătat dreptul penal este o ramură de sine stătătoare a
sistemului dreptului. Acest caracter autonom al dreptului penal nu exclude
însă existenţa unor legături cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Semnificative sunt, în acest sens, legăturile dreptului penal cu
dreptul constituţional.
1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal
În cadrul sistemului de drept, dreptul penal are cele mai strânse şi

indisolubile legături cu dreptul procesual penal, cele două ramuri neputând
exista una fără cealaltă.
1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal
Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul execuţional penal.
1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului
Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale,

dreptul penal are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului.
1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
§ 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE
1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului,

ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care
cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale,
exprimate în concepţii, teorii, idei şi principii.
1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal
În raport cu particularităţile obiectului său, ştiinţa dreptului penal

poate fi divizată în trei părţi: partea introductivă, partea generală şi partea
9
____________________________________________________________
specială.
§ 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice
Prin obiectul, metodologia şi finalitatea sa, ştiinţa dreptului penal

aparţine ştiinţelor uridice, care au ca obiect de studiu diferitele ramuri ale
dreptului sau chiar dreptul în genere.
1. 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
1.3.1 Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal
În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei

directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal,
fiind deci prezente în întreaga reglementare juridico-penală.
1.3.2 Principiul legalităţii
Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în

regulile nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi
nulla
poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).
1.3.3 Egalitatea în faţa legii penale
Acest principiu exprimă regula că toţi membrii societăţii sunt egali în

faţa legii penale.
1.3.4 Umanismul dreptului penal
Principiul umanismului constituie o linie directoare a dreptului nostru

penal în ce priveşte determinarea scopului acestuia, a valorilor ce urmează
să fie apărate şi a mijloacelor prin care urmează să se înfăptuiască această
apărare.
10
____________________________________________________________
1.3.5 Prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală

trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
1.3.6 Infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale
Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni poate

servi ca temei pentru răspunderea penală a unei persoane.
1.3.7 Personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei
Acest principiu conţine regula că atât obligaţia decurgând dintr-o

normă de drept penal, de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea
decurgând din nerespectarea unei astfel de obligaţii, au caracter personal.
1.3.8 Individualizarea sancţiunilor de drept penal
În virtutea acestui principiu, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de

drept penal trebuie să se facă prin determinarea concretă a acestora în
raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu persoana infractorului.
Sarcină de lucru:
Identifică dispoziţia legală din Codul penal care prevede principiul

legalităţii. Acest principiu este corect exprimat de legiuitorul român? De ce
legiuitorul nu a preluat soluţia din Codul penal anterior?
1.4 RAPORTUL JURIDIC PENAL
§ 1. RAPORTURILE JURIDICE PENALE, MIJLOC DE REALIZARE A

DREPTULUI PENAL
1.4.1 Noţiunea raportului juridic de drept penal
Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaţii de apărare socială

reglementate prin normele dreptului penal.
11
____________________________________________________________
1.4.2 Raporturile juridice penale şi realizarea ordinii de drept penal
Totalitatea normelor de drept penal în vigoare alcătuiesc ordinea

de drept penal normativă sau formală.
Sarcini de lucru:
1. Identifică particularităţile raporturile juridice penale (de

conformare şi de conflict).
2. Pornind de la ordinea de drept penal normativă, denumeşte
ordinea de drept penal efectivă sau reală.
1.5 IZVOARELE DREPTULUI PENAL
1.5.1 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal
Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte juridice

(normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie infracţiuni,
sancţiunile care se pot aplica, condiţiile răspunderii penale, precum şi actele
normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în procesul de
elaborare şi aplicare a dreptului penal.
1.5.2 Principalele izvoare ale dreptului penal
A. Constituţia României
Datorită poziţiei sale în ierarhia actelor normative, Constituţia
României este izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru, deci şi
pentru dreptul penal.
B. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate pentru prevenirea
sau combaterea criminalităţii, la care România este parte, aşa cum se
precizează constant în literatura juridică de specialitate, constituie izvoare
ale dreptului penal.
În doctrina penală se face distincţie între tratatele şi convenţiile
internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele care
constituie izvoare indirecte, mediate1.
1
. C. Bulai, op. cit., p. 70-71; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 54-56; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
12
____________________________________________________________
C. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal

Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, în sfera
cărora, Codul penal este cel mai important izvor al dreptului penal.
Codul penal cuprinde două părţi: Partea generală şi Partea
specială.
Pe lângă Codul penal, care este principalul izvor al dreptului penal,
există şi legi complinitoare.
Izvoare ale dreptului penal sunt şilegile speciale penale sau chiar
nepenale ce cuprind dispoziţii de drept penal.
Dreptul Uniunii Europene constituie izvor de drept penal naţional?

Argumentează răspunsul.
TESTE DE AUTOEVALUARE
Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:
1. Legea penală generală şi principalul izvor de drept penal poate fi

considerată:
A. Tratatele constitutive ale Uniunii Europene;
B. Constituţia României;
C. Codul penal român.
2. Raportul juridic penal de conflict are ca obiect:

A. Relaţiile de apărare socială;
B. Sancţiunea de drept penal;
C. Conformarea destinatarilor legii penale.
2006, p. 18-19.
____________________________________________________________
13
RĂSPUNSURI
1. C
2. B
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
1. Codul penal.
2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All,
Bucureşti, 1997.
4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
5. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, ed. 4, revizuită şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2019.
6. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Unele inovaţii discutabile ale noului Cod
penal român, D. nr. 11/2012.
7. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală,
14
Legea penală şi principiile aplicării acesteia
____________________________________________________________
LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA

____________________________________________________________
2.1. Legea penală şi conţinutul său normativ ................................15
2.2. Interpretarea legii penale.........................................................17
2.3. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp....................................19

● să defineşti: - legea penală,
- norma penală,
- interpretarea,
- extrădarea,
● să prezinţi: - categoriile de legi penale,
- categoriile de norme penale,
● să analizezi: - structura normei penale,
- formele interpretării,
- metodele de interpretare,
- rezultatele şi limitele interpretării,
- aplicarea legii penale în spaţiu şi timp,
● să enumeri formele de extrădare.
2.1 LEGEA PENALĂ ŞI CONŢINUTUL SĂU NORMATIV
§ 1. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORIILE DE LEGI PENALE
2.1.1 Noţiunea de lege penală
Noţiunea de lege penală are două accepţiuni. Într-o accepţi largă,

prin lege penală se înţelege totalitatea legilor penale.
Într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 173 C. pen., „prin lege
penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
15
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau
putere de lege”.
____________________________________________________________

____________________________________________________________
2.1.2 Legi generale şi legi speciale
Legile penale generale au cea mai mare sferă de reglementare.

Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune.
2.1.3 Legi penale ordinare şi legi penale excepţionale
Legile penale ordinare sunt cele care sunt adoptate în condiţii

normale de luptă împotriva fenomenului infracţional.
Legile excepţionale apar în condiţii excepţionale de luptă împotriva
fenomenului infracţional.
2.1.4 Legi permanente şi legi temporare
Legile penale permanente sunt acelea în al căror cuprins nu se

stipulează perioada lor de aplicare.
Legile penale temporare sunt acelea care au o aplicare limitată în
timp.
Sarcină de lucru:
Identifică dispoziţia legală din Codul penal care reglementează

aplicarea legii penale temporare. Pornind de la această reglementare
legală, puteţi face o clasificare a legilor penale temporare?
§ 2. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI STRUCTURA ACESTORA
2.1.5 Noţiunea normei penale
Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice care
se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind
reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării
acestora.
2.1.6 Structura normei penale
16
Structura normelor penale diferă după cum acestea sunt norme
penale generale sau norme penale speciale.
2.1.7 Categorii de norme penale
Din clasificările care s-au făcut în doctrina dreptului penal,

semnificative sunt următoarele categorii de norme penale:
a) norme generale şi norme speciale;
b) norme prohibitive şi norme onerative;
c) norme complete şi norme divizate.
Sarcină de lucru:
Identifică dispoziţia legală din legea penală care reglementează

norma de trimitere. Pornind de la această reglementare legală, puteţi face o
observaţie critică la soluţia legiuitorului român?
2.2 INTERPRETAREA LEGII PENALE
§ 1. NECESITATEA ŞI FORMELE INTERPRETĂRII
2.2.1 Necesitatea interpretării
Interpretarea oricărei legi, cu atât mai mult a celei penale, este o

operaţiune absolut necesară în procesul de cunoaştere teoretică şi aplicare
practică a prescripţiunilor legale cuprinse în respectivul text 1.
2.2.2 Formele sau felurile interpretării
Interpretarea legii penale poate fi făcută de leguitor, de organul

judiciar sau de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face
interpretarea, există interpretare legală, interpretare judiciară şi
interpretare doctrinară.
1
. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), R.D.P. nr.
2/2006, p. 12.
17
§ 2. METODELE DE INTERPRETARE
Interpretarea legii se face apelând la unele metode şi procedee

care uşurează procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului
____________________________________________________________
pe care legiuitorul l-a dat unei anumite legi.
2.2.3 Interpretarea literală sau gramaticală
Această metodă de interpretare constă în analiza conţinutului şi

sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă
penală.
2.2.4 Interpretarea logică sau raţională
Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei

norme sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni,
judecăţi, raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie etc.
Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la mai
multe raţionamente.
2.2.5 Interpretarea istorică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului

legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social,
economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.
2.2.6 Interpretarea sistematică
Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se

interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege
sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv.
2.2.7 Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se

foloseşte în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea
sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare
abordând aceeaşi materie, dar care au o formulare mult mai clară.
18
În ce constă deosebirea dintre interpretare prin analogie şi
extinderea legii prin analogie?

____________________________________________________________
§ 3. REZULTATELE ŞI LIMITELE INTERPRETĂRII
Efectuându-se interpretarea legii penale, cu ajutorul uneia sau

alteia dintre metodele mai sus expuse, se ajunge la un anumit rezultat,
interpretarea putând fi declarativă, restrictivă sau extensivă.
2.2.8 Limitele interpretării
Legea penală este de strictă interpretare, ceea ce presupune că

limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele penale ce au
fost interpretate.
Sarcini de lucru:
1. Precizează concluziile interpretărilor declarative, restrictive sau

extensive.
2. Argumentează de ce interpretarea legii penale nu se efectuează
pentru a crea noi norme de drept.
2.3 APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
§ 1. CONSIDERAŢII GENERALE
2.3.1 Noţiunea aplicării legii penale
Prin aplicarea legii penale înţelegem executarea sau îndeplinirea

îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin
respectarea prescripţiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei
interzise1.
2.3.2 Elementele în raport cu care se aplică legea penală

1
. C. Bulai, op. cit., p. 89; A. Boroi, op. cit., p. 40; V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A.
Boroi, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 47.
____________________________________________________________
19
Nu se poate vorbi de aplicarea legii penale fără a se face referire la
elementele care îi fixează limitele aplicării acesteia, şi anume: timpul,
teritoriul, persoanele şi faptele.
____________________________________________________________
Sarcină de lucru:
Arată la care fapte se face raportarea legii penale în cazul raportului

juridic penal de conformare? Dar în cazul raportului juridic de conflict?
§ 2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP
Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege

ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea
legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii
la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.
2.3.3 Activitatea legii penale
În materia aplicării legii penale în timp este dominant

principiul
activităţii legii penale, conform căruia legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea este în vigoare.
2.3.4 Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp
Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp marcat

de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii respective.
Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două
modalităţi:
a) la data expresă prevăzută de lege;
b) la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României.
Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează, în mod obişnuit,
prin abrogare.
Din punctul de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o
lege penală, abrogarea poate fi: expresă, tacită şi autoabrogare1.
1
. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia
Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 97-98.
20
Din punctul de vedere al volumului de dispoziţii abrogate, abrogarea
poate fi totală sau parţială.

____________________________________________________________
2.3.5 Concursul de legi penale

Există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai
multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale.
2.3.6 Extraactivitatea legii penale
În materia aplicării legii penale în timp, extraactivitatea constă într-

o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării ei în
vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare 1.
Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creează în fapt
unele excepţii de la principiul activităţii legii penale, şi anume:
retroactivitatea
şi ultraactivitatea.
A. Retroactivitatea. În doctrina penală2, aproape în unanimitate,
autorii de drept penal consideră că au caracter retroactiv următoarele
categorii de legi:
a) legea interpretativă;
b) legile dezincriminatoare (abolitio criminis);
c) legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv
potrivit art. 5 C. pen.
B. Ultraactivitatea. Au caracter ultraactiv legile penale temporare
sau excepţionale, precum şi cele mai favorabile.
C. Aplicarea legii penale mai favorabile. În dreptul penal se aplică
teoria extraactivitaţii legii penale mai blânde sau principiul mitior lex, potrivit
căruia, în situaţiile tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziţii
sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este
legea veche.
D. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă
a cauzei. Potrivit dispoziţiei din art. 5 alin. (1) C. pen., dacă de la săvârşirea
1
. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 76-77.
2
. C. Bulai, op. cit., p. 128-132; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 94-95; A. Boroi, op. cit., p. 70-75; C.
Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 128-
132.
21
infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
E. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a
cauzei. În conformitate cu dispoziţiile din Codul nostru penal, legea penală
mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive (art. 6 C.
pen.).
Este posibilă aplicarea legii penale mai favorabile pe instituţii

autonome, respectiv dacă instituţia prescripţiei răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei?
§ 3. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
2.3.7 Noţiunea aplicării legii penale în spaţiu
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în

viaţă a prevederilor legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor
infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către români sau străini.
2.3.8 Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul României
Principiul teritorialităţii legii penale. Potrivit art. 8 alin. (1) C. pen.,

legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe
teritoriul ţării, neavând nicio relevanţă calitatea făptuitorului.
2.3.9 Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în

străinătate
Legea penală română se poate aplica în spaţiu şi dincolo de limitele

teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii: personalităţii, realităţii
şi universalităţii (art. 9-11 C. pen.).
2.3.10 Legea penală şi tratatele internaţionale
Aplicarea legii penale române în spaţiu, potrivit principiilor

teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în
raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 C. pen.
22
§ 4. EXTRĂDAREA
____________________________________________________________

____________________________________________________________
2.3.11. Extrădarea
Este actul bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a

refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi
judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extrădarea poate fi:
a) activă – când se cere extrădarea;
b) pasivă – când se acordă extrădarea.
Extrădarea este reglementată în art. 19 din Constituţia României,
republicată, art. 14 C. pen. şi în Titlul II (art. 18-83) al Legii nr. 302/2004
privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.
Studiu individual
Studiază dispoziţiile legale menţionate mai sus pentru a fi în

măsură să răspunzi la următoarele:
1. Care sunt condiţiile în care se poate solicita ori acorda
extrădarea?
2. Ce presupune principiul specialităţii?
3. Care este sistemul de acordare a extrădării consacrat de
legislaţia noastră?
4. Care este ordinea de preferinţă în acordarea extrădării?
1. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii

presupune:
A. Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în intregime;
B. Să existe dubla incriminare;
C. Fapta să fie săvârşită de un cetăţean român.
2. Legile penale temporare:

A. Au caracter retroactiv;
B. Au caracter ultraactiv; 23
C. Au atât caracter retroactiv, cât şi ultraactiv.
RĂSPUNSURI
1. A
2. B
LUCRARE DE VERIFICARE:
Elaborează un eseu de trei pagini care să evidenţieze distincţiile

dintre normele de trimitere şi cele de referire.
1. Codul penal.
2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
Bucureşti, 1997.
4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
2019.
24
Infracţiunea
INFRACŢIUNEA
Cuprinsul unităţii.
3.1. Noţiunea de infracţiune.........................................................25
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ......................................26
3.3. Conţinutul infracţiunii.............................................................27

● să defineşti noţiunea de infracţiune,
● să prezinţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
● să analizezi conţinutul infracţiunii,
● să clasifici conţinuturile de infracţiune.
3.1. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
3.1.1. Conceptul de infracţiune
Infracţiunea este săvârşirea actului de conduită interzis prin norma

de incriminare1.
Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune desemnează
faptă descrisă2.
3.1.2. Noţiunea legală

1
. C. Bulai, op. cit., p. 146; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p.145.
2
. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 2/1980,
p. 143.
25
Potrivit art. 15 alin. (1) C. pen.: „Infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei
care a săvârşit-o”.
Infracţiunea
3.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII
§ 1. FAPTA PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ
3.2.1 Elementul legal al infracţiunii
Această trăsătură esenţială arată că pentru existenţa infracţiunii

este necesar ca fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală ca
infracţiune şi sancţionată ca atare.
§ 2. FAPTA SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE
3.2.2 Noţiune
O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii priveşte săvârşirea faptei

cu vinovăţie.
Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările
acesteia1.
3.2.3 Formele vinovăţiei
Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme

principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă –
praeterintenţia sau intenţia depăşită.
3.2.4 Intenţia
Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două

modalităţi: directă şi indirectă.
a) Intenţia directă ― prevăzută în art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen. ―
se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei de către făptuitor şi
1
. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 20-27.
____________________________________________________________
26
urmărirea acestui rezultat prin săvârşirea faptei.
b) Intenţia indirectă ― art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen. ― se
caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care
nu mai este urmărit, ci este acceptată doar eventualitatea producerii lui.
Infracţiunea
____________________________________________________________
3.2.5 Culpa
Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi:

culpa cu prevedere şi culpa simplă.
a) Culpa cu prevedere (uşurinţă, temeritate) există atunci când
făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă
acest rezultat, ci a sperat în mod neîntemeiat că el nu se va produce [art.
16 alin. (4) lit. a) C. pen.].
b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a
prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă [art. 16
alin. (4) lit. b) C. pen.].
3.2.6 Praeterintenţia
În art. 16 alin. (5) C. pen. se prevede că există intenţie depăşită

când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului 1.
§ 3. FAPTA NEJUSTIFICATĂ
3.2.7 Caracterul nejustificat al faptei
Fapta săvârşită constituie infracţiune numai dacă lipsesc cauzele

justificative.
§ 4. FAPTA IMPUTABILĂ PERSOANEI CARE A SĂVÂRŞIT-O
3.2.8 Caracterul imputabil al faptei
Fapta săvârşită constituie infracţiune numai dacă lipsesc cauzele de

neimputabilitate.
1
. În acelaşi sens, M.I. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, R.D.P. nr. 1/1996, p. 81.
____________________________________________________________
27
3.3 CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
3.3.1 Noţiunea conţinutului infracţiunii

Infracţiunea
____________________________________________________________
Prin conţinutul infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor cerute de

lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile folosite la alcătuirea diferitelor conţinuturi de

infracţiune.
3.3.2 Clasificarea conţinuturilor de infracţiune
Criterii: a) După structură, conţinutul de infracţiune se clasifică în

conţinut juridic şi conţinut constitutiv.
Conţinutul juridic este conţinutul propriu-zis al infracţiunii, aşa cum
este descris de norma de incriminare a faptei şi cuprinde totalitatea
condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni.
Conţinutul constitutiv este o parte – cea principală – a conţinutului
juridic, fiind alcătuit din ansamblul condiţiilor referitoare la latura obiectivă şi
la latura subiectivă a infracţiunii.
b) După variantele de incriminare a faptei, se face distincţie între
conţinuturi de bază (tip) şi conţinuturi agravate sau calificate ori atenuate.
c) După criteriul structurii juridice: - conţinuturi simple;
- conţinuturi complexe.
d) După formele infracţiunii: - conţinuturi tipice;
- conţinuturi atipice.
e) După gradul de generalizare: - conţinuturi generice;
- conţinuturi specifice.
3.3.3 Structura conţinutului juridic generic al infracţiunii
Vizează următoarele elemente:

– obiectul infracţiunii;
– subiecţii infracţiunii;
– locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
– actul de conduită cu cele două laturi - latura obiectivă;
- latura subiectivă.
Sarcină de lucru:
28
Efectuează o comparaţie între conţinutul generic şi conţinutul
specific al infracţiunii.
Infracţiunea
____________________________________________________________
3.3.4 Obiectul infracţiunii
Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile

sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se
îndreaptă actul de conduită interzis prin norma de incriminare şi care sunt
vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii.
Forme ale obiectului infracţiunii:
a) Obiectul juridic generic sau de grup desemnează obiectul juridic
comun unui grup de infracţiuni.
b) Obiectul juridic specific (special, individual) desemnează obiectul
juridic propriu-zis al infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni.
c) Obiectul material sau nematerial. Unele infracţiuni presupun pe
lângă obiectul juridic şi un obiect material sau nematerial.
Sarcini de lucru:
1. Analizează noţiunile de obiect material şi obiect nematerial al

infracţiunii.
2. Analizează noţiunile de obiect juridic principal şi obiect juridic
secundar al infracţiunii.
3.3.5 Subiecţii infracţiunii
Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unor

infracţiuni.
După modul de implicare a lor în comiterea infracţiunii, subiecţii
infracţiunii sunt de două feluri: activi şi pasivi.
A. Subiectul activ – persoana care a comis o faptă ce constituie
infracţiune.
Condiţii generale ale subiectului activ sunt următoarele:
a) să fie o persoană fizică sau o persoană juridică;
b) condiţia de vârstă. Art. 113 alin. (1) C. pen. prevede că minorul
cu vârsta mai mică de 14 ani nu răspunde penal.
Art. 113 alin. (2) C. pen. prevede că minorul cu vârsta într 14-16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.
După vârsta de 16 ani orice persoană fizică răspunde penal;
c) responsabilitatea;
29
d) libertatea de voinţă şi acţiune.
Condiţiile speciale ale subiectului activ. În cazul anumitor infracţiuni
Infracţiunea
____________________________________________________________
subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lângă cele patru condiţii

generale şi o condiţie specială.
B. Subiectul pasiv. a) Noţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii
(persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii
sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, a suferit răul
(vătămarea) produs prin comiterea acesteia.
b) Condiţii speciale. În unele cazuri, existenţa infracţiunii sau a unei
variante a acesteia este condiţionată de o anumită calitate a subiectului
pasiv.
3.3.6 Locul săvârşirii infracţiunii
Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit dispoziţiilor

art. 8 alin. (4) C. pen. privind criteriul zis al ubicuităţii şi ajută la stabilirea
competenţei teritoriale a organelor judiciare [art. 41 alin. (2) C. pr. pen.].
3.3.7 Timpul comiterii infracţiunii
Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite: limita minimă care

coincide cu începerea executării rezoluţiunii infracţionale şi limita maximă
ce se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârşit.
Sarcină de lucru:
Precizează importanţa stabilirii timpului în care s-a săvârşit

infracţiunea.
3.3.8 Laturile conţinutului constitutiv
A. Latura obiectivă are în componenţa sa următoarele:

a) elementul material, care desemnează actul de conduită interzis
prin norma de incriminare;
b) urmarea imediată sau rezultatul faptei, care constă în
modificarea pe care acţiunea sau inacţiunea făptuitorului o produce în
lumea exterioară1;
1
. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 134.
30
c) legătura de cauzalitate, care reprezintă relaţia de la cauză la
efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată.
Infracţiunea
____________________________________________________________
B. Latura subiectivă cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la

atitudinea psihică a făptuitorului faţă de materialitatea faptei săvârşite.
În literatura de specialitate s-a arătat că în structura laturii
subiective a infracţiunii intră totdeauna ca element component
elementul
subiectiv, la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii – cerinţe
esenţiale privind mobilul sau motivele care l-au determinat pe făptuitor sau
existenţa premeditării1 ori scopul.
Mobilul infracţiunii este acel impuls intern din care se naşte rezoluţia
infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia.
Scopul reprezintă finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Sarcini de lucru:
1. Analizează elementul subiectiv în conţinutul infracţiunii.

