DP - PG I.conf - NCP.curs - Univ

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI
Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice
Prof. univ. dr. Gheorghe IVAN
DREPT PENAL
PARTEA GENERALĂ
I
Curs universitar în tehnologie ID
Galaţi, 2020
CUPRINS
Listă de abrevieri ...................................................................................3
Unitatea de învăţare nr. 1

NOŢIUNI GENERALE…………………………………………………..............5

LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA.........................13

INFRACŢIUNEA.........................................................................................23

FORMELE INFRACŢIUNII..........................................................................31

PLURALITATEA DE INFRACTORI............................................................37

UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI....................................44

CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI............56
BIBLIOGRAFIE………………………………………………………..............66
2
LISTĂ DE ABREVIERI
alin. –alineat(ul)
art. –articol(ul)
cit. –citat(ul)
colab. –colaboratorii
col.pen. –colegiu penal
coord. –coordonator
C.A. –Curtea de Apel
C.C. –Curtea Constituţională
C.D. –Culegere de decizii
C.S.J. –Curtea Supremă de Justiţie
C.pen. –Codul penal
C.pr.pen. –Codul de procedură penală
d. –decizia
d.pen. –decizia penală
d.î. –decizia de îndrumare
D. –Dreptul
DEX. –Dicţionarul explicativ al limbii române
ed. –ediţia
Ed. –Editura
Î.C.C.J. –Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
lit. –litera
L.P. –revista ,,Legalitatea Populară”
M.Of. –Monitorul Oficial
n.a. –nota autorului
nr. –numărul
op.cit. –opera citată
p. –pagina
pct. –punct(ul)
rap. –raportat
R.D.P. –Revista de drept penal
R.R.D. –Revista română de drept
s.II pen. –secţia a II-a penală
s.pen. –secţia penală
3
sent.pen. –sentinţa penală
S.U. –Secţiile Unite
T.S. –Tribunalul Suprem
T.S., c.7 –Tribunalul Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin.(2) şi
(3) din Legea pentru organizare judecătorească nr.58/1968
Trib.Jud. –Tribunalul Judeţean
Trib.reg. –Tribunalul regional
T.U.B. –Tipografia Universităţii din Bucureşti
vol. –volumul
4
Noţiuni generale
____________________________________________________ _______
NOŢIUNI GENERALE
____________________________________________________________
Cuprinsul unităţii:
1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului..........................................5
1.2. Generalităţi privind ştiinţa dreptului penal ................................8
1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal..............................8
1.4. Raportul juridic penal...............................................................10
1.5. Izvoarele dreptului penal..........................................................11
Teste de autoevaluare
Răspunsuri
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

După studiul unităţii de învăţare nr. 1 vei fi capabil:
● să defineşti: - dreptul penal: - ca ramură a dreptului,
- ca ramură a ştiinţelor juridice,
● să argumentezi necesitatea dreptului penal,
● să prezinţi caracterele dreptului penal,
● să identifici: - obiectul dreptului penal,
- scopul dreptului penal,
- sarcinile dreptului penal,
- locul dreptului penal în sistemul dreptului,
- părţile ştiinţei dreptului penal,
● să enumeri principiile fundamentale ale dreptului penal,
● să clasifici raporturile juridice penale,
● să analizezi izvoarele dreptului penal.
1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI
§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL
1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă
Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul

penal, ca una din ramurile sistemului de drept, cât şi ştiinţa dreptului penal,
ca una din ramurile ştiinţelor juridice care studiază respectiva ramură a
dreptului.
____________________________________________________________
5
Noţiuni generale
____________________________________________________________
1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului

Ca ramură a sistemului dreptului, dreptul penal reprezintă
subsistemul normelor juridice care reglementează relaţiile de apărare
socială prin interzicerea ca infracţiuni, sub sancţiuni specifice, denumite
pedepse, a acţiunilor sau inacţiunilor periculoase pentru valorile sociale, în
scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin
aplicarea pedepselor persoanelor care le săvârşesc1.
1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal

Obiectul dreptului penal este format de o categorie aparte de relaţii
sociale, pe care le numim relaţii de prevenție/apărare socială.
§ 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL
1.1.4 Argumente
În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului

penal, următoarele argumente: A. Necesitatea apărării valorilor sociale; B.
Existenţa fenomenului infracţional şi necesitatea luptei împotriva acestuia;
C. Necesitatea reglementării juridice a acţiunii de apărare a valorilor
sociale.
§ 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL
1.1.5 Caracterul autonom

Dreptul penal are un caracter autonom în raport cu celelalte ramuri
ale dreptului.
1.1.6 Caracterul de drept public

Prin specificul raporturilor juridice pe care le creează ca urmare a
reglementărilor relaţiilor de apărare socială, dreptul penal aparţine dreptului
public, alături de alte ramuri ale dreptului care reglementează relaţii sociale
de putere.
1. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 2, şi urm.
____________________________________________________________
6
Noţiuni generale
____________________________________________________________
1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal

Dreptul penal are un caracter unitar.
Normele de drept penal se grupează în partea generală şi
partea specială a dreptului penal.
§ 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL
1.1.8 Scopul dreptului penal

Scopul constă în prevenția/apărarea împotriva infracţiunilor a
valorilor societăţii.
1.1.9 Funcţiile dreptului penal

În realizarea scopului său, dreptul penal este chemat să
îndeplinească anumite funcţii:
a) prevenirea săvârşirii infracţiunilor;
b) asigurarea cadrului legal de realizare a combaterii infracţiunilor
desfăşurată de organele de stat competente;
c) asigurarea dezvoltării noilor valori şi relaţii sociale.
§ 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI
1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi

legăturile sale cu celelalte ramuri ale dreptului
Aşa cum s-a arătat dreptul penal este o ramură de sine stătătoare a
sistemului dreptului. Acest caracter autonom al dreptului penal nu exclude
însă existenţa unor legături cu toate celelalte ramuri ale sistemului de drept.
Semnificative sunt, în acest sens, legăturile dreptului penal cu
dreptul constituţional.
1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal

În cadrul sistemului de drept, dreptul penal are cele mai strânse şi
indisolubile legături cu dreptul procesual penal, cele două ramuri neputând
exista una fără cealaltă.
7
Noţiuni generale
____________________________________________________________
1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal

Dreptul penal are legături strânse şi cu dreptul execuţional penal.
1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului

Reglementând relaţii sociale privitoare la aceleaşi valori sociale,
dreptul penal are legături necesare cu fiecare dintre ramurile dreptului.
1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL
§ 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE
1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal
Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului,

ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care
cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale,
exprimate în concepţii, teorii, idei şi principii.
1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal

În raport cu particularităţile obiectului său, ştiinţa dreptului penal
poate fi divizată în trei părţi: partea introductivă, partea generală şi partea
specială.
§ 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR
1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice

Prin obiectul, metodologia şi finalitatea sa, ştiinţa dreptului penal
aparţine ştiinţelor juridice, care au ca obiect de studiu diferitele ramuri ale
dreptului sau chiar dreptul în genere.
1. 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL
1.3.1 Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

____________________________________________________________
8
Noţiuni generale
____________________________________________________________
În ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei
directoare care călăuzesc elaborarea şi realizarea normelor de drept penal,
fiind deci prezente în întreaga reglementare juridico-penală.
1.3.2 Principiul legalităţii

Principiul legalităţii în domeniul dreptului penal se exprimă în
regulile nullum crimen sine lege (nu există infracţiune fără lege) şi nulla
poena sine lege (nu există pedeapsă fără lege).
1.3.3 Egalitatea în faţa legii penale

Acest principiu exprimă regula că toţi membrii societăţii sunt egali în
faţa legii penale.
1.3.4 Umanismul dreptului penal

Principiul umanismului constituie o linie directoare a dreptului nostru
penal în ce priveşte determinarea scopului acestuia, a valorilor ce urmează
să fie apărate şi a mijloacelor prin care urmează să se înfăptuiască această
apărare.
1.3.5 Prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală

trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea
penală.
1.3.6 Infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale

Potrivit acestui principiu, numai săvârşirea unei infracţiuni poate
servi ca temei pentru răspunderea penală a unei persoane.
1.3.7 Personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei

Acest principiu conţine regula că atât obligaţia decurgând dintr-o
normă de drept penal, de a avea o anumită conduită, cât şi răspunderea
decurgând din nerespectarea unei astfel de obligaţii, au caracter personal.
1.3.8 Individualizarea sancţiunilor de drept penal
____________________________________________________________
9
Noţiuni generale
____________________________________________________________
În virtutea acestui principiu, stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de
drept penal trebuie să se facă prin determinarea concretă a acestora în
raport cu gravitatea faptei săvârşite şi cu persoana infractorului.
Sarcină de lucru:
Identifică dispoziţia legală din Codul penal care prevede principiul
legalităţii. Acest principiu este corect exprimat de legiuitorul român?
1.4 RAPORTUL JURIDIC PENAL
§ 1. RAPORTURILE JURIDICE PENALE, MIJLOC DE REALIZARE A

DREPTULUI PENAL
1.4.1 Noţiunea raportului juridic de drept penal
Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaţii de

prevenție/apărare socială reglementate prin normele dreptului penal.
1.4.2 Raporturile juridice penale şi realizarea ordinii de drept penal

Totalitatea normelor de drept penal în vigoare alcătuiesc ordinea de
drept penal normativă sau formală.
Sarcini de lucru:
1. Identifică particularităţile raporturile juridice penale (de conformare

şi de conflict).
2. Pornind de la ordinea de drept penal normativă, denumeşte
ordinea de drept penal efectivă sau reală.
____________________________________________________________
10
Noţiuni generale
___________________________________________________________
1.5 IZVOARELE DREPTULUI PENAL
1.5.1 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte juridice
(normative) care, în cuprinsul lor, stabilesc faptele care constituie
infracţiuni, sancţiunile care se pot aplica, condiţiile răspunderii penale,
precum şi actele normative care prevăd dispoziţii obligatorii de respectat în
procesul de elaborare şi aplicare a dreptului penal.
1.5.2 Principalele izvoare ale dreptului penal

A. Constituţia României
Datorită poziţiei sale în ierarhia actelor normative, Constituţia
României este izvor juridic pentru toate ramurile dreptului nostru, deci şi
pentru dreptul penal.
B. Tratatele şi convenţiile internaţionale
Tratatele şi convenţiile internaţionale încheiate pentru prevenirea
sau combaterea criminalităţii, la care România este parte, aşa cum se
precizează constant în literatura juridică de specialitate, constituie izvoare
ale dreptului penal.
În doctrina penală se face distincţie între tratatele şi convenţiile
internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal şi cele care
constituie izvoare indirecte, mediate1.
C. Legile penale ca izvoare principale ale dreptului penal
Principalele izvoare ale dreptului penal sunt legile penale, în sfera
cărora, Codul penal este cel mai important izvor al dreptului penal.
Codul penal cuprinde două părţi: Partea generală şi Partea
specială.
Pe lângă Codul penal, care este principalul izvor al dreptului penal,
există şi legi complinitoare.
Izvoare ale dreptului penal sunt şi legile speciale penale sau
chiar nepenale ce cuprind dispoziţii de drept penal.
Temă de reflecţie:
Dreptul Uniunii Europene constituie izvor de drept penal naţional?

Argumentează răspunsul.
1. C. Bulai, op. cit., p.70-71; C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2007, p. 54-56; A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C. H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 18-19.
____________________________________________________________
11
Noţiuni generale
____________________________________________________________
TESTE DE AUTOEVALUARE
Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:
1. Legea penală generală şi principalul izvor de drept penal poate fi

considerată:
A. Tratatele constitutive ale Uniunii Europene;
B. Constituţia României;
C. Codul penal român.
2. Raportul juridic penal de conflict are ca obiect:

A. Relaţiile de apărare socială;
B. Sancţiunea de drept penal;
C. Conformarea destinatarilor legii penale.
RĂSPUNSURI
1. C
2. B
BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ PENTRU STUDIUL UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
1. Codul penal.
2. A. Boroi, Drept penal. Partea generală. Conform Noului Cod
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014.
3. C. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. All,
Bucureşti, 1997.
4. C. Bulai, B.N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.
5. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform noului
Cod penal, ed. 4, revizuită şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2019.
6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea generală,
12
Legea penală şi principiile aplicării acesteia
____________________________________________________________
LEGEA PENALĂ ŞI PRINCIPIILE APLICĂRII ACESTEIA

____________________________________________________________
2.1. Legea penală şi conţinutul său normativ ................................13
2.2. Interpretarea legii penale.........................................................15
2.3. Aplicarea legii penale în spaţiu şi timp.....................................17

● să defineşti: - legea penală,
- norma penală,
- interpretarea,
- extrădarea,
● să prezinţi: - categoriile de legi penale,
- categoriile de norme penale,
● să analizezi: - structura normei penale,
- formele interpretării,
- metodele de interpretare,
- rezultatele şi limitele interpretării,
- aplicarea legii penale în spaţiu şi timp,
● să enumeri formele de extrădare.
2.1 LEGEA PENALĂ ŞI CONŢINUTUL SĂU NORMATIV
§ 1. NOŢIUNEA DE LEGE PENALĂ ŞI CATEGORIILE DE LEGI PENALE
2.1.1 Noţiunea de lege penală

Noţiunea de lege penală are două accepţiuni. Într-o accepţiune
largă, prin lege penală se înţelege totalitatea legilor penale.
Într-o interpretare restrictivă, potrivit art. 173 C. pen., „prin lege
penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi
organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data
adoptării lor aveau putere de lege”.
____________________________________________________________
13
____________________________________________________________
2.1.2 Legi generale şi legi speciale

Legile penale generale au cea mai mare sferă de reglementare.
Legile speciale au un câmp mai restrâns de acţiune.
2.1.3 Legi penale ordinare şi legi penale excepţionale

Legile penale ordinare sunt cele care sunt adoptate în condiţii
normale de luptă împotriva fenomenului infracţional.
Legile excepţionale apar în condiţii excepţionale de luptă împotriva
fenomenului infracţional.
2.1.4 Legi permanente şi legi temporare

Legile penale permanente sunt acelea în al căror cuprins nu se
stipulează perioada lor de aplicare.
Legile penale temporare sunt acelea care au o aplicare limitată
în timp.
Sarcină de lucru:
Identifică dispoziţia legală din Codul penal care reglementează

aplicarea legii penale temporare. Pornind de la această reglementare
legală, puteţi face o clasificare a legilor penale temporare?
§ 2. NORMELE JURIDICE PENALE ŞI STRUCTURA ACESTORA
2.1.5 Noţiunea normei penale

Orice lege penală este alcătuită dintr-o totalitate de norme juridice
care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică, prescriind
reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul
încălcării acestora.
2.1.6 Structura normei penale

Structura normelor penale diferă după cum acestea sunt norme
penale generale sau norme penale speciale.
14
2.1.7 Categorii de norme penale

Din clasificările care s-au făcut în doctrina dreptului penal,
semnificative sunt următoarele categorii de norme penale:
a) norme generale şi norme speciale;
b) norme prohibitive şi norme onerative;
c) norme complete şi norme divizate.
2.2 INTERPRETAREA LEGII PENALE
§ 1. NECESITATEA ŞI FORMELE INTERPRETĂRII
2.2.1 Necesitatea interpretării

Interpretarea oricărei legi, cu atât mai mult a celei penale, este o
operaţiune absolut necesară în procesul de cunoaştere teoretică şi aplicare
practică a prescripţiunilor legale cuprinse în respectivul text1.
2.2.2 Formele sau felurile interpretării

Interpretarea legii penale poate fi făcută de leguitor, de organul
judiciar sau de teoreticienii dreptului penal. În funcţie de cel care face
interpretarea, există interpretare legală, interpretare judiciară şi
interpretare doctrinară.
§ 2. METODELE DE INTERPRETARE
Interpretarea legii se face apelând la unele metode şi procedee
care uşurează procesul de înţelegere, explicare şi argumentare a sensului
pe care legiuitorul l-a dat unei anumite legi.
2.2.3 Interpretarea literală sau gramaticală

Această metodă de interpretare constă în analiza conţinutului şi
sensului legii penale cu ajutorul textului în care este exprimată acea normă
penală.
1. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din perspectivă europeană (I), R.D.P. nr.
2/2006, p. 12.
15
____________________________________________________________
2.2.4 Interpretarea logică sau raţională
Interpretarea logică se realizează prin descoperirea înţelesului unei

norme sau legi penale cu ajutorul elementelor şi procedeelor logice: noţiuni,
judecăţi, raţionamente, analiză, sinteză, inducţie, deducţie etc.
Interpretarea logică se face după anumite reguli, apelând la mai
multe raţionamente.
2.2.5 Interpretarea istorică
Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului

legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social,
economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.
2.2.6 Interpretarea sistematică
Interpretarea sistematică constă în studierea normei ce se

interpretează în corelaţie cu alte norme ce sunt cuprinse în aceeaşi lege
sau cu alte legi ce fac parte din sistemul de drept pozitiv.
2.2.7 Interpretarea prin analogie
Interpretarea prin analogie este o metodă de interpretare care se

foloseşte în mai mică măsură în dreptul penal şi care constă în explicarea
sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare
abordând aceeaşi materie, dar care au o formulare mult mai clară.
În ce constă deosebirea dintre interpretare prin analogie şi

extinderea legii prin analogie?
§ 3. REZULTATELE ŞI LIMITELE INTERPRETĂRII

Efectuându-se interpretarea legii penale, cu ajutorul uneia sau
alteia dintre metodele mai sus expuse, se ajunge la un anumit rezultat,
interpretarea putând fi declarativă, restrictivă sau extensivă.
____________________________________________________________
16
____________________________________________________________
2.2.8 Limitele interpretării

Legea penală este de strictă interpretare, ceea ce presupune că
limitele interpretării se găsesc acolo unde se termină normele penale ce au
fost interpretate.
Sarcini de lucru:
1. Precizează concluziile interpretărilor declarative, restrictive sau

extensive.
2. Argumentează de ce interpretarea legii penale nu se efectuează
pentru a crea noi norme de drept.
2.3 APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP ŞI SPAŢIU
§ 1. CONSIDERAŢII GENERALE
2.3.1 Noţiunea aplicării legii penale
Prin aplicarea legii penale înţelegem executarea sau îndeplinirea

îndatoririlor pe care ea le prevede, ce pot avea loc fie de bunăvoie, prin
respectarea prescripţiunilor acesteia, fie silit, în cazul săvârşirii faptei
interzise1.
2.3.2 Elementele în raport cu care se aplică legea penală
Nu se poate vorbi de aplicarea legii penale fără a se face referire la

elementele care îi fixează limitele aplicării acesteia, şi anume: timpul,
teritoriul, persoanele şi faptele.
Sarcină de lucru:
Arată la care fapte se face raportarea legii penale în cazul raportului

juridic penal de conformare? Dar în cazul raportului juridic de conflict?
1. C. Bulai, op. cit., p. 89; A. Boroi, op. cit., p. 40; V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A.
Boroi, V. Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 47.
____________________________________________________________
17
____________________________________________________________
§ 2. APLICAREA LEGII PENALE ÎN TIMP

Prin norme penale privind aplicarea legii penale în timp se înţelege
ansamblul de norme juridice penale prin care se reglementează aplicarea
legii penale în raport cu timpul săvârşirii infracţiunii şi cu momentul tragerii
la răspundere penală a celor ce au săvârşit infracţiuni.
2.3.3 Activitatea legii penale

În materia aplicării legii penale în timp este dominant principiul
activităţii legii penale, conform căruia legea penală se aplică infracţiunilor
săvârşite în timpul cât ea este în vigoare.
2.3.4 Durata şi limitele de aplicare a legii penale în timp

Durata de aplicare a unei legi penale este intervalul de timp marcat
de momentul intrării în vigoare şi cel al ieşirii din vigoare a legii respective.
Intrarea în vigoare a unei legi penale se realizează prin două
modalităţi:
a) la data expresă prevăzută de lege;
b) la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României.
Ieşirea din vigoare a unei legi penale se realizează, în mod obişnuit,
prin abrogare.
Din punctul de vedere al procedeului folosit pentru a scoate din uz o
lege penală, abrogarea poate fi: expresă, tacită şi autoabrogare1.
Din punctul de vedere al volumului de dispoziţii abrogate, abrogarea
poate fi totală sau parţială.
2.3.5 Concursul de legi penale

Există concurs de legi penale în timp atunci când două sau mai
multe legi penale reglementează aceleaşi relaţii sociale.
2.3.6 Extraactivitatea legii penale

În materia aplicării legii penale în timp, extraactivitatea constă
1. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat, Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia
Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti, 2000, p. 97-98.
___________________________________________________________
18
____________________________________________________________
într-o extindere a activităţii legii penale, fie înainte de momentul intrării ei în
vigoare, fie ulterior, după ieşirea ei din vigoare1.
Prin efectele pe care le produce, extraactivitatea creează în fapt
unele excepţii de la principiul activităţii legii penale, şi anume:
retroactivitatea şi ultraactivitatea.
A. Retroactivitatea. În doctrina penală2, aproape în unanimitate,
autorii de drept penal consideră că au caracter retroactiv următoarele
categorii de legi:
a) legea interpretativă;
b) legile dezincriminatoare (abolitio criminis);
d) legea penală mai favorabilă. Această lege are caracter retroactiv
potrivit art. 5 C. pen.
B. Ultraactivitatea. Au caracter ultraactiv legile penale temporare
sau excepţionale, precum şi cele mai favorabile.
C. Aplicarea legii penale mai favorabile. În dreptul penal se aplică
teoria extraactivitaţii legii penale mai blânde sau principiul mitior lex, potrivit
căruia, în situaţiile tranzitorii, trebuie să se aplice legea ale cărei dispoziţii
sunt mai favorabile infractorului, fie că aceasta este legea nouă, fie că este
legea veche.
D. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă
a cauzei. Potrivit dispoziţiei din art. 5 alin. (1) C. pen., dacă de la săvârşirea
infracţiunii şi până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai
multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
E. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă
a cauzei. În conformitate cu dispoziţiile din Codul nostru penal, legea
penală mai favorabilă se poate aplica şi asupra pedepselor definitive (art.
6 C. pen.).
§ 3. APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU
2.3.7 Noţiunea aplicării legii penale în spaţiu
Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în

viaţă a prevederilor legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor
infracţiuni (în ţară sau în străinătate) de către români sau străini.
1. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală, vol. I, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1969, p. 76-77.
2. C. Bulai, op. cit., p. 128-132; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 94-95; A. Boroi, op. cit., p. 70-75; C.
Bulai, B. N. Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p.128-
132.
19
________________________________________________________
2.3.8 Aplicarea legii penale faptelor săvârşite pe teritoriul României

Principiul teritorialităţii legii penale. Potrivit art. 8 alin. (1) C. pen.,
legea penală se aplică în exclusivitate tuturor infracţiunilor comise pe
teritoriul ţării, neavând nicio relevanţă calitatea făptuitorului.
2.3.9 Aplicarea legii penale române unor infracţiuni săvârşite în

străinătate
Legea penală română se poate aplica în spaţiu şi dincol de limitele

teritoriului românesc, potrivit următoarelor principii: personalităţii, realităţii
şi universalităţii (art. 9-11 C. pen.).
2.3.10 Legea penală şi tratatele internaţionale

Aplicarea legii penale române în spaţiu, potrivit principiilor
teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în
raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 C. pen.
§ 4. EXTRĂDAREA
2.3.11. Extrădarea
Este actul bilateral prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a
refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi
judecat ori pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat.
Extrădarea poate fi:
a) activă – când se cere extrădarea;
b) pasivă – când se acordă extrădarea.
Extrădarea este reglementată în art. 19 din Constituţia
României, republicată, art. 14 C. pen. şi în Titlul II (art. 18-83) al
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Studiu individual
Studiază dispoziţiile legale menţionate mai sus pentru a fi în

măsură să răspunzi la următoarele:
1. Care sunt condiţiile în care se poate solicita ori acorda
20
extrădarea?
2. Ce presupune principiul specialităţii?
3. Care este sistemul de acordare a extrădării consacrat de
legislaţia noastră?
4. Care este ordinea de preferinţă în acordarea extrădării?
1. Aplicarea legii penale române potrivit principiului universalităţii

presupune:
A. Infracţiunea să fie săvârşită în străinătate în intregime;
B. Să existe dubla incriminare;
C. Fapta să fie săvârşită de un cetăţean român.
2. Legile penale temporare:

A. Au caracter retroactiv;
B. Au caracter ultraactiv;
C. Au atât caracter retroactiv, cât şi ultraactiv.
RĂSPUNSURI
1. A
2. B
LUCRARE DE VERIFICARE:
Elaborează un eseu de trei pagini care să evidenţieze excepţiile de

la principiul teritorialităţii.
21

1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
6. C. Mitrache, Cr. Mitrache, Drept penal român. Partea
generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014.
22
Infracţiunea
Unitatea de învăţare nr.3
INFRACŢIUNEA
Cuprinsul unităţii.
3.1. Noţiunea de infracţiune.........................................................23
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii ......................................24
3.3. Conţinutul infracţiunii.............................................................25
Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr.3 sunt:

După studiul unităţii de învăţare nr.3 vei fi capabil:
● să defineşti noţiunea de infracţiune,
● să prezinţi trăsăturile esenţiale ale infracţiunii,
● să analizezi conţinutul infracţiunii,
● să clasifici conţinuturile de infracţiune.
3.1. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE
3.1.1. Conceptul de infracţiune
Infracţiunea este săvârşirea actului de conduită interzis prin norma

de incriminare1.
Într-o altă accepţiune, conceptul de infracţiune desemnează faptă
descrisă2.
3.1.2. Noţiunea legală

Potrivit art. 15 alin. (1) C. pen.: „Infracţiunea este fapta prevăzută
de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă
persoanei care a săvârşit-o”.
1. C. Bulai, op. cit., p.146; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p.145.
2. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, Revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr.
2/1980, p. 143.
23
Infracţiunea
____________________________________________________________
3.2. TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ALE INFRACŢIUNII
§ 1. FAPTA PREVĂZUTĂ DE LEGEA PENALĂ
3.2.1 Elementul legal al infracţiunii
Această trăsătură esenţială arată că pentru existenţa infracţiunii

este necesar ca fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală ca
infracţiune şi sancţionată ca atare.
§ 2. FAPTA SĂVÂRŞITĂ CU VINOVĂŢIE
3.2.2 Noţiune
O a doua trăsătură esenţială a infracţiunii priveşte săvârşirea faptei
cu vinovăţie.
Vinovăţia reflectă aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările
acesteia1.
3.2.3 Formele vinovăţiei

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia îmbracă două forme
principale: intenţia şi culpa. La acestea se mai adaugă şi o formă mixtă –
praeterintenţia sau intenţia depăşită.
3.2.4 Intenţia
Intenţia este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două
modalităţi: directă şi indirectă.
a) Intenţia directă ― prevăzută în art. 16 alin. (3) lit. a) C. pen. ―
se caracterizează prin prevederea rezultatului faptei de către făptuitor şi
urmărirea acestui rezultat prin săvârşirea faptei.
b) Intenţia indirectă ― art. 16 alin. (3) lit. b) C. pen. ― se
caracterizează prin prevederea rezultatului de către făptuitor, rezultat care
nu mai este urmărit, ci este acceptată doar eventualitatea producerii lui.
3.2.5 Culpa
Culpa este cunoscută în doctrină şi în legislaţie sub două modalităţi:
1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ed. a II-a, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2002, p. 20-27.
____________________________________________________________
24
Infracţiunea
____________________________________________________________
culpa cu prevedere şi culpa simplă.
a) Culpa cu prevedere ( uşurinţă, temeritate ) există atunci când
făptuitorul a prevăzut rezultatul posibil al faptei sale, nu a acceptat însă
acest rezultat, ci a sperat în mod neîntemeiat că el nu se va produce [art. 16
alin. (4) lit. a) C. pen.].
b) Culpa simplă (greşeala) există atunci când făptuitorul nu a
prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă [art.16 alin.
(4) lit. b) C. pen.].
3.2.6 Praeterintenţia
În art. 16 alin. (5) C. pen. se prevede că există intenţie depăşită

când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată produce un
rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului1.
§ 3. FAPTA NEJUSTIFICATĂ
3.2.7 Caracterul nejustificat al faptei
Fapta săvârşită constituie infracţiune numai dacă lipsesc cauzele

justificative.
§ 4. FAPTA IMPUTABILĂ PERSOANEI CARE A SĂVÂRŞIT-O
3.2.8 Caracterul imputabil al faptei
Fapta săvârşită constituie infracţiune numai dacă lipsesc cauzele de

neimputabilitate.
3.3 CONŢINUTUL INFRACŢIUNII
3.3.1 Noţiunea conţinutului infracţiunii
Prin conţinutul infracţiunii se înţelege ansamblul condiţiilor cerute

de lege pentru ca o faptă să constituie infracţiune.
1. În acelaşi sens, M.I. Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, R.D.P. nr. 1/1996, p. 81.
____________________________________________________________
25
Infracţiunea
____________________________________________________________
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile folosite la alcătuirea diferitelor conţinuturi de
infracţiune.
3.3.2 Clasificarea conţinuturilor de infracţiune
Criterii: a) După structură, conţinutul de infracţiune se clasifică în

conţinut juridic şi conţinut constitutiv.
Conţinutul juridic este conţinutul propriu-zis al infracţiunii, aşa cum
este descris de norma de incriminare a faptei şi cuprinde totalitatea
condiţiilor cerute de lege pentru existenţa unei anumite infracţiuni.
Conţinutul constitutiv este o parte – cea principală – a conţinutului
juridic, fiind alcătuit din ansamblul condiţiilor referitoare la latura obiectivă
şi la latura subiectivă a infracţiunii.
b) După variantele de incriminare a faptei, se face distincţie între
conţinuturi de bază (tip) şi conţinuturi agravate sau calificate ori atenuate.
c) După criteriul structurii juridice: - conţinuturi simple;
- conţinuturi complexe.
d) După formele infracţiunii: - conţinuturi tipice;
- conţinuturi atipice.
e) După gradul de generalizare: - conţinuturi generice;
- conţinuturi specifice.
3.3.3 Structura conţinutului juridic generic al infracţiunii
Vizează următoarele elemente:

– obiectul infracţiunii;
– subiecţii infracţiunii;
– locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
– actul de conduită cu cele două laturi - latura obiectivă;
- latura subiectivă.
Sarcină de lucru:
Efectuează o comparaţie între conţinutul generic şi conţinutul

specific al infracţiunii
____________________________________________________________
26
Infracţiunea
____________________________________________________________
3.3.4 Obiectul infracţiunii
Prin obiect al infracţiunii se înţelege valoarea socială şi relaţiile

sociale formate în jurul şi datorită acestei valori, împotriva cărora se
îndreaptă actul de conduită interzis prin norma de incriminare şi care sunt
vătămate sau puse în pericol prin săvârşirea infracţiunii.
Forme ale obiectului infracţiunii:
a) Obiectul juridic generic sau de grup desemnează obiectul juridic
comun unui grup de infracţiuni.
b) Obiectul juridic specific (special, individual) desemnează obiectul
juridic propriu-zis al infracţiunii, specific fiecărei infracţiuni.
c) Obiectul material sau nematerial. Unele infracţiuni presupun pe
lângă obiectul juridic şi un obiect material sau nematerial.
Sarcini de lucru:
1. Analizează noţiunile de obiect material şi obiect nematerial al

infracţiunii.
2. Analizează noţiunile de obiect juridic principal şi obiect juridic
secundar al infracţiunii.
3.3.5 Subiecţii infracţiunii
Subiecţii infracţiunii sunt persoanele implicate în săvârşirea unor

infracţiuni.
După modul de implicare a lor în comiterea infracţiunii, subiecţii
infracţiunii sunt de două feluri: activi şi pasivi.
A. Subiectul activ – persoana care a comis o faptă ce constituie
infracţiune.
Condiţii generale ale subiectului activ sunt următoarele:
a) să fie o persoană fizică sau o persoană juridică;
b) condiţia de vârstă. Art. 113 alin. (1) C.pen. prevede că minorul
cu vârsta mai mică de 14 ani nu răspunde penal.
Art.113 alin. (2) C.pen. prevede că minorul cu vârsta într 14-16 ani
răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu
discernământ.
După vârsta de 16 ani orice persoană fizică răspunde penal;
c) responsabilitatea;
d) libertatea de voinţă şi acţiune.
Condiţiile speciale ale subiectului activ. În cazul anumitor infracţiuni
subiectului activ i se cere să îndeplinească pe lângă cele patru condiţii
____________________________________________________________
27
Infracţiunea
____________________________________________________________
generale şi o condiţie specială.
B. Subiectul pasiv. a) Noţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii
(persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii
sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârşirea faptei penale, a suferit răul
(vătămarea) produs prin comiterea acesteia.
b) Condiţii speciale. În unele cazuri, existenţa infracţiunii sau a unei
variante a acesteia este condiţionată de o anumită calitate a subiectului
pasiv.
3.3.6 Locul săvârşirii infracţiunii

Determinarea locului săvârşirii infracţiunii se face potrivit dispoziţiilor
art. 8 alin. (4) C. pen. privind criteriul zis al ubicuităţii şi ajută la stabilirea
competenţei teritoriale a organelor judiciare [art. 41 alin. (2) C. pr. pen.].
3.3.7 Timpul comiterii infracţiunii
Durata săvârşirii infracţiunii cunoaşte două limite: limita minimă care

coincide cu începerea executării rezoluţiunii infracţionale şi limita maximă
ce se identifică cu momentul în care activitatea ilicită a luat sfârşit.
Sarcină de lucru:
Precizează importanţa stabilirii timpului în care s-a săvârşit

infracţiunea.
3.3.8 Laturile conţinutului constitutiv
A. Latura obiectivă are în componenţa sa următoarele:

a) elementul material, care desemnează actul de conduită interzis
prin norma de incriminare;
b) urmarea imediată sau rezultatul faptei, care constă în
modificarea pe care acţiunea sau inacţiunea făptuitorului o produce în
lumea exterioară1;
c) legătura de cauzalitate, care reprezintă relaţia de la cauză la
efect care trebuie să existe între acţiunea sau inacţiunea făptuitorului şi
urmarea imediată.
1. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 134.
____________________________________________________________
28
Infracţiunea
____________________________________________________________
B. Latura subiectivă cuprinde totalitatea condiţiilor privitoare la
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de materialitatea faptei săvârşite.
În literatura de specialitate s-a arătat că în structura laturii
subiective a infracţiunii intră totdeauna ca element component elementul
subiectiv, la care sunt ataşate, uneori, una sau mai multe condiţii –
cerinţe esenţiale privind mobilul sau motivele care l-au determinat pe
făptuitor sau existenţa premeditării1 ori scopul.
Mobilul infracţiunii este acel impuls intern din care se naşte rezoluţia
infracţională şi, pe cale de consecinţă, punerea în executare a acesteia.
Scopul reprezintă finalitatea urmărită de făptuitor prin săvârşirea
acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.
Sarcini de lucru:
1. Analizează elementul subiectiv în conţinutul infracţiunii.

2. Prezintă clasificările infracţiunilor propuse în doctrină şi
formulează puncte de vedere proprii.
Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect.
1. Fapta constând într-o acţiune săvârşită cu intenţie constituie

infracţiune:
A. Numai dacă se prevede expres în lege;
B. Întotdeauna;
C. Niciodată.
2. Infracţiunile comisive ca infracţiuni de acţiune, se săvârşesc:

A. Întotdeauna doar din culpă;
B. Întotdeauna doar cu intenţie;
C. Cu intenţie, iar din culpă când în lege se prevede în mod
expres aceasta.
1. V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea specială, vol .III, Ed.
Academiei, Bucureşti, 1971, p. 13.
29
Infracţiunea
____________________________________________________________
3. Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune:

A. Când este săvârşită fără vinovăţie;
B. Când este săvârşită cu intenţie;
C. Când este săvârşită în caz fortuit.
4. Infracţiunile omisive ca infracţiuni de inacţiune, se săvârşesc:

A. Numai din culpă fără prevedere;
B. Numai din culpă cu prevedere;
C. Cu intenţie.
RĂSPUNSURI
1. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
2. C [ soluţia este prevăzută în dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
3. B [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
4. C [ soluţia se desprinde din dispoziţiile art. 16 alin. (6) C.pen.]
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
____________________________________________________________
30
Formele infracţiunii
____________________________________________________________
FORMELE INFRACŢIUNII
___________________________________________________________
4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale........................................31
4.2 Actele pregătitoare...................................................................32
4.3 Tentativa .................................................................................32
4.4 Infracţiunea consumată ...........................................................34

● să prezinţi fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale,
● să defineşti: - formele infracţiunii,
- actele pregătitoare,
- tentativa,
- infracţiunea fapt consumat,
- infracţiunea fapt epuizat,
● să clasifici formele infracţiunii,
● să identifici condiţiile tentativei,
● să analizezi: - modalităţile actelor pregătitoare,
- modalităţile tentativei,
- problema incriminării şi sancţionării formelor
infracţiunii.
4.1 Desfăşurarea activităţii infracţionale
4.1.1 Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale
Sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională

în perioada externă a manifestării infractorului.
A. Perioada internă. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei
momente sau faze:
a) momentul conceperii infracţiunii;
b) momentul deliberării (chibzuinţei);
c) momentul luării hotărârii.
B. Perioada externă. În cadrul acestei perioade se pot distinge trei
faze:
a) faza actelor preparatorii, care cuprinde toate acele acte ce
31
____________________________________________________________
pregătesc săvârşirea acţiunii sau inacţiunii incriminate;
b) faza actelor de executare, în care se efectuează acţiunea sau
inacţiunea incriminată în materialitatea ei;
c) faza urmărilor, care începe din momentul în care acţiunea sau
inacţiunea incriminată a fost efectuată integral şi durează până când s-a
produs rezultatul faptei1.
4.1.2 Formele infracţiunii
Fiecărei faze de desfăşurare a activităţii infracţionale în perioada

externă îi corespunde o formă infracţională distinctă, şi anume: a) forma
actelor preparatorii; b) forma tentativei; c) forma faptului consumat; d)
forma faptului epuizat.
Care sunt cazurile în care perioada internă ar putea avea uneori o

latură sau fază externă?
4.2 Actele pregătitoare
4.2.1 Actele pregătitoare (preparatorii)
Sunt acele acte efectuate în vederea realizării laturii obiective a

infracţiunii pe care subiectul a hotărât să o comită.
Sarcină de lucru:
Analizează modalităţile actelor preparatorii, precum şi tezele

incriminării şi neincriminării acestora.
4.3 Tentativa
4.3.1 Noţiune
Fiind forma de infracţiune care se situează în faza de executare a
infracţiunii, tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvărşi
1. În acelaşi sens, C. Bulai, op.cit., p. 390.

____________________________________________________________
32
____________________________________________________________
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă ori nu şi-a produs
efectul, deşi executarea a fost efectuată în întregime [art. 32 alin. (1) C.
pen.].
A. Condiţiile tentativei. Din noţiunea dată tentativei rezultă
următoarele condiţii pe care trebuie să le îndeplinească:
a) existenţa unei intenţii de a săvârşi o infracţiune;
b) intenţia să fie pusă în executare;
c) executarea să fie întreruptă ori să nu-şi producă rezultatul.
B. Modalităţile tentativei. După criteriul gradului de realizare a
acţiunii infracţionale se disting următoarele modalităţi:
a) tentativa neterminată sau întreruptă;
b) tentativa terminată sau fără efect;
c) tentativa proprie;
d) tentativa improprie: - relativ improprie;
- absolut improprie1.
C. Infracţiunea putativă. În doctrina penală se mai face distincţie
între tentativa absolut improprie şi infracţiunea putativă în care fapta
săvârşită are caracter penal numai în mintea făptuitorului2.
D. Incriminarea tentativei. În doctrina penală şi în legislaţie sunt
cunoscute două concepţii privind incriminarea tentativei:
a) incriminarea nelimitată, adică cu privire la toate infracţiunile;
b) incriminarea limitată, adică numai în cazul infracţiunilor grave3.
Codul penal în vigoare a consacrat concepţia incriminării limitate a
tentativei, şi anume acolo unde legea prevede explicit aceasta [art. 33 alin.
(1) C.pen.].
E. Sancţionarea tentativei. Teoriile cunoscute în doctrina penală
privind sancţionarea tentativei sunt:
a) teoria parificării pedepsei pentru tentativă cu pedeapsa prevăzută
de lege pentru infracţiunea consumată;
b) teoria diversificării pedepselor.
Legiuitorul român a adoptat-o pe cea din urmă, sancţionând
tentativa în limite mai reduse decât infracţiunea consumată [art. 33 alin. (2)
C.pen.].
F. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului. Întreruperea
executării acţiunii ca şi împiedicarea producerii rezultatului în cazul în care
1. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995, p.176; C. Bulai, op. cit., p. 402; C.
Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p.242-244; A. Boroi, op. cit., p.147-148; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p.
430.
2. C. Bulai, op. cit., p.404; A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în materia infracţiunii
de omor, R.D.P. nr. 2/1994, p. 54-56.
3. G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 226-228; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 247-249; A. Boroi, op.
cit., p.149.
33
____________________________________________________________
executarea a fost dusă până la capăt, din propria iniţiativă a făptuitorului,
au pe planul dreptului penal valoarea unor cauze de nepedepsire 1 [art. 34
alin. (1) C. pen.].
Sarcină de lucru:
Analizează criteriile de distincţie între actele preparatorii şi actele de

executare.
4.4 Infracţiunea fapt consumat
Se realizează atunci când activitatea infracţională a dus la

producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile
cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a
acesteia2.
4.5 Infracţiunea fapt epuizat
Se caracterizează prin producerea, după momentul consumării

faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial,
fie prin continuarea activităţii infracţionale însăşi, după ce aceasta a atins
momentul consumării3.
Ce sunt actele de executare calificate?
1. C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 239-240.

2. C. Bulai, op. cit., p. 409.
3. V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 244.
34
____________________________________________________________
1. Pot avea tentativă infracţiunile:

A. Comisive;
B. Omisive;
C. Din culpă.
2. Nu pot avea tentativă infracţiunile:

A. Săvârşite cu intenţie;
B. La care elementul material se realizează prin vorbe;
C. Infracţiunile comisive.
3. Tentativa nu este posibilă:

A. La infracţiunile săvârşite cu intenţie;
B. La infracţiunile săvârşite cu praeterintenţie;
C. La infracţiunile comisive.
RĂSPUNSURI
1. A (doar infracţiunile comisive pot avea tentativă; în cazul celor omisive,

odată cu neîndeplinirea obligaţiei de a face se şi consumă infracţiunea)
2. B
3. B
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
35
____________________________________________________________
_______________ __________________________________________
36
Pluralitatea de infractori
____________________________________________________________
PLURALITATEA DE INFRACTORI
____________________________________________________________
5.1. Aspecte generale privind pluralitatea de infractori ................37
5.2. Participaţia penală ................................................................38

● să defineşti pluralitatea de infractori,
● să prezinţi formele pluralităţii de infractori,
● să identifici condiţiile de existenţă a participaţiei penale,
● să enumeri felurile participaţiei penale,
● să caracterizezi participaţia penală proprie,
● să analizezi: - formele participaţiei penale proprii,
- modalităţile participaţiei improprii,
● să prezinţi tratamentul penal al participaţiei.
5.1 ASPECTE GENERALE PRIVIND PLURALITATEA DE INFRACTORI
5.1.1 Noţiune
Prin pluralitatea de infractori este desemnată situaţia în care mai

multe persoane săvârşesc o singură infracţiune1.
5.1.2 Formele pluralităţii de infractori
În doctrina penală, pluralitatea de infractori este cunoscută sub trei

forme: pluralitatea naturală (A); pluralitatea constituită (B) şi pluralitatea
ocazională sau participaţia penală (C).
1. C. Bulai, op. cit., p. 424; V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 183.
37
____________________________________________________________
A. Pluralitatea naturală sau pluralitatea necesară1 este forma
pluralităţii de infractori în care cooperarea mai multor persoane la comiterea
faptei este cerută de însăşi natura faptei.
B. Pluralitatea constituită presupune gruparea sau asocierea mai
multor persoane în vederea săvârşirii de infracţiuni.
C. Pluralitatea ocazională (participaţia penală) există atunci când o
infracţiune care poate fi săvârşită în mod natural de o singură persoană
(sau în cazul infracţiunilor cu pluralitate naturală ori constituită de subiecţi
activi de două sau mai multe persoane) a fost totuşi săvârşită de două
persoane sau, respectiv, de un număr de persoane mai mare decât cel
necesar potrivit naturii faptei.
Legiuitorul român a incriminat pluralitatea constituită ca infracţiune

de sine stătătoare? În cazul unui răspuns afirmativ, identifică asemenea
infracţiuni.
5.2 PARTICIPAŢIA PENALĂ
§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND PARTICIPAŢIA PENALĂ
5.2.1 Condiţiile de existenţă a participaţiei penale
În ştiinţa dreptului penal este în general admis că, pentru existenţa

participaţiei penale, trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:
a) să se fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, faptă ce
poate fi consumată ori rămasă în faza de tentativă pedepsibilă;
b) fapta să fie săvârşită în cooperare de către două sau mai multe
persoane;
c) să existe voinţa comună a participanţilor de a săvârşi în
cooperare aceeaşi faptă prevăzută de legea penală;
d) fapta săvârşită de două sau mai multe persoane trebuie să
1. V. Dongoroz, Tratat, op. cit. p. 382; C. Bulai, op. cit., p. 426; V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p.
180; V. Papadopol, Comentariu, în Codul penal comentat şi adnotat, Partea generală, de T. Vasiliu şi
colab., Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 142; G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat,
R.D.P. nr. 3/2000, p. 9-10; Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, R.D.P. nr. 1/2001, p. 95.
38
____________________________________________________________
constituie infracţiune.
5.2.2 Felurile participaţiei penale

În ştiinţa dreptului penal se face distincţie între mai multe genuri sau
feluri de participaţie penală:
- proprie (propriu-zisă sau perfectă) şi improprie (imperfectă);
- simplă (omogenă) sau coautorat şi complexă (eterogenă);
- materială şi morală;
- spontană şi preordinată;
- anterioară şi concomitentă.
§ 2. PARTICIPAŢIA PENALĂ PROPRIE (PROPRIU-ZISĂ SAU

PERFECTĂ)
5.2.3 Caracterizare
Participaţia penală proprie reprezintă acel gen de participaţie,
la care toţi participanţii la infracţiune acţionează cu intenţie (idem animus),
iar în cazul infracţiunilor de culpă toţi făptuitorii acţionează din culpă
(eadem culpa).
5.2.4 Formele participaţiei penale proprii

Principalele forme ale participaţiei penale sunt: autoratul,
coautoratul, instigarea şi complicitatea. Ele sunt prevăzute şi de legea
penală în vigoare (art. 46-48 C.pen.).
A. AUTORATUL
5.2.5 Noţiune
Potrivit art. 46 alin. (1) C.pen., autor este persoana care săvârşeşte
în mod nemijlocit o faptă prevăzută de legea penală.
B. COAUTORATUL
5.2.6 Noţiune
Potrivit art. 46 alin. (2) C. pen., coautori sunt persoanele care
___________________________________________________________
39
__________________________________________________________________
săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de legea penală.
C. INSTIGAREA
5.2.7 Noţiune
Potrivit art. 47 C. pen., instigator este persoana care, cu intenţie,

determină o altă persoană să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile instigării.
D. COMPLICITATEA
5.2.8 Noţiune
Potrivit art. 48 C. pen., complice este persoana care, cu intenţie,

înlesneşte sau ajută în orice mod la săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală; este de asemenea complice persoana care promite, înainte
sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta
sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
.
Sarcină de lucru:
Analizează condiţiile şi felurile complicităţii.
§ 3. PARTICIPAŢIA IMPROPRIE (IMPERFECTĂ)
5.2.9 Noţiune şi caracterizare
Participaţia improprie este acea formă de participaţie penală la care

persoanele care săvârşesc prin voinţă comună, o faptă prevăzută de legea
penală, nu au toate aceeaşi atitudine psihică, nu acţionează cu aceeaşi
formă de vinovăţie, unii participanţi lucrând cu intenţie, iar alţii din culpă sau
fără vinovăţie.
40
5.2.10 Modalităţile participaţiei improprii
Art. 52 C. pen. prevede două modalităţi sub care poate să apară

participaţia improprie:
a) modalitatea intenţie şi culpă [art. 52 alin. (1) şi (2) C. pen.];
b) modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie [art. 52 alin. (1) şi (3) C.
pen.]
§ 4. TRATAMENTUL PENAL AL PARTICIPAŢIEI
5.2.11 Sisteme de pedepsire
În ştiinţa dreptului penal au fost propuse două sisteme de

sancţionare a participanţilor la săvârşirea infracţiunii:
a) sistemul parificării pedepselor – toţi participanţii la infracţiune
trebuie să fie sancţionaţi prin lege cu aceeaşi pedeapsă, urmând ca, judiciar
pedeapsa să fie diferenţiată, atunci când este cazul;
b) sistemul diversificării pedepselor – legea însăşi trebuie să
prevadă pedepse diferite pentru diferiţii participanţi la infracţiune.
În Codul penal în vigoare a fost consacrat sistemul parificării
pedepselor pentru participaţia proprie, dar cu obligaţia pentru instanţa de
judecată de a ţine seama la stabilirea pedepsei de contribuţia efectivă a
fiecărui participant la săvârşirea infracţiunii (art. 49 C. pen.).
În ce priveşte participaţia improprie, legea penală prevede sistemul
diversificării (art. 52 C. pen.).
5.2.12 Efectele circumstanţelor personale şi circumstanţelor reale
Prin dispoziţiile art. 50 C. pen. s-a prevăzut că circumstanţele

privitoare la persoana autorului sau a unui participant (personale) nu se
restrâng asupra celorlalţi, iar circumstanţele privitoare la faptă (reale) se
răsfrâng asupra autorului şi participanţilor numai în măsura în care aceştia
le-au cunoscut sau le-au prevăzut.
5.2.13 Împiedicarea săvârşirii infracţiunii
Potrivit art. 51 C. pen., participantul nu se pedepseşte dacă, înainte

de descoperirea faptei, denunţă săvârşirea infracţiunii, astfel încât
consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el
41
însuşi consumarea infracţiunii. Dacă actele îndeplinite până în momentul

denunţării sau împiedicării constituie o altă infracţiune, participantului i se
aplică pedeapsa pentru această infracţiune.
♦ Enumeră cele trei forme ale pluralităţii de infracţiuni:

1. ..........................................................................................................
2. ..........................................................................................................
3. ..........................................................................................................
(Răspuns corect: 1. Pluralitatea naturală.

2. Pluralitatea constituită.
3. Pluralitatea ocazională sau participaţia
penală).
♦ Completează spaţiile punctate astfel încât să obţii afirmaţii

adevărate.
a). În cazul infracţiunilor intenţionate, participaţia penală proprie apare
ca o ..........................................................................................................
.
b). La infracţiunile din culpă, participaţia penală proprie apare ca o
................................................................................................................ .
c). Autoratul constă în ...................................................................... .
(Răspuns corect: a. conlucrare cu intenţie a participanţilor; b.

conlucrare din culpă a participanţilor; c. săvârşirea de acte de executare
a faptei prevăzute de legea penală)
1. Codul penal.
42

Bucureşti, 1997.
____________________________________________________________
43
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
____________________________________________________________
UNITATEA ŞI PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

____________________________________________________________
6.1. Unitatea de infracţiune.............................................................44
6.2. Pluralitatea de infracţiuni.........................................................49

● să defineşti unitatea şi pluralitatea de infracţiuni,
● să prezinţi felurile unităţii de infracţiune,
● să analizezi: - formele unităţii naturale de infracţiune,
- formele unităţii legale de infracţiune,
- formele pluralităţii de infracţiuni.
6.1 UNITATEA DE INFRACŢIUNE
§ 1. ASPECTE GENERALE
6.1.1 Noţiune
Baza de evaluare în vederea stabilirii unităţii şi pluralităţii de

infracţiuni este reprezentată de conţinutul infracţiunii1. Deci există unitate
de infracţiune în cazul în care activitatea infracţională desfăşurată
corespunde conţinutului unei singure infracţiuni, iar pluralitate de
infracţiuni, atunci când în activitatea infracţională săvârşită se stabilesc
conţinuturile a două sau mai multe infracţiuni2.
1. C. Bulai, op. cit., p. 468; V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” SRL, Bucureşti, 1992, p. 21.
2. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de licenţă, Ed. C.H.Beck,
Bucureşti, 2006, p. 54.
____________________________________________________________
44
§ 2. FELURILE UNITĂŢII DE INFRACŢIUNE
____________________________________________________________
6.1.2 Prezentare
Unitatea de infracţiune este cunoscută în doctrina penală sub două

forme: unitatea naturală şi unitatea legală.
§ 3. UNITATEA NATURALĂ DE INFRACŢIUNE
6.1.3 Noţiune
Unitatea naturală de infracţiune desemnează acea unitate a

infracţiunii care decurge din natura acţiunii sau inacţiunii săvârşite şi prin
care se realizează conţinutul unei singure infracţiuni1.
6.1.4 Formele unităţii naturale de infracţiune
În doctrina penală, cei mai mulţi autori consideră că unitatea

naturală de infracţiune se prezintă sub forma infracţiunii simple, infracţiunii
continue şi infracţiunii deviate2.
A. INFRACŢIUNEA SIMPLĂ
Ca formă a unităţii naturale de infracţiune, infracţiunea simplă se
realizează, sub aspect obiectiv, printr-o singură acţiune sau inacţiune
momentană, instantanee, de scurtă durată.
B. INFRACŢIUNEA CONTINUĂ
Infracţiunea continuă este infracţiunea a cărei acţiune sau

inacţiune, ce constituie elementul material al laturii obiective, se prelungeşte
în timp, în chip natural, după consumare, până la intervenţia unei forţe
contrare3.
1. În acelaşi sens, G. Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, R.D.P. nr. 4/2000, p. 72.
2. C. Bulai, op. cit., p. 468; C. Mitrache, Cr. Mitrache, op.cit., p. 253; V. Dobrinoiu şi colab., op.cit., p. 226;
M. Zolyneak, M.I.Michinici, Drept penal, vol. II, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1993, p. 226.
3. V. Papadopol, D. Pavel, op. cit., p. 60; V. Dongoroz, Tratat, op. cit., p. 326; M. Basarab, Drept penal.
Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
45
____________________________________________________________
Teme de reflecţie:
1. Ce importanţă prezintă cunoaşterea infracţiunii continue în

incidenţa cu alte instituţii de drept penal?
2. Care este criteriul folosit pentru identificarea infracţiunii continue
în legea penală?
C. INFRACŢIUNEA DEVIATĂ
Este desemnată prin această denumire infracţiunea săvârşită prin

devierea acţiunii de la obiectul sau persoana împotriva căreia fusese
îndreptată, datorită greşelii făptuitorului, la alt obiect sau persoană, pe de o
parte, sau prin îndreptarea acţiunii – din eroarea făptuitorului – asupra altei
persoane ori a altui obiect decât acela pe care făptuitorul dorea să-l vatăme,
pe de altă parte1.
Din noţiune rezultă că infracţiunea deviată se poate săvârşi în două
moduri: fie prin devierea acţiunii datorită greşelii făptuitorului (de exemplu
făptuitorul vrea să ucidă o persoană, dar prin greşita folosire a armei ucide
o altă persoană) asupra unui alt obiect sau asupra altei persoane
(abberratio ictus), fie prin săvârşirea acţiunii datorită erorii făptuitorului cu
privire la obiectul sau persoana asupra căreia urma să acţioneze (error in
rem sau error in personam).
Infracţiunea deviată: unitate sau pluralitate de infracţiuni?
§ 4. UNITATEA LEGALĂ DE INFRACŢIUNE
6.1.5 Noţiune
Unitatea legală de infracţiune este o creaţie a leguitorului şi se

caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau
1. C. Bulai, op. cit., p. 471.
46
mai multe acţiuni (inacţiuni) care ar putea constitui fiecare în parte o
____________________________________________________________
infracţiune de sine stătătoare.
6.1.6 Formele unităţii legale

Codul penal în vigoare a consacrat patru forme ale unităţii legale de
infracţiune: infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea
de obicei şi infracţiunea progresivă.
A. INFRACŢIUNEA CONTINUATĂ
Noţiune. În conformitate cu prevederile Codului penal [art. 35
alin. (1) C.pen.], infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte
la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva
aceluiaşi subiect pasiv sau mai multor, acţiuni sau inacţiuni care prezintă,
fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Sancţionarea infracţiunii continuate. Potrivit art. 36 alin. (1) C.pen.,
infracţiunea continuată se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru infracţiunea săvârşită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3
ani în cazul pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul
pedepsei amenzii.
B. INFRACŢIUNEA COMPLEXĂ
Noţiune. Potrivit art. 35 alin. (2) C.pen. infracţiunea este complexă
când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravant, o acţiune sau inacţiune care constituie prin ea
însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Sancţionarea infracţiunii complexe. Potrivit art. 36 alin. (2) C.pen.,
infracţiunea complexă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege
pentru acea infracţiune.
Recalcularea pedepsei. Potrivit art. 37 C.pen., dacă cel condamnat
definitiv pentru o infracţiune continuată sau complexă este judecat ulterior
şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi
infracţiuni, ţinându-se seama de infracţiunea săvârşită în întregul ei, se
stabileşte o pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât
cea pronunţată anterior.
Sarcină de lucru:
Analizează structura infracţiunii complexe. Cum se prezintă obiectul
47
____________________________________________________________
juridic, latura obiectivă şi latura subiectivă?
C. INFRACŢIUNEA DE OBICEI
Putem defini infracţiunea de obicei ca fiind ,,o formă a unităţii legale
care constă în repetