CAPITOLUL I – NURSING DEFINIŢIE

La prima vedere activitatea de nursing ar aparţine persoanelor pregătite exclusiv în

acest sens.
Activitatea unui kinetoterapeut interferează însa în anumite momente ale activităţii
specifice cu practici de nursing (scopurile activităţii de nursing).
Pentru a înţelege locul kinetoterapeutului în această activitate, ar trebui lămurit
termenul de nursing.
În acest scop am apelat la 3 definiţii pe care le enumerăm în cele ce urmează.
Definiţia 1 – prezentată de OMS – precizează că:
Nursingul este parte integrantă a sistemului de îngrijire a sănătăţii care cuprinde:
 Promovarea sănătăţii
 Prevenirea îmbolnăvirii
 Îngrijirea persoanelor bolnave : - fizic, psihic, cu dizabilităţi;
- de toate vârstele;
- în: - toate unităţile cu profil medical;
- unităţi medico-sociale;
- domiciliu;
Definiţia 2 – Virginia Henderson (specialistă în domeniu)
Nursingul este forma de ajutor a individului bolnav sau sănătos, pentru conservarea
sănătăţii sau recuperare, pentru a promova orice acţiune în consecinţă, totul în condiţia în care
subiectul să aibă tăria, voinţa sau cunoaşterea să acţioneze cât mai repede să-şi poată purta de
grijă singur.
Definiţia 3 – oferită de North American Association pentru nursingul comunitar
Nursingul comunitar este o sursă a practicii de nursing, de educare în domeniul
sănătăţii, în scopul menţinerii şi stimulării sănătăţii populaţiei. Îngrijirile au caracter continuu
şi sunt orientate asupra individului, familiei, grupului (profesional de exemplu), contribuind la
sănătatea întregii populaţii, a zonei geografice respective (ex. oraş).
Persoana care este implicată în nursing aplică următoarele metode:
- menţine şi stimulează sănătatea;
- coordonează activitatea în domeniu;
- stimulează continuitatea.
Drept scop principal este acela de a apropia indivizii de familie/grup, de reinserţie.

1
 Din definiţiile prezentate mai sus se constată că prin activitatea de nursing se apelează
la cunoştinţe şi tehnici din ştiinţele fizice, sociale, medicale, biologice şi umaniste.
Asupra unui individ prin activitatea de nursing intervin lucrători din mai multe
profesiuni.
Important ca aspect să reţinem că în conservarea şi recuperarea unui individ, este
participarea necondiţionată a subiectului şi unde este cazul a familiei/anturajului.
În cele ce urmează enumerăm funcţiile personalului care promovează nursingul
(practica). Din analiza acestor funcţii vom constata că se suprapune în mare măsură activităţii
kinetoterapeutului.
1. Funcţii de natură independentă.
Specialistul asistă pacientul din proprie iniţiativă temporar/definitiv în:
a. Îngrijiri de confort, când subiectul nu-şi poate îndeplini anumite funcţii. Ajutorul va fi
coroborat cu vârsta, natura bolii, a complicaţiilor şi dificultăţilor fizice, psihice sau
sociale.
b. Stabilirea relaţiilor de încredere cu subiectul supus îngrijirilor şi cu
aparţinătorii/apropiaţii.
c. Le transmite informaţii/indicaţii pentru a câştiga participarea pacientului şi
aparţinătorilor în procesul de vindecare/recuperare.
d. Este pentru indivizii dintr-o colectivitate, pentru promovarea sănătăţii şi a unor
condiţii bune de viaţă.
2. Funcţii de natură dependentă.
La indicaţiile medicului sau echipei medicale se aplică metode de observaţii,
tratament (nu este cazul kinetoterapeutului) de recuperare/readaptare. Va
observa modificările apărute la pacient prin evoluţia bolii, răspunsul la
procedurile terapeutice aplicate şi le va transmite medicului.
3. Funcţii de natură interdependentă.
Tratamentul şi recuperarea unui pacient este o activitate de echipă
multidisciplinară. Rolul fiecărui specialist în echipă este foarte important
deoarece are activităţi bine individualizate, care trebuie armonizate cu ale
celorlalţi.
4. Funcţia profesională este rolul cel mai important, deoarece se ocupă alături de
nursă de pacient, în scopul menţinerii echilibrului sau de a face ceea ce el
însuşi nu poate. Uneori activităţile trecute în fişa postului nursei, de îngrijire,
pot trece ocazional asupra specialistului de kinetoterapie.

2
 În procesul de recuperare kinetică nu te opreşti din activitate şi soliciţi prezenţa nursei,
mai ales când este asistat un pacient la domiciliu.
Educarea pentru sănătate cade şi în grija kinetoterapeutului.
Anumite măsuri de recuperare specifice kinetoterapeutului pot fi promovate de nurse,
astfel încat acesta trebuie să educe şi pe ceilalţi profesionişti în domeniu.
Un kinetoterapeut nu poate asista pasiv la activitatea altor profesionişti asupra
bolnavului.
5. Funcţia economică
Ca orice activitate ce oferă servicii trebuie:
 Gestionat serviciul, mai ales dacă este într-o instituţie de utilitate
publică medicală;
 Gestiunea timpului (productivitate şi eficienţă);
 Aprovizionări, deoarece există o serie de produse consumabile necesare
intervenţiei asupra pacientului.
6. Funcţia de cercetare
Ca orice activitate medicală, experienţa căpătată prin asistenţa acordată poate
determina schimbări sau îmbunătăţiri de protocoale şi proceduri terapeutice.
Toate studiile efectuate pe loturi mari de bolnavi (studii extinse) vor
determina obligatoriu îmbunătăţirea în timp a activităţii de specialitate.
7. Locul de muncă al unui kinetoterapeut
 în comunitate sau servicii medicale ambulatorii;
 în spitale, în secţii de specialitate, de recuperare, în intervenţii pe
celelalte secţii din spital (chirurgie, interne, obstretică-ginecologie,
neurochirurgie, ortopedie);
 în spitale de profil de recuperare;
 în staţiuni balneo-climaterice;
 în aşezăminte cu specific de kinetoprofilaxie.

NEVOILE FUNDAMENTALE
Orice fiinţă umană prezintă anumite nevoi fundamentale comune, care trebuie
satisfăcute pentru a avea un nivel optim de bunăstare.
Aceste nevoi fundamentale au fost precizate de Virginia Henderson într-un cadru
conceptual, respectiv:

3
 - orice individ bolnav sau sănătos prezintă 14 nevoi fundamentale pe care trebuie să şi
le satisfacă;
- scopul îngrijirilor oferite de profesioniştii în tranşă este acela de a păstra sau restabili
independenţa individului în satisfacerea acestor nevoi.
O nevoie fundamentală este o necesitate vitală, esenţială fiinţei umane pentru a-şi
asigura starea de bine, în apărarea fizică şi mentală.
Cele 14 nevoi fundamentale sunt:
1. a respira şi a avea o bună circulaţie;
2. a mânca şi a bea;
3. a elimina urină şi tranzit intestinal;
4. a se mişca şi a avea o postură bună;
5. a dormi/a se odihni;
6. a se îmbrăca/a se dezbrăca;
7. păstrarea temperaturii corporale normale;
8. curăţarea, îngrijirea şi protejarea tegumentelor şi mucoaselor;
9. a evita pericolele;
10. a comunica;
11. a practica religia proprie, după convingerile şi valorile proprii;
12. preocuparea în vederea realizării;
13. nevoia de recreare;
14. învăţarea noţiunilor pentru păstrarea sănătăţii.
Dacă sistematizăm aceste nevoi, vom vedea dimensiunile fiinţei umane:
- dimensiune biofiziologică;
- dimensiune psihologică;
- dimensiune sociologică;
- dimensiune cultural-spirituală.
Cele 14 nevoi fundamentale îmbracă forme variate care depind de:
- individ;
- stare de sănătate;
- maturitatea sa psihologică;
- obiceiuri personale/culturale.
Abraham Maslow, psiholog american, compactează şi ierarhizează nevoile umane astfel:
5. Nevoia de realizare:
- realizarea personalităţii;

4
- autodepăşire;
- creativitate.

4. Nevoia de recunoaştere socială:

- iubire – recunoştinţă;
- de stimă;
- de respect;

3. Nevoia de apartenenţă:
- de a aparţine unui grup;
- de a fi recunoscut şi acceptat de un grup;
- de a avea cui să te împărtăşeşti, să ceri sfatul, ajutorul;
- nevoia de putere.

2. Nevoia de siguranţă:
- siguranţa locului de muncă, a mediului, a oraşului (catastrofe, război, etc.);
- absenţa evenimentelor sociale etc.

1. Nevoi fiziologice:
- a manca, bea, odihni, comunica, a se distra;
- a elimina, absenţa durerii, anularea suferinţei;
- a respira, hidrata.
Conform teoriei lui, în primul rând trebuie realizate primele două nevoi: fiziologice şi
de siguranţă, ca persoanei respective să-i fie necesare nevoile superioare de apartenenţă,
stimă, depăşire.

5
Independenţa sau dependenţa în satisfacerea nevoilor fundamentale
Pentru un echilibru fiziologic şi psihologic, pacientul trebuie să aibă un nivel minim de
satisfacere a nevoilor sale.
Un adult este independent când prin acţiunile proprii îşi poate satisface una sau mai
multe nevoi fundamentale.
La copil intervine o diferenţă determinată de faza de creştere şi dezvoltare a copilului,
cu momente în care are nevoie şi de alţii (adulţi) pentru satisfacerea unor nevoi.
Dependenţa reprezintă incapacitatea subiectului de a-şi satisface nevoile fundamentale
prin acţiuni proprii, necesitând ajutorul altor persoane.
Dependenţa poate fi determinata de:
- lipsa de forţă;
- lipsa de voinţă;
- lipsa de cunoaştere.
Se foloseste şi o altă noţiune respectiv, nivel acceptabil, în satisfacerea nevoilor.
Această noţiune este caracterizată prin existenţa unui grad de insatisfacţie, fără ca acest
lucru să presupună o dependenţă a persoanei.
Ex: o persoană care foloseşte adecvat fără ajutorul altei persoane, un aparat, dispozitiv,
proteză (auditivă, dentară, cârjă, etc.) - fapt care-i conferă un grad acceptabil de satisfacţie.
Când persoana respectivă are nevoie de altă persoană pentru utilizarea unui aparat,
dispozitiv de susţinere sau proteză, devine o persoană cu problemă de dependenţă.
Există mai multe grade de dependenţă la care s-au încercat diverse clarificări:
o Nivel 1
Persoana este independentă şi autonomă
o Nivel 2
Se constată o dependenţă moderată
o Nivel 3
Dependenţă majoră
o Nivel 4
Dependenţa este totală
Fiecare nevoie fundamentală poate fi încadrată în cele 4 categorii.
Adunând punctele obţinute din încadrarea nevoilor fundamentale se obţine un punctaj.
S-a încadrat şi punctajul în anumite niveluri de dependenţă:
Nivel 1 – punctaj < 14 – persoană independentă;

6
 Nivel 2 - punctaj 15-28 – dependenţă moderată;
Nivel 3 - punctaj 29-42 – dependenţă majoră;
Nivel 4 - punctaj 43-56 – dependenţă totală.
Această adunare a nivelului de dependenţă are o importanţă practică deoarece
orientează procesul de îngrijire.
Reevaluarea periodică ne poate permite aprecierea rezultatului obţinut în urma
tratamentului şi intervenţiilor de îngrijire.
Dependenţa poate fi determinată şi pentru una sau mai multe nevoi nesatifăcute.
Dependenţa poate interesa aspectul biologic, psihologic, social, cultural şi spiritual al
fiinţei umane.
Au fost descrise patru forme de dependenţă:
- potenţială;
- actuală;
- descrescândă;
- permanentă.
a. dependenţa potenţială este atunci când se întrunesc anumite situaţii
(ex: pacient prost alimentat, imobilizat, etc.)
În această situaţie se impune o acţiune preventivă pentru a evita starea de dependenţă
(ex: de prevenit escarele).
b. Dependenţa actuală
Problema este prezentă, ceea ce impune o acţiune în scop corectiv.
c. Dependenţa descrescândă
Gradul de dependenţă, de ajutorul altei persoane scade şi pacientul începe să-şi
recapete gradul de autonomie.
d. Dependenţa permanentă
Ex: paraplegicul – dependenţa este permanentă sau cronică, subiectul având nevoie de
ajutorul altor persoane care să-l ajute să se adapteze în aceste limite.

Sursele de dificultate
Orice obstacol major care împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale, constituie o sursă de dificultate.
Sursele se împart astfel:
1. Factor de ordin fizic – sunt obstacolele de ordin fizic de natură intrinsecă sau
extrinsecă.

7
 Exemplu de surse intrinseci care aparţin individului:
- problemă articulară;
- o paralizie;
- problemă metabolică;
- infecţie;
- obstrucţii: ale căilor respiratorii, urinare, digestive etc.
Surse extrinseci: sunt reprezentate de agenţi exteriori ce împiedică funcţionarea
normală a corpului uman. Ex: sondă urinară, sondă nazo gastrică.
Acestea provoacă iritaţii, imobilizări, compresive etc.
2. Factori de ordin psihologic – acestea cuprind sentimente sau emoţii.
Ex: anxietate, stres, stare de criză, tulburare de gândire, doliu, etc.
Acestea pot modifica una sau mai multe nevoi fundamentale.
Anxietatea poate determina: - hiperventilaţie;
- anorexie, diaree;
- perturbarea capacităţii de comunicare.
3. Factori de ordin social – aceştia sunt reprezentaţi de probleme generate persoanei în
raport cu: - anturajul;
- partenerul de viaţă;
- prietenii/colegii de muncă.
Factorii pot fi de două feluri:
- factori de ordin relaţional cultural;
- factori economici;
ex: Forme de modificări:
- schimbarea statutului social (şomaj, serviciu sau dificultăţi de comunicare,
probleme de adaptare într-un alt mediu cultural);
- sentiment de respingere.
Aceşti factori chiar dacă nu pot fi influenţaţi de personalul angajat în procesul
de îngrijire vor putea fi totuşi decelaţi (trebuie decelaţi prin observaţia subiectului şi
mediului sau) ex: - nivelul de igienă a locuinţelor;
- salubritatea;
- aerul ambiental.
Ex: surse de dificultate care afectează calitatea vieţii cu repercusiuni asupra mai
multor nevoi fundamentale: - surse de stres;
- surse de depresie;

8
 - surse de malnutriţie etc.
4. Factori de ordin spiritual – în această categorie se încadrează următoarele aspecte:
- aspiraţiile spirituale;
- revolta persoanei asupra existenţei şi a sensului ei;
- întrebările religioase;
- întrebările filozofice.
Ex: limitarea practicării credinţei produce insatisfacţii, mai ales asupra celor în vârstă
sau muribunzilor.
5. Factori ce implică lipsa de cunoştinţe necesare în satisfacerea nevoilor fundamentale
Pacientul va trebui învăţat asupra stării de dificultate şi a manierei de combatere.

CUVINTE NECUNOSCUTE:
 Anorexie – scăderea marcată sau pierderea apetitului;
 Anxietate – teama de un pericol iminent, real sau imaginar;
 Extrinsec – care provine din exterior sau din altă regiune a organismului;
 Intrinsec – caracteristic pentru un anumit organ;
 Hiperventilaţie – creşterea ventilaţiei pulmonare, legată de o creştere a frecvenţei şi a
profunzimii inspiraţiilor;
 Malnutriţie – stare de nutriţie nesatisfăcătoare ce rezultă din subalimentaţie ori din
supraalimentaţie.

1. Anorexie A. care provine din exterior sau din altă regiune a

organismului
2. Anxietate B. caracteristic pentru un anumit organ
3. Extrinsec C. scăderea marcată sau pierderea apetitului
4. Intrinsec D. creşterea ventilaţiei pulmonare, legată de o creştere a
frecvenţei şi a profunzimii inspiraţiilor
5. Hiperventilaţie E. stare de nutriţie nesatisfăcătoare ce rezultă din
subalimentaţie ori din supraalimentaţie
6. Malnutriţie F. teama de un pericol iminent, real sau imaginar

Rezolvare: 1 – C 4–B
2–F 5–D

9
ÎNTREBĂRI:
1. Cum se defineşte noţiunea de nursing? (conform OMS)
2. Ce metode aplică persoana implicată în activitatea de nursing?
3. Ce presupune funcţia de natură independentă?
4. Care sunt cele 14 nevoi fundamentale ale individului? (precizate de Virginia
Henderson)
5. Care sunt sursele de dificultate ce împiedică satisfacerea uneia sau mai multor nevoi
fundamentale?

10
 CAPITOLUL 2 – PROCESUL DE ÎNGRIJIRE
Procesul de îngrijire este o metodă organizată/sistematizată ce permite acordarea
îngrijirii individualizate.
Îngrijirea individualizată este explicată prin faptul că fiecare individ are reacţii
particulare în faţa unei boli, sau mai sugestiv ”nu există boli ci bolnavi”.
Se recomandă renunţarea la îngrijiri stereotipice, de rutină şi adaptarea acestora la
necesităţile fiecărui pacient. Prin aceste îngrijiri se încearcă reducerea surselor de dificultate,
pentru a ajuta persoana să-şi recapete autonomia.
Sunt descrise 5 etape în procesul de îngrijire, astfel:
 Culegerea de date
 Analiza şi interpretarea acestor date
 Planificarea îngrijirilor (planul de îngrijire)
 Realizarea îngrijirilor
 Evaluarea
Explicaţia este simplă. În orice activitate planificată se strâng informaţiile în prealabil,
se analizează acestea după caz, se face un plan şi se pune în aplicare şi periodic se analizează
etapa de realizare şi rezultatele obţinute.
 Culegerea de date
Este prima etapă din procesul de îngrijire. Pe parcursul derulării procesului se continuă
culegerea informaţiilor prin întrebările adresate subiectului, prin observaţii, iar toate aceste
informaţii se vor nota.
Informaţiile culese pentru un pacient sunt următoarele:
 date obiective – culese prin observaţii de la pacient;
 date subiective – relatate de pacient;
 date privind informaţiile trecute/actuale;
 date legate de mediul, anturajul, obiceiurile subiectului.
Prin cunoaşterea pacientului se pot identifica uşor problemele de îngrijire. Astfel,
trebuie cunoscute:
 deficienţele pacientului;
 aşteptările lui în ceea ce priveşte îngrijirea, sănătatea sa, spitalizarea;
 resursele proprii ale pacientului pentru a face faţă nevoilor de sănătate.
11
 Informaţiile obţinute se pot grupa în:
 grupa informaţiilor relativ stabile:
-> date sociale: vârstă, nume, sex, stare civilă;
-> caracteristici personale (individuale): rasă, limbă, ocupaţie, religie, cultură;
-> antecedente personale fiziologice şi patologice:
- boli anterioare, sarcini, accidente, operaţii (alergii) etc.;
- grupa sangvină, deficienţe, proteze etc. (tratamente actuale);
-> existenţa/nu a aparţinătorilor: familie, coleg, prieteni etc.
b. grupa informaţiilor variabile: - adică informaţii care sunt în evoluţie sau în
schimbare.
-> date legate de starea fizică: temperatură, frecvenţă respiratorie, tensiune
arterială, apetit/toleranţă digestivă, diureză, tranzit intestinal, somn, mobilizare, astenie,
inflamaţii, infecţii, reacţii alergice, dureri cu localizarea lor şi intensitatea, reacţii adverse la
medicamente etc.
-> variabilele stării psihoasociate: anxietate, stres, depresie, confort/inconfort,
grad de autonomie, grad de comunicare, conştientă etc.
Datele strânse vor trebui puse la dispoziţia întregii echipe de îngrijire şi vor fi
reactualizate permanent.
Sursele de informare sunt:
 direct de la pacient
 indirecte de la: - familie/pacient;
- ceilalţi membri ai echipei de îngrijire;
- documente medicale trecute/actuale.
Datele se obţin astfel prin „interogatoriul pacientului” sau al anturajului, studiul
documentelor medicale, observarea acestuia.
 Interviul/interogarea pacientului
Înseamnă o interacţiune a pacientului cu personalul de îngrijire medicală care necesită o
conduită de intimidate şi de încredere.
Este modalitatea cea mai directă de a afla despre nevoile nesatisfăcute ale pacientului şi
gradele de dependenţă pe care le determină.
Pentru maximizarea rezultatului unui interviu trebuie respectate câteva reguli (condiţii),
respectiv:

12
  alegerea momentului oportun care să-i convină pacientului, la care trebuie
respectate: -> orarul de odihnă/repaus;
-> perioadele de maximă suferinţă;
-> orarul meselor/programul de igienă personală.
- alocă timp suficient pentru interviu deoarece fiecare pacient are ritmul său de
comunicare;
- de protejat intimitatea şi confortul pacientului;
- atenţie la comunicare – întrebările trebuie să fie cât mai directe şi clare (alege o
eficienţă a culegerii datelor);
- atitudinea adoptată faţă de cel intervievat este de atenţie, acceptare a formulărilor
oferite de pacient, respect si empatie;
- cel care intervievează trebuie să adopte o poziţie comodă, liniştită, cu o mimică
surâzătoare şi obligatoriu păstrând contactul vizual cu pacientul.
Cum se conduce un interviu?
Trebuie întrunite câteva obiective pentru a maximiza informaţiile ce le poţi obţine:
 De folosit întrebări adecvate. Acestea pot fi de două feluri:
 întrebări închise, la care se răspunde cu Da sau Nu. Ex: Aţi dormit
bine?
 întrebări deschise, permit pacientului să dezvolte un anumit subiect. Ex:
Descrie problemele ce le are cu somnul.
La rândul lor aceste întrebări pot fi de mai multe feluri:
- de tip narativ: Povestiţi-mi despre...
- de tip descriptiv: Descrieţi-mi problema...
- de tip de calificare: De ce nu mâncaţi niciodată carne?
 Validează (confirmă) perceperea asupra pacientului. Reia ce nu s-a explicat bine şi
pune să repete informaţiile ce vi se par neclar exprimate sau cele care vi se par
importante.
 Conduce interviul doar pe răspunsurile necesare, unii pacienţi divaghează, chiar mult
de la informaţiile esenţiale.
 Sistematizarea informaţiilor oferite şi revalidarea cu pacientul.
 Atenţie la felul în care se ascultă pacientul, astfel încât acesta să fie conştient că este
auzit, înţeles, eventual simpatizat în suferinţa sa:
Ex: - repetă unele părţi ale afirmaţiilor sale

13
  extrage si reformulează conţinutul emotiv din afirmaţiile pacientului şi
răspunde ca să vadă ca ai înţeles ce simte el.
Respectând această tactică pacientul va comunica deschis cu cel care conduce
interviul.
Pot fi folosite întrebări suplimentare pentru lămurirea cu exactitate a suferinţei, dar
este bine ca anumite situaţii care stânjenesc bolnavul să fie trecute cât mai decent fără
insistenţă asupra lor.
Scopul interviului este de a acoperi câteva obiective importante, respectiv:
 se stabileşte relaţia personal de îngrijire – pacient prin schimb de idei,
informaţii, emoţii;
 se obţin informaţii, care acoperă cele 5 dimensiuni: fizică, afectivă,
intelectuală, spirituală, socială;
 observarea pacientului, interacţiunea lui cu mediul unde este asistat, cu familia;
 începe furnizarea de informaţii pentru pacient, care poate întreba şi se poate
astfel angaja activ în stabilirea planului terapeutic (de recuperare).
Interviul folosit are două componente:
 structurat, când se obţin datele de bază ale fiecărui pacient;
 semistructurat, condus pe obiective şi repere dinainte stabilite.
Interviul prezintă urmărirea unor etape obligatorii:
 personalul care vine în contact cu pacientul. Se va prezenta: nume, funcţie,
competenţele, echipa terapeutică şi scopul interviului;
 desfăşurarea interviului propriu-zis. Personalul de specialitate va formula
întrebările închise/deschise – respectiv va conduce fără echivoc interviul. Pe
parcursul interviului este de preferat a fi folosit un dialog dinamic în care şi
pacientul să poată întreba şi să primească răspunsuri. Semnalizează pacientului
apropierea de finalizarea interviului.
 concluzia interviului cu respectarea următoarelor:
 mulţumiri oferite pacientului pentru informaţii;
 comunicarea ca s-au înţeles problemele sau eventualele rezerve şi nevoia de a
repeta şi aprofunda ulterior unele informaţii;
 faptul că informaţiile oferite au ajutat la întocmirea unui plan de îngrijire şi
eventual oferirea unor repere în acest sens.
 Observarea

14
 Observarea reprezintă abilitatea personalului de specialitate angajat în asistarea
pacientului de a sesiza (prin propriile simţuri) anumite detalii specifice.
Procesul începe din etapa de interviu şi va fi folosit pe parcursul activităţii, fiind un proces
mintal activ, prezentând o mare „fragilitate” deoarece se bazează pe subiectivitatea celui ce
observă.
Datele observate sunt filtrate de organele de recepţie, senzoriale şi emotivitatea.
Concret, acesta devine un proces selectiv prin care vedem ceea ce am fost învăţaţi să
vedem şi la ceea ce este de văzut.
Observaţia va folosi organele de simţ, respectiv:
 Vederea – ne informează asupra fizionomiei, comportamentul privirii:
 facies trist, suferind;
 agitat/depresiv;
 modificări tegumentare.
 Auzul
 intonaţia vocii (tristă, acute în agitaţie, monotonă) etc.
 plâns, gemete;
 zgomote emise de pacient, respiraţie, bătăi cardiace, gaze, erectaţii etc.
 Palparea (atingerea pacientului)
 Sunt atinse zonele indicate de pacient ca suferinţă la care se pot percepe
anumite modificări (căldură locală, deformări locale, producerea de durere la
contact local).
 Miros
 gradul de curăţenie al pacientului;
 existenţa unei plăgi infectate;
 halena caracteristică unui diabetic.
!!!! Evită cât mai mult:
 subiectivismul
 ideile preconcepute
 rutina/superficialitatea
 lipsa de concentrare şi continuare a procesului de observare pe tot parcursul
perioadei de asistare.
În observarea pacientului se pot folosi de către personalul de specialitate instrumente
de măsură: - tensiometru;
15
 - termometru;
- alte aparate de monitorizare ale funcţiilor vitale.
Profilul pacientului
După efectuarea interviului se stabileşte un profil al pacientului, datele obţinute fiind
trecute într-o foaie specială (de interviu).
Respectivele informaţii se sistematizează pe următoarele capitole:
 Date generale despre pacient:
 Nume, prenume (în fişă se trec iniţialele), vârstă, sex, stare civilă, ocupaţie, loc
de muncă, aparţinători, eventual religia dacă există o solicitare expresă din
partea pacientului.
 Antecedentele patologice: (medicale)
- copilărie, vaccinări (boli infecto-contagioase);
- traumatisme;
- spitalizări anterioare;
- intervenţii chirurgicale;
- alergii medicamentoase/alimentare/mediu;
- terapii urmate empirice/nu.
 Antecedente patologice familiale (heredo-colaterale):
- boli cronice, neoplazice, metabolice;
- afecţiuni mentale etc.
 Mod de viaţă şi mediu
 Condiţii de viaţă –adecvate/nu (modestă)
 Condiţii de muncă (noxe, agenţi fizici periculoşi)
 Consum alcool, tutun
 Activitate fizică/nu (sedentarism)
 Probleme psiho-sociale:
- limba vorbită, particularităţi etnice
- capacităţi cognitive
- emoţii, stres, sentimente etc.
- probleme legate de anturaj, familie.
 Probleme de sănătate actuală
- data, succesiunea şi modul apariţiei simptomelor;
- felul (natura) lor;

16
 - caracteristici (durată, localizare, intensitate);
- ce declanşează sau agravează simptomatologia (frig, umezeală, efort);
- măsurile luate pentru ameliorarea simptomatologiei (empiric/asistat);
- cunoştinţele despre sănătate (pe ce pacient vom interveni);
- spitalizări anterioare, relativ recente legate de suferinţa prezentă incluzând şi
comorbidităţile (când au fost acestea/unde/au fost efectuate), intervenţii
chirurgicale/dacă au fost ce s-a făcut/cu ce rezultat clinic în timp/alte tratamente
prescrise/data/cât timp/cu ce rezultat;
- observaţii privind rezultatele spitalizării anterioare.
 Starea de dependenţă
- autonom/semidependent/dependent;
- proteze/de orice fel/unde/de cât timp (dentar ,auditiv, ocular, valvulară-stimulator din
anul /ochelari – deficienţă, de care, stimulator cardiac – de când);
- alte afecţiuni (comorbidităţi), care afectează autonomia (cardio-
vasculare/respiratorii/locomotorii/senzoriale etc.).
 Analiza şi interpretarea datelor
Este a doua etapă a procesului de îngrijire. Acum, după analiza datelor se încearcă
identificarea problemelor în asigurarea nevoilor sociale sau specifice ale pacientului.
Unele nevoi sunt comune, nevoia de a fi curat. Unii însa au nevoia de a face baie
zilnic, unii nu, o alta persoana îşi spală zilnic părul.
Unele nevoi personale privesc igiena buco-dentară, bărbieritul, creşterea fanarelor
(unghiile).
Succesiunea logică a acestei etape este următoarea:
 Examinarea şi clasificarea datelor
 date de independenţă;
 date de dependenţă;
 probleme privind îngrijirea;
 recunoaşterea priorităţilor (stabilirea priorităţilor).
Gruparea datelor priveşte cele 14 nevoi şi permite identificarea resurselor individuale.
 Interpretarea datelor caută să stabilească:
 cauza problemei de dependenţă;
 sursele de dificultate;
 orientează spre gradul de dificultate;

17
  se stabileşte diagnosticul de îngrijire.
!!! În stabilirea diagnosticului mai pot intra funcţia de pregătire a personalului implicat în
îngrijire:
 examenul fizic;
 investigaţii imagistice si endoscopice;
 explorări funcţionale;
 examenele de laborator.
Analiza şi interpretarea datelor poate fi destul de amplă, fiind dependentă de:
 numărul mare de date culese;
 multitudinea surselor de informaţii (pacient, familie, ceilalţi membri ai echipei
de îngrijire etc.);
 caracterul schimbător al unui număr mare de date;
 subiectivitatea persoanei ce culege datele;
 caracterul urgent/grav al unor situaţii medicale;
 gradul de cunoştinţe de specialitate (nursing, anatomie, fiziologie,
fiziopatologie, patologie) pe care le deţine persoana ce intervievează.
Diagnosticul de îngrijire – reprezintă etapa următoare şi este formată din câteva părţi
principale:
P – probleme de dependenţă
E – cauzele problemelor de dependenţă (Etiologie)
S – semnele şi simptomele prin care se manifestă şi se poate modifica boala.
Termenii folosiți în definirea problemelor de dependenţă sunt următorii: alterare,
deficit, deteriorare, diminuare, incapacitate, dificultate, perturbare.
Exemplu de definire a problemelor:
 alterare a integrităţii fizice;
 deficit de mobilitate fizică;
 alterarea integrităţii pielii;
 tulburări de tranzit intestinal (constipaţie/diaree).
Sunt descrise 3 tipuri de diagnostic de îngrijire:
 diagnostic actual – modificări observabile;
 diagnostic potenţial – problema poate surveni dacă nu este prevenită;
 diagnostic posibil – când diagnosticul nu este cert şi necesită continuarea
observaţiei şi a investigaţiilor.
18
 Nu ajunge întotdeauna adunarea datelor pentru a stabili cert un diagnostic de îngrijire.
În procesul de îngrijire pot apărea date care să impună cunoaşterea unor date cu
potenţial relativ grav al bolii şi care trebuie comunicate medicului (probleme conexe – de
colaborare).
Ex: - la un diabetic se poate constata: hipertensiune, tremurături, senzaţie de leşin,
iritaţie, somnolenţă, roşeaţă a feţei, probleme de glicoreglare.
- la un cardiac: iminenţă infarct miocardic, precordialgii, tahicardie/aritmie/anxietate.
Când nu se poate stabili cauza de dificultate se descrie problema pacientului.
 Criterii care permit stabilirea unor priorităţi între problemele de dependenţă
Se cuantifică măsura în care nevoia ameninţă securitatea (homeostazia) pacientului
precum şi gradul de dependenţă.
Enumerăm şi ierarhizăm:
 problema pune în pericol homeostazia pacientului;
 nevoia antrenează o foarte mare cheltuială de energie;
 poate compromite securitatea pacientului;
 determină un grad mare de dependenţă;
 o nevoie se repercutează asupra mai multor nevoi;
 se alterează confortul pacientului;
 alterează demnitatea pacientului;
 este considerată ca importantă de către pacient.
Planificarea îngrijirilor
După formularea unui diagnostic de îngrijire se întocmeşte un plan de acţiuni care are
drept scop:
 Influenţarea pozitivă a stării fizice;
 Ameliorarea stării mentale cu motivarea ei;
 Reducerea problemelor de dependenţă.
Un plan de îngrijire ţine cont de prescripţiile medicale şi cuprinde:
 Etape de îngrijire
 Mijloace de desfăşurare
 Precauţii necesare.
Judecând urgenţele şi importanţa problemelor de dependenţă se vor stabili priorităţile
în decursul unei zile de muncă.

19
 Vor fi folosite toate sursele de informare şi participarea tuturor colaboratorilor pentru
o îngrijire unitară şi continuă.
Repetăm că subiectul cuprins în planul de îngrijire trebuie informat asupra planului de
îngrijire şi să participe activ la finalizarea lui.
Ierarhizarea priorităţilor din planul de îngrijire este următoarea:
-prioritatea de nivel 1: nevoile fiziologice: respiraţie, circulaţie, nutriţie, hidratare,
eliminarea deşeurilor (urină, scaun), temperatură optimă, confort fizic;
-prioritatea de nivel 2: nevoile de securitate (mediul înconjurător, frica);
-prioritatea de nivel 3-4-5: nevoia de dragoste, nevoia de a nu fi izolat (pierderea unui
membru de familie/a cuiva drag, realizarea, încrederea în sine etc.)
Priorităţile trebuie alese cu discernământ deoarece te poţi trezi la un pacient cu zeci de
diagnostice de îngrijire.
Obiectivele de îngrijire:
El poate fi precizat prin descrierea unui comportament pe care îl aşteptăm să se obţină
în urma intervenţiei noastre asupra pacientului.
Ex: - dorim ca pacientul să se descurce fără ajutor la îmbrăcat, mâncat etc....în decurs
de...atât timp;
 Menţinerea unui segment al corpului în poziţie anatomică
Obligatoriu la aceste obiective se trece şi perioada la care se verifică atingerea acestor
obiective.
Obiectivul de îngrijire trebuie să precizeze clar:
 rezultatele aşteptate de către personalul de îngrijire, de pacient, de anturaj;
 intervenţiile ce trebuie să le întreprindă pacientul, familia, personalul pentru
atingerea scopurilor.
Se poate cuantifica astfel:
S – specificitate – cine face intervenţia?
P - performanță – ce poţi face asupra pacientului?
- ce poate face pacientul?
I – implicare – cum se produce acţiunea
R – realism – cât din acțiune se poate face asupra pacientului
O – observabil – când se poate interveni (este vorba despre observarea pacientului).

20
 Ex: pacientul x să facă în fiecare zi, atâtea.....reprize de exerciţii, de tipul.....cu
următoarele segmente afectate.....pentru a fi în stare într-un interval de........să-şi coordoneze
mişcările cu segmentele afectate.
Uneori obiectivul nu se poate formula respectând strict aceste reguli.
Este necesară descrierea obiectivului, dar şi concis, pentru a putea orienta obiectivul.
Obiectivul trebuie formulat astfel încât să primeze ce se aşteaptă de la pacient şi mai
puţin ce se aşteaptă de la personalul de îngrijire/anturaj.
Obiectivele pot fi:
 pe termen scurt (OTS) - zile chiar ore;
 pe termen mediu (OTM) - o săptămână;
 pe termen lung (OTL) - săptămâni-luni.
Ex:
 pacientul va fi poziţionat în fotoliu de 3 ori/zi câte o oră/mai mult pe zi (OTS);
 OTM – se aşteaptă ca în termen de n zile/o săptămână pacientul să ajungă la
bare;
 OTL – în termen de n săptămâni/luni pacientul să poată folosi cu fineţe
degetele pentru activităţi fizice.
Fiecare problemă poate să necesite formularea mai multor obiective.
După stabilirea obiectivelor se planifică şi intervenţia care trebuie să fie personalizată,
observabilă, măsurabilă.
Acum se stabileşte:
Când? Intervalul orar/momentul zilei când se indică intervenţia
De câte ori? Periodicitatea (de câte ori pe zi şi la ce interval)
Cât timp? Continuitatea acţiunii (cât se supraveghează acţiunea şi anumite
semne)
 Executarea – punerea în practică a îngrijirilor
Este a patra etapă a procesului de îngrijire.
Acum se pune în practică ceea ce am planificat având drept scop, ajutorul oferit
pacientului ca acesta să-şi recapete independenţa total/cel puţin parţial.
În această etapă participă: pacientul, echipa de îngrijire, familia.
Pacientul execută acţiunile planificate pentru el, totul adaptat resurselor biologice
existente.
Personalul de îngrijire:

21
  Supervizează acţiunea.
 Informează, observă.
 Încurajează, este empatic.
 Ajută/efectuează îngrijirile necesare pacientului.
 Completează daca este nevoie/modifică planul de îngrijire.
Familia poate avea un rol important:
 Asigură în lipsa echipei de îngrijire rezolvarea optimă a unor nevoi personale;
 Suport psiho-emoţional;
 Ajută chiar fizic completarea de către pacient a programului kinetic
recomandat.
Intervenţia va fi modulată în funcţie de observarea pacientului înainte, în timpul şi
după realizarea ei.
Aceasta înseamnă că procesul este într-un continuu dinamism.
Toate datele obţinute se vor consemna într-o fişă cu semnătură.
În faţa unui pacient cu probleme complexe de sănătate (patologie complementară
diversă) se acordă prioritate nevoii de a se mişca, deoarece aceasta determină cea mai gravă
dependenţă şi are repercusiuni asupra altor nevoi.
Câteva reguli sunt esenţiale în efectuarea intervenţiilor de îngrijire asupra pacientului:
 Nu acorda îngrijiri dacă nu ai înţeles bine ce ai de îngrijit şi ce efect se
aşteaptă;
 Înainte de orice acţiune pacientul trebuie reexaminat şi trebuie stabilit dacă este
momentul potrivit de acţiune asupra lui, ca program kinetic, intensitate, durată
etc.
 Observă reacţiile pacientului la intervenţiile efectuate şi modulează acţiunea;
 Explică noţiunea intervenţiilor şi rezultatele aşteptate atât pacientului cât şi
familiei;
 Atenţie la mediul în care se efectuează programul kinetic deoarece acesta
trebuie efectuat în condiţii de confort şi siguranţă.
În programul de îngrijire se stabileşte o relaţie pacient/personal care trebuie să respecte
câteva reguli.
Prima regulă este de a stabili o comunicare adecvată, care trebuie să fie:
 Funcţională – uşurinţa comunicării;

22
  Pedagogică – de a învăţa pacientul exerciţiile, raţionamentul lor, efectele
aşteptate;
 Terapeutică – acceptare reciprocă, respect, căldură, empatie.
În cursul îngrijirilor ascultă pacientul răspunde la întrebările lui, comunică înţelegerea
suferinţei lui şi ai grijă la atingerea/manipularea pacientului.
Kinetoterapeutul prin acţiunea directă asupra corpului pacientului, asupra segmentelor
afectate prin calm şi manipulare calculate, poate câştiga foarte repede încrederea şi respectul
pacientului.
Atenţie la faptul că, un pacient cu o stare gravă sau critică, prezintă o anxietate sporită
iar durerea este mai mare, ceea ce necesită suport şi înţelegere mai mare.
Reacţiile pacientului în desfăşurarea programului de îngrijire ce trebuie urmărite de
către personalul de specialitate:
 Anxietatea – un sentiment de nesiguranţă, inconfort, tensiune
 Se manifestă mai ales în prezenţa durerii sau a fricii că manevrele noastre pot
amplifica durerea;
 Se observă: creşterea frecvenţei respiratorii, a pulsului, a valorilor tensionale.
 Stresul – se manifestă psihic şi fizic
 Psihologic – sentiment de a nu avea destul timp/viaţa este o cursă;
 Poate determina: anxietate, depresie etc. dar poate antrena dificultăţi pe plan
fizic, respectiv imposibilitatea de a finaliza unele nevoi fiziologice: foame,
sete, frig etc.;
 Până la urmă stresul prelungit poate avea şi răsunet organic (VISCEROLIZA)
Ex: ulcer de stres.
 Frica – este un sentiment resimţit de către subiect faţă de un pericol
fizic/psihologic
 uneori acest sentiment este resimţit de către pacient şi asupra
mijloacelor/metodelor terapeutice folosite;
 O frică extremă este cea faţă de moarte care poate bloca colaborarea
pacientului cu personalul de îngrijire.
 Durerea – este o senzaţie profund dezagreabilă percepută în loc unic sau multiplu
în corp
 Se asociază cu anxietate, depresie etc. care afectează şi preocupările sociale
(nelinişte, îngrijorare pentru viitor, familie);

23
  Se constată acest fapt prin preocuparea mai mare a pacientului faţă de religie,
de întrebări existenţiale;
 Durerea este acută/cronică;
 Necesită administrarea unor droguri care la rândul lor pot afecta
relaţia/comunicarea pacientului cu personalul de îngrijire.
 Singurătatea – asocierea bătrâneţii, boala infirmităţii este o reţetă sigură pentru a
trăi un sentiment profund de singurătate
 Vârstnicii, cronicii, psihicii sunt categoriile predilecte singurătăţii;
 Ea se manifestă printr-o izolare faţă de anturaj, o prăbuşire în sine;
 Trebuie făcută diferenţa între gradul de infirmitate pe care trebuie să-l deţină
fiecare persoană pentru conservarea demnităţii sale, legăturile sociale necesare
deschiderii şi dezvoltării personaliăţii.
 Singurătatea prelungită duce la deteriorare afectivă şi mentală.
 Rolul personalului de îngrijire este de a stabili o comunicare cu astfel de
persoane şi a realiza un climat de căldură, încredere, acceptare, respect.
 Această relaţie nu înseamnă a bombarda pacientul cu sfaturi, ci de a asigura o
înţelegere empatică.
 Imobilitatea – afectează starea de sine prin neputinţă.
 Înstrăinarea - se observă la persoanele spitalizate perioade îndelungate, care
sesizează că:
 nu există loc;
 nu se ţine cont de: - opiniile, neliniştile lor;
- de capacitatea lor de decizie;
- de preferinţe, de dreptul la informare;
- de personalitatea lor.
 Sentimentul de neputinţă – când pacientul constată că îngrijirile nu dau rezultat şi
nimeni nu-l poate ajuta.
 Modificările schemei corporale: - slăbirea/obezitatea/îmbătrânirea (menopauza) –
pot produce perturbări la multe persoane.
 O boală deformantă (artrita), paralizia, intervenţiile chirurgicale mutilante – pot
afecta şocant încrederea în sine.
 Pierderea unei persoane dragi, a unor avantaje sociale/materiale.
 Doliul după decesul unei fiinţe dragi.

24
  Evaluarea îngrijirilor
- Este ultima etapă a îngrijirilor.
- Prin această etapă se evaluează progresul făcut de către pacient în cursul intervenţiei.
- Este important să ne dăm seama ce s-a întâmplat în cursul programului de îngrijire de nu
am obţinut efectul scontat.
- După ce s-a evaluat cauza lipsei de rezultat se trece la refacerea planului de îngrijire.
- Evaluarea nu se face doar la finalul programului de îngrijire ci se realizează evaluare de
perioadă, de etapă, astfel încât să dea posibilitatea ajustării programului de îngrijire.
- Se evaluează 2 aspecte: - rezultatul obţinut/schimbarea observată;
- gradul de satisfacţie al pacientului.
- Cum am reţinut la întocmirea planului de îngrijire se stabilesc nişte obiective în timp.
- Se vor observa, în consecinţă, împlinirea acestor obiective în timpul stabilit.
- Când se observă că nu s-au obţinut rezultatele scontate (chiar în etapele stabilite), procesul
de îngrijire se reia de la prima etapă:
- reformularea diagnosticului
- planul de îngrijire cu obiectivele restabilite şi adoptate
- modificarea intervenţiilor.
- Aprecierea gradului de satisfacţie a pacientului trebuie făcută cu oarecare rezerve,
determinate de:
- pacientul nu poate aprecia o bună îngrijire;
- unele îngrijiri de bună calitate pot fi percepute ca
dezagreabile de către pacient.
Evaluarea trebuie făcută şi când apar schimbări în starea pacientului (complicaţii,
intervenţii chirurgicale etc.) cu introducerea de date noi la stabilirea planului de intervenţie.
Cum este şi normal, evaluarea se face de la un punct de plecare (stadiul de început al
planului de îngrijire/alta etapă evolutivă).

CUVINTE NECUNOSCUTE:
 Toleranţă digestivă – obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta anumite
medicamente sau substanţe.
 Astenie - stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de slăbiciune fizică, de
scăderea capacităţii de lucru intelectual.
 Dependent - care depinde (de cineva sau de ceva), care nu este autonom.

25
  Fiziopatologie - ramură a medicinii care se ocupă cu studiul disfuncţiilor organismului
în timpul bolii.
 Patologie - ramură a medicinii care studiază cauzele şi simptomele bolilor.
 Glicoreglare - reglare a metabolismului glucidelor, care permite menţinerea constantă
a glicemiei.
 Homeostazia - proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte apropiate,
constantele mediului intern.
 Depresie - trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii, a devalorizării pe fondul
unei dispoziţii deprimate.
 Halenă - aer care iese din plămâni prin expiraţie, dar şi respiraţie neplăcut
mirositoare.

TAXONOMIE:
1. 1. Toleranţă digestivă A. ramură a medicinii care se ocupă cu studiul disfuncţiilor
organismului în timpul bolii
2. 2. Astenie B. care depinde (de cineva sau de ceva), care nu este
autonom
3. 3. Dependent C. ramură a medicinii care studiază cauzele şi simptomele
bolilor
4. 4. Fiziopatologie D. aer care iese din plămâni prin expiraţie, dar şi respiraţie
neplăcut mirositoare
5. 5. Patologie E. obişnuinţă sau dispoziţie a organismului de a suporta
anumite medicamente sau substanţe
6. 6. Glicoreglare F. trăire intensă a unei dureri morale, a inutilităţii, a
devalorizării pe fondul unei dispoziţii deprimate
7. 7. Homeostazie G. stare de oboseală intensă şi prelungită, însoţită de
slăbiciune fizică, de scăderea capacităţii de lucru intelectual
8. 8. Depresie H. reglare a metabolismului glucidelor, care permite
menţinerea constantă a glicemiei
9. 9. Halenă I. proprietate a organismului de a menţine, în limite foarte
apropiate, constantele mediului intern

Rezolvare: 1-E 6-H

26
 2-G 7-I

3-B 8-F

4-A 9-D

5-C

ÎNTREBĂRI:
1. Enumeraţi etapele procesului de îngrijire.
2. Care sunt organele de simţ pe care se bazează observaţia?
3. Care sunt instrumentele de măsură care se utilizează în observarea pacientului?
4. Care sunt părţile de îngrijire ale etapei -diagnostic de îngrijire-?
5. Care sunt priorităţile din planul de îngrijire şi cum sunt ierarhizate?
6. Enumeraţi reacţiile pacientului în desfăşurarea programului de îngrijire.

27
 CAPITOLUL III - NEVOILE FUNDAMENTALE

RESPIRAŢIA ŞI CIRCULAŢIA
A. Respiraţia – nevoia fiinţei umane de a capta O 2 din mediul înconjurător, pentru
procesele oxidante energetice celulare şi a elimina unul din rezultatul acestor
reacţii metabolice.
Independenţa respiratorie este asigurată prin integritatea căilor respiratorii, cutiei
toracice şi muşchilor respiratori, plămânilor şi funcţionarea eficienţei prin automatismul
nervos respirator.
Etapele respiraţiei sunt următoarele:
a. Ventilaţia – O2 din aer pătrunde în plămân şi de acolo este eliminat în mediul CO2
-are inspiraţie şi expiraţie.
-depinde de: - permeabilitatea căilor respiratorii;
- concentraţia O2 în aerul expirat;
- integritatea centrului respirator bulbar;
- integritatea cutiei toracice.
b. Difuziunea gazelor: - oxigenul din alveole trece în capilarele din jurul alveolei, iar
de aici CO2 trece în alveole.
-depinde de: - concentrare O2 în alveole;
- concentrare CO2 în capilare;
- mărire suprafaţă alveolară de schimb gazos;
- starea punctului alveolo-capilar.
c. Circulaţia - drumul O2 prin artere la ţesuturi şi al CO 2 prin vene la plămâni, totul
pus în mişcare de inimă.
-depinde de: - câtă hemoglobină este în sânge
- calitatea hematiilor şi a hemoglobinei
- numărul de hematii
- debit cardiac

28
 - permeabilitate capilaro-periferică
d. Tisulare – schimbul gazelor sânge-ţesut.
Factorii care influenţează respiraţia se împart în:
a. Biologici: - Vârsta – copilul are o frecvenţă respiratorie mai mare decat
adultul;
- Sexul – fetele respiră mai des decât băieţii;
- Statura – cei mai mici respiră mai des decât cei înalţi;
- Somnul – în somn scade frecvenţa respiratorie (apnee de somn);
- Poziţia – respiră mai bine în ortostatism şi în şezând;
- Alimentaţia – hidratare corespuzătoare şi aport de glucoză – funcţionează mai bine
prin umiditate şi suport energetic al muşchilor respiratori;
- Sportul – persoanele antrenate respiră mai rar dar mai eficient.
b. Psihologici – emoţiile – plâns, râs, frica schimbă frecvenţa respiratorie.
c. Sociologici:
- Mediul ambiant: - aer curat;
-aer poluat/concentraţie de noxe/umiditate 50-60% este bine;
- Climatul: - rece/cald;
- vânt;
- altitudine;
- Loc de muncă:
- poluare chimică microbiană.
 Aprecierea independenţei respiraţiei (parametri normali)
a. Frecvenţa respiraţiei/minut
- nou-născut 30-50 R/min
- 2 ani 25-35 R/min
- 12 ani 15-20 R/min
- adult 16-18 R/min
- vârstnici 15-25 R/min
b. Amplitudinea: - funcţie de cantitatea de aer inspirat
 Inspir profund – respiraţie profundă la efort
 Inspir redus – respiraţie redusă – somn
c. Ritmul – respiraţia normală are pauze egale
d. Zgomote - normal este silenţioasă
- normal este şi sforăitul în somn
29
 e. Ambelor arii pulmonare (hemitorace)
f. Tipul respirator
- superior
- inferior - bărbat
- abdominale – copii/vârstnici (se măreşte diametrul vertical al cutiei
toracice)
g. Mucozitatea – mucoasă umedă, secreţii
h. Tusea – este un factor de protecţie al corpului prin care se elimină secreţiile
din căile respiratorii.
Intervenţiile privind păstrarea independenţei respiratorii
- Observă cum respiră pacientul.
- Învaţă pacientul să: - facă exerciţii de respiraţie;
- să asocieze exerciţii de mers şi relaxare;
- posturi favorizante respiraţiei;
- igienă comportamentală: nu fumat, nu mâncat mult,
îmbrăcăminte lejeră.
 Probleme care explică dependenţa în respiraţie
Sunt descrise:
1. Alterarea vocii
2. Dispneea
3. Obstrucţia căilor respiratorii
Sursele de dificultate sunt următoarele:
- Ordin fizic: - alterarea mucoasei nazale, faringită, bronşită, traheale, parenchim
pulmonar (ex. tabagism)
- obstrucţia căilor respiratorii : secreţii, obezitate, bandaje toracice,
durere, aspiraţie etc.
- Ordin psihologic: - frică, stres;
- Factor de mediu: - aer poluat, umiditate, noxe.
1. Alterarea vocii:
- cauza poate fi inflamatorie la nivelul căilor respiratorii sau alergică;
- se manifestă prin : - disforie reprezentând intensitatea timbrului şi alte caracteristici
ale vocii;
- afonie - nu poate vorbi;
- +/- senzaţie de sufocare – lipsă de aer.

30
 2. Dispneea – respiraţie anevoioasă
- cauze: - boli ale inimii;
- boli ale aparatului respirator, plămâni, căi respiratorii;
- aerul ajunge greu în plămân – schimburile gazoase sunt incomplete, CO2 se
acumulează în ţesuturi;
- se asociază cu anxietatea – un bolnav dispneic are o fizionomie de om speriat
(explică: nu-mi ajunge aerul).
Manifestările care arată gradul de dependenţă:
- ortopnee – bolnav şezând cu braţele pe lângă corp;
- apnee – stop respirator;
- bradipnee – respiră rar;
- tahipnee - respiră frecvent;
- hiperventilaţie – intră mult aer în plămân;
- hipoventilaţie – aer insuficient în plămâni
- tuse – asociată cu expectoraţia este mai sugestivă;
- hemoptizie – sângerare provenită din căile respiratorii – acompaniată de obicei cu
tusea;
- spută – mucozitate adunată din căile respiratorii (mucus, celule moarte, sânge, puroi);
- respiraţie anormală (tipuri de respiraţie):
- frecvenţă în continuă creştere, urmată de o descreştere accentuată;
- inspir profund prelungit, urmat de un expir forţat şi pauză.
- zgomote respiratorii - stetacustic percepute/sau nu;
- cianoză – tegumente vinete la extremităţi (perio-nazal, lobii urechii, unghii etc.)
3. Obstrucţia căilor respiratorii
Cauzele pot fi diverse:
- procese inflamatorii/alergice ale căilor respiratorii;
- corpi străini accidentali înghiţiţi/inhalaţi;
- deformări ale căilor respiratorii (ale nasului).
Manifestări clinice caracteristice:
 respiră dificil pe nas (respiră pe gură);
 secreţii abundente nazale – muco-pio-sanguinolente ce împiedică respiraţia;
 epistaxis - sângerare nazală
 deformare nazală – sept (traumatisme - box);

31
  strănut;
 tuse – uscată/productivă;
 cornaj - zgomot inspirator (şuieratură) auzibilă de la distanţă;
 tiraj de presiune inspiratorie a părţilor moi ale toracelui suprasternal,
intercostal, epigastru.
 Rolurile personalului de îngrijire:
 Asigură permeabilitatea nasului – îndepărtează secreţiile, umezeşte aerul, hidratare
corespunzătoare;
 Învaţă pacientul să nu devină sursă de infecţie (batistă personală);
 Opriri epistaxis: - pacient în decubit dorsal, capul în hiperextensie;
-compresiunea nării pe septul nazal timp de 5 min;
- nu sufla nasul/nu manipula obiecte prin nară.
 Păstrarea umezelii mucoaselor respiratorii: (faringe/laringe), umezire aer în încăpere,
repaus vocal.
 Când înghite cu dificultate: alimentaţie lichidă la temperatură adecvată (călduţă),
gargară cu antiseptice.
 Creşte rezistenţa la infecţii: să evite trecerea la variaţii termice mari, aglomeraţiile.
 Asigură cooperarea pacientului când printre manevre se impune aspirarea secreţiilor
bronşice.
 Asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii:
- Să tuşească şi să adune sputa;
- Umezită atmosfera (inhalaţii) slab alcoolizate;
- Aspiraţie dacă este cazul;
- Gimnastică respiratorie;
- Poziţie şezând/semişezând;
- Renunţă la fumat;
- Tratament (antitusive, expectorante, bronhodilatatoare, decongestionante, ale
mucoasei traheo-bronşice etc.).
B. Circulaţia
- funcţia prin care se mişcă sângele prin vasele sanguine.
Scopul circulaţiei:
- Transportul O2 şi a substanţelor nutritive la ţesuturi;
- Transportul CO2 şi a produselor de catabolism de la ţesuturi la plămâni, rinichi.

32
Rol important îl deţin:
- Integritatea vaselor sanguine;
- Compoziţia fluidului conţinut (sângele);
- Integritatea pompei „inimă”.
Parametrii de normalitate în satisfacerea circulaţiei:
1. Pulsul – reprezintă expansiunea ritmică a arterelor comprimate pe un plan mai dur sub
degetele examinatorului.
- el este sincronizat cu sistola ventriculară (sângele împins în vase de contracţia
ventriculară).
El este influenţat de:
 factori biologici:
- Vârstă – la copil frecvenţa este mai mare decât cea de la adult;
- Înălţime corporală – scunzii au o frecvenţă mai mare a pulsului decât înalţii;
- În somn – scade frecvenţa cardiacă a pulsului;
- Alimentaţie – când se digeră o masă laborioasă se constată o creştere a pulsului;
- Efort fizic – pulsul este direct proporţional cu efortul depus.
 factori psihologici: plâns, manie etc........cresc pulsul;
 factori sociali – respectiv concentraţia de O2 în aerul respirat influenţează frecvenţa
cardiacă.
Parametrii de normalitate sunt următorii:
 frecvenţa () / numărul de pulsaţii pe minut:
- Nou-născut: 130-140 pulsaţii/minut;
- Copilul mic 100-120 pulsaţii/minut;
- La 10 ani 90-100 pulsaţii/minut;
- Adult 60-80 pulsaţii/minut;
- Vârstnic 80-90 pulsaţii/minut.
 ritmul pulsului în condiţii de normalitate, respectiv pauzele dintre bătăi trebuie să fie egale;
 amplitudinea pulsului comportă urcări variabile:
- Depinde de cantitatea de sânge din vase.
- Cu cât este perceput mai aproape de inimă cu atât este mai puternic.
- La arterele simetrice pulsul trebuie să fie egal.
tensiunea pulsului – se descrie ca fiind forţa cu care se comprimă artera pentru a dispare
pulsul.
 celeritatea (graba-urgenţa) = viteza de ridicare şi coborâre a undei pulsatile.

33
 coloraţia tegumentelor extremităţilor dar şi temperatura acestora.
2. Tensiunea arterială
Este reprezentată de presiunea exercitată de circulaţia sângelui asupra pereţilor vasculari
(arteriali).
Ea depinde de:
- forţa de contracţie cardiacă;
- elasticitatea şi calibrul vaselor;
- vâscozitatea sângelui.
TA scade de la centru spre periferie.
Factorii care influenţează TA:
a. Factorii biologici:
- Vârsta – mică la copil, creşte cu vârsta;
- se stabilizează la adulţi;
- creşte uşor cu înaintarea în vârstă.
- Somnul – în somn scade TA faţă de perioada de veghe.
- Activitatea – în perioada diurnă creşte uşor TA;
- la efort fizic creşte uşor TA şi revine în repaus la normal.
b. Factorii psihologici – emoţiile, stresul, anxietatea, bucuriile cresc TA.
c. Factorii de mediu: - frigul produce constricţie vasculară, produce creşterea TA.
- căldura produce vasodilataţie cu o scădere a TA.
Tensiunea maximă este tensiunea sistolică.
Tensiunea minimă se denumeşte tensiune diastolică.
Tensiunea diferenţială este diferenţa dintre TA maximă si TA minimă.
Condiţiile de nursing ce permit menţinerea independenţei funcţionale:
 condiţii de igienă în încăpere (aerisire);
 tegumente curate, îngrijite;
 alimentaţie echilibrată, redusă în grăsimi, sare;
 recomandări igienice, fără tutun şi consum redus de alcool;
 combaterea sedentarismului;
 îmbrăcăminte lejeră, să nu stânjenească circulaţia.
Sursele posibile de dificultate pentru o circulaţie bună:
de ordin fizic: - alterarea musculaturii cardiace (pompa);
- alterarea pereţilor artereo-venoşi;
- obstrucţia arterială;

34
 - suprasolicitarea funcţională a inimii.
 de ordin psihologic: anxietate, stres prelungit, situaţii de criză.
 noţiuni igieno-sanitare deficitare:
- cunoaşterea limitată a regulilor de alimentaţie sănătoase;
- obiceiuri dăunătoare: toxice, ritm de viaţă dezordonat.
Manifestări care arată un grad de normalitate (dependenţă):
1. Modificarea tegumentelor: reci, cianoza extremităţilor, perioro-nazale, lob ureche,
pat unghial.
2. Frecvenţa pulsului: tahicardie/bradicardie.
3. Modificări de volum şi amplitudine ale pulsului:
- Puls slab (abia perceptibil);
- Puls asimetric – diferă stânga-dreapta şi vice-versa.
4. Modificări de ritm:
- Puls aritmic – pauze inegale între bătăile sistolice;
- Puls dicrot - două pulsaţii puternice sau una puternică şi alta slabă urmată de o pauză.
5. Modificări ale valorilor TA:
- Hipertensiune – creşterea valorilor TA;
- Hipotensiune – scăderea valorilor TA;
- Diferenţială mare – între TA maximă şi TA minimă;
- TA diferă pe segmentele simetrice.
Ce acţiuni poate face personalul de îngrijire când aproximează o circulaţie inadecvată?
- Recomandă întreruperea consumului de alcool, de tutun (toxice);
- Alimentaţie echilibrată cu fructe şi legume, scăzută în grăsimi şi sare;
- Atenţie la administrarea medicaţiei recomandate tonice cardiace, diuretice,
vasodilatatoare, anticoagulante, antianginoase;
- De observat ce efect au medicamentele (eventualele reacţii adverse);
- Exerciţii active/pasive şi masaje pentru a stimula circulaţia.
Cum se evaluează şi ce îngrijiri se pot asocia pentru o bună circulaţie şi respiraţie?
 Evaluarea funcţiilor vitale, respectiv temperatură, puls, valori ale TA, respiraţie
Ei sunt observaţi în stare de aparentă sănătate dar mai ales în perioada de boală.
Momentele măsurării funcţiilor vitale:
- când apare o schimbare a stării de sănătate;
- la internare / pe parcurs / la externare;
- înainte şi după proceduri invazive de diagnostic;

35
 - înainte şi după intervenţie chirurgicală;
- înainte şi după medicaţia ce are efect asupra aparatelor cardio-vascular şi respirator;
- înainte şi după intervenţii ce pot influenţa funcţiile vitale (mobilizare după o perioadă
îndelungată de imobilizare).
Reguli pentru personalul de îngrijire:
- instrumentar de măsurare şi control în stare de funcţiune;
- aşează şi aşează-te faţă de pacient în poziţie comodă;
- condiţii de confort al microclimatului (temperatură, umiditate);
- spune pacientului ce vei face;
- de cunoscut variaţiile normale ale parametrilor măsuraţi în funcţie de vârstă;
- cunoaşte antecedentele patologice ale pacientului;
- evaluarea factorilor vitali se va repeta în funcţie de starea pacientului;
- atenţionează medicul asupra modificărilor semnificative ale funcţiilor vitale.
Monitorizarea respiraţiei:
- Este importantă deoarece apreciază starea de boală;
- Se aproximează tipul respiraţiei, amplitudinea ei, ritmul, frecvenţa;
- Se raportează comparând cu trecerea timpului (ceas cu secundar) şi se notează pe o
foaie de evoluţie;
- Pacientul în decubit dorsal şi se observă sau se percepe cu faţa palmară aplicată pe
suprafaţa toracelui;
- Se numără şi consemnează numărul de inspirări, se notează şi dacă se unesc vârfurile
cu o curbă se obţine o curbă de evoluţie a respiraţiei;
- Se pot consemna şi distinge: Ex:Rs=18/min regulat, ritmic, amplitudine normală,
simetrică.
Măsurarea pulsului:
- Apreciază funcţia cardio-vasculară;
- Se observă: ritm, frecvenţă, amplitudine, celeritate;
- Locurile de aproximare sunt: temporal, carotidian, apex cardiac, radial, femural,
popliteu, tibială posterioară, pedioasă;
- Se aproximează prin comprimare uşoară pe un plan osos;
- E nevoie de ceas cu secundar şi de notat;
- Maniera de aproximare (reguli): - pregăteşte psihic pacientul şi apoi se lasă în repaus
(decubit dorsal eventual) timp de 10-15min;

36
 - artera se comprimă uşor cu degetele (nu degetul) pe
traseul ei (cu vârful degetelor); nu apăsa tare deoarece îţi poţi percepe propriul tău
puls.
- Numărătoare 60sec;
- Consemnare – întocmirea curbei.
Măsurarea tensiunii arteriale:
- Evaluează forţa de contracţie a inimii, elasticitatea şi calibrul vaselor;
- Se aproximează TA max. şi TA min.;
- Aparatele de măsură sunt diverse: cu mercur, cu capsulă aneroidă electronică,
stetoscop, oscilometru PACHON.
Se poate evalua:
palpator – dar nu se percepe bine TA minimă;
ascultător – prima bătaie amplă şi apoi atunci când descreşte brusc amplitudinea;
aparatul îţi afişează direct valorile tensionale, precum şi pulsul.
Reguli:
 pacientul liniştit în decubit, în repaus, 10-15min;
 braţul la înălţimea cordului cu manşeta deasupra plicii cotului;
 stetoscopul pe o humerală sub marginea inferioară a manşetei;
 se pompează aer până când nu se mai percep auditiv în stetoscop zgomotele
specifice pulsaţiilor;
 se decomprimă progresiv – când se percepe primul zgomot puternic este TA max.
(se reţine valoarea);
 se decomprimă în continuare – când scade valoarea TA, nu se mai aud zgomotele,
sau se percep foarte slab este TA min.;
 consemnarea valorilor, curba tensiunilor sau se consemnează distinct;
 !!!!! Manşeta fixată bine pe braţ.
Manometrul la nivelul A humerale.
Atenţie la pacienţii agitaţi.
Reia măsurătoarea dacă ai dubii privind corectitudinea evaluării.!!!!!
Menţinerea şi favorizarea respiraţiei:
a. Respiraţie profundă la pacienţii anxioşi, mult în decubit.
Inspir profund şi expir profund cu buzele strânse.
În poziţie şezând.

37
 Respiraţia diafragmatică:
- Pacient în poziţie semişezândă cu genunchii semiflectaţi, cu o pătură sub genunchi, în
regiunea poplitee;
- Palmele pacientului pe abdomen sub coaste;
- Inspiraţie adâncă pe nas cu gura strânsă, relaxat, cu arcuirea spatelui, ridicând
abdomenul;
- Exerciţiul creşte progresiv în timp de la 5 la 10 sec.;
- Se repetă de 3-4 ori pe zi;
- După ce învaţă exerciţiul, acesta se poate efectua şi în picioare, şezând, în mers.
!!! normal ca toate rezultatele se obiectivează la debutul exerciţiilor şi după o perioadă de
timp prin spirometrie.
b. Drenajul toracic:
- Se propune drenarea lichidelor, sângelui şi aerului din cavitatea pleurală pentru a
restabili presiunea negativă în cavitatea pleurală şi a menţine expansiunea plămânului;
- Se face cu un sistem de drenaj închis (să nu permită pătrunderea aerului) şi în condiţii
adecvate de antisepsie.
- Sunt sisteme cu un flacon şi cu mai multe flacoane, acestea din urmă conectate la
aspiraţie;
- Se vor urmări:
- poziţia bolnavului- comodă;
- atenţie la tuburi şi flacoane;
- atenţie la flocoanele din flacoane;
- respiraţie şi tuse profundă de câteva ori pe zi;
- nu se umblă la flacoane fără pensarea acestora.
c. Mobilizarea secreţiilor:
- Hidratarea corespunzătoare ≈ 2000 ml/zi;
- La un pacient hidratat bine, o tuse uşoară este suficientă pentru drenaj;
- Umidifierea mediului – pulverizarea sau recipiente cu apă pe sursele de căldură;
- Mobilizarea (se foloseşte cu atomizor) – se dispersează particulele mici de antibiotic
bronhodilatatoare, expectorante, antialergice,
- Tapotamentul – lovirea toracelui cu mâna, ritmic, pe toată suprafaţa 1-2 min.;
- încheietura mâinii relaxată, cotul flectat;
- pacientul respiră lent şi adânc;
- toracele pacientului acoperit;

38
 - nu se foloseşte la cei cu osteoporoză, fracţiuni costale sau cu tulburări de
coagulare.
- Vibraţia – pacientul inspiră adânc pe gură şi expiră lent pe nas;
- în expir se aplică pe torace o presiune uşoară, oscilatorie;
- după 5 exerciţii de acest fel, tuşeşte şi expectorează;
- nu faceţi la copiii mici/sugari (cam greu de înţeles chestia cu expectoraţia).
- Drenajul postural: - un procedeu de eliminare a secreţiilor prin schimbări de postură;
- poziţia pacientului se schimbă la 20-30 min: decubit ventral cu
perna sub burtă, DV cu patul înclinat la 20 grade, DD, DL dreapta sau stânga, poziţie
şezândă;
- după fiecare se respiră (adânc), profund;
- se renunţă la poziţia ce determină disconfort / dispnee;
- nu se face la pacienţii cu leziuni ale măduvei spinării şi cu
hipertensiune intracraniană.
d. Intubaţia orofaringiană:
- se practică cu pipa Guedel de lungime adecvată;
- prea lungă împinge limba spre epiglotă;
- prea scurtă – limba nu poate fi menţinută în partea anterioară a gurii;
- cu această pipă, la pacienţii inconştienţi se evită prăbuşirea limbii în hipofaringe.
e. Intubaţia oro-traheală / nazo-traheală:
- se face de către medic;
- sub anestezie generală;
- capul posterior / pernă sub ceafă, în extensie;
- restul sunt manevre de specialitate;
- atenţie la calibrul sondelor.
f. Aspiraţia oro-faringiană / nazo-faringiană:
- sunt necesare – aspirator, sondă Nélaton (sterile), mănuşi, soluţie sterilă de spălat, prosop.
Intervenţii recomandate după ce se constată existenţa secreţiilor şi imposibilitatea
evacuării acestora de către pacient:
- poziţia – semişezând cu capul într-o parte la cei conştienţi;
- decubit lateral cu faţa la cel ce intervine la inconştienţi.
- manevre de protecţie a pacientului (prosop) şi ale personalului;
- măsoară lungimea sondei pe obraz de la nară la tragus;
- umectare capăt sondă;

39
- aspirare – prin gură / nară timp de 15 sec.;
- se extrage sonda şi se clăteşte în soluţie sterilă (se aspiră soluţia sterilă pentru asigurarea
permeabilităţii);
- repaus 20-30sec. cu / fără oxigenoterapie;
- între aspiraţii pacientul (conştient) să respire adânc şi să tuşească;
- după aspiraţie, igiena bucală.
!!!!! Atenţie la asepsie - pacientul imunodeprimat poate fi infectat prin aceste manevre.
Nu se aspira în timpul introducerii sondei.
g. Traheotomia
- se practică un artificiu pe cale chirurgicală la nivelul traheii, prin care se introduce o canulă;
- efecte observate: - flux zgomotos de aer local;
- afonie (nu mai trece aerul peste corzile vocale);
- tuse;
- ameliorarea insuficienţei respiratorii.
- procedura de efectuare aparţine medicului;
- ce este de urmărit: - permeabilitatea canulei;
- plaga (eventual sângerările locale);
- toaleta plăgii (nu da soluţii în trahee);
- schimbarea canulei la recomandarea medicului;
- toaleta cavităţii bucale de 3-4 ori pe zi;
- se curăţă interiorul canulei cu soluţii antiseptice;
- protejarea orificiului la ieşirea în mediul exterior (o compresă locală).
- decanularea: - durează aproximativ o săptămână;
- scoaterea progresivă timp de câteva ore pe zi;
- dacă reapare hipoventilaţie se repune canula;
- pregăteşte psihic bolnavul, care deja are o frică de asfixie.
- aspiraţie traheobronşică pe sonda de traheostomie: - se evacuează secreţiile;
- se foloseşte materialul de la celelalte
aspiraţii cu o grijă şi mai mare la măsurile de asepsie;
- mişcările trebuie făcute blând (zonă
foarte sensibilă) timp de 10 sec. urmate de oxigenarea pacientului.
!!!!! Pacienţii conştienţi sunt anxioşi la această manevră.
Te protejează adecvat deoarece secreţiile sunt singur contaminate.
Măsuri certe de asepsie.

40
 Nu se aspiră în timp ce se introduce sonda.
Mobilizarea sondei se face prin rotaţie.
Sonde calibrate adecvat, rotunjite la capăt, cu orificiu lateral, se desfundă periodic şi la
sfârşitul manevrei.
h. Oxigenoterapia – se urmăreşte asigurarea unei cantităţi adecvate de O2 în ţesuturi din
cauza apariţiei hipoxiei.
Hipoxia apare în următoarele condiţii:
- Scăderea O2 alveolar;
- Diminuarea hemoglobinei;
- Tulburări în sistemul circulator;
- Probleme la difuziunea alveolară;
Sursele de oxigen accesibile sunt:
-staţie centrală de oxigen;
-butelii de oxigen;
-concentratoare de oxigen.
Atenţionări asupra surselor de O2:
- Prezenţa surselor trebuie semnalizată;
- Nu fuma şi nu avea flacăra deschisă aproape de sursa de O2;
- Se verifică echipamentele electrice din încăperea cu O2;
- Atenţie la materialele de electricitate statică;
- Monitoarele şi aspiratoarele se pun în partea opusă a sursei de O2;
- Transportul buteliilor de O2 se face pe cărucioare (evită lovirea lor);
- Atenţie la uleiuri şi alcool, care nu trebuie să fie în preajma sursei de O2;
- Buteliile de O2 se poziţionează vertical departe de orice sursă de căldură, fixate de
perete;
- Obligatoriu extinctoare şi să faci cunoscută poziţionarea lor.
Cum se poate administra O2?
pe sonda nazală – cea mai mare frecventă metodă, de lungă durată, nu la cei cu leziuni
nazale, se dă O2 în concentraţie de 25-45%;
pe mască (cu sau fără reinhalarea aerului expirat): - O2 are o concentraţie de 40-60%;
- incomodă deoarece trebuie prinsă şi trebuie asigurată etanşeitatea;
- anxiogenă la copii;
- poate irita tegumentele feţei (nu se utilizează la cei cu arsuri faciale);
- ochelarii pentru O2 – uşor de utilizat.

41
cortul de O2 – la copii: - concentraţia de O2 = 50%;
- aerul se încălzeşte şi se încarcă cu abur sub cort;
- O2 introdus în cort nu se încălzeşte şi nu se umidifică;
- în cort se pot introduce instalaţii de răcire.
Echipamente necesare: - sursă de O2;
- umidificator - barbotoare de O2 în ser steril;
- elementul de adaptor la pacient (sondă, ochelari, mască, cort etc.);
- eventual adeziv de prins sonda.
Elemente de aplicare:
- pacient calmat în semişezând;
- asamblare echipament, conectare sondă, fixarea ei sau a măştii;
- fixarea debitului la prescripţie;
- observarea efectelor oxigenoterapiei;
- atenţie la echipament;
- mobilizarea sondei – schimbarea nării zilnic;
- atenţie să nu se răstoarne barbotorul deoarece se pot inhala în căile respiratorii lichidul;
- nu utiliza permanent, mult timp cantităţi mari de O 2: irită mucoasele şi produce congestie
alveolară, hemoragie alveolară.
!!!!! Nu se dă oxigen până nu se asigură permeabilitatea căilor respiratorii.
Ia toate manevrele de precauţie.
Supraveghează atent pacientul + echipamentul folosit (manometru şi indicator de
debit).
CUVINTE:
 Anxietate - teama iraţională, difuză, însoţită de nelinişte psihică şi motorie. Pot apărea
pe acest fond obsesii si fobii.
 Afonie - termen cuprinzător, care se refera la "pierderea vocii" parţială/totală prin
cauze organice sau psihice.
 Cianoză - coloraţie albastră cu nuanţă cenuşie sau violacee a pielii şi mucoaselor, fără
extravazare sanguină. Este cauzată de prezenţa hemoglobinei neoxigenate sau reduse
în sânge, rezultată în urma oxigenării inadecvate a sângelui.
 Epistaxis – hemoragie nazală.
 Disfonie - modificarea timbrului vocal care apare datorită paraliziei coardei vocale
stângi, prin afectarea nervului recurent stâng.

42
  Dispnee - respiraţie dificilă, uneori dureroasă, cauzată de unele boli ale inimii sau ale
sistemului nervos. Este fiziologică atunci când se datorează efortului fizic.
 Stetacustic - despre unele semne obţinute prin ascultare la nivelul toracelui.
 Tiraj - depresiune anormală a peretelui toracic, vizibilă fie deasupra sternului, fie
dedesubtul lui, la înălţimea spaţiilor intercostale, în cursul inspiraţiilor puternice.
TAXONOMIE:
1. Anxietate A. respiraţie dificilă, uneori dureroasă,
cauzată de unele boli ale inimii sau ale
sistemului nervos. Este fiziologică atunci
când se datorează efortului fizic.
2. Afonie B. despre unele semne obţinute prin
ascultare la nivelul toracelui
3. Cianoză C. depresiune anormală a peretelui toracic,
vizibilă fie deasupra sternului, fie dedesubtul
lui, la înălţimea spaţiilor intercostale, în
cursul inspiraţiilor puternice
4. Epistaxis D. modificarea timbrului vocal care apare
datorită paraliziei coardei vocale stângi, prin
afectarea nervului recurent stâng
5. Disfonie E. hemoragie nazală
6. Dispnee F. coloraţie albastră cu nuanţă cenuşie sau
violacee a pielii şi mucoaselor, fără
extravazare sanguină. Este cauzată de
prezenţa hemoglobinei neoxigenate sau
reduse în sânge, rezultată în urma oxigenării
inadecvate a sângelui.
7. Stetacustic G. termen cuprinzător, care se refera la
"pierderea vocii” parţială/totală prin cauze
organice sau psihice
8. Tiraj H. teama iraţională, difuză, însoţită de
nelinişte psihică şi motorie. Pot apărea pe
acest fond obsesii şi fobii.

43
Rezolvare: : 1-H; 5-D;
2-G; 6-A;
3-F; 7-B;
4-E; 8-C.

ÎNTREBĂRI:
1. Ce reprezintă respiraţia şi care sunt etapele ei?
2. Descrieţi problemele care explică dependenţa în respiraţie.
3. Care sunt parametrii de normalitate în satisfacerea circulaţiei?
4. Care sunt etapele menţinerii şi favorizării respiraţiei?
5. Cum se poate administra O2?

44
45