2. Prezintă clasificările infracţiunilor propuse în doctrină şi
formulează puncte de vedere proprii.
Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.
1. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie

infracţiune:
A. Numai dacă se prevede expres în lege;
B. Întotdeauna;
C. Niciodată.
2. Infracţiunile comisive ca infracţiuni de acţiune, se săvârşesc:

A. Întotdeauna doar din culpă;
B. Întotdeauna doar cu intenţie;
C. Cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod expres
aceasta.
1
. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol. III, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 13.
31
Infracţiunea
____________________________________________________________
3. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune:

A. Când este săvârşită fără vinovăţie;
B. Când este săvârşită cu intenţie;
C. Când este săvârşită în caz fortuit.
4. Infracţiunile omisive ca infracţiuni de inacţiune, se săvârşesc:

A. Numai din culpă fără prevedere;
B. Numai din culpă cu prevedere;
C. Cu intenţie.
RĂSPUNSURI
1. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]

2. C [ soluţia este prevăzută în dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
3. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
4. C [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
Elaborează un eseu de cinci pagini care să releve aspectele de

drept comparat referitoare la infracţiune.
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019.
32
Infracţiunea
____________________________________________________________

33
__________________________________________________________
Formele infracţiunii
____________________________________________________________
FORMELE INFRACŢIUNII
___________________________________________________________
4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale........................................34
4.2 Actele pregătitoare...................................................................35
4.3 Tentativa .................................................................................36
4.4 Infracţiunea fapt consumat .....................................................37

● să prezinţi fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale,
● să defineşti: - formele infracţiunii,
- actele pregătitoare,
- tentativa,
- infracţiunea fapt consumat,
- infracţiunea fapt epuizat,
● să clasifici formele infracţiunii,
● să identifici condiţiile tentativei,
● să analizezi: - modalităţile actelor pregătitoare,
- modalităţile tentativei,
- problema incriminării şi sancţionării formelor
infracţiunii.
4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale
4.1.1 Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale
Sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea

infracţională în perioada externă a manifestării infractorului.
A . Perioada internă. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei
momente sau faze:
a) momentul conceperii infracţiunii;
34
b) momentul deliberării (chibzuinţei);
c) momentul luării hotărârii.
____________________________________________________________
B. Perioada externă. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei

faze:
a) faza actelor preparatorii, care cuprinde toate acele acte ce
pregătesc săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate;
b) faza actelor de executare, în care se efectuează acţiunea sau
inacţiunea incriminată în materialitatea ei;
c) faza urmărilor, care începe din momentul în care acţiunea sau
inacţiunea incriminată a fost efectuată integral şi durează până când s-a
produs rezultatul faptei1.
4.1.2 Formele infracţiunii
Fiecărei faze de desfăşurare a activităţii infracţionale în perioada

externă îi corespunde o formă infracţională distinctă, şi anume: a) forma
actelor preparatorii; b) forma tentativei; c) forma faptului consumat; d) forma
faptului epuizat.
Care sunt cazurile în care perioada internă ar putea avea uneori o

latură sau fază externă?
4.2 Actele pregătitoare
4.2.1 Actele pregătitoare (preparatorii)
Sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a

infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.
Sarcină de lucru:
Analizează modalităţile actelor preparatorii, precum şi tezele

incriminării şi neincriminării acestora.
1
. În acelaşi sens, C. Bulai, op. cit., p. 390.
____________________________________________________________
35
____________________________________________________________
4.3 Tentativa
4.3.1 Noţiune
Fiind forma de infracţiune care se situează în faza de executare a

infracţiunii, tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă ori nu şi-a produs efectul,
deşi executarea a fost efectuată în întregime [art. 32 alin. (1) C. pen.].
A. Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă
următoarele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească:
a) existenţa unei intenţii de a săvârşi o infracţiune;
b) intenţia să fie pusă în executare;
c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.
B. Modalităţile tentativei. După criteriul gradului de realizare a
acţiunii infracţionale se disting următoarele modalităţi:
a) tentativa neterminată sau întreruptă;
b) tentativa terminată sau fără efect;
c) tentativa proprie;
d) tentativa improprie: - relativ improprie;
- absolut improprie1.
C. Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie
între tentativa absolut improprie şi infracţiunea putativă în care fapta
săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului 2.
D. Incriminarea tentativei. În doctrina penală şi în legislaţie sunt
cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei:
a) incriminarea nelimitată, adică cu privire la toate infracţiunile;
b) incriminarea limitată, adică numai în cazul infracţiunilor grave3.
Codul penal în vigoare a consacrat concepţia incriminării limitate a
tentativei, şi anume acolo unde legea prevede explicit aceasta [art. 33 alin.
(1) C. pen.].
E. Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală
privind sancţionarea tentativei sunt:
a) teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată;
1
. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p. 176; C. Bulai, op. cit., p. 402; C.
Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 242-244; A. Boroi, op. cit., p. 147-148; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p.
430.
2
. C. Bulai, op. cit., p. 404; A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii
de omor, R.D.P. nr. 2/1994, p. 54-56.
3
. G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 226-228; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 247-249; A. Boroi, op.
cit., p. 149.
36
b) teoria diversificării pedepselor.
____________________________________________________________
Legiuitorul român a adoptat-o pe cea din urmă, sancţionând

tentativa în limite mai reduse decât infracţiunea consumată [art. 33 alin. (2)
C. pen.].
F. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Întreruperea
executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care
executarea a fost dusă până la capăt, din propria iniţiativă a făptuitorului, au
pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire 1 [art. 34 alin.
(1) C. pen.].
Sarcină de lucru:
Analizează criteriile de distincţie între actele preparatorii şi actele de

executare.
4.4 Infracţiunea fapt consumat
Se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la

producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute
de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia 2.
4.5 Infracţiunea fapt epuizat
Se caracterizează prin producerea, după momentul consumării

faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie
prin continuarea activităţii infracţionale însăşi, după ce aceasta a atins
momentul consumării3.
Ce sunt actele de executare calificate?
1
. C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 239-240.
2
. C. Bulai, op. cit., p. 409.
3
. V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 244.
37
____________________________________________________________
1. Pot avea tentativă infracţiunile:

A. Comisive;
B. Omisive;
C. Din culpă.
2. Nu pot avea tentativă infracţiunile:

A. Săvârşite cu intenţie;
B. La care elementul material se realizează prin vorbe;
C. Infracţiunile comisive.
3. Tentativa nu este posibilă:

A. La infracţiunile săvârşite cu intenţie;
B. La infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie;
C. La infracţiunile comisive.
RĂSPUNSURI
1. A (doar infracţiunile comisive pot avea tentativă; în cazul celor

omisive, odată cu neîndeplinirea obligaţiei de a face se şi consumă
infracţiunea)
2. B
3. B
Elaborează un eseu de cinci pagini care să releve aspectele de

practică judiciară referitoare la formele infracţiunii.
38
____________________________________________________________
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
39
_______________ __________________________________________
Pluralitatea de infractori
____________________________________________________________
PLURALITATEA DE INFRACTORI
____________________________________________________________
5.1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori ................40
5.2. Participaţia penală ................................................................41

● să defineşti pluralitatea de infractori,
● să prezinţi formele pluralităţii de infractori,
● să identifici condiţiile de existenţă a participaţiei penale,
● să enumeri felurile participaţiei penale,
● să caracterizezi participaţia penală proprie,
● să analizezi: - formele participaţiei penale proprii,
- modalităţile participaţiei improprii,
● să prezinţi tratamentul penal al participaţiei.
5.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI
5.1.1 Noţiune
Prin pluralitatea de infractori este desemnată situaţia în care mai

multe persoane săvârşesc o singură infracţiune1.
5.1.2 Formele pluralităţii de infractori
1
. C. Bulai, op. cit., p. 424; V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 183.
40
În doctrina penală, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei
forme: pluralitatea naturală (A); pluralitatea constituită (B) şi pluralitatea
ocazională sau participaţia penală (C).
____________________________________________________________
A. Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară1 este forma

pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea
faptei este cerută de însăşi natura faptei.
B. Pluralitatea constituită presupune gruparea sau asocierea mai
multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni.
C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) există atunci când o
infracţiune care poate fi săvârşită în mod natural de o singură persoană
(sau în cazul infracţiunilor cu pluralitate naturală ori constituită de subiecţi
activi de două sau mai multe persoane) a fost totuşi săvârşită de două
persoane sau, respectiv, de un număr de persoane mai mare decât cel
necesar potrivit naturii faptei.
Legiuitorul român a incriminat pluralitatea constituită ca

infracţiune
de sine stătătoare? În cazul unui răspuns afirmativ, identifică asemenea
infracţiuni.
5.2 PARTICIPAŢIA PENALĂ
§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND PARTICIPAŢIA PENALĂ
5.2.1 Condiţiile de existenţă a participaţiei penale
În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa

participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce
poate fi consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă;
b) fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe
persoane;
1
. V. Dongoroz, Tratat, op. cit. p. 382; C. Bulai, op. cit., p. 426; V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p.
180; V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu şi
colab., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 142; G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat,
R.D.P. nr. 3/2000, p. 9-10; Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, R.D.P. nr. 1/2001, p. 95.
41
c) să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în
cooperare aceeaşi faptă prevăzută de legea penală;
d) fapta săvârşită de două sau mai multe persoane trebuie să
constituie infracţiune.
____________________________________________________________
5.2.2 Felurile participaţiei penale
În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau
feluri de participaţie penală:
- proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi improprie (imperfectă);
- simplă (omogenă) sau coautorat şi complexă (eterogenă);
- materială şi morală;
- spontană şi preordinată;
- anterioară şi concomitentă.
§ 2. PARTICIPAŢIA PENALĂ PROPRIE (PROPRIU-ZISĂ SAU

PERFECTĂ)
5.2.3 Caracterizare
Participaţia penală proprie reprezintă acel gen de participaţie, la

care toţi participanţii la infracţiune acţionează cu intenţie (idem animus), iar
în cazul infracţiunilor de culpă toţi făptuitorii acţionează din culpă (eadem
culpa).
5.2.4 Formele participaţiei penale proprii
Principalele forme ale participaţiei penale sunt: autoratul,

coautoratul, instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea
penală în vigoare (art. 46-48 C. pen.).
A. AUTORATUL
5.2.5 Noţiune
Potrivit art. 46 alin. (1) C. pen., autor este persoana care

săvârşeşte în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
42
B. COAUTORATUL
____________________________________________________________
5.2.6 Noţiune
Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., coautori sunt persoanele care

săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
C. INSTIGAREA
5.2.7 Noţiune
Potrivit art. 47 C. pen., instigator este persoana care, cu intenţie,

determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile instigării.
D. COMPLICITATEA
5.2.8 Noţiune
Potrivit art. 48 C. pen., complice este persoana care, cu intenţie,

înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală; este de asemenea complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau
că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei promisiunea
nu este îndeplinită.
.
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile şi felurile complicităţii.
§ 3. PARTICIPAŢIA IMPROPRIE (IMPERFECTĂ)
43
5.2.9 Noţiune şi caracterizare
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care

persoanele care săvârşesc prin voinţă comună, o faptă prevăzută de legea
penală, nu au toate aceeaşi atitudine psihică, nu acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau
fără vinovăţie.
5.2.10 Modalităţile participaţiei improprii
Art. 52 C. pen. prevede două modalităţi sub care poate să apară

participaţia improprie:
a) modalitatea intenţie şi culpă [art. 52 alin. (1) şi (2) C. pen.];
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie [art. 52 alin. (1) şi (3) C.
pen.]
§ 4. TRATAMENTUL PENAL AL PARTICIPAŢIEI
5.2.11 Sisteme de pedepsire
În ştiinţa dreptului penal au fost propuse două sisteme de

sancţionare a participanţilor la săvârşirea infracţiunii:
a) sistemul parificării pedepselor – toţi participanţii la infracţiune
trebuie să fie sancţionaţi prin lege cu aceeaşi pedeapsă, urmând ca,
judiciar pedeapsa să fie diferenţiată, atunci când este cazul;
b) sistemul diversificării pedepselor – legea însăşi trebuie să
prevadă pedepse diferite pentru diferiţii participanţi la infracţiune.
În Codul penal în vigoare a fost consacrat sistemul parificării
pedepselor pentru participaţia proprie, dar cu obligaţia pentru instanţa de
judecată de a ţine seama la stabilirea pedepsei de contribuţia efectivă a
fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii (art. 49 C. pen.).
În ce priveşte participaţia improprie, legea penală prevede sistemul
diversificării (art. 52 C. pen.).
5.2.12 Efectele circumstanţelor personale şi circumstanţelor reale
Prin dispoziţiile art. 50 C. pen. s-a prevăzut că circumstanţele

privitoare la persoana autorului sau a unui participant (personale) nu se
44
restrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă (reale) se
răsfrâng asupra autorului şi participanţilor numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
5.2.13 Împiedicarea săvârşirii infracţiunii
Potrivit art. 51 C. pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte

de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât
consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii. Dacă actele îndeplinite până în momentul
denunţării sau împiedicării constituie o altă infracţiune, participantului i se
aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
♦ Enumeră cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni:

1. ..........................................................................................................
2. ..........................................................................................................
3. ..........................................................................................................
(Răspuns corect: 1. Pluralitatea naturală.

2. Pluralitatea constituită.
3. Pluralitatea ocazională sau participaţia penală).
♦ Completează spaţiile punctate astfel încât să obţii afirmaţii

adevărate.
a). În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală proprie apare
ca o .......................................................................................................... .
b). La infracţiunile din culpă, participaţia penală proprie apare ca
o ................................................................................................................
.
c). Autoratul constă în ...................................................................... .
(Răspuns corect: a. conlucrare cu intenţie a participanţilor; b.

conlucrare din culpă a participanţilor; c. săvârşirea de acte de executare
a faptei prevăzute de legea penală)
45
Elaborează un eseu de şase pagini care să releve analiza

comparativă între dispoziţiile Codului penal în vigoare şi cele ale Codului
penal anterior privitoare la participaţia penală.
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
46
___________________________________________________________
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni

____________________________________________________________
UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

____________________________________________________________
6.1. Unitatea de infracţiune.............................................................47
6.2. Pluralitatea de infracţiuni.........................................................52

● să defineşti unitatea şi pluralitatea de infracţiuni,
● să prezinţi felurile unităţii de infracţiune,
● să analizezi: - formele unităţii naturale de infracţiune,
- formele unităţii legale de infracţiune,
- formele pluralităţii de infracţiuni.
6.1 UNITATEA DE INFRACŢIUNE
§ 1. ASPECTE GENERALE
6.1.1 Noţiune
Baza de evaluare în vederea stabilirii unităţii şi pluralităţii de

infracţiuni este reprezentată de conţinutul infracţiunii 1. Deci există unitate de
infracţiune în cazul în care activitatea infracţională desfăşurată corespunde
1
. C. Bulai, op. cit., p. 468; V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 21.
47
conţinutului unei singure infracţiuni, iar pluralitate de infracţiuni, atunci
când în activitatea infracţională săvârşită se stabilesc conţinuturile a două
sau mai multe infracţiuni2.
____________________________________________________________
§ 2. FELURILE UNITĂŢII DE INFRACŢIUNE
6.1.2 Prezentare
Unitatea de infracţiune este cunoscută în doctrina penală sub două

forme: unitatea naturală şi unitatea legală.
§ 3. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE
6.1.3 Noţiune
Unitatea naturală de infracţiune desemnează acea unitate a

infracţiunii care decurge din natura acţiunii sau inacţiunii săvârşite şi prin
care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni 1.
6.1.4 Formele unităţii naturale de infracţiune
În doctrina penală, cei mai mulţi autori consideră că unitatea

naturală de infracţiune se prezintă sub forma infracţiunii simple,
infracţiunii
continue şi infracţiunii deviate2.
A. INFRACŢIUNEA SIMPLĂ
Ca formă a unităţii naturale de infracţiune, infracţiunea simplă se

realizează, sub aspect obiectiv, printr-o singură acţiune sau inacţiune
momentană, instantanee, de scurtă durată.
B. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
2
. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006, p. 54.
____________________________________________________________
1
. În acelaşi sens, G. Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000, p. 72.
2
. C. Bulai, op. cit., p. 468; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 253; V. Dobrinoiu şi colab., op.cit., p. 226;
M. Zolyneak, M.I.Michinici, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 226.
48
Infracţiunea continuă este infracţiunea a cărei acţiune sau
inacţiune, ce constituie elementul material al laturii obiective, se prelungeşte
în timp, în chip natural, după consumare, până la intervenţia unei forţe
contrare3.
____________________________________________________________
Teme de reflecţie:
1. Ce importanţă prezintă cunoaşterea infracţiunii continue în

incidenţa cu alte instituţii de drept penal?
2. Care este criteriul folosit pentru identificarea infracţiunii
continue
în legea penală?
C. INFRACŢIUNEA DEVIATĂ
Este desemnată prin această denumire infracţiunea săvârşită prin

devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese
îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de
o
parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroarea făptuitorului – asupra altei
persoane ori a altui obiect decât acela pe care făptuitorul dorea să-l vatăme,
pe de altă parte1.
Din noţiune rezultă că infracţiunea deviată se poate săvârşi în două
moduri: fie prin devierea acţiunii datorită greşelii făptuitorului (de exemplu
făptuitorul vrea să ucidă o persoană, dar prin greşita folosire a armei ucide
o altă persoană) asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane
(abberratio ictus), fie prin săvârşirea acţiunii datorită erorii făptuitorului cu
privire la obiectul sau persoana asupra căreia urma să acţioneze (error in
rem sau error in personam).
Infracţiunea deviată: unitate sau pluralitate de infracţiuni?
3
. V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 60; V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 326; M. Basarab, Drept penal.
Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
1
. C. Bulai, op. cit., p. 471.
49
§ 4. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE
6.1.5 Noţiune
Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a leguitorului şi se

caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau
mai multe acţiuni (inacţiuni) care ar putea constitui fiecare în parte o
____________________________________________________________
infracţiune de sine stătătoare.
6.1.6 Formele unităţii legale
Codul penal în vigoare a consacrat patru forme ale unităţii legale de

infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de
obicei şi infracţiunea progresivă.
A. INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ
Noţiune. În conformitate cu prevederile Codului penal [art. 35 alin.

(1) C. pen.], infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv sau mai multor, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Sancţionarea infracţiunii continuate. Potrivit art. 36 alin. (1) C. pen.,
infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3
ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul
pedepsei amenzii.
B. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ
Noţiune. Potrivit art. 35 alin. (2) C. pen. infracţiunea este complexă

când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Sancţionarea infracţiunii complexe. Potrivit art. 36 alin. (2) C. pen.,
infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune.
Recalcularea pedepsei. Potrivit art. 37 C. pen., dacă cel condamnat
definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior şi
pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni,
50
ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se stabileşte o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea
pronunţată anterior.
Sarcină de lucru:
Analizează structura infracţiunii complexe. Cum se prezintă obiectul

juridic, latura obiectivă şi latura subiectivă?

____________________________________________________________
C. INFRACŢIUNEA DE OBICEI
Putem defini infracţiunea de obicei ca fiind ,,o formă a unităţii legale

care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare
încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa
fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social specific
infracţiunii”1.
D. INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ
Putem defini infracţiunea progresivă ca fiind ,,acea infracţiune a

cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător
unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia făptuitorului,
fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de noi urmări
vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave” 2.
1. Sunt forme ale unităţii legale de infracţiune:

A. Infracţiunea deviată;
B. Infracţiunea continuă;
C. Infracţiunea continuată.
2. Infracţiunea continuată se săvârşeşte:

A. Cu intenţie;
B. Din culpă;
1 C. Fie
. C. Bulai, op. cit., p. 485; cu intenţie,
A. Boroi, fie67;
op. cit., p. dinI. culpă.
Oancea, op. cit., p.147.
2
. C. Bulai, op. cit., p.484; G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi
3. Data săvârşirii
Enciclopedică, Bucureşti, infracţiunii
1976, p.139; continue
V. Papadopol, o reprezintă:
D. Pavel, op. cit,. p.279.
A. Data începerii acţiunii sau inacţiunii;
B. Data încetării acţiunii sau inacţiunii.
Răspunsuri: 1. C; 2. A; 3. B; 51
Unitatea şi pluralitatea de infracţiun
6.2 PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
§ 1. ASPECTE GENERALE
6.2.1 Noţiune
În dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când

aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
§ 2. FORMELE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI
6.2.2 Prezentare
În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de

infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni şi recidiva1.
§ 3. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI
6.2.3 Noţiune
Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, consursul de infracţiuni este o

formă a pluralităţii de infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe
infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai înainte de a fi intervenit o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt
susceptibile de a fi supuse judecării2.
6.2.4 Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni

1
. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, R.D.P. nr. 2/2005, p. 100.
2
. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 70.
____________________________________________________________
52
Din definiţie rezultă următoarele condiţii:
a) săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni;
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;
d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi
supuse judecăţii.
____________________________________________________________
6.2.5 Formele concursului de infracţiuni
În teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs

de infracţiuni, şi anume: concursul real şi concursul ideal.
A. CONCURSUL REAL SAU MATERIAL DE INFRACŢIUNI
În conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) teza I C. pen., există

concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distinte, înainte de
a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Studiu individual:
Studiază teoria unităţii infracţionale dintre infracţiunea mijloc şi

infracţiunea scop şi criticile care i s-au adus.
B. CONCURSUL IDEAL SAU FORMAL DE INFRACŢIUNI
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) C. pen., există concurs formal de

infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza
împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
6.2.6 Sancţionarea concursului de infracţiuni
A. SISTEME DE SANCŢIONARE
În legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal se admit trei sisteme

de sancţionare a concursului de infracţiuni: sistemul cumulului
aritmetic,
sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
53
Ce critici s-au adus fiecăruia dintre sistemele menţionate mai sus?

____________________________________________________________
B. PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACŢIUNI

SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ
Codul penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt:

cumulul juridic sau cumulul aritmetic ori, după caz, absorbţia [art. 39 C.
pen.].
C. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI CONCURENTE

SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ
Este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat de

instanţe diferite sau chiar de aceeaşi instanţă, şi asupra lor să se pronunţe
hotărâri separate de condamnare. În aceste cazuri se procedează
la ,,contopirea pedepselor” şi se realizează după regulile prevăzute în art.
40 C. pen.
§ 4. RECIDIVA
Recidiva este acea formă a pluralităţii de infracţiuni care constă în

săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni după ce a fost condamnată
definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru o altă infracţiune şi până
la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
6.2.8 Termenii recidivei
În doctrina penală1, elementele constitutive ale stării de recidivă –

1
. C. Bulai, op. cit., p. 227; Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă,
op. cit., p. 91; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.157; C.
Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 285; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 536.
54
condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară şi noua infracţiune
comisă – au fost denumite termeni ai recidivei.
6.2.9 Modalităţile recidivei
În teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale

recidivei felului în care se prezintă în concret recidiva în raport cu
variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cele mai
____________________________________________________________
cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:

Recidiva după condamnare sau recidiva postcondamnatorie ori
recidiva fictivă există în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte
ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior
condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual considerată ca
executată.
Recidiva după executare sau postexecutorie ori recidivă reală
există atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce
infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce
aceasta a fost considerată ca executată în întregime.
Mai există şi alte modalităţi ale recidivei?
6.2.10 Reglementarea recidivei în legea penală română
În legislaţia noastră, reglementarea recidivei se face diferenţiat

pentru persoana fizică (art. 41-43 C. pen) şi pentru persoana juridică (art.
146 C. pen.).
6.2.11 Recidiva în cazul persoanei fizice
Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt: recidiva

postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.
6.2.12 Condamnările care nu atrag starea de recidivă
Acestea sunt cuprinse în art. 42 C. pen. Potrivit acestor dispoziţii, la
55
stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.

____________________________________________________________
6.2.13 Pedeapsa principală în caz de recidivă pentru persoana fizică
A) Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii este prevăzut

în art. 43 alin. (1) – (4) C. pen.
B) Tratamentul penal al recidivei postexecutorii este prevăzut în art.
43 alin. (5) C. pen.
C) Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. În această situaţie,
art. 43 alin. (6) C. pen. prevede că: dacă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau
considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare de
recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) – (5) ale aceluiaşi articol 1.
Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei, ca urmare a descoperirii
ulterioare a stării de recidivă, sunt aplicabile şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită
cu pedeapsa închisorii [art. 43 alin. (7) C. pen.].
§ 5. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
6.2.14 Noţiune şi sancţiune
Prin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia

în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o infracţiune,
săvârşeşte o nouă infracţiune, până la data la care pedeapsa este
executată sau considerată ca executată şi nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă [art. 44 alin. (1) C. pen.].
Potrivit art. 44 alin. (2) C. pen., sancţionarea pluralităţii intermediare
se realizează potrivit regulilor stabilite pentru sancţionarea concursului de
infracţiuni.
1
. A se vedea L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, R.D.P. nr. 2/2004, p. 134.
56
§ 6. PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ŞI
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACŢIUNI
6.2.15 Cadru legal
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de

siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni sunt prevăzute în art. 45 C. pen.

___________________________________________________________
Ce argumente s-au adus în literatura juridic română pentru

denumirea situaţiei prevăzută în art. 44 C. pen. ca pluralitate intermediară?
1. Când inculpatul arestat preventiv în timpul urmăririi penale pentru

săvârşirea unei infracţiuni, comite şi infracţiunea de evadare, pedeapsa
se aplică astfel:
A. Pedepsele stabilite pentru infracţiunea de evadare şi infracţiunea
anterioară se aplică potrivit art. 39 C.pen.;
B. Pedeapsa stabilită pentru evadare se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea anterioară;
C. Pedeapsa stabilită pentru evadare se contopeşte la restul rămas
neexecutat din pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară.
2. Când inculpatul aflat în arest preventiv evadează şi săvârşeşte o

infracţiune realizează condiţiile:
A. Recidivei postcondamnatorii;
B. Pluralităţii intermediare;
C. Concursului de infracţiuni.
Răspunsuri:
1. A (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni)
2. C (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni)
57
SPEŢĂ
Instanţa a reţinut că cei doi inculpaţi au pătruns într-o noapte în

curtea unei societăţi de unde au sustras mai multe bunuri dintr-un
autoturism şi au încercat, fără succes, să sustragă bunuri din alte patru
autoturisme, şi i-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune
continuată de furt calificat; autoturismele aparţineau unor persoane fizice,
care le lăsase în custodia societăţii.

____________________________________________________________
Este corectă încadrarea faptei?
Elaborează un eseu de trei pagini care să releve

controversele
privitoare la unitatea şi pluralitatea de infracţiuni.
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
58
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
____________________________________________________________
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

____________________________________________________________
7.1. Aspecte generale.....................................................................59
7.2 Cauzele justificative .................................................................60
7.3 Cauzele de neimputabilitatea...................................................63

● să defineşti: - caracterul penal al faptei,
- cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
● să clasifici cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
● să analizezi fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
7.1 ASPECTE GENERALE
§ 1. CARACTERUL PENAL ŞI CAUZELE CARE FAC POSIBILĂ

ÎNLĂTURAREA ACESTUIA
7.1.1 Noţiunea de caracter penal al faptei
Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este o însuşire

sintetică a acesteia, rezultând din prezenţa în ea a trăsăturilor esenţiale
59
unei infracţiuni1.
Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale exclude existenţa
caracterului penal al faptei, înlătură existenţa infracţiunii şi, pe cale de
consecinţă, exclude răspunderea penală2.
7.1.2 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind

____________________________________________________________
acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul

săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă 1.
§ 2. CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI
7.1.3 Enumerare şi caracterizare
Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii 2,

şi anume:
A. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:
a) cauze care înlătură caracterul nejustificat al faptei;
b) cauze care înlătură imputabiliatea faptei;
c) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală.
B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei pot fi generale şi speciale.
a) Cauzele generale sunt prevăzute în dispoziţiile din partea
generală a Codului penal.
b) Cauzele speciale pot fi reglementate prin norme generale (lipsa
dublei incriminări) ori prin norme speciale (constrângerea la darea de mită
etc.).
C. În funcţie de efectele pe care le produc, pot fi reale şi personale.
a) Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra
tuturor participanţilor la săvârşirea faptei.
1
. G. Antoniu, Vinovăţia…, op. cit., p. 205; C. Bulai, B. N. Bulai, op.cit., p. 224.
2
. A se vedea V. Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 331.
____________________________________________________________
1
. A se vedea: A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, op. cit., p. 52; A. Boroi, Gh.
Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 39.
2
. A se vedea V.Dongoroz şi colab., op.cit., vol. I, p. 334.
60
b) Cauzele personale operează numai faţă de acei făptuitori care au
săvârşit fapta fără vinovăţie.
7.2 CAUZELE JUSTIFICATIVE
§ 1. CONCEPT
Cauza justificativă este acea normă juridică permisivă care înlătură

caracterul de infracţiune al faptei, deşi aceasta corespunde cu norma de
____________________________________________________________
incriminare.
§ 2. LEGITIMA APĂRARE
Legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează

prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol
persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă
apărarea este proporţională cu gravitatea atacului [art. 19 alin. (2) C.
pen.]1.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile menţionate mai
sus, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea,
fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi
nelegale ori în timpul nopţii [art.19 alin. (3) C. pen.].
Legitima apărare este o cauză care înlătură caraterul nejustificat al
faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile legitimei apărări.

2. Analizează prezumţia de legitimă apărare.
3. Identifică consecinţele juridice ale legitimei apărări.
1
. C. Bulai, op. cit., p. 232; V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 50.
____________________________________________________________
61
§ 3. STAREA DE NECESITATE
Este starea în care se găseşte o persoană care este nevoită să

săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un
pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu
sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
____________________________________________________________
pericolul nu era înlăturat [art. 20 alin. (2) C.pen.] 1.

Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul
nejustificat al faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile stării de necesitate.

2. Identifică consecinţele juridice ale stării de necesitate.
§ 4. EXERCITAREA UNUI DREPT SAU ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAŢII
Potrivit art. 21 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea

penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă,
în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile exercitării unui drept sau a îndeplinirii unei

obligaţii.
1
. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed.Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1999, p.271.
62
2. Identifică consecinţele juridice ale exercitării unui drept sau a
îndeplinirii unei obligaţii.
§ 5. CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE
Potrivit art. 22 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea

penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta
__________________________________________________
putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în

pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile consimţământului persoanei vătămate.

2.Identifică consecinţele juridice ale consimţământului persoanei
vătămate.
Corecţia domestică poate fi considerată o cauză justificativă

implicită?
7.3 CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
§ 1. CONCEPT
Cauza de neimputabilitate este acea cauză care înlătură trăsătura

esenţială a vinovăţiei (imputabilitatea subiectivă a faptei).
§ 2. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ
63
Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră1, este presiunea pe

care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a
unei persoane, în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea
penală (art. 24 C. pen.).
Constrângerea morală, denumită şi ameninţare2, este presiunea
__________________________________________________
exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane prin

ameninţare cu un pericol grav pentru persoana acesteia ori a alteia, în aşa
fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală
(art. 25 C. pen.).
Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt cauze care
înlătură caracterul imputabil al faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii

morale.
2. Identifică consecinţele juridice ale constrângerii fizice şi ale
constrângerii morale.
§ 3. EXCESUL NEIMPUTABIL
Potrivit art. 26 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea

penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a
depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale
cu gravitatea atacului.
Tot astfel, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat seama,
în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave decât
cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Excesul neimputabil – în ambele modalităţi – este o cauză care
înlătură caracterul imputabil al faptei.
1
. V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 374 (sau p. 336, în ed. a II-a).
2
. Idem.
64
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii

morale.
2. Identifică consecinţele juridice ale constrângerii fizice şi ale
constrângerii morale.

__________________________________________________
§ 4. MINORITATEA FĂPTUITORULUI
Privită ca o cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei,

minoritatea făptuitorului este starea în care se găseşte făptuitorul minor care
în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală, nu împlinise
vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru ca minorul să poată răspunde
penal (art. 27 C. pen.).
Potrivit dispoziţiilor din art. 113 alin. (1) şi (2) C. pen., minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are vârsta
între 14 şi 16 ani în momentul săvârşirii faptei, răspunde penal numai dacă
se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile minorităţii făptuitorului.
2. Identifică consecinţele juridice ale minorităţii făptuitorului.
§ 5. IRESPONSABILITATEA
Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură

caracterul imputabil al faptei.
penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
65
putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Cine poate constata existenţa stării de iresponsabilitate?

____________________________________________________________
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile iresponsabilităţii.

2. Identifică consecinţele juridice ale iresponsabilităţii.
§ 6. INTOXICAŢIA
Intoxicaţia este starea psihofizică anormală în care se

găseşte o persoană din cauza efectelor pe care le au asupra
organismului său şi asupra facultăţilor sale mintale anumite
substanţe psihoactive consumate de
acea persoană ori introduse în corpul său.
penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe
psihoactive.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile intoxicaţiei involuntare.

2. Identifică consecinţele juridice ale stării de intoxicaţie – voluntară
şi involuntară.
66
§ 7. EROAREA
Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită, de

către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din
momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau
de cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii (art. 30 C. pen.).
Eroarea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul imputabil
al faptei.

__________________________________________________
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile erorii .

2. Identifică efectele juridice ale erorii.
§ 8. CAZUL FORTUIT
Cazul fortuit desemnează situaţia în care acţiunea sau inacţiunea

unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită
acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (art. 31 C. pen.).
Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul imputabil al
faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile cazului fortuit.

2. Identifică efectele juridice ale cazului fortuit.
Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect.

TEST DE AUTOEVALUARE
Fapta inculpatului care, fiind imobilizat la pat din cauza invalidităţii, pentru
a se apăra de atacul fratelui său, constând în lovituri cu pumnul, l-a lovit
pe acesta cu cuţitul, provocându-i moartea:
A. Este săvârşită în condiţiile excesului neimputabil;
B. Este săvârşită în condiţiile excesului scuzabil;
C. Este săvârşită în condiţiile stării de necesitate;
D. Beneficiază de circumstanţa atenuantă a provocării. 67
(Răspuns corect: A)

__________________________________________________
LUCRARE DE VERIFICARE
Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul

titlu: ,,Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei între tradiţie şi inovaţie”.
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
68
___________________________________________________________
SANCŢIUNILE DE DREPT PENAL

____________________________________________________________
8.1 Sancţiunile de drept penal şi caracterul lor...............................69
8.2 Principii ale sancţiunilor de drept penal....................................70
8.3 Pedepsele.................................................................................71

● să defineşti: - sancţiunile de drept penal,
- pedeapsa,
- cadrul pedepselor,
● să prezinţi: - caracterul sancţiunilor de drept penal,
- cadrul – general şi special – al sancţiunilor de drept
penal,
- principiile sancţiunilor de drept penal,
- trăsăturile pedepsei,
- scopul şi funcţiile pedepsei,
● să clasifici pedepsele,
● să identifici cadrul pedepselor,
● să analizeze fiecare categorie de pedepse.
8.1 Sancţiunile de drept penal şi caracterul lor
69
8.1.1 Noţiune
Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele coercitive pe care

legea le impune în cazul încălcării preceptelor sale.
Sancţiunile de drept penal sunt reglementate în cadrul uneia dintre
cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal, alături de infracţiune şi
de răspunderea penală. În concepţia Codului penal în vigoare, sancţiunile
sunt consecinţa inevitabilă a răspunderii penale, iar aceasta, la rândul său,
este consecinţa necesară a săvârşirii infracţiunii 1.
Sancţiunile de drept penal

____________________________________________________________
8.1.2 Caracter
Privite în cadrul general al sancţiunilor juridice, sancţiunile de drept
penal se deosebesc de toate celelalte printr-o serie de trăsături
caracteristice1.
Sarcină de lucru:
Identifică aceste trăsături caracteristice.
8.1.3 Cadrul special al sancţiunilor de drept penal.

Noţiunea de sancţiuni de drept penal desemnează sancţiunile pe
care dreptul penal le reglementează în mod special, şi anume: pedepsele,
măsurile educative şi măsurile de siguranţă.
8.1.4 Cadrul general al sancţiunilor în dreptul penal
Pe lângă sancţiunile de drept penal, legea penală mai prevede şi

alte feluri de sancţiuni care pot fi folosite în lupta împotriva criminalităţii,
denumite sancţiuni în dreptul penal2.
1
. V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. II, p. 7; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 284.
____________________________________________________________
1
. V. Dongoroz, Drept penal, Tratat, Bucureşti, 1939, p. 576 sau reeditarea ediţiei din 1939, Ed. Societăţii
Tempus şi Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 460; Gh. Nistoreanu, Prevenirea
infracţiunilor prin măsuri de siguranţă, Ed. Ministerului de Interne, Bucureşti, 1991, p.13.
2
. V. Dongoroz, Tratat, reeditarea ediţiei din 1939, op. cit., p. 459-460.
70
8.2 Principii ale sancţiunilor de drept penal
8.2.1 Legalitatea sancţiunilor de drept penal

Acest principiu este înscris în dispoziţia din art. 2 C. pen.
8.2.2 Umanismul sancţiunilor de drept penal
Potrivit acestui principiu nu pot fi admise pedepse sau alte sancţiuni

care ar putea provoca suferinţe fizice, chinuri sau torturi ori care ar înjosi
demnitatea omului.

____________________________________________________________
8.2.3 Revocabilitatea sancţiunilor de drept penal
Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept penal trebuie să fie

revocabile, adică să poată fi oricând retrase atunci când se constată că au
fost aplicate din eroare sau când nu mai sunt necesare.
8.2.4 Individualizarea sancţiunilor de drept penal
Acest principiu conţine regula că sancţiunea de drept penal trebuie

să fie individualizată, adică adaptată cantitativ şi calitativ în raport cu
gravitatea faptei şi cu persoana făptuitorului.
8.2.5 Personalitatea sancţiunilor de drept penal
Potrivit acestui principiu, sancţiunile de drept penal au caracter

personal, adică se răsfrâng exclusiv numai asupra celui care a săvârşit o
infracţiune.
8.3 Pedepsele
8.3.1 Aspecte generale
8.3.1.1 Noţiunea şi trăsăturile pedepsei
Pedeapsa este o măsură de constrângere şi, prin aceasta, are şi un
71
rol reeducativ.
Din această definiţie rezultă că pedeapsa prezintă mai multe
trăsături esenţiale
Sarcină de lucru:
Identifică aceste trăsături esenţiale.
8.3.2 Scopul şi funcţiile pedepsei
8.3.2.1 Scopul pedepsei
Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, adică

____________________________________________________________
prevenţia generală (impusă colectivităţii) şi specială (impusă individului

supus sancţiunii penale).
8.3.2.2 Funcţiile pedepsei

Acestea sunt:
a) funcţia de reeducare;
b) funcţia de exemplaritate;
c) funcţia de eliminare.
8.3.3 Categorii de pedepse
A. După obiectul asupra căruia poartă coerciţiunea se cunosc:

a) pedepsele corporale;
b) pedepsele privative sau restrictive de libertate;
c) pedepsele pecuniare;
d) pedepsele privative sau restrictive de drepturi;
e) pedepsele morale.
B. După importanţa atribuită pedepsei din punct de vedere
funcţional, se face distincţie între: pedepsele principale sau de sine
stătătoare şi pedepsele secundare sau alăturate. La rândul lor, pedepsele
secundare sau alăturate sunt de două feluri, şi anume: pedepse
complementare şi pedepse accesorii.
8.3.4 Cadrul pedepselor în dreptul penal român
8.3.4.1 Noţiunea de cadru al pedepselor
72
În teoria dreptului penal şi în legislaţia penală se înţelege prin
cadrul pedepselor totalitatea pedepselor de orice fel aplicabile într-un
sistem de drept penal.
Cadrul pedepselor este prevăzut în art. 53, 54, 55 şi 136 C. pen.
În cazul persoanei fizice, cadrul de pedepse cuprinde trei categorii
de pedepse, diferenţiate după modul de aplicare, şi anume:
A. Pedepsele principale sunt:
a) detenţiunea pe viaţă;
b) închisoarea;
c) amenda.
B. Pedepsele complementare sunt:
a) interzicerea exercitării unor drepturi;

____________________________________________________________
b) degradarea militară;
c) publicarea hotărârii de condamnare.
C. Pedeapsa accesorie constă în interzicerea exercitării unor
drepturi.
În cazul persoanei juridice, cadrul de pedepse cuprinde două
categorii de pedepse, şi anume:
A. Pedeapsa principală pentru persoana juridică este amenda.
B. Pedepsele complementare sunt următoarele:
a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
♦ Sarcină
Citeşte cude lucru:
atenţie fiecare din următoarele afirmaţii. În cazul în care
apreciezi că afirmaţia este adevărată, încercuieşte litera A; dacă
Analizează
apreciezi pedepsele
că afirmaţia aplicabile persoanei
nu este adevărată, fizice
încercuieşte litera(art.
F. 56 – 70 C.
pen.).
1. Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele coercitive pe care legea
le impune în cazul încălcării preceptelor sale.
TESTE DE AUTOEVALUARE A F
(Răspuns corect: A)
2. Sancţiunile de drept penal au caracter reparator sau restitutiv.
A F
(Răspuns corect: F)
3. Pedeapsa este un mijloc de contrângere privată.
A F
4. Scopul pedepsei îl constituie reeducarea infractorului. 73
A F
____________________________________________________________
Elaborează un eseu de trei pagini având următorul titlu:

„Probleme speciale privind pedepsele”.
SINTEZĂ
Prin intermediul acestei unităţi de învăţare am încercat să vă

familiarizez cu una dintre sancţiunile de drept penal: pedeapsa.
În vederea realizării scopului său – prevenirea săvârşirii de noi
infracţiuni –, pedeapsa îndeplineşte anumite funcţii – denumite şi scopuri
imediate ale pedepsei – şi anume: funcţia de reeducare, funcţia de
exemplaritate şi funcţia de eliminare.
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
74
Individualizarea pedepselor
____________________________________________________________
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
____________________________________________________________
9.1 Aspecte generale.....................................................................75
9.2 Individualizarea judiciară a pedepselor....................................76
9.3 Individualizarea judiciară a executării pedepselor....................81
9.4 Individualizarea administrativă a pedepselor............................82

● să defineşti individualizarea pedepsei,
● să identifici cadrul individualizării pedepsei,
● să prezinţi formele şi modalităţile de individualizare,
● să analizezi: - individualizarea judiciară a pedepselor,
- individualizarea judiciară a executării pedepselor;
- individualizarea administrativă a pedepselor.
9.1 Aspecte generale
9.1.1. Noţiune şi cadru
75
9.1.1.1 Noţiune
Prin individualizarea pedepsei se înţelege operaţia de
adaptare generală a pedepsei, în funcţie de toate realităţile
din perspectiva cărora trebuie evaluată natura şi intensitatea
constrângerii (faptă, persoană, împrejurare în care a acţionat) 1.
9.1.1.2 Cadru
Instituţiei individualizării pedepsei îi este consacrat Capitolul V
intitulat ,,Individualizarea pedepselor” din Titlul III al Părţii generale a
Codului penal (art. 72-106).
____________________________________________________________
9.1.2 Forme şi modalităţi de individualizare
9.1.2.1 Noţiuni
Individualizarea pedepsei se realizează în trei faze diferite: faza

incriminării faptelor penale, faza determinării concrete a pedepsei şi faza
executării pedepsei aplicate. Pornindu-se de la această realitate, în teoria
dreptului penal se face distincţie între cele trei trepte de individualizare,
corespunzătoare celor trei faze sus-menţionate, şi anume: individualizarea
legală, individualizarea judiciară şi individualizarea administrativă.
9.1.2.2 Individualizarea legală
Aceasta se realizează de către legiuitor în faza incriminării faptelor

penale.
9.1.2.3 Individualizarea judiciară
Aceasta se realizează de instanţa de judecată şi constă în

stabilirea şi aplicarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită.
9.1.2.4 Individualizarea administrativă 1
1
. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 57.
____________________________________________________________
1
. A se vedea C. Mitrache, Aspecte privind individualizarea administrativă a pedepsei, A.U.B. nr. 2/1971,
p. 45-51.
76
Aceasta se realizează de organele administrative în faza de
executare a pedepsei privative de libertate, uneori sub controlul instanţei de
judecată.
9.2 Individualizarea judiciară a pedepselor
9.2.1 Criteriile generale de individualizare
9.2.1.1 Noţiune
Adaptarea pedepsei concrete realizată de instanţa judecătorească

are loc cu respectarea criteriilor legale de individualizare. Acestea sunt
acele categorii de date sau elemente prevăzute de lege, după care instanţa
____________________________________________________________
de judecată trebuie să se orienteze în activitatea de individualizare judiciară

a pedepsei.
9.2.1.2 Diferitele criterii generale de individualizare în cazul persoanei

fizice
În stabilirea şi aplicarea pedepsei instanţa de judecată se conduce
după criteriile prevăzute în art. 74 alin.(1) C. pen., care prevede că stabilirea
duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii
săvârşite şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după
următoarele criterii:
a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi
mijloacele folosite;
b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;
c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale
infracţiunii;
d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente
penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială
şi socială.
9.2.1.3 Diferitele criterii generale de individualizare în cazul persoanei

juridice
Deşi legea penală nu prevede, la stabilirea şi aplicarea pedepselor
77
pentru persoana juridică se ţine seama numai de gravitatea infracţiunii
săvârşite.
9.2.1.4 Cazul pedepselor alternative
Legea prevede în art. 74 alin. (2) C. pen. că în cazul pedepselor

alternative se ţine seama de criteriile generale şi pentru alegerea uneia
dintre acestea.
Sarcină de lucru:
Analizează criteriile generale de individualizare a pedepsei.
____________________________________________________________
9.2.2 Circumstanţele
9.2.2.1 Noţiune
Circumstanţele sunt situaţii, întâmplări, calităţi, însuşiri şi orice alte

realităţi sau date susceptibile de a particulariza fapta sau pe făptuitor,
implicând întotdeauna o relaţie fie de la faptă către ambianţa acesteia, fie
de la făptuitor către biografia acestuia1.
9.2.2.2 Clasificarea circumstanţelor
Circumstanţele se pot clasifica astfel:

a) circumstanţe atenuante şi circumstanţe agravante;
b) circumstanţe legale şi circumstanţe judiciare (judecătoreşti);
c) circumstanţe reale şi circumstanţe personale;
d) circumstanţe cunoscute şi circumstanţe necunoscute
infractorului.
Sarcină de lucru:
1
. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale
Codului penal român. Partea generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p. 220.
78
Argumentează următoarea afirmaţie: „Toate circumstanţele
(inclusiv cele judiciare) sunt prevăzute de lege şi ca atare toate ar fi legale”.
9.2.3 Circumstanţele atenuante
A. Circumstanţele atenuante legale
9.2.3.1 Cadru
Legea noastră prevede, prin dispoziţiile din art. 75 alin. (1) C. pen.,
patru circumstanţe atenuante legale: a) provocarea; b) depăşirea limitelor
legitimei apărări; c) depăşirea limitelor stării de necesitate; d) repararea
prejudiciului material cauzat prin infracţiune.
B. Circumstanţele atenuante judiciare

____________________________________________________________
9.2.3.2 Noţiune şi cadru
Deşi constatarea şi caracterizarea acestora ca atare sunt lăsate la

aprecierea instanţei de judecată, legea penală prevede totuşi, prin
dispoziţiile din art. 75 alin. (2) C. pen., unele împrejurări care pot constitui
circumstanţe atenuante după cum urmează:
a) eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii;
b) împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea
infracţiunii sau periculozitatea infractorului.
Aceste împrejurări au caracter limitativ şi nu exemplificativ, ca în
Codul penal din 1969 [art. 74 alin. (2)].
C. Efectele circumstanţelor atenuante
9.2.3.3 Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor

principale în cazul persoanei fizice
Acestea sunt prevăzute în art. 76 C. pen.
9.2.4 Circumstanţele agravante
A. Circumstanţele agravante legale
9.2.4.1 Cadru
79
Legiuitorul român a prevăzut, prin dispoziţiile din art.77 C.pen., un
număr de opt împrejurări pe care le defineşte ca circumstanţe agravante,
după cum urmează:
a) săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună;
b) săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la
tratamente degradante;
c) săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să
pună în pericol alte persoane ori bunuri;
d) săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a
fost comisă împreună cu un minor;
e) săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vădită vulnerabilitate
a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii sau
altor cauze;
f) săvârşirea infracţiunii în stare de intoxicaţie voluntară cu alcool
______________________________________________
sau cu alte substanţe psihoactive, când a fost provocată în vederea

comiterii infracţiunii;
g) săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a profitat de
situaţia prilejuită de o calamitate, de starea de asediu sau de starea de
urgenţă;
h) săvârşirea infracţiunii pentru motive legate de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică,
avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau
infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de
făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte.
B. Efectele circumstanţelor agravante
9.2.4.2 Efectele circumstanţelor agravante asupra pedepselor

principale în cazul persoanei fizice
Acestea sunt prevăzute în art. 78 C. pen.
Studiu individual:
Studiază dispoziţiile din Legea nr. 187/2012.
Teme de reflecţie:
80
1. De ce legiuitorul român a considerat că numai împrejurările
prevăzute în art. 77 C. pen. sunt circumstanţe agravante legale?
2. Legea penală în vigoare permite reţinerea de circumstanţe
agravante judiciare?
9.2.5 Concursul între cauzele modificatoare de pedeapsă
9.2.5.1 Noţiune şi caracterizare

Este posibil ca într-un caz concret să se constate existenţa atât a
unor circumstanţe atenuante, cât şi a unor circumstanţe agravante. De
asemenea, este posibil ca pe lângă circumstanţe să se constate existenţa
unor stări de agravare a pedepsei. Determinat de aceste necesităţi, Codul
____________________________________________________________
penal în vigoare conţine în art. 79 reglementări privind modul în care trebuie

aplicate diferitele cauze modificatoare de pedeapsă, atunci când acestea
vin în concurs.
9.3 Individualizarea judiciară a executării pedepselor

9.3.1 Aspecte generale
9.3.1.1 Precizări
Prin lege s-a prevăzut posibilitatea pentru instanţa de judecată de a
se ocupa şi de modul în care urmează să fie executată pedeapsa, deci să
individualizeze executarea pedepsei. În adevăr, instanţa de judecată, poate
folosi următoarele mijloace de individualizare: renunţarea la aplicarea
pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei
sub supraveghere.
9.3.2 RENUNŢAREA LA APLICAREA PEDEPSEI
9.3.2.1 Noţiune
Renunţarea la aplicarea pedepsei este un mijloc de individualizare

a executării pedepsei.
9.3.2.2 Cadru
81
Acesta este prevăzut în art. 80-82 C. pen.
9.3.3 AMÂNAREA APLICĂRII PEDEPSEI
9.3.3.1 Noţiune
Amânarea aplicării pedepsei este un mijloc de individualizare a
executării pedepsei.
9.3.3.2 Cadru
9.3.4 Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere

9.3.4.1 Noţiune
____________________________________________________________
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este un mijloc

de individualizare judiciară a executării pedepsei.
9.3.4.2 Cadru
Speţă
Instanţa l-a condamnat pe inculpat la 1 an închisoare pentru
comiterea unei infracţiuni de furt. Apoi, a revocat suspendarea sub
supraveghere a executării unei pedepse de 6 luni închisoare, întrucât noua
infracţiune fusese comisă în termenul de încercare al acesteia, şi a aplicat o
pedeapsă rezultantă de 1 an şi 6 luni închisoare. În final, a dispus
suspendarea sub supraveghere a executării acestei pedepse.
Este corect procedeul instanţei?
9.4 Individualizarea administrativă a pedepselor
Sunt socotite mijloace de individualizare administrativă a executării

pedepselor: calculul pedepselor, liberarea condiţionată, înlocuirea pedepsei
amenzii cu închisoarea, precum şi executarea pedepsei amenzii prin
prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii.
82
9.4.1 Calculul duratei pedepselor
9.4.1.1 Noţiune
Calculul duratei pedepselor este un mijloc de

individualizare administrativă a pedepselor; acesta constă în
determinarea duratei pedepselor.
9.4.1.2 Cadru
9.4.2 Liberarea condiţionată
9.4.2.1 Noţiune
____________________________________________________________
Liberarea condiţionată este un mijloc de

Încercuieşte
individualizarelitera corepunzătoare
administrativă răspunsului
a pedepsei,corect:
care constă în
punerea în libertate a condamnatului din locul de deţinere
1. Dacă după
mai înainte de executarea liberarea în condiţionată
întregime adin executarea
pedepsei, unei pedepse,
sub condiţia ca până
lacondamnatul
împlinirea durateia săvârşit
acesteia o infracţiune
să nu maicontinuă de abandon
săvârşească de1.familie, a
infracţiuni
cărei comitere a început anterior împlinirii duratei pedepsei, dar s-a
9.4.2.2 Cadru prelungit şi după aceea:
A. Este obligatorie revocarea liberării condiţionate;
Acesta este prevăzut
B. Instanţa, ţinând în art. 99-106
seama C. pen. noii infracţiuni, poate
de gravitatea
dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea;
TESTE DE AUTOEVALUARE C. Liberarea condiţionată nu poate fi revocată.
2. Dacă pedeapsa aplicată pentru o infracţiune este închisoarea de 2
ani şi 6 luni:
A. Se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere;
B. Se poate dispune amânarea aplicării pedepsei;
C. Se pot dispune ambele măsuri de mai sus.
3. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se poate
dispune, cu îndeplinirea şi a celorlalte condiţii:
A. Dacă pedeapsa aplicată este amenda;
B. Dacă şi numai dacă infractorul nu a mai fost anterior
condamnat la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni;
1
C. Pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani.
. V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. II, p. 42 şi urm.
4. Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere intervine
____________________________________________________________
când se descoperă că cel condamnat mai săvârşise anterior
suspendării:
A. Numai o infracţiune intenţionată; 83
B. Atât o infracţiune intenţionată, cât şi din culpă;
C. Numai o infracţiune din culpă.
____________________________________________________________
RĂSPUNSURI
1. A; 2. A; 3. C; 4. B (art.97 C.pen. nu face distincţie în funcţie de

forma de vinovăţie a infracţiunii săvârşite).
SINTEZĂ
Pentru a determina pe individul care a săvârşit o infracţiune să-şi

schimbe atitudinea faţă de societate şi să-şi modifice corepunzător
comportamentul, pedeapsa trebuie adaptată, determinată în concret, ţinând
seama atât de fapta comisă, de condiţiile în care făptuitorul a acţionat, cât şi
de individualitatea fiecărui infractor.
Conceptul de individualizare deşi exprimă, într-un sens restrâns,
ideea adaptării pedepsei în raport cu individualitatea, persoana fiecărui
infractor, are şi un sens mai larg, desemnând operaţia de adaptare generală
a pedepsei, în funcţie de anumite realităţi (faptă, persoană, împrejurările în
care a acţionat)
Elaborează un eseu de şase pagini având următorul titlu: „Examen

de practică judiciară în materia individualizării pedepsei”.
84
1. Codul penal. Legea nr. 202/2010.

2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod penal,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
Bucureşti, 1997.
2019.
Răspunderea penală a persoanei juridice
RĂSPUNDEREA PENALĂ A PERSOANEI JURIDICE
10.1 Consideraţii generale..............................................................85
10.2 Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice .................85
10.3 Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice .......86
10.4 Reguli comune .......................................................................86
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.10 sunt:

După studiul unităţii de învăţare nr.10 vei fi capabil:
● să prezinţi: - condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice,
-pedepsele aplicabile persoanei juridice.
● să identifici: -cadrul juridic al răspunderii penale.
10.1 Consideraţii generale
85
10.1.1 Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice
Potrivit art.135 C. pen., persoana juridică, cu excepţia statului şi a

autorităţilor publice, răspunde penal pentru infracţiunile săvârşite în
realizarea obiectului de activitate sau în interesul ori în numele persoanei
juridice.
Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în
exercitarea unei activităţi ce nu poate face obiectul domeniului privat.
Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea
penală a persoanei fizice care a contribuit la săvârşirea aceleiaşi fapte.
10.2 Pedeapsa principală aplicabilă persoanei juridice
10.2.1 Amenda
Amenda constă în suma de bani pe care persoana juridică este

condamnată să o plătească statului.
Studiu individual:
Studiază dispoziţiile art. 137 C. pen.
10.3 Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice
Pedepsele complementare sunt următoarele:

a) dizolvarea persoanei juridice;
b) suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei
juridice;
c) închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice;
d) interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice;
e) plasarea sub supraveghere judiciară;
f) afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare.
Sarcină de lucru:
Analizează pedepsele complementare aplicabile persoanei

juridice (art.138 – 145 C. pen.).
86
10.4 Reguli comune
Acestea sunt prevăzute în art.146-151 C. pen.
Studiu individual:
Studiază dispoziţiile art.146-151 C. pen.
Elaborează un eseu de şase pagini având următorul titlu:

„Răspunderea penală a persoanei juridice. Examen de practică judiciară în
materia infracţiunilor de corupţie”.

1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
2019.
87
Infracţiuni contra persoanei
____________________________________________________________
INFRACŢIUNI CONTRA PERSOANEI

____________________________________________________________
11.1. Aspecte comune....................................................................88
11.2 Infracţiuni contra vieţii.............................................................89
11.3 Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii................96
11.4 Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie............102
11.5 Agresiuni asupra fătului........................................................102
11.6 Infracţiuni contra libertăţii persoanei.....................................105
11.7 Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale....................111
11.8 Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private .......121

● să prezinţi aspectele comune ale infracţiunilor contra persoanei,
● să analizezi conţinutul fiecărei infracţiuni contra persoanei.
88
11.1 Aspecte comune
11.1.1 Obiectul juridic generic
- constă în relaţiile sociale referitoare la drepturile indisolubil legate

de existenţa fizică şi personalitatea omului; aceste drepturi sunt: dreptul la
viaţă, la integritate corporală şi sănătate, dreptul la libertate, dreptul la
demnitate.
11.1.2 Obiectul material
Unele dintre infracţiunile contra persoanei au şi un obiect material,

constând în corpul victimei infracţiunii (de exemplu infracţiunile contra vieţii
etc.).
11.1.3 Subiectul activ
De regulă, infracţiunile contra persoanei nu sunt condiţionate de o

____________________________________________________________
calitate specială a făptuitorului.

Participaţia penală este posibilă, în cazul acestor infracţiuni, atât
sub forma coautoratului, cât şi sub forma instigării sau a complicităţii.
11.1.4 Latura obiectivă
La unele dintre infracţiunile contra persoanei (omorul, uciderea din

culpă), fapta se poate prezenta fie sub forma unei acţiuni, fie sub forma unei
inacţiuni, pe când la altele (ameninţarea, şantajul), fapta nu se poate realiza
decât prin săvârşirea unei acţiuni.
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă atributelor
persoanei, protejate prin normele de incriminare.
11.1.5 Latura subiectivă
Cele mai multe infracţiuni contra persoanei se săvârşesc cu intenţie

directă sau indirectă. Unele dintre aceste infracţiuni se săvârşesc, însă, şi
din culpă (uciderea din culpă, vătămarea corporală din culpă). În sfârşit,
sunt infracţiuni contra persoanei care se săvârşesc şi cu praeterintenţie (de
exemplu vătămarea corporală) sau numai cu praeterintenţie (lovirile sau
vătămările cauzatoare de moarte).
89
11.1.6 Tentativa
Infracţiunile contra persoanei sunt susceptibile, în marea lor

majoritate, de tentativă.
11.1.7 Sancţionarea
Pedeapsa diferă în funcţie de gravitatea infracţiunii.
Actele de pregătire sunt sancţionate în cazul infracţiunilor contra

persoanei?
11.2 Infracţiuni contra vieţii

11.2.1 Omorul

____________________________________________________________
11.2.1.1 Noţiune şi definiţie
Potrivit art.188 alin. (1) C. pen., omorul constă în uciderea unei

persoane.
11.2.1.2 Obiectul juridic şi obiectul material
Omorul are ca obiect juridic specific relaţiile sociale referitoare la

dreptul la viaţă asigurat fiecărui om, iar ca obiect material corpul unei
persoane în viaţă.
11.2.1.3 Subiectul activ
Omorul nu este condiţionat de vreo calitate specială a subiectului;

în consecinţă, infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.
Participaţia penală este posibilă atât sub forma coautoratului, cât şi
sub forma instigării sau a complicităţii.
11.2.1.4 Latura obiectivă
Omorul se realizează din punct de vedere obiectiv prin uciderea
90
unei persoane, adică prin orice activitate materială care are ca rezultat
moartea unui om.
Între activitatea desfăşurată de făptuitor şi moartea victimei trebuie
să existe un raport de cauzalitate.
11.2.1.5 Latura subiectivă
Omorul se săvârşeşte cu intenţie, care poate fi directă sau

indirectă.
11.2.1.6 Tentativa şi consumarea
Tentativa omorului se pedepseşte [art. 188 alin. (2) C. pen.].

Infracţiunea se consumă în momentul producerii rezultatului, adică
atunci când survine moartea persoanei.
11.2.1.7 Sancţiunea

____________________________________________________________
Omorul se pedepseşte cu închisoare de la 10 la 20 de ani şi

interzicerea exercitării unor drepturi.
Teme de reflecţie:
1. Eroarea asupra persoanei victimei (error in personam) înlătură

răspunderea penală a făptuitorului? Dar devierea acţiunii (aberratio ictus)?
2. Este posibilă forma continuată a infracţiunii de omor?
11.2.2 Omorul calificat
Omorul calificat constă în uciderea unei persoane în una dintre

împrejurările prevăzute în art.189 alin.(1) C.pen.
11.2.2.2 Omorul săvârşit cu premeditare [art.189 alin. (1) lit. a) C. pen.]
Premeditarea presupune două elemente: elementul cronologic

(trecerea unui interval de timp din momentul luării rezoluţiei şi până în
91
momentul executării omorului); elementul exterior (efectuarea unor acte de
pregătire).
11.2.2.3 Omorul săvârşit din interes material [art. 189 alin. (1) lit. b) C.
pen.]
Interesul material constă în orice folos, avantaj sau beneficiu de

natură patrimonială.
11.2.2.4 Omorul săvârşit pentru a se sustrage sau pentru a sustrage

pe altul de la tragerea la răspundere penală sau de la executarea unei
pedepse [art.189 alin. (1) lit. c) C. pen.]
Circumstanţa agravantă se referă la scopul săvârşirii omorului, care

constă în sustragerea făptuitorului sau unei alte persoane de la tragerea la
răspundere penală sau de la executarea unei pedepse.
11.2.2.5 Omorul săvârşit pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea

altei infracţiuni (art. 189 alin. (1) lit. d) C. pen.)

____________________________________________________________
Circumstanţa agravantă se referă tot la scopul săvârşirii omorului,

care constă, de data aceasta, în înlesnirea sau ascunderea altei infracţiuni.
11.2.2.6 Omorul săvârşit de către o persoană care a mai comis

anterior o infracţiune de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor
[art. 189 alin. (1) lit. e) C. pen.]
Circumstanţa agravantă se referă la un antecedent al făptuitorului –
săvârşirea anterioară a altui omor sau a unei tentative la omor – care
demonstrează persistenţa sa în săvârşirea faptei şi îl caracterizează ca
deosebit de periculos.
11.2.2.7 Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane [art.
189 alin. (1) lit. f) C. pen.]
Împrejurarea care atribuie omorului caracter calificat se referă, în
acest caz, la numărul victimelor infracţiunii.
11.2.2.8 Omorul săvârşit asupra unei femei gravide [art. 189 alin. (1)
lit. g) C. pen.]
92
Raţiunea agravării se găseşte în aceea că, odată cu suprimarea
vieţii femeii, se suprimă şi produsul de concepţie.
11.2.2.9 Omorul săvârşit prin cruzimi [art. 189 alin. (1) lit. h) C. pen.]
Omorul se consideră săvârşit prin cruzimi când făptuitorul a

conceput şi executat fapta în aşa fel încât a produs victimei suferinţe mult
mai mari decât cele pe care le implică, în mod firesc, suprimarea violentă a
vieţii.
Omorul calificat se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă sau
închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Studiu individual:
Studiază dispoziţiile Legii nr. 187/2012.

____________________________________________________________
11.2.3 Uciderea la cererea victimei
Infracţiunea constă în uciderea săvârşită la cererea explicită,

serioasă, conştientă şi repetată a victimei care suferea de o boală incurabilă
sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe
permanente şi greu de suportat (art. 190 C. pen.).
Pedeapsa constă în închisoare de la unu la 5 ani.
11.2.4 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii
Potrivit art.191 alin. (1) C. pen., infracţiunea constă în determinarea

sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, dacă sinuciderea a avut loc.
93
11.2.4.2 Obiectul juridic special şi obiectul material
Obiectul juridic special al infracţiunii constă în relaţiile sociale

referitoare la dreptul la viaţă, iar obiectul material constă în corpul persoanei
care s-a sinucis.
Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.

Participaţia penală este posibilă.
Sub aspectul elementului material, infracţiunea implică o acţiune de

determinare sau o acţiune de înlesnire a sinuciderii unei persoane.
Pentru existenţa infracţiunii, în ambele modalităţi de săvârşire, se
cere ca acţiunea făptuitorului să aibă ca rezultat sinuciderea persoanei.
Între acţiune şi rezultat trebuie să existe un raport de cauzalitate.

____________________________________________________________
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă.
11.2.4.6 Consumare
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane se consumă

în momentul când are loc sinuciderea victimei.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 3 la 7 ani.
11.2.4.8 Forme agravate
A. Infracţiunea este mai gravă, potrivit art. 191 alin. (2) C. pen.,
dacă fapta s-a săvârşit faţă de un minor cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18
ani sau faţă de o persoană cu discernământ diminuat.
Sancţiunea prevăzută de lege este închisoarea de la 5 la 10 ani.
94
B. Infracţiunea este mai gravă, potrivit art. 191 alin. (3) C. pen.,
dacă fapta s-a săvârşit faţă de un minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani
sau faţă de o persoană care nu a putut să-şi dea seama de consecinţele
acţiunilor sau inacţiunilor sale ori nu putea să le controleze, dacă
sinuciderea a avut loc.
Sancţiunea prevăzută de lege este închisoarea de la 10 la 20 ani şi
11.2.4.9 Forme atenuate
A. Infracţiunea este mai puţin gravă, potrivit art. 191 alin. (4) C.
pen., dacă actele de determinare sau înlesnire prevăzute în alin. (1) - (3) ale
aceluiaşi articol au fost urmate de o încercare de sinucidere.
Sancţiunea. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se reduc la
jumătate.
11.2.5. Uciderea din culpă

____________________________________________________________
Potrivit art. 192 alin. (1) C. pen., infracţiunea constă în uciderea din
culpă a unei persoane.
Obiectul juridic special şi obiectul material al uciderii din culpă sunt

identice cu obiectul juridic special şi obiectul material al omorului.
Uciderea din culpă poate fi săvârşită de orice persoană.
Uciderea din culpă se realizează, ca şi omorul, printr-o activitate de

ucidere. Aceasta poate consta în acţiune sau inacţiune. De asemenea,
uciderea din culpă implică ca şi omorul, producerea unui rezultat, constând
în moartea unei persoane, precum şi existenţa unei legături cauzale între
activitatea de ucidere şi rezultatul produs.
95
Infracţiunea se săvârşeşte din culpă, fie sub forma culpei cu

prevedere (uşurinţă), fie sub forma culpei simple (neglijenţa).
11.2.5.6 Consumarea
Infracţiunea se consumă în momentul producerii morţii persoanei.
Uciderea din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
Infracţiunea are două forme agravate.

A. Astfel, potrivit art. 192 alin. (2) C. pen., infracţiunea este mai
gravă dacă uciderea din culpă s-a produs ca urmare a nerespectării
dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii
sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi.

____________________________________________________________
Sancţiunea prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani.

Când încălcarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
constituie prin ea însăşi o infracţiune se aplică regulile privind concursul de
infracţiuni.
B. Potrivit art. 192 alin. (3) C. pen., uciderea din culpă este, de
asemenea, mai gravă, dacă prin fapta săvârşită s-a cauzat moartea a două
sau mai multor persoane.
Sancţiunea. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
se majorează cu jumătate.
.
11.3 Infracţiuni contra integrităţii corporale sau a sănătăţii
11.3.1 Lovirea sau alte violenţe
Infracţiunea constă, potrivit art.193 alin. (1) C. pen., în lovirea sau în

orice acte de violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.
96
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale care

ocrotesc persoanele împotriva actelor de violenţă, producătoare de
suferinţe fizice, iar ca obiect material corpul victimei.
Legea nu cere subiectului vreo calitate specială.

Participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea se realizează printr-o

lovire sau prin orice acte de violenţă producătoare de suferinţe fizice.
Infracţiunea de lovire sau alte violenţe se săvârşeşte cu intenţie

directă sau indirectă.

____________________________________________________________
Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea se consumă în momentul

când victima este lovită sau în momentul când, printr-un act de violenţă, i se
produce o suferinţă fizică.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau

cu amendă.
Infracţiunea este mai gravă dacă a produs leziuni traumatice sau a

afectat sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de
îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.
Sancţiunea constă în închisoare de la 6 luni la 5 ani sau amendă.
97
11.3.1.9 Aspecte procesuale
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a

persoanei vătămate.
Studiu individual:
Studiază şi analizează dispoziţiile art.193 alin. (2) C. pen. Ce se

înţelege prin ,,îngrijiri medicale”? Dar prin ,,leziuni traumatice”?
11.3.2 Vătămarea corporală
Infracţiunea constă în fapta prevăzută în art. 193 C. pen., care a

cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:
a) o infirmitate;
b) leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au
necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;
c) un prejudiciu estetic grav şi permanent;
d) avortul;
e) punerea în primejdie a vieţii persoanei [art.194 alin. (1) C. pen.].

____________________________________________________________
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale referitoare

la integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar ca obiect material corpul
victimei.
- poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă sub toate

formele.
Infracţiunea se realizează, sub aspectul laturii obiective, printr-o

faptă de lovire sau alte violenţe, care a cauzat vreuna dintre consecinţele
menţionate mai sus.
98
Infracţiunea de vătămare corporală se săvârşeşte cu intenţie

indirectă sau praeterintenţie, cu excepţia ipotezei puneii în primejdie a vieţii
persoanei, care se comite numai cu praeterintenţie, şi a ipotezei avortului,
care se poate comite şi cu intenţie directă.
11.3.2.6 Consumarea
Infracţiunea se consumă în momentul când se produce vreuna

dintre consecinţele menţionate mai sus.
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Potrivit art. 194 alin. (2) C. pen., infracţiunea este mai gravă când
fapta a fost săvârşită în scopu l producerii uneia dintre consecinţele
prevăzute în art.194 alin. (1) lit. a), lit. b) şi lit. c) C. pen.
Sancţiunea constă în închisoare de la 3 la 10 ani.
Tentativa se pedepseşte.

____________________________________________________________
11.3.3 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte
Potrivit normei de incriminare, infracţiunea există dacă vreuna

dintre faptele prevăzute în art. 193-194 C. pen. a avut ca urmare moartea
victimei (art. 195 C. pen.).
11.3.3.2 Obiectul juridic special
- constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă.
11.3.3.3 Obiectul material
- constă în corpul victimei.
99
- poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă sub toate

formele.
Elementul material se realizează prin acţiuni sau inacţiuni identice

cu cele prin care se realizează infracţiunile de lovire sau alte violenţe şi
vătămare corporală.
Urmarea imediată constă în moartea victimei.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se comite

cu praeterintenţie.
Tentativa nu este posibilă. Consumarea infracţiunii are loc în

momentul când se produce moartea victimei.

____________________________________________________________
Infracţiunea se pedepseşte cu închisoare de la 6 la 12 ani.
11.3.4 Vătămarea corporală din culpă
Infracţiunea constă în fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) C. pen.

săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor
alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi
ce constituie prin ea însăşi infracţiune [art.196 alin. (1) C. pen.].
- constă în relaţiile sociale referitoare la integritatea corporală şi

sănătatea persoanei.
100
- este reprezentat de corpul victimei.
- poate fi orice persoană; este posibilă numai participaţia improprie.
Infracţiunea se săvârşeşte din culpă.
A. Prima formă agravată există, potrivit alin. (2) al art. 196 C. pen.,
dacă fapta săvârşită din culpă este cea prevăzută în art.194 alin. (1) C. pen.
B. A doua formă agravată există, potrivit alin. (3) al art. 196 C. pen.,
când fapta prevăzută în alin. (2) al art.196 C. pen. a fost săvârşită ca
urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite
activităţi.
Dacă nerespectarea dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
sau desfăşurarea activităţii care a condus la comiterea faptelor prevăzute

____________________________________________________________
în alin. (1) şi (3) ale art. 196 C. pen. constituie prin ea însăşi o infracţiune se
aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
C. A treia formă agravată există, potrivit alin. (4) al art. 196 C. pen.,
dacă urmările prevăzute în alin. (1) - (3) ale art. 196 C.pen. s-au produs faţă
de două sau mai multe persoane.
Sancţiunea. În acest caz, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu o treime

101
Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu:
„Distincţia dintre omor şi alte infracţiuni”.
11.3.5 Relele tratamente aplicate minorului
Infracţiunea constă în punerea în primejdie gravă, prin măsuri sau

tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau morale a
minorului, de către părinţi sau de orice persoană în grija căreia se află
minorul (art. 197 C. pen.).
Infracţiunea se realizează prin măsuri sa tratamente de orice fel.

Acestea pot consta în acte comisive sau omisive. Este necesar ca măsurile
sau tratamentele să pună în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală
sau morală a minorului.
11.3.5.3 Consumare
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când dezvoltarea

fizică, intelectuală sau morală a minorului este primejduită în mod grav prin
măsurile luate sau tratamentele aplicate acestuia.
____________________________________________________________
____________________________________________________________
11.3.5.3 Consumare
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când dezvoltarea

fizică, intelectuală sau morală a minorului este primejduită în mod grav prin
măsurile luate sau tratamentele aplicate acestuia.
- este închisoarea de la 3 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor

drepturi.
11.4 Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie
102
11.4.1 Cadru
Potrivit art. 199 C. pen., dacă faptele prevăzute în art. 188, 189 şi
193-195 C. pen. sunt săvârşite asupra unui membru de familie, maximul
special al pedepsei prevăzute de lege se majorează cu o pătrime.
În cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193 şi 196 C. pen. săvârşite
asupra unui membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi
din oficiu. Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Potrivit art. 200 C. pen., uciderea copilului nou-născut imediat după
naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore, săvârşită de către mama aflată în
stare de tulburare psihică se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 C. pen. sunt săvârşite
asupra copilului nou-născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24
de ore, de către mama aflată în stare de tulburare psihică, limitele speciale
ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani.
Studiu individual:
Studiază şi analizează dispoziţiile art. 177 şi 199-200 C. pen. Ce se

înţelege prin ,,pruncucidere”?
11.5 Agresiuni asupra fătului
11.5.1 Întreruperea cursului sarcinii

____________________________________________________________
Infracţiunea constă în întreruperea cursului sarcinii săvârşită în

vreuna din următoarele împrejurări:
a) în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate
în acest scop;
b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de
specialitate obstetrică-ginecologie şi drept de liberă practică medicală în
această specialitate;
c) dacă vârsta sarcinii a depăşit paisprezece săptămâni [art. 201
alin. (1) C. pen.].
103
- constă în relaţiile sociale cu privire la întreruperea cursului
sarcinii în condiţii de siguranţă pentru integritatea corporală, sănătatea şi
viaţa femeii însărcinate.
- constă în corpul femeii însărcinate.
- poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă sub

toate formele.
Elementul material se realizează printr-o acţiune de întrerupere a

cursului sarcinii. Fapta se poate realiza prin orice mijloace. Pentru existenţa
infracţiunii este necesar ca întreruperea cursului sarcinii să aibă loc în
vreuna din împrejurările menţionate mai sus.
Urmarea imediată constă în întreruperea cursului sarcinii.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă.

____________________________________________________________
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii urmării
imediate.
- constă în închisoare de la 6 la 3 ani sau amendă şi interzicerea

exercitării unor drepturi.
Infracţiunea are trei forme agravate prevăzute în alin. (2) şi (3) ale
art. 201 C. pen.
A. Prima formă agravată constă, potrivit alin. (2), în întreruperea
104
cursului sarcinii, săvârşită în orice condiţii, fără consimţământul femeii
însărcinate.
Sancţiunea constă în închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea
B. A doua formă agravată există, potrivit alin. (3) teza I, dacă prin
faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) s-a cauzat femeii însărcinate o vătămare
corporală.
C. A treia formă agravată există, potrivit alin. (3) teza a II-a, dacă
fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate.
11.5.1.10 Pedeapsa complementară
Potrivit alin. (4) al art. 201 C. pen., în cazul când faptele prevăzute
în alin. (1)-(3) au fost săvârşite de un medic, pe lângă pedeapsa închisorii,
se va aplica şi interzicerea exercitării profesiei de medic.
11.5.1.11 Cauză justificativă specială
Potrivit alin. (6) al art. 201 C. pen., nu constituie infracţiune

întreruperea cursului sarcinii în scop terapeutic efectuată de un medic de
specialitate obstetrică-ginecologie, până la vârsta sarcinii de douăzeci şi
patru de săptămâni, sau întreruperea ulterioară a cursului sarcinii, în scop

____________________________________________________________
terapeutic, în interesul mamei sau al fătului.
11.5.1.12 Cauză de nepedepsire
Potrivit prevederilor alin. (7) al art. 201 C. pen., nu se pedepseşte

femeia însărcinată care îşi întrerupe cursul sarcinii.
11.5.2 Vătămarea fătului
105
Infracţiunea în forma tip constă în vătămarea fătului, în timpul
naşterii, care a împiedicat instalarea vieţii extrauterine [art. 202 alin. (1) C.
pen.].
Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu:

„Vătămarea fătului”.
11.6 Infracţiuni contra libertăţii persoanei
11.6.1 Lipsirea de libertate în mod ilegal
Legiuitorul a incriminat, în art. 205 C. pen., lipsirea de libertate a

unei persoane în mod ilegal.

la libertatea fizică a persoanei.

____________________________________________________________
De regulă, infracţiunea nu are obiect material.
Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană.

Lipsirea de libertate în mod ilegal se realizează, de regulă, printr-o

acţiune; în unele cazuri însă fapta poate consta şi într-o inacţiune.
Lipsirea de libertate a persoanei trebuie să aibă caracter ilegal.
106
Tentativa este pedepsită.

Infracţiunea se consumă în momentul când începe starea de lipsire
de libertate a persoanei.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 1 la 7 ani.
Infracţiunea are două forme agravate, prevăzute în alin. (3)-(4) ale

art. 205 C. pen.
A. Potrivit alin. (3), infracţiunea este mai gravă dacă fapta este
săvârşită:
a) de către o persoană înarmată;
b) asupra unui minor;
c) punând în pericol sănătatea sau viaţa victimei
B. Potrivit alin. (4), infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca
urmare moartea victimei.

____________________________________________________________
exercitării unor drepturi
11.6.2 Ameninţarea
Infracţiunea constă în fapta de a ameninţa o persoană cu

săvârşirea unei infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare, dacă este de natură
să îi producă o stare de temere (art. 206 C. pen.).
107
Infracţiunea de ameninţare are ca obiect juridic special relaţiile
sociale referitoare la libertatea morală a persoanei.
- poate fi orice persoană;

- participaţia penală este posibilă sub oricare dintre formele sale.
Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea implică, înainte de toate,

o acţiune de ameninţare.
Acţiunea de ameninţare trebuie să aibă ca obiect săvârşirea unei
infracţiuni sau a unei fapte păgubitoare.
Infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care se ameninţă trebuie să
privescă persoana ameninţată sau o altă persoană.
În sfârşit, acţiunea de ameninţare trebuie să fie de natură să îi
producă o stare de temere celui ameninţat.
Tentativa nu se pedepseşte.
Infracţiunea se consumă în momentul când victima, luând cunoştinţă de
ameninţare, i se produce acesteia starea de temere.

____________________________________________________________
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la un an sau amenda;

pedeapsa aplicată nu poate însă depăşi sancţiunea prevăzută de lege
pentru infracţiunea care a format obiectul ameninţării.

108
11.6.3 Şantajul
Infracţiunea constă în constrângerea unei persoane să dea, să

facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul de a dobândi în mod injust un
folos nepatrimonial, pentru sine sau pentru altul [art. 207 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea mai constă şi în ameninţarea cu darea în vileag a unei
fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori
pentru un membru de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1) al
art. 207 C. pen. [art. 207 alin. (2) C. pen.].
Infracţiunea de şantaj are ca obiect juridic principal relaţiile sociale

referitoare la libertatea morală a persoanei.
Dacă constrângerea persoanei se realizează prin violenţă fizică,

infracţiunea are şi un obiect material – dar secundar –, constând în corpul
victimei.
Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană, iar

participaţia
penală este posibilă sub toate formele.

____________________________________________________________
Infracţiunea de şantaj presupune, în primul rând, o acţiune de

constrângere. Constrângerea trebuie exercitată
prin violenţă sau ameninţare ori prin alte procedee.
În al doilea rând, constrângerea trebuie să aibă ca obiect
determinarea persoanei să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva.
109
Şantajul se săvârşeşte cu intenţie directă. Latura subiectivă a
infracţiunii include şi scopul dobândirii în mod injust a un folos nepatrimonial
pentru sine sau pentru altul.
Infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea de
constrângere este efectuată, producându-se o stare de temere celui
constrâns.
Şantajul se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.
11.6.3.9 Forma agravată
Potrivit art. 207 alin. (3) C. pen., infracţiunea este mai gravă dacă
faptele prevăzute în alin. (1) şi (2) ale art. 207 au fost comise în scopul de a
dobândi în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul.
Forma agravată a şantajului se pedepseşte cu închisoare de la 2
la 7 ani.
Mai există vreo formă agravată a infracţiunii de şantaj? În caz

afirmativ, identificaţi-o şi analizaţi-o.

____________________________________________________________
11.6.4 Hărţuirea
Infracţiunea constă în fapta celui care, în mod repetat, urmăreşte,

fără drept sau fără un interes legitim, o persoană ori îi supraveghează
locuinţa, locul de muncă sau alte locuri frecventate de către aceasta,
cauzându-i astfel o stare de temere [art. 208 alin. (1) C. pen.].
110
Infracţiunea de hărţuire are ca obiect juridic special relaţiile sociale

referitoare la libertatea morală a persoanei.
- poate fi orice persoană; participaţia penală este posibilă sub

oricare dintre formele sale.
Sub aspectul elementului material, infracţiunea implică o acţiune de

urmărire a victimei sau de supraveghere a locuinţei acesteia, a locului său
de muncă sau a altor locuri frecventate de către aceasta.
Hărţuirea se săvârşeşte cu intenţie.
Infracţiunea se consumă în momentul când se produce victimei o
stare de temere.
Hărţuirea se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 6 luni sau cu

amendă.

____________________________________________________________
11.6.4.8 Forma atenuată
Potrivit art. 208 alin. (2) C. pen., infracţiunea este mai puţin gravă
dacă făptuitorul efectuează apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace
de transmitere la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o
temere unei persoane.
Sancţiunea constă în închisoare de la o lună la 3 luni sau amendă,
dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă.
111
Hărţuirea este o infracţiune continuă?
11.7 Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
11.7.1 Violul
Potrivit alin. (1) al art. 218 C. pen., infracţiunea constă în

raportul
sexual, actul sexual oral sau anal cu o persoană, săvârşit prin
constrângere,
punere în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa
sau
profitând de această stare.
Constituie viol şi orice alte acte de penetrare vaginală sau
anală comise în condiţiile alin. (1) al art. 218 C. pen. [art. 218 alin. (2) C.
pen.].
11.7.1.2 Obiectul juridic principal
- constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea şi inviolabilitatea

sexuală a persoanei, indiferent de sex.
Infracţiunea de viol poate fi săvârşită de orice persoană, indiferent

____________________________________________________________
de sex.
112
Elementul material al laturii obiective se realizează, în primul rând,
printr-un raport sexual, act sexual oral sau anal cu o persoană, fără
consimţământul acesteia.
Elementul material se realizează, în al doilea rând, şi prin orice alt
act de penetrare vaginală sau anală.
Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a victimei.
Infracţiunea de viol se săvârşeşte cu intenţie directă.
Tentativa infracţiunii de viol se pedepseşte.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării actului sexual.
- constă în închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării

unor drepturi.
Infracţiunea de viol are două forme prevăzute în alin. (3) şi (4) ale
art. 218 C. pen.
A. Prima formă agravată există, potrivit alin.(3), dacă:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
tratamentul făptuitorului;
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.

____________________________________________________________

B. A doua formă agravată există, potrivit alin. (4), dacă fapta a avut
ca urmare moartea victimei.
113
Sancţiunea constă în închisoare de la 7 la 18 de ani şi interzicerea
Potrivit alin. (5) al art. 218 C. pen., pentru faptele prevăzute în alin.
(1) şi (2), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a
Teme de reflecţie:
1. Ce se înţelege prin act sexual?

2. De ce infracţiunea de viol se comite numai cu intenţie directă?
11.7.2 Agresiunea sexuală
Potrivit alin. (1) al art. 219 C. pen., infracţiunea constă în actul de

natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană,
săvârşit prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de a-
şi exprima voinţa ori profitând de această stare.
11.7.2.2 Obiectul juridic principal

sexuală a persoanei, indiferent de sex.
Infracţiunea de agresiune sexuală poate fi săvârşită de orice

persoană, indiferent de sex.

____________________________________________________________
114
Elementul material al laturii obiective se realizează printr-un act

de natură sexuală, altul decât cele prevăzute în art. 218, cu o persoană,
fără consimţământul acesteia.
Urmarea imediată constă în încălcarea libertăţii şi inviolabilităţii
sexuale a victimei.
Infracţiunea de agresiune sexuală se săvârşeşte cu intenţie directă.
Tentativa infracţiunii de agresiune sexuală se pedepseşte.

- constă în închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor

drepturi.
Infracţiunea de agresiune sexuală are două forme prevăzute în alin.

(2) şi (3) ale art. 219 C. pen.
A. Prima formă agravată există, potrivit alin. (2), dacă:
a) victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
b) victima este rudă în linie directă, frate sau soră;
c) victima este un minor;
d) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice;
e) fapta a avut ca urmare vătămarea corporală;
f) fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane împreună.
B. A doua formă agravată există, potrivit alin. (3), dacă fapta a avut
ca urmare moartea victimei.

____________________________________________________________
115
Sancţiunea constă în închisoare de la 7 la 15 de ani şi interzicerea
Potrivit alin. (5) al art. 219 C. pen., pentru fapta prevăzută în alin.
(1), acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
Teme de reflecţie:
1. Care sunt actele sexuale vizate de norma de incriminare?

2. În cazul formelor agravate, cum se pune în mişcare
acţiunea penală?
3. În cazul formelor agravate, tentativa se pedepseşte?
11.7.3 Actul sexual cu un minor
Potrivit art. 220 alin. (1) C. pen., infracţiunea constă în raportul

sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare
vaginală sau anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.

sexuală a persoanei în perioada minorităţii.
11.7.3.4 Subiect activ
Poate fi orice persoană, bărbat ori femeie, de sex diferit ori de

acelaşi sex cu victima infracţiunii.

____________________________________________________________
____________________________________________________________
116
Elementul material al laturii obiective constă într-un raport sexual,
act sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de penetrare vaginală sau
anală comise cu un minor cu vârsta între 13 şi 15 ani.
Urmarea imediată constă într-o încălcare a libertăţii vieţii sexuale.
- presupune intenţia directă.
- constă în închisoare de la 1 la 5 ani.
Infracţiunea are trei forme agravate prevăzute în alin. (2)-(4) ale art.
220 C. pen. Care sunt acestea?
117
____________________________________________________________
Potrivit art. 220 alin. (5) C. pen., faptele prevăzute în alin. (1) şi alin.
(2) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani.
11.7.4 Coruperea sexuală a minorilor
Infracţiunea constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul

decât cel prevăzut în art. 220 C. pen., împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să
efectueze un astfel de act [art. 221 alin. (1) din același cod].
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale prin a căror

ocrotire se urmăreşte ferirea minorului de contactul timpuriu şi brutal cu
aspectele intime ale vieţii sexuale.
- poate fi orice persoană, bărbat sau femeie;

- participaţia este posibilă.
Infracţiunea implică comiterea unui act de natură sexuală, altul

decât cel prevăzut în art. 220 C. pen., împotriva unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani, precum şi determinarea minorului să suporte ori să
efectueze un astfel de act.
Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relaţiilor
sociale care asigură ocrotirea minorului.
118
____________________________________________________________
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie.
Este închisoarea de la 1 la 5 ani.

Infracţiunea este mai gravă, potrivit art. 221 alin. (2) C. pen., dacă:
a) minorul este rudă în linie directă, frate sau soră;
b) minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau
c) fapta a fost comisă în scopul producerii de materiale
pornografice;
d) fapta a pus în pericol viața minorului.
11.7.4.10 Forme atenuate
Infracţiunea are două forme prevăzute în alin. (3) şi (4) ale art. 221
C. pen.
A. Prima formă atenuată există, potrivit alin. (3), dacă actul sexual
de orice natură este săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu a
împlinit vârsta de 13 ani.
B. A doua formă atenuată constă, potrivit alin. (3), în determinarea
de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste
la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau
reprezentaţii în cadrul cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum
şi punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu caracter pornografic.
Sancţiunea constă în închisoare de la 3 luni la un an sau amendă.
Potrivit art. 221 alin. (5) C. pen., faptele prevăzute în alin. (1) nu se
sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depăşeşte 3 ani.
119
____________________________________________________________
11.7.5 Racolarea minorilor în scopuri sexuale
Infracţiunea constă în fapta persoanei majore de a-i propune unui

minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să se întâlnească, în scopul
comiterii unui act dintre cele prevăzute în art. 220 sau art. 221, inclusiv
atunci când propunerea a fost făcută prin mijloacele de transmitere la
distanţă (art. 222 C. pen.).
Infracţiunea are ca obiect juridic special relaţiile sociale prin a căror

ocrotire se urmăreşte ferirea minorului de contactul timpuriu şi brutal cu
aspectele intime ale vieţii sexuale.
- infracţiunea nu are obiect material.
- poate fi orice persoană majoră, bărbat sau femeie;

- participaţia este posibilă.
Infracţiunea implică propunerea unui minor care nu a împlinit vârsta

de 13 ani să se întâlnească, în scopul comiterii unui act dintre cele
prevăzute în art. 220 sau art. 221 C. pen.
Urmarea imediată constă într-o stare de încălcare a relaţiilor
sociale care asigură ocrotirea minorului.
Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă.
120
____________________________________________________________
Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării acţiunii

incriminate.
Este închisoarea de la o lună la 1 an sau amenda.
11.7.6 Hărţuirea sexuală
Infracţiunea constă în pretinderea în mod repetat de favoruri de

natură sexuală în cadrul unei relaţii de muncă sau al unei relaţii similare,
dacă prin aceasta victima a fost intimidată sau pusă într-o situaţie umilitoare
[art. 223 alin. (1) C. pen.].
- constă în relaţiile sociale referitoare la libertatea vieţii sexuale a

oricărei persoane, indiferent de sex.
- infracţiunea nu are obiect material.
- este calificat;
- participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi a
complicităţii.
Elementul material al laturii obiective se realizează prin acţiunea de

pretindere de favoruri de natură sexuală.
121
- presupune intenţia directă.

____________________________________________________________
Tentativa infracţiunii nu este pedepsită.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul realizării unor acte
repetate.
- constă în închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.

Teme de reflecţie:
1. Care este situaţia premisă în cazul infracţiunii de hărţuire

sexuală?
2. Mai există şi alte forme ale hărţuirii sexuale incriminate prin legea
penală?
11.8 Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private
11.8.1 Violarea de domiciliu
Infracţiunea constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, într-o

locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără
consimţământul persoanei care le foloseşte sau refuzul de a le părăsi la
cererea acesteia [art. 224 alin. (1) C. pen.].
122
la libertatea persoanei de a avea un domiciliu.

____________________________________________________________
Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Participaţia

penală este posibilă sub toate formele.
Infracţiunea prezintă două modalităţi de săvârşire. În prima

modalitate, sub aspectul elementului material, se cere o acţiune de
pătrundere.
În a doua modalitate, infracţiunea se realizează prin acţiunea
făptuitorului de a refuza să părăsească domiciliul persoanei la cererea
acesteia.
Infracţiunea se consumă în momentul când făptuitorul pătrunde în
domiciliu sau când refuză să-l părăsească.
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Potrivit art. 224 alin. 2 C. pen., infracţiunea este mai gravă dacă
fapta se săvârşeşte de o persoană înarmată, în timpul nopţii sau prin
folosire de calităţi mincinoase.
123

____________________________________________________________
Care este situaţia premisă în cazul infracţiunii de violare de domiciliu?
11.8.2 Violarea sediului profesional
Infracţiunea constă în pătrunderea fără drept, în orice mod, în

oricare dintre sediile unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea profesională ori refuzul de a le părăsi la cererea persoanei
îndreptăţite [art. 225 alin. (1) C. pen.].
Care sunt asemănările şi deosebirile dintre infracţiunea de violare

de domiciliu şi cea de violare a sediului profesional?
11.8.3 Violarea vieţii private
Infracţiunea constă în atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin

fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace
tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau
încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private [art.
226 alin. (1) C. pen.].
Elaborează un eseu de trei pagini având următorul titlu:

„Violarea vieţii private”.
124
____________________________________________________________
11.8.4 Divulgarea secretului profesional
Infracţiunea constă în divulgarea, fără drept, a unor date sau

informaţii privind viaţa privată a unei persoane, de natură să aducă un
prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoştinţă despre
acestea în virtutea profesiei ori funcţiei şi care are obligaţia păstrării
confidenţialităţii cu privire la aceste date [art. 227 alin. (1) C. pen.].

la un aspect al vieţii private a persoanei.
- este calificat;
- participaţia penală este posibilă numai sub forma instigării şi a
complicităţii.
Infracţiunea implică, sub aspectul elementului material, o acţiune

de divulgare a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane.
Divulgarea trebuie să fie de natură să producă prejudicii unei
persoane.
Tentativa nu este pedepsită.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul divulgării.
125
Pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda.

____________________________________________________________

De ce nu este posibil coautoratul la infracţiunea de divulgare a secretului

profesional?
Citeşte cu atenţie afirmaţiile următoare. Dacă le consideri adevărate,

încercuieşte litera A, dacă le consideri false, încercuieşte litera F.
A. F. Lipsirea de libertate în mod ilegal este mai gravă în cazul în care

fapta este săvârşită în timpul nopţii.
(Răspuns corect F)
A. F. Luarea de ostatici reprezintă infracţiunea de lipsire de libertate în

mod ilegal.
(Răspuns corect A)
A. F. Violarea de domiciliu este incriminată în forma tentativei.

(Răspuns corect F)
A. F. La infracţiunea de şantaj, forma de vinovăţie cerută de lege este

intenţia indirectă.
(Răspuns corect F)
126
____________________________________________________________
♦ Redă conţinutul legal al infracţiunii de hărţuire sexuală:

. ............................................................................................................. .
..................................................................................................................
..................................................................................................................
♦ Competează spaţiile punctate astfel încât să obţii afirmaţii adevărate:

a. În ceea ce priveşte subiectul activ, infracţiunea de viol poate fi
săvârşită de ................................... .
b. Sub aspect subiectiv, infracţiunea de viol se săvârşeşte .......................
c. În cazul infracţiunii de act sexual cu un minor, consumarea are loc în
momentul .............................. .
(Răspuns corect: a. orice persoană, indiferent de sex; b. cu intenţie
directă; c. realizării actului sexual.
LUCRĂRI DE VERIFICARE
1. Rezolvă următoarea speţă:

X, angajat la morga unui spital, a întreţinut raporturi sexuale cu una
dintre persoanele de sex feminin ce era declarată moartă, fiind depozitată
în locaţia de care se ocupa el. Ulterior, datorită acestui lucru, aceasta,
aflându-se în moarte clinică, şi-a revenit, reluându-şi complet funcţiile
biologice, fiind externată la 10 zile după aceea.
Ce infracţiune a comis X? Argumentează răspunsul.
2. Elaborează un eseu de zece pagini având următorul titlu:

„Infracţiuni contra persoanei. Analiza comparativă între incriminările din
Codul penal în vigoare şi cele din Codul penal anterior”.
SINTEZĂ
Sunt incriminate şi sancţionate ca infracţiuni contra persoanei toate

acele fapte care aduc atingere persoanei umane, ca valoare socială,
127
vătămând efectiv sau punând în pericol atributele esenţiale ale acesteia:
viaţa fizică, integritatea corporală sau sănătatea, libertatea sau viaţa privată.

____________________________________________________________
1. Codul penal.
2. A. Boroi, Drept penal. Partea specială. Conform Noului Cod
3. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, Cr. Mitrache, Instituţii
de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2008-2009, Ed.
Trei, Bucureşti, 2008.
4. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform
noului Cod penal, ed. 4, revizuită și adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2019.
5. Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială. Cu referiri la noul Cod
penal, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2010.
6. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007.
128
____________________________________________________________
Infracţiuni contra patrimoniului
____________________________________________________________
INFRACŢIUNI CONTRA PATRIMONIULUI

____________________________________________________________
Cuprinsul unităţii de învăţare nr.12 sunt:

12.1 Aspecte comune...................................................................128
12.2 Infracţiunile în special ..........................................................129

● să prezinţi aspectele comune ale infracţiunilor contra
patrimoniului,
● să analizezi conţinutul fiecărei infracţiuni contra patrimoniului.
12.1 Aspecte comune
12.1.1 Obiectul juridic comun
- îl constituie relaţiile sociale privitoare la patrimoniu.
- este, în general, necircumstanţiat.
12.1.3 Participaţia
Infracţiunile contra patrimoniului sunt susceptibile a fi săvârşite în

toate formele participaţiei (coautorat, instigare, complicitate)
129
12.1.4 Subiectul pasiv
Este persoana vătămată, adică păgubită prin infracţiune.

____________________________________________________________
12.1.5 Situaţia premisă
Pentru infracţiunile contra patrimoniului există o situaţie premisă

comună, şi anume existenţa bunului în posesia sau detenţia unei persoane.
Elementul material al faptelor incriminate în acest titlu se

săvârşeşte atât prin acţiuni, cât şi prin inacţiuni.
Urmarea imediată constă într-o atingere adusă relaţiilor sociale
privitoare la patrimoniul persoanei vătămate
Raportul de cauzalitate, de regulă, nu apare ex re.
Toate infracţiunile se săvârşesc cu intenţie, cu excepţia distrugerii

care are ca formă de vinovăţie şi culpa.
12.1.8 Formele infracţiunilor
Actele de pregătire nu sunt sancţionate.

Tentativa este incriminată numai la unele infracţiuni.
Consumarea diferă de la o infracţiune la alta.
12.1.9 Sancţionarea
Infracţiunile contra patrimoniului sunt sancţionate cu pedepse

diferite.
12.2. Infracţiunile în special
12.2.1 Furtul
12.2.1.1 Noţiune şi definiţe
130
Furtul reprezintă sustragerea frauduloasă a unui bun mobil din
avutul altuia.
Sediul materiei este în art. 228 C. pen. unde în alin.
(1) este
incriminată forma tipică a faptei, denumită şi furt simplu.

____________________________________________________________
Infracţiunea de furt (art. 228, 229, 230, 231 C. pen.) are ca obiect
juridic special relaţiile sociale care pentru normala lor evoluţie presupun
respectarea posesiei sau detenţiei bunurilor mobile aflate în patrimoniul
Pentru infracţiunea de furt, inclusiv variantele ei corespunzătoare

furtului calificat şi furtului urmărit la plângere prealabilă, obiectul material îl
reprezintă bunul mobil.

- pentru varianta prevăzută în art. 228 alin. (2) C. pen., făptuitorul
este proprietarul care nesocoteşte posesia sau detenţia legitimă asupra
unui bun cu privire la care el are dreptul de proprietate;
- art. 231 C. pen. prevede pentru subiectul activ o calitate.
Elementul material al faptei prevăzută în art. 228 alin. (1) C. pen.

constă în acţiunea de luare a bunului mobil de la altul.
Art. 230 alin. (1) C. pen. incriminează sustragerea unui vehicul cu
scopul de a fi folosit pe nedrept.
Art. 230 alin. (2) C. pen. incriminează folosirea fără drept a unui
terminal de comunicaţii al altuia sau folosirea unui terminal de comunicaţii
racordat fără drept la o reţea, dacă s-a produs o pagubă.
Urmarea imediată constă în scoaterea bunului din sfera de
stăpânire a celui deposedat şi lipsirea acestuia de posibilitatea de a mai
dispune de acel bun.
131
Forma de vinovăţie cu care fapta se săvârşeşte este intenţia
directă, însă este posibilă şi intenţia indirectă.
12.2.1.7 Formele infracţiunii

____________________________________________________________

Infracţiunea se consumă la momentul realizării apropriaţiunii.
Furtul simplu se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau

amendă.
Furtul în scop de folosinţă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută
în art. 228 sau art. 229, după caz, ale cărei limite speciale se reduc cu o
treime.
12.2.2 Furtul calificat
Articolul 229 C. pen. are următorul conţinut legal:

,,(1) Furtul săvârşit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în timpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei
adevărate ori a unei chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de
supraveghere, se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârşit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă, pedeapsa este
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori
vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozitiv ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare
în caz de incendiu sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la
132
incendiu, la accidente de cale ferată, rutiere, navale sau aeriene ori în caz
de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă şi dirijare a traficului feroviar, rutier, naval,
aerian şi componente ale acestora, precum şi componente ale mijloacelor
de transport aferente;
g) bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa

____________________________________________________________
traficului şi a persoanelor pe drumurile publice;

h) cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii,
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani.”
Sarcină de lucru:
Analizează elementele circumstanţiale ale furtului calificat.

12.2.3 Tâlhăria
Tâlhăria este un furt comis cu violenţă. Infracţiunea este prevăzută

în art. 233 C. pen.
Elementul material are o structură complexă: acţiunea de luare a

unui bun – acţiunea principală; violenţa – acţiunea secundară.
Fapta se săvârşeşte numai cu intenţie directă.
12.2.3.4. Formele infracţiunii

Consumarea faptei are loc în momentul în care sunt realizate
ambele acţiuni – principală şi secundară.
133
- constă în închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor
drepturi.
Sarcină de lucru:
Analizează opiniile care s-au exprimat în doctrină şi în practica

judiciară cu privire la problema delimitării tâlhăriei de infracţiunea de şantaj.

____________________________________________________________
Teme de reflecţie:
1. Ce se înţelege prin noţiunea de violenţe?

2. Ce se înţelege prin starea de inconştienţă sau de neputinţă de a
se apăra?
12.2.4 Tâlhăria calificată
Articolul 234 C.pen. are următorul conţinut legal:

,,(1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau
paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional, se pedepseşte cu
închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte
cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca
urmare vătămarea corporală”.
Sarcină de lucru:
Analizează elementele circumstanţiale ale tâlhăriei calificate.
12.2.5 Tâlhăria urmată de moartea victimei
134
Potrivit art. 236 C. pen., dacă faptele prevăzute în art. 233 şi 234 C.
pen. au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la
7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
12.2.6 Abuzul de încredere
Această infracţiune reprezintă o luare în stăpânire frauduloasă a

____________________________________________________________
unui bun mobil al altuia, pe care făptuitorul îl deţine cu un titlu legitim (art.
238 C.pen.).
- este circumstanţiat de lege.
12.2.6.3 Situaţia premisă
- constă într-un titlu în baza căruia făptuitorul deţine bunul.
Elementul material al faptei este prevăzut de lege în patru

modalităţi alternative: însuşirea; dispunerea; folosirea pe nedrept; refuzul
de restituire.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie.
12.2.6.6.Formele infracţiunii

Consumarea faptei are loc în momentul realizării acţiunii
incriminate.
- constă în închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amenda.
135

12.2.7 Gestiunea frauduloasă
Gestiunea frauduloasă constă în păgubirea cu intenţie a avutului

____________________________________________________________
altuia printr-o administrare ori conservare defectuoasă (art. 242 C. pen.).
- este alcătuit dintr-o universalitate de bunuri mobile sau imobile

care a fost încredinţată făptuitorului spre conservare sau administrare 1.
- este numai persoana căreia i s-a încredinţat bunurile.
Elementul material al faptei constă într-o acţiune sau o inacţiune.
Forma de vinovăţie pe care legea o prevede este intenţia.

Consumarea infracţiunii are loc la momentul producerii efective a
pagubei.
1
. Gh. Ivan, Gestiune frauduloasă, abuz de încredere sau furt? Unele consideraţii în lumina deciziei
plenului Curţii Constituţionale nr.1/1993, D. nr.1/1996, p. 89-90.
136
- constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani sau amendă.
A. Potrivit art. 242 alin. (2) C. pen., infracţiunea este mai gravă
dacă fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârşită de administratorul judiciar,
de lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al
acestora.
B. Potrivit art. 242 alin. (3) C. pen., infracţiunea este mai gravă dacă
____________________________________________________________
faptele prevăzute în alin. (1) şi alin. (2) au fost săvârşite în scopul de a

dobândi un folos patrimonial.

12.2.8 Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
Art. 243 C. pen., incriminează fapta aceluia care găsind un bun

nu-l predă în termenul legal ori dispune de el pe nedrept. Conform aceluiaşi
text de lege se incriminează şi însuşirea unui bun aparţinând altuia, ajuns
din eroare sau în mod fortuit la făptuitor.
În toate ipostazele elementului material al faptei este vorba de un

,,bun găsit”.
Infracţiunea se săvârşeşte în două modalităţi. Prima dintre acestea

este o atitudine omisivă constând în ,,nepredarea” unui bun găsit.
A doua modalitate de săvârşire a faptei constă în ,,dispunerea de
bunul găsit” ca de un bun propriu.
137
În alin.(2) al art. 243 este incriminată însuşirea bunului altuia, ajuns
din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, precum şi nepredarea
acestuia în termenul legal.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie.

Infracţiunea, în ambele variante, se consumă la expirarea
termenului de 10 zile sau la momentul fie al însuşirii, fie al dispunerii pe

____________________________________________________________
nedrept.
- constă în închisoare de la o luna la 3 luni sau amendă.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Cum se pune în mişcare acţiunea penală? Argumentaţi.
12.2.9 Înşelăciunea
În patrimoniul unei persoane se poate crea o pagubă şi prin

inducerea ei în eroare, caz în care fapta va primi calificarea de înşelăciune
în baza art. 244 C. pen.
- este în regulă generală un bun mobil sau, chiar imobil, precum şi
138
înscrisurile cu valoare patrimonială.
Fapta se săvârşeşte prin acţiunea făptuitorului de a prezenta ca

adevărată o faptă mincinoasă sau ca mincinoasă o fapta adevărată.
Urmarea imediată a faptei constă într-o pagubă ce se produce în
patrimoniul victimei.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă (calificată prin scop).

____________________________________________________________

Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii pagubei.
Fapta se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Potrivit alin. (2) al art. 244 C. pen., înşelăciunea este mai gravă
dacă a fost săvârşită prin folosire de nume sau calităţi mincinoase ori de
alte mijloace frauduloase.
Sancţiunea constă în închisoare de la 1 la 5 ani. Potrivit art. 244
alin. (2) teza a II-a, dacă mijlocul fraudulos constituie prin el însuşi o
infracţiune, se aplică regulile privind concursul de infracţiuni.
Împăcarea înlătură răspunderea penală.
139
Este incriminată înşelăciunea prin emiterea de cecuri fără acoperire?
12.2.10 Distrugerea
Infracţiunea constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare

de neîntrebuinţare a unui bun aparţinând altuia sau împiedicarea luării
măsurilor de conservare ori de salvare a unui astfel de bun, precum şi
înlăturarea măsurilor luate [art. 253 alin. (1) C. pen.].
Forma tipică a faptei este denumită şi distrugere simplă.

____________________________________________________________
Elementul material se poate realiza prin: distrugere, degradare,

aducere în stare de neîntrebuinţare, împiedicarea luării măsurilor de
conservare ori de salvare a unui bun, înlăturarea măsurilor de conservare
sau de salvare a unui bun.
- presupune vinovăţia sub forma intenţiei.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se realizează
oricare dintre modalităţile alternative ale elementului material.
- constă în închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă.
A. Potrivit alin. (2) al art. 253 C. pen., distrugerea este mai gravă în
140
cazul în care are ca obiect un înscris sub semnătură privată, care aparţine
în tot sau în parte altei persoane şi serveşte la dovedirea unui drept de
natură patrimonială, dacă prin aceasta s-a produs o pagubă.
B. Potrivit alin. (3) al art. 253 C. pen., infracţiunea este, de
asemenea, mai gravă, dacă fapta prevăzută în alin. (1) priveşte bunuri care
fac parte din patrimoniul cultural.
C. Potrivit alin. (4) al art. 253 C. pen. infracţiunea de distrugere este
şi mai gravă dacă distrugerea, degradarea sau aducerea în stare de
neîntrebuinţare a unui bun a fost săvârşită prin incendiere, explozie ori prin
orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol alte
persoane sau bunuri.

____________________________________________________________
Pentru faptele prevăzute în alin. (1) şi (2), acţiunea penală se

pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Teme de reflecţie:
1. Este incriminată tentativa la formele agravate ale

infracţiunii de distrugere?
2. În cazul formelor agravate ale infracţiunii de distrugere, cum se
pune în mişcare acţiunea penală?
12.2.11 Distrugerea calificată
Infracţiunea constă în săvârşirea vreuneia dintre faptele prevăzute

în art. 253 C. pen., având ca urmare un dezastru [art. 254 alin. (1) C. pen.].
Dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri imobile
ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi
care a avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai
multor persoane [art. 254 alin. (2) C. pen.].
141
- presupune vinovăţia sub forma intenţiei depăşite.
Tentativa nu este posibilă.

Consumarea infracţiunii are loc în momentul în care se produce
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.

unor drepturi.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

____________________________________________________________
12.2.12 Distrugerea din culpă
12.2.12.1 Noţiune şi caracterizare
Infracţiunea constă în distrugerea, degradarea ori aducerea în stare

de neîntrebuinţare, din culpă, a unui bun, chiar dacă acesta aparţine
făptuitorului, în cazul în care fapta este săvârşită prin incendiere, explozie
sau prin orice alt asemenea mijloc şi dacă este de natură să pună în pericol
alte persoane sau bunuri [art. 255 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea este asemănătoare cu forma agravată a infracţiunii de
distrugere prevăzută în art. 255 alin. (4) C. pen. Deosebirea constă în forma
de vinovăţie: prima se comite din culpă, iar cea de-a doua cu intenţie.
Fapta constituie infracţiune chiar dacă bunul aparţine făptuitorului.

pericolul public.
142
- constă în închisoare de la 3 luni la 1 an sau amendă.
Potrivit alin. (2) al art. 255 C. pen., distrugerea este mai gravă în
cazul în care faptele au avut ca urmare un dezastru.
Dezastrul are accepţiunea de la art. 254 alin. (2) C. pen.
Latura subiectivă presupune vinovăţia sub forma culpei.
moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.
12.2.13 Tulburarea de posesie

____________________________________________________________
Infracţiunea constă în ocuparea, în întregime sau în parte, fără

drept, prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar, a unui imobil aflat în posesia altuia (art. 256 C. pen).
- obiectul juridic principal constă în relaţiile sociale referitoare la

posesia asupra bunurilor imobile.
- este reprezentat de un bun imobil.

- participaţia penală este posibilă sub toate formele.
143
Elementul material se poate realiza printr-o acţiune de ocupare.

Ocuparea, în întregime sau în parte, trebuie să se realizeze fără
drept şi prin violenţă sau ameninţare ori prin desfiinţarea sau strămutarea
semnelor de hotar.
- presupune intenţia.

Consumarea are loc în momentul ocupării imobilului.
- constă în închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă.

____________________________________________________________

Teme de reflecţie:
1. În ce constă obiectul juridic secundar al infracţiunii de tulburare
de posesie?
2. Care fapte
♦ Se dă următorul contra patrimoniului
text: „Luarea suntdin
unui bun mobil incriminate atunci
posesia sau când au
detenţia
produs consecințe deosebit de grave?
altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept,
se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”.
1. Indică infracţiunea pe care o defineşte textul .....................................
TEST DE.................................................................................................................
AUTEVALUARE .
2. Care este obiectul juridic special al acestei infracţiuni ..........................
.................................................................................................................. .
3. Cum este apărată posesia legitimă .......................................................
.................................................................................................................. .
4. Care este obiectul material al acestei infracţiuni ...................................
.................................................................................................................. .
144
LUCRĂRI DE VERIFICARE
1. Obiective: Studentul va fi capabil:

● să identifice problema pusă în discuţie;
● să prezinte teoriile propuse în doctrină;
● să indice teoria adoptată de Codul penal în vigoare;
● să utilizeze adecvat limbajul juridic.
Enunţ:
♦ Elaborează un eseu liber pornind de la punctul de vedere exprimat

____________________________________________________________
în următorul citat: „În situaţiile în care făptuitorul sustrage bunul dintr-un

loc
asigurat cu pază, fapta se consumă tot la momentul apropiaţiunii şi nu
atunci când agentul a reuşit să depăşească paza” (O. Loghin, A. Filipaş).
Schema de notare va urmări obiectivele de evaluare propuse.
2. Elaborează un eseu de zece pagini având următorul titlu:

„Infracţiuni contra patrimoniului. Analiza comparativă între incriminările din
Codul penal în vigoare şi cele din Codul penal anterior”.
SINTEZĂ
Sunt incriminate şi sancţionate ca infracţiuni contra patrimoniului

toate acele fapte care aduc atingere patrimoniului. Acesta are în vedere
numai bunurile, în materialitatea lor, la care se referă drepturile şi obligaţiile
titularului patrimoniului.
145
1. Codul penal.
de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2008-2009, Ed.
2019.
Infracţiuni de corupţie şi de serviciu

____________________________________________________________
INFRACŢIUNI DE CORUPŢIE ŞI DE SERVICIU

____________________________________________________________
13.1 Infracţiuni de corupţie...........................................................145
13.2 Infracţiuni de serviciu............................................................151

● să prezinţi aspectele comune ale fiecărei subgrupe de infracţiuni,
● să analizezi conţinutul fiecărei infracţiuni.
146
13.1 Infracţiuni de corupţie
13.1.1 Luarea de mită
Infracţiunea de luare de mită este fapta funcţionarului public sau a

altei persoane asimilate, care pentru a-şi încălca îndatoririle de serviciu,
pretinde, primeşte ori acceptă foloase necuvenite (art. 289 C. pen.).
- este calificat prin calitatea de funcţionar public, în accepţiunea

prevederilor art. 175 C. pen., sau altă persoană asimilată, dintre cele
menţionate în art. 293, 294 şi 308 C. pen.
- participaţia penală este posibilă sub toate formele.
Elementul material este alcătuit din modalităţi normative,

alternative:
a) Primirea, care înseamnă intrarea efectivă a subiectului activ în
posesia folosului injust.
b) Pretinderea, care semnifică cererea exprimată fără dubiu de

____________________________________________________________
către subiectul activ în sensul că doreşte să primească folosul injust.

c) Acceptarea promisiunii, care reprezintă încuviinţarea neechivocă
privind primirea folosului injust.
Elementul material al faptei se poate săvârşi anterior, concomitent
sau ulterior îndeplinirii, neîndeplinirii, urgentării sau întârzierii în îndeplinirea
actului de serviciu ori efectuării unui act contrar îndatoririlor de serviciu.
Fapta se comite în legătură cu un folos necuvenit subiectului activ,
pe care acesta îl primeşte sau urmează a-l primi de la mituitor. Prin
,,foloase care nu i se cuvin” autorului înţelegem orice folos material sau
nematerial. Folosul necuvenit poate fi dobândit şi pentru altul.
Folosul injust poate fi primit sau pretins şi prin intermediar.
Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o stare de pericol.
Legătura de cauzalitate rezultă ex re.
147
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta constă în intenţie
directă sau indirectă.
Consumarea faptei are loc în momentul realizării oricăreia dintre
cele trei modalităţi normative ale elementului material.

dreptului de a ocupa o funcţie publică ori de a exercita profesia sau
activitatea în executarea căreia a săvârşit fapta.
13.1.1.7 Confiscarea specială
În art. 289 alin. (3) C. pen. se prevede că banii, valorile sau orice
alte bunuri primite se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, subiectul
activ este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Teme de reflecţie:
1. Subiectul pasiv special este mituitorul?

2. În ce constă situaţia premisă?

____________________________________________________________
3. Infracţiunea de luare de mită are o formă agravată şi alta

atenuată. Care sunt acestea?
4. În cazul formei agravate tentativa se pedepseşte? Dar în cazul
formei atenuate?
5. Luarea de mită poate îmbrăca şi forma faptului epuizat?
Argumentează răspunsul, prin prisma dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.
6. Care este încadrarea juridică a faptei intermediarului care dă
ajutor atât celui care dă mita, cât şi celui care ia mită?
13.1.2 Darea de mită
148
Coruperea unui funcţionar public (sau a altei persoane asimilate) prin
promisiunea, oferirea sau darea unor foloase, în condiţiile arătate în art. 289 C. pen.
este considerată de legiuitor ca dare de mită (art. 290 C. pen.).
- este necalificat.
13.1.2.3 Conţinutul constitutiv
Elementul material al faptei este alcătuit din trei modalităţi

normative şi alternative:
a) Promisiunea înseamnă făgăduinţa care se face de către
subiectul activ funcţionarului, de a-i remite bani sau un alt folos.
b) Oferirea prezintă înfăţişarea folosului injust funcţionarului pentru
ca acesta, dacă este de acord, să şi-l poată însuşi imediat.
c) Darea folosului semnifică remiterea lui efectivă funcţionarului.
Toate variantele elementului material al faptei se raportează la un
funcţionar competent a înfăptui actul de serviciu pe care îl doreşte
mituitorul.
Natura folosului şi caracterul său sunt aceleaşi ca şi în cazul luării
de mită.
În alin. (2) al art. 290 C. pen. este inserată o cauză care înlătură
caracterul penal al faptei şi care constă în constrângerea făptuitorului de
către cel care a luat mită.

____________________________________________________________
Mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă fapta mai înainte ca

organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune [art. 290 alin.
(3) C. pen.]. Aceasta este o cauză specială de înlăturare a răspunderii
penale.
Darea de mită se poate săvârşi şi prin intermediar.
Urmarea faptei constă în starea de pericol pentru relaţiile sociale
ocrotite.
Latura subiectivă rezidă în intenţie directă sau indirectă.
13.1.2.4 Forme şi sancţiuni
Infracţiunea se consumă la momentul realizării oricăreia dintre cele

trei modalităţi normative ale elementului material al faptei.
149
Sancţiunea este închisoare de la 2 ani la 7 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul dării de
mită se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata
echivalentului lor în bani. Confiscarea specială are loc chiar dacă oferta nu
a fost urmată de acceptare [art. 290 alin. (5) C. pen.].
În sfârşit, bunurile date se restituie persoanei care le-a dat în
situaţia în care operează cauzele de înlăturare a caracterului penal al faptei
sau a răspunderii penale pentru aceasta [art. 290 alin. (4) C. pen.].
Sarcină de lucru:
Analizează constrângerea prevăzută în art. 290 alin. (2) C. pen.

Există vreo deosebire faţă de cele prevăzute în art. 24 şi 25 C. pen.?
13.1.3 Traficul de influenţă
Traficul de influenţă este o infracţiune de corupţie şi constă în

primirea de bunuri de către o persoană sau pretinderea lor ori acceptarea
unor promisiuni în acest sens, pentru a interveni pe l ângă un funcţionar
public competent (sau pe lângă o altă persoană asimilată) să îndeplinească
un anume act de serviciu, în scopul de a-l determina să facă ori să nu facă
acest act, să-l urgenteze ori să-l întârzie sau să facă un act contrar
îndatoririlor sale de serviciu (art. 291 C. pen.).

____________________________________________________________
Elementul material al faptei cuprinde trei modalităţi normative, şi

anume: primirea, pretinderea, acceptarea de promisiuni.
Foloasele pot fi primite direct de făptuitor ori indirect (prin
intermediar).
Făptuitorul primeşte foloasele deoarece afirmă că are influenţă pe
lângă un funcţionar public. Această influenţă poate fi reală sau pur şi simplu
imaginară. Este suficient că din atitudinea făptuitorului rezultă nemijlocit sau
indirect (atunci ,, când lasă să se creadă”) că are influenţă asupra
funcţionarului respectiv.
O trăsătură esenţială a conţinutului infracţiunii o constituie faptul că
influenţa – reală sau presupusă – priveşte totdeauna un funcţionar public
care exercită atribuţiile de care depinde efectuarea actului solicitat de cel
150
care a dat, a promis sau de la care s-au pretins bani ori alte foloase.
Funcţionarul urmează, în accepţiunea normei juridice penale, să facă ori să
nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, să-l urgenteze ori să-l
întârzie sau să facă un act contrar acestor îndatoriri.
În orice situaţie, elementul material al faptei se săvârşeşte înainte
ca funcţionarul pe lângă care s-a promis că se va interveni să fi îndeplinit
actul sau cel mai târziu în timpul îndeplinirii îndatoririlor de serviciu ori
imediat după îndeplinirea,neîndeplinirea etc. actului de serviciu.
Urmarea imediată a faptei constă într-o stare de pericol.
Latura subiectivă se săvârşeşte numai cu intenţie directă, deoarece
ea include şi un scop.
Consumarea are loc la momentul efectivei primiri, pretinderi ori

acceptării de promisiuni.
Sancţiunea este închisoare de la 2 la 7 ani.
Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă, iar dacă nu
se găsesc, condamnatul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani
[art. 291 alin. (2) C. pen.].
Teme de reflecţie:
1. Subiectul pasiv special este cumpărătorul de influenţă?

2. În ce constă situaţia premisă?
3. Infracţiunea de trafic de influenţă are o formă agravată şi alta
atenuată. Care sunt acestea?

____________________________________________________________

formei atenuate?
5. Traficul de influenţă poate îmbrăca şi forma faptului epuizat?
Argumentează răspunsul, prin prisma dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C. pen.
6. Care este încadrarea juridică a faptei intermediarului care dă
ajutor atât vânzătorului de influenţă, cât şi cumpărătorului de influenţă?
13.1.4 Cumpărarea de influenţă
151
Coruperea unui traficant de influenţă prin promisiunea, oferirea sau darea unor
foloase, în condiţiile arătate în art. 291 C. pen. este considerată de legiuitor ca
infracţiune de cumpărare de influenţă (art. 292 C. pen.).
- este necalificat.

normative şi alternative: promisiune, oferire şi dare. Acestea au aceeaşi
semnificaţie ca în cazul infracţiunii de dare de mită.
Toate variantele elementului material al faptei privesc un funcţionar
public competent a înfăptui actul de serviciu pe care îl doreşte cumpărătorul
de influenţă.
Cumpărarea de influenţă se poate săvârşi şi prin intermediar.
Cumpărătorul de influenţă nu se pedepseşte dacă denunţă fapta
mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune
[art. 292 alin. (2) C. pen.]. Aceasta este o cauză specială de înlăturare a
răspunderii penale.
Urmarea imediată a faptei constă în starea de pericol pentru relaţiile
sociale ocrotite.
Latura subiectivă rezidă numai în intenţie directă.

____________________________________________________________

Sancţiunea este închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul cumpărării
de influenţă se confiscă, iar dacă nu se găsesc, condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani. Confiscarea specială are loc chiar dacă
oferta nu a fost urmată de acceptare [art. 292 alin. (4) C. pen.].
În sfârşit, bunurile date se restituie persoanei care le-a dat în situaţia
în care operează cauzele de înlăturare a răspunderii penale pentru aceasta
[art. 292 alin. (3) C. pen.].
152
Studiu individual:
1. Studiază dispoziţiile art. 293, 294 şi 308 C. pen.

2. Studiază dispoziţiile Legii nr. 78/2000 pentru prevenirea,
descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
3. Studiază jurisprudenţa Î. C. C. J. în materia infracţiunilor de
corupţie.
Elaborează un eseu de zece pagini având următorul titlu:

„Infracţiuni de corupţie. Analiza comparativă între incriminările din
Codul penal în vigoare şi cele din Codul penal anterior (din 1969)”.
13.2 Infracţiuni de serviciu
13.2.1 Delapidarea
Infracţiunea constă în însuşirea, folosirea sau traficarea, de către

un funcţionar public, în interesul său ori pentru altul, de bani, valori sau alte
bunuri pe care le gestionează sau le administrează (art. 295 C. pen.).

____________________________________________________________
13.2.1.2 Obiectul juridic special principal
Este alcătuit din relaţiile sociale de serviciu.
Constă în bunurile pe care făptuitorul le gestionează sau le

administrează.
153
13.2.1.4 Subiect activ
- este calificat.

normative şi alternative: însuşire, folosire sau traficare.
Urmarea imediată a infracţiunii constă, în principal, într-o stare de
pericol.
Latura subiectivă rezidă numai în intenţie directă.

Sancţiunea este închisoare de la 2 ani la 7 ani şi interzicerea
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Teme de reflecţie:
1. Subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană fizică?

2. În ce constă obiectul juridic secundar?
3. Infracţiunea de delapidare are o formă agravată şi alta atenuată.
Care sunt acestea?
formei atenuate?

____________________________________________________________
5. Delapidarea poate îmbrăca şi forma faptului epuizat?

Argumentează răspunsul prin prisma dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C.
pen. şi art. 238 din Legea nr. 187/2012.
6. Gestionarul de fapt este subiect activ al infracţiunii?
13.2.2 Purtarea abuzivă
Întrebuinţarea de expresii jignitoare faţă de o persoană de către

cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, constituie infracţiunea de
purtare abuzivă [art. 296 alin. (1) C. pen.].
154
Relaţiile sociale se referă în primul rând la serviciu, dar în secundar

ele privesc şi importante atribute ale persoanei (onoarea şi reputaţia sa).
Elementul material al faptei tipice constă în ,,întrebuinţarea de

expresii jignitoare”.
Urmarea faptei are o structură complexă în sensul că, în principal,
se creează o stare de pericol pentru buna şi normala desfăşurare a relaţiilor
de serviciu, iar în secundar se aduce atingere onoarei şi reputaţiei
persoanei.
Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Latura subiectivă este intenţia (directă sau indirectă).
Consumarea se produce instantaneu la momentul săvârşirii

elementului material al faptei.
Sancţiunea este închisoarea de la o lună la 6 luni sau amenda.
Aceasta constă, potrivit art. 296 alin. (2) C. pen., în ameninţarea

ori lovirea sau alte violenţe faţă de o persoană, săvârşite în condiţiile
menţionate la alin. (1) al art. 296. Ameninţarea are accepţiunea din art. 206

____________________________________________________________
C.pen., iar lovirea sau alte violenţe are accepţiunea din art.193 C. pen.
Forma agravată absoarbe ameninţarea sau lovirea ori alte violenţe.
În acest caz, limitele speciale ale pedepselor prevăzute în art. 193
și 206 NCP se majorează cu o treime.
13.2.3 Abuzul în serviciu
Infracţiunea de abuz în serviciu este incriminată în dreptul nostru în

două variante de tip (art. 297 C. pen.).
155
- este reprezentat de relaţiile sociale de serviciu.
Elementul material în cazul variantei de tip prevăzute în alin. (1) al

art. 297 C. pen. Fapta se comite numai cu prilejul efectuării unui act de
serviciu la care subiectul activ era îndreptăţit să procedeze. Elementul
material constă într-o acţiune ori o inacţiune. Astfel, făptuitorul nu
îndeplineşte actul de serviciu atunci când trebuia să facă acest lucru, ori,
dimpotrivă, îl realizează, dar într-un mod necorespunzător.
Elementul material în cazul variantei de tip prevăzute în alin. (2) al
art. 297 C. pen. Acesta prezintă două aspecte alternative: îngrădirea
capacităţii de exerciţiu şi, în al doilea rând, crearea unei situaţii de
inferioritate pentru subiectul pasiv secundar, pe temeiul unui anumit mobil.
Urmarea infracţiunii constă, în principal, într-o stare de pericol.
Raportul de cauzalitate rezultă ex re.
Forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte fapta este numai intenţia

(directă sau indirectă).
13.2.3.5 Formele infracţiunii şi sancţiunea

____________________________________________________________
Consumarea are loc numai atunci când s-a produs efectiv urmarea
imediată secundară.
Pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Sarcină de lucru:
Analizează cele două forme agravate ale abuzului în serviciu,

precum şi forma atenuată a acestuia.
Studiu individual:
156
─ Studiază dispoziţiile art. 175, 308 şi 309 C. pen., precum şi ale art. 13 2 din
Legea nr. 78/2000.
─ Studiază Decizia Curții Constituționale a României nr. 405/2016.
13.2.4 Neglijenţa în serviciu
Activitatea necorespunzătoare a unui funcţionar public, în cadrul

exercitării atribuţiilor de serviciu, efectuată din culpă şi care are ca urmare
o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei
persoane fizice sau ale unei persoane juridice, este incriminată în art. 298
C. pen. sub denumirea de neglijenţă în serviciu.
Ca şi în cazul abuzului în serviciu, incriminarea are un caracter
subsidiar, cedând locul normelor juridice adecvate unor cazuri speciale.
- îl constituie relaţiile sociale de serviciu.
Fapta are acelaşi element material ca şi abuzul în serviciu.

Urmarea imediată secundară a infracţiunii tipice se prezintă sub
forma a două situaţii alternative: o pagubă sau o vătămare a drepturilor sau
intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice.
Urmările secundare prevăzute în art. 298 trebuie să se realizeze

____________________________________________________________
efectiv1.
Infracţiunea se săvârşeşte numai din culpă.
1
. T. S., s.pen., d.nr. 567/1976, în V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică judiciară în
materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1982, p. 261.
157
Consumarea infracţiunii are loc în momentul producerii efective a
urmării secundare alternative prevăzute de lege.
Sancţiunea pentru forma tipică este alternativă: închisoarea de la 3
luni la 3 ani sau amenda.
Sarcini de lucru:
─ Analizează forma agravată a neglijenţei în serviciu, precum şi forma
atenuată a acesteia.
─ Analizează Decizia Curții Constituționale a României nr. 518/2017.
13.2.5 Violarea secretului corespondenţei
Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea, fără drept, a

unei corespondenţe adresate altuia, precum şi divulgarea fără drept a
conţinutului unei asemenea corespondenţe, chiar atunci când aceasta a fost
trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală, constituie infracţiunea de
violarea secretului corespondenţei [art. 302 alin. (1) C. pen.].
Elementul material al faptei este alcătuit din cinci modalităţi

normative şi alternative: deschidere, sustragere, distrugere, reţinere sau
divulgare.
Urmarea imediată a infracţiunii constă, în principal, într-o stare de
pericol.

____________________________________________________________
Latura subiectivă rezidă în intenţie directă sau indirectă.
Consumarea se produce în momentul săvârşirii oricăreia dintre

acţiunile incriminate.
Sancţiunea este închisoarea de la 3 luni la 1 an sau amenda.
Teme de reflecţie:
1. Sustragerea presupune însuşirea unei corespondenţe, în

accepţiunea art. 228 C. pen.?
158
2. Subiectul pasiv secundar poate fi orice persoană fizică sau
juridică?
3. În ce constă obiectul juridic secundar?
4. Infracţiunea de violarea secretului corespondenţei are mai multe
forme agravate. Care sunt acestea?
5. În cazul formelor agravate tentativa se pedepseşte?
6. În ce constă cauza justificativă specială?

„Infracţiuni de serviciu. Analiza comparativă între incriminările din Codul penal
în vigoare şi cele din Codul penal anterior (din 1969)”.
♦ Enumeră forma agravată a infracţiunii de neglijenţă în serviciu.

............................................................................................................... .
(Răspuns corect: Fapta de neglijenţă în serviciu a produs
consecinţe deosebit de grave, în sensul art. 183 C. pen.)
♦ Completează spaţiile punctate astfel încât să obţii afirmaţii adevărate:

a. Incriminarea din art. 297 C.pen. are un caracter ...............................
............................................................................................................. .
.

____________________________________________________________
b. Elementul material al laturii obiective a infracţiunii de luare de mită

constă în .................................................................................................. .
c. În cazul infracţiunii de delapidare, latura subiectivă rezidă numai
în .................................................................................................................
..
d. În cazul infracţiunii de violarea secretului corespondenţei, situaţia

premisă implică ........................................................................................ .
( Răspuns corect: a. general, norma juridică fiind subsidiară;

b. primirea, pretinderea, acceptarea unor
promisiuni, toate privitoare la foloase injuste;
c. intenţie directă, deoarece făptuitorul
urmăreşte obţinerea unui profit, pentru sine sau pentru altul; 159
d. preexistenţa unei corespondenţe.
SINTEZĂ
Infracţiunile de corupţie şi de serviciu sunt cuprinse în Titlul V al

Părţii speciale a Codului penal, fiind grupate în două capitole, în funcţie de
natura relaţiilor sociale ce constituie obiectul lor juridic generic (art. 289-
309).
Opţiunea legiuitorului de a denumi Titlul V – Infracţiuni de corupţie
şi de serviciu – este discutabilă. Oare de ce? Află răspunsul răsfoind
lucrările indicate în bibliografia de mai jos.

1. Codul penal.
de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2008-2009,
Ed. Trei, Bucureşti, 2008.
2019.
2019.

____________________________________________________________

160
____________________________________________________________
Infracţiuni de fals
____________________________________________________________
INFRACŢIUNI DE FALS
____________________________________________________________
14.1 Aspecte comune...................................................................160
14.2 Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori................161
14.3 Falsuri în înscrisuri...............................................................162
161
● să prezinţi aspectele comune ale infracţiunilor de fals,
● să analizezi conţinutul fiecărei infracţiuni de fals.
14.1 Aspecte comune
14.1.1 Obiectul juridic generic
Infracţiunile de fals au ca obiect juridic comun relaţiile sociale

referitoare la încrederea publică în autenticitatea entităţilor cu însuşire
probatorie.
14.1.2 Obiectul material
Infracţiunile de fals au un obiect material constând în oricare dintre

entităţile cu însuşire probatorie, ocrotite de legea penală împotriva faptelor
de alterare a adevărului (monedă, timbre sau alte valori, instrumente de
autentificare sau de marcare, înscrisuri).
Subiect al acestor infracţiuni poate fi orice persoană, iar participaţia

penală este posibilă atât sub forma coautoratului cât şi sub forma instigării
sau a complicităţii1.
____________________________________________________________
Faptele de fals propriu-zis presupun o acţiune de falsificare, adică

de alterare a adevărului. Această acţiune se poate realiza prin contrafacere
sau alterare.
Faptele derivate se realizează şi ele prin acţiuni, dar altele decât
cele pe care le implică faptele de fals propriu-zis.
Faptele de fals propriu-zis, ca şi cele derivate, constituie

infracţiuni numai dacă se săvârşesc cu intenţie.
1
. M. Georgescu, Încadrarea juridică a faptei săvârşite prin dictarea unor date inexacte în alcătuirea
inventarului, R.R.D. nr.3/1971, p.104.
____________________________________________________________
162
14.1.6 Tentativa şi consumarea
Tentativa este sancţionată în unele cazuri (art. 310-313, 316, 317,

320-322, 328 C. pen.).
Consumarea acestor infracţiuni are loc în momentul când acţiunea
incriminată este realizată în fapt.
14.1.7 Sancţiunea
Infracţiunile de fals sunt sancţionate cu pedeapsa închisorii. În unele

cazuri, legea prevede amenda ca alternativă a pedepsei închisorii.
14.2 Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori
14.2.1 Falsificarea de monede
Sub această denumire, leguitorul a incriminat în art. 310 alin. (1)

C. pen. falsificarea de monedă cu valoare circulatorie (infracţiunea în
forma
tip), iar în art. 310 alin. (2) C. pen., falsificarea unei monede, emise de
către autorităţile competente, înainte de punerea oficială în circulaţie a
acesteia
(infracţiunea în forma asimilată).
____________________________________________________________
Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare, care se poate

realiza prin contrafacere sau prin alterare. Atât falsificarea prin contrafacere,
cât şi falsificarea prin alterare pot fi efectuate prin variate procedee şi
mijloace1.

1
. O. Loghin, A. Filipaş, op. cit., p. 262-263.
____________________________________________________________
163
14.2.1.4 Consumarea
Infracţiunea se consumă în momentul când acţiunea incriminată

(acţiunea de falsificare) este realizată în fapt.
Infracţiunea este sancţionată cu închisoare de la 3 la 10 ani şi

Sarcini de lucru:
1. Analizează noţiunile de contrafacere şi alterare.

2. Analizează urmarea imediată a infracţiunii, precum şi legătura de
cauzalitate.
3. Analizează dispoziţiile art. 316 C. pen.
14.3 Falsuri în înscrisuri
14.3.1 Aspecte comune
14.3.1.1 Obiectul juridic
Infracţiunile de fals în înscrisuri au ca obiect juridic comun relaţiile

sociale referitoare la încrederea publică în înscrisurile producătoare de
consecinţe juridice.
____________________________________________________________
Infracţiunile de fals în înscrisuri au, de regulă, şi un obiect material

constând în înscrisul asupra căruia se exercită nemijlocit acţiunea
incriminată.
Înscrisul poate fi oficial sau sub semnătură privată.
Infracţiunile de fals în înscrisuri pot fi săvârşite de orice persoană,
164
cu unele excepţii.
Unele infracţiuni se realizează printr-o acţiune de falsificare a unui

înscris, iar altele printr-o acţiune de folosire a unui înscris falsificat sau
printr-o altă acţiune.
Infracţiunile de fals se săvârşesc cu intenţie, care uneori poate fi

numai directă.
Actele de pregătire nu sunt sancţionate, iar tentativa este

sancţionată numai în câteva cazuri.
Consumarea acestor infracţiuni se produce în momentul când
acţiunea incriminată este realizată în fapt.
Infracţiunile de fals în înscrisuri sunt sancţionate cu pedeapsa

închisorii. În unele cazuri, legea prevede amenda ca alternativă a pedepsei
închisorii.
Sarcini de lucru:
1. Analizează noţiunile de înscris oficial şi înscris sub semnătură

privată.
____________________________________________________________
2. Analizează subiectul pasiv principal şi subiectul pasiv secundar

al infracţiunilor de fals în înscrisuri.
14.3.2 Falsul material în înscrisuri oficiale
Fapta constă în falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea

scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea lui în orice mod, de natură să
165
producă consecinţe juridice [art. 320 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea presupune o acţiune de falsificare materială a unui

înscris oficial, care se poate realiza prin contrafacerea scrierii sau a
subscrierii ori prin alterarea în orice mod.
Fapta constituie infracţiune numai dacă este de natură să producă
consecinţe juridice.
- constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani.
Infracţiunea este mai gravă dacă fapta este săvârşită de un

funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu [art. 320 alin. (2) C.
pen.].
Teme de reflecţie:
1. Care este forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte infracţiunea

de fals material în înscrisuri oficiale?
2. Această infracţiune subzistă chiar dacă înscrisul a
fost falsificat
în vederea unui scop legitim?
14.3.3 Falsul intelectual
____________________________________________________________
Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris oficial, cu prilejul

întocmirii acestuia, de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului ori prin omisiunea cu ştiinţă de a insera unele date sau
împrejurări [art. 321 alin. (1) C. pen.].
166
Infracţiunea presupune o activitate de falsificare a unui înscris

oficial în conţinutul său. Această activitate se poate realiza fie printr-o
acţiune (atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare
adevărului), fie printr-o inacţiune (omisiunea de a insera unele date sau
împrejurări).
Acţiunea sau inacţiunea trebuie să se realizeze cu prilejul întocmirii
înscrisului de către un funcţionar public aflat în exerciţiul atribuţiilor de
serviciu.
14.3.3.3 Consumarea
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când se termină

întocmirea înscrisului oficial fals.
- este închisoarea de la 1 la 5 ani.
Teme de reflecţie:
1. Care este urma imediată a infracţiunii de fals intelectual?

2. Care este forma de vinovăţie cu care se săvârşeşte
infracţiunea de fals intelectual?
3. Cum se pune în mişcare acţiunea penală?
14.3.4 Falsul în înscrisuri sub semnătură privată
Infracţiunea constă în falsificarea unui înscris sub semnătură

privată prin vreunul dintre modurile prevăzute în art. 320 sau art. 321 C.
____________________________________________________________
pen., dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei

persoanei spre folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice [art.
322 alin. (1) C. pen.].
Infracţiuneapresupune, în primul rând, falsificarea unui înscris sub
167
semnătură privată prin contrafacerea scrierii sau a subscrierii ori prin
alterarea înscrisului în orice mod.
Infracţiunea presupune, în al doilea rând, falsificarea unui înscris
sub semnătură privată prin atestarea unor fapte sau împrejurări
necorespunzătoare adevărului ori prin omisiunea de a insera unele date sau
împrejurări.
Pentru realizarea infracţiunii este necesar ca înscrisul falsificat să
fie folosit de însuşi autorul falsului sau să fie încredinţat de acesta altei
persoane spre folosire. Prin urmare, simpla falsificare a unui înscris sub
semnătură privată nu constituie infracţiune.
14.3.4.3 Consumarea
Infracţiunea se consumă în momentul când executarea acţiunii de

folosire sau de încredinţare este dusă până la capăt şi se produce urmarea
imediată a infracţiunii.
- este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda.
Latura subiectivă a infracţiunii este realizată chiar şi atunci când

înscrisul a fost săvârşit pentru dovedirea unui fapt adevărat?
14.3.5 Uzul de fals
Infracţiunea constă în folosirea unui înscris oficial sau sub

semnătură privată, cunoscând că este fals, în vederea producerii unei
consecinţe juridice (art. 323 C. pen.).
____________________________________________________________
Infracţiunea presupune o acţiunea de folosire a unui înscris fals,

oficial sau sub semnătură privată.
14.3.5.3 Consumare
168
Această infracţiune se consumă în momentul când înscrisul
falsificat, oficial sau sub semnătură privată, este folosit efectiv.
- este închisoarea de la 3 luni la 3 ani sau amenda, când înscrisul

este oficial, şi închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda, când înscrisul
este sub semnătură privată.
Teme de reflecţie:
1. Care este urma imediată a infracţiunii de uz de fals?

infracţiunea de uz de fals?
3. Articolul 328 C. pen. este incident şi în cazul înscrisurilor sub
semnătură privată?
14.3.6 Falsul în declaraţii
Infracţiunea constă în declararea necorespunzătoare a adevărului,

făcută unei persoane dintre cele prevăzute în art.175 C. pen. sau unei
unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea în vederea producerii unei
consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori
împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte la producerea acelei consecinţe
[art. 326 alin. (1) C. pen.].
Infracţiunea presupune, în primul rând, o declaraţie

necorespunzătoare adevărului făcută unei persoane dintre cele prevăzute
în art. 175 C. pen. sau unei unităţi în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.
În al doilea rând, este necesar ca declaraţia făcută să fie una dintre
____________________________________________________________
acele declaraţii care, potrivit legii sau împrejurărilor, serveşte la producerea

unei consecinţe juridice.
14.3.6.3 Consumarea
169
Consumarea infracţiunii are loc în momentul când declaraţia
mincinoasă scrisă a fost primită sau declaraţia mincinoasă verbală a fost
consemnată de organul competent.
- este închisoarea de la 6 luni la 2 ani sau amenda.
Teme de reflecţie:
1. Care este urma imediată a infracţiunii de fals în
declaraţii?
infracţiunea de fals în declaraţii?
3. Organul care primeşte declaraţia falsă are obligaţia să verifice
dacă aceasta corespunde realităţii sau nu?
4. Care este forma agravată a infracţiunii de fals în declaraţii?
14.3.7 Falsul privind identitatea
Potrivit art. 327 alin. (1) C. pen., constituie infracţiunea de fals

privind identitatea prezentarea sub o identitate falsă ori atribuirea unei
asemenea identităţi altei persoane, făcută unei persoane dintre
cele
prevăzute în art. 175 C. pen. sau transmisă unei unităţi în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea prin folosirea frauduloasă a unui act care serveşte la
identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de act
falsificat, pentru a induce sau a menţine în eroare un funcţionar public, în
vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine ori pentru altul.
Legiuitorul a incriminat sub aceeaşi denumire, în alin. (3) al textului,
încredinţarea unui act care serveşte la identificare, legitimare sau la
dovedirea stării civile, spre a fi folosit fără drept.
În prima variantă de tip, infracţiunea presupune fie o acţiune de
____________________________________________________________
prezentare sub o identitate falsă, fie o acţiune de atribuire a unei asemenea

identităţi altei persoane.
170
În a doua variantă de tip, infracţiunea presupune o acţiune de
încredinţare a unui înscris care serveşte pentru dovedirea stării civile sau
pentru legitimare ori identificare, spre a fi folosit fără drept.
Infracţiunea de fals privind identitatea se săvârşeşte cu intenţie

directă.
14.3.7.4 Consumarea
În prima variantă de tip, infracţiunea se consumă în momentul

prezentării sub o identitate falsă sau în momentul atribuirii unei asemenea
identităţi altei persoane, iar în cea de-a doua variantă de tip, în momentul
încredinţării înscrisului care serveşte pentru dovedirea stării civile ori pentru
legitimare sau identificare.
- constă în închisoare de la 6 luni la 3 ani, în cazul primei variante

de tip, şi închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă, în cazul celei de-a
doua variante de tip.
Potrivit art. 327 alin. (2) C. pen., infracţiunea este mai gravă când
prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea identităţii reale a unei persoane.
Sarcini de lucru:
1. Identifică scopul imediat şi pe cel subsecvent în cazul

infracţiunii
de fals privind identitatea, în prima sa variantă de tip. Identifică-l şi pe cel
special în cazul celei de-a doua variantă de tip.
2. Analizează elementul material al formei agravate a infracţiunii de
fals privind identitatea.
____________________________________________________________
Studiu individual:
171
Studiază dispoziţiile art. 175 şi 328 C. pen.

„Infracţiuni de fals. Analiza comparativă între incriminările din Codul
penal în vigoare şi cele din Codul penal anterior (din 1969)”.
TEST DE AUTOEVALUARE
♦ Citeşte cu atenţie enunţul de mai jos. În cazul în care apreciezi că

afirmaţia este adevărată, încercuieşte litera A; dacă apreciezi că afirmaţia
nu este adevărată, încercuieşte litera F.
- Fapta prevăzută în art.327 alin.(3) C.pen. reprezintă un ajutor dat
autorului infracţiunii prevăzută în art.327 alin.(1) C.pen., adică un act de
complicitate la această din urmă infracţiune.
A F
(Răspuns corect A)
- Prin derogare de la principiile participaţiei penale, acest act de
complicitate [art.327 alin.(3) C.pen.]. care are o incriminare distinctă, se
pedepseşte chiar dacă n-a început executarea infracţiunii la care se
referă.
SPEŢĂ
Inculpatul A.B., cetăţean român, aflat în străinătate, s-a prezentat

sub o identitate falsă autorităţilor unui stat străin.
Fapta săvârşită constituie infracţiunea de fals privind
identitatea
prevăzută în art. 327 alin. (1) teza I C. pen.? Argumentează răspunsul dat.
____________________________________________________________
172
SINTEZĂ
Prin fals, în sensul cel mai larg al acestei noţiuni, se înţelege orice
alterare a advărului.
Infracţiunile de fals sunt prevăzute în Titlul VI al Părţii speciale a
Codului penal (art. 310-328).
În raport cu natura entităţilor cu privire la care se alterează adevărul,
infracţiunile de fals sunt împărţite de leguitor în trei subgrupe: a) falsificarea
de monede, timbre sau de alte valori; b) falsificarea instrumentelor de
autentificare sau de marcare; c) falsuri în înscrisuri.
1. Codul penal.
de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2008-2009,
Ed. Trei, Bucureşti, 2008.
2019.
2019.
Bibliografie generală
____________________________________________________________
173
I. Tratate, cursuri, monografii

1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ediţia a doua, Ed. Academiei,
Bucureşti, 2002.
2. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.
3. G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
4. G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică
judiciară (1994-2007), ediţia a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008.
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, 2014.
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, 2014.
7. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv
pentru examenul de licenţă, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
8. A. Boroi, Drept penal. Partea specială, Ed.C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
9. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006.
10. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv
pentru examenul de licenţă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006.
11. A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal.
Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
12. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
13. M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
Bucureşti, 1997.
16. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, B.N. Bulai, Cr. Mitrache,
Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă 2008-
2009, ed. a IV-a revizuită şi adăugită, Ed.Trei, Bucureşti, 2008.
17. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal. Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed.
18. F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome I,
Ed. Economica, Paris, 1998.
____________________________________________________________
174
19. V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.
Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997.
20. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat,
Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti,
2002.
21. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C.
Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
generală, vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969 în prima ediţie sau ed. a II-
a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
22. V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai,
R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român.
Partea
generală, vol. II, Ed.Academiei Bucureşti, 1970, în prima ediţie sau ed. a II-
a, Ed.Academiei Române şi Ed.All Beck, Bucureşti, 2003.
Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
Partea specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971 în prima ediţie sau
ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
Bulai, R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român,
Partea specială, vol. IV, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, în prima ediţi e
sau ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All. Beck, Bucureşti, 2003.
25. A. Feurbach, Lehrbuch, 1803.
26. A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008.
27. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile
internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
28. N. Giurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie,
jurisprudenţă, Ed. CDRMO, Iaşi, 2005.
29. V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, 2015, 2017, 2019.
31. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea specială conform noului
Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, 2015, 2017, 2019.
32. Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială. Cu referiri la Noul Cod
penal, Ed.C.H. Beck, Bucureşti, 2010.
33. Gh. Ivan, Drept penal. Partea specială, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2009.
34. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
35. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007.
____________________________________________________________
175
36. C. Lambois, Droit pénal géneral, Hachete, Paris, 1994.
37. O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Casa
de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1992.
38. O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa
de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 2001.
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, 2014.
42. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002.
43. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, I. Molnar, V. Dobrinoiu, I. Pascu, V.
Lazăr, Drept penal. Partea specială, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997.
44. I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All,
Bucureşti, 1994.
45. I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
46. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul
penal român, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1922.
47. Const. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieţeanu, V.
Dongoroz, H. Asnavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Codul
penal Carol al II-lea adnotat, Partea generală, vol. I, Ed. Librăriei Socec &
Co., Bucureşti, 1937.
48. Const. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr.Perieţeanu, V.
Dongoroz, H. Aznovorian, Tr. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Codul
penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, Ed. Librăriei Socec &
Co., S.A., Bucureşti, 1937.
49. G. Stefani, C. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16 e
édition, Édition DALLOZ, Paris, 1997.
50. F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003.
51. T.Toader, Drept penal. Partea specială, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007.
52. T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V.
Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal, comentat şi
adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
53. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, D. Lucinescu, V. Papadopol, V.
Rămureanu, Codul penal comentat şi adnotat. Partea specială, vol. I, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975.
54. T. Vasiliu, D. Pavel, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărângă, D.
____________________________________________________________
176
Lucinescu, V. Papadopol, D.C. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal
comentat şi adnotat, Partea specială, vol II, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1977.
55. I. Vasiu, Drept penal. Partea specială, Ed. Argonaut,
Cluj-Napoca, 2001.
56. C. Voicu, A. Boroi (coord.), F. Sandu, M. Gorunescu, I. Molnar,
S. Corlăţeanu, Dreptul penal al afacerilor, ed. a III-a, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2006.
57. A. Vlăsceanu, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006.
58. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed.
Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1999.
59. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal, vol. I, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1993
II. Studii şi articole în literatura de specialitate

1. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din
perspectivă europeană (I), în ,,Revista de drept penal” nr. 2/2006.
2. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în revista
,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 2/1980.
3. G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în
,,Revista de drept penal” nr. 3/2000.
4. G. Antoniu, Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară,
în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 1/1972.
5. G. Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în ,,Revista de
drept penal” nr. 3/1999.
6. G. Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, în ,,Revista
de drept penal” nr. 4/1999.
7. G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune
europeană, în ,,Revista de drept penal” nr. 1/2004.
8. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, în revista ,,Studii
şi Cercetări Juridice” nr. 1/1969.
9. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în
materia infracţiunii de omor, în ,,Revista de drept penal” nr. 2/1994.
10. I. Fodor, Infracţiunea continuată, formă a unităţii infracţionale, în
revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 3/1964.
11. M.S. Godea, Infracţiunea continuată, în ,,Revista de drept penal”
nr. 4/2003.
12. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Unele inovaţii discutabile ale noului Cod
penal român, în ,,Dreptul” nr. 11/2012.
13. Gh.Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, în ,,Revista de
____________________________________________________________
177
14. Gh. Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de
complicitate, în ,,Dreptul” nr. 12/1999.
15. Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile continuate, în ,,Dreptul”
nr. 8/1995.
16. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, în ,,Revista de
drept penal” nr.2/2005.
17. L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, în ,,Revista
de drept penal” nr. 2/2004.
18. Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei mari postexecutorii, în
,,Dreptul” nr. 9/1994.
19. Gh. Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea
recidivei mici, în ,,Dreptul” nr. 8/1994.
20. M.I. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, în
21. C. Niculeanu, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel
Craiova în materie penală pe trimestrul I, 2001, în ,,Dreptul” nr. 9/2001.
22. V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea
continuată şi formele de participaţie, în revista ,,Justiţia Nouă” nr. 5/1964.
23. G. Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în
24. I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în ,,Revista de
25. V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea legii penale în timp,
în ,,Revista de drept penal” nr. 1/1997.
26. S.A. Rednic, Sinteză teoretică şi practică asupra elementului
material al infracţiunii continuate, în ,,Dreptul” nr. 4/2002.
27. E. Tonislav, Recidiva internaţională în materie de droguri, în
,,Dreptul” nr. 4/2004.
28. O.S. Hăineală, Contopirea de pedeapsă, deducerea arestului
efectuat pentru o faptă nesancţionată, în ,,Dreptul” nr. 3/2004.
III. Jurisprudenţă
1. G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală,
vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988.
2. Culegeri de decizii ale fostului Tribunal Suprem.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei,
Culegere de decizii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
4. Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe
anul 1990, cu note V. Papadopol, Casa de editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L,
Bucureşti, 1992.
5. G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii
____________________________________________________________
178
Supreme de Justiţie în materie penală, 1990-2000, Ed. Juris Argessis,
Curtea de Argeş, 2002.
6. V. Papadopol, M.Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
7. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1976-1980, Ed. Ştiinţifică şi
8. V. Papadopol, St. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică
judiciar în materie penală pe anii 1981-1985, Ed. Ştiinţifică şi
IV. Reviste
1. Revista română de drept.
2. Dreptul.
3. Studii şi Cercetări Juridice.
4. Justiţia Nouă.
5. Revista de drept penal.
V. Site-uri inernet
http://www.scj.ro
http://www.mpublic.ro
VI. Baze de date

Baza de date Indaco
Baza de date Legis Studio
____________________________________________________________
179

Institutii de Drept Penal

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Institutii de Drept Penal

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice

Prof. univ. dr. Gheorghe IVAN

INSTITUŢII DE DREPT PENAL

Curs universitar în tehnologie ID

Listă de abrevieri ...................................................................................4

Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 7

Unitatea de învăţare nr. 8

Unitatea de învăţare nr. 9

Unitatea de învăţare nr.10

Unitatea de învăţare nr. 11

Unitatea de învăţare nr. 12

Unitatea de învăţare nr. 13

Unitatea de învăţare nr.14

Unitatea de învăţare nr. 1

DREPTUL PENAL ROMÂN ÎNTRE TRADIŢIE ŞI INOVAŢIE

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL

1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă

Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul

1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal reprezintă

1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal

Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii

§ 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL

În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului

§ 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL

1.1.5 Caracterul autonom

Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri

1.1.6 Caracterul de drept public

Prin specificul raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a

1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal

Dreptul penal are un caracter unitar.

§ 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL

1.1.8 Scopul dreptului penal

Scopul constă în apărarea împotriva infracţiunilor a valorilor

De ce Codul penal în vigoare nu a mai preluat dispoziţia din Codul

1.1.9 Funcţiile dreptului penal

În realizarea scopului său, dreptul penal este chemat să

§ 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI

1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi

legăturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului

1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal

În cadrul sistemului de drept, dreptul penal are cele mai strânse şi

1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal

Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul execuţional penal.

1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului

Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale,

1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

§ 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE

1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal

Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului,

1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal

În raport cu particularităţile obiectului său, ştiinţa dreptului penal

§ 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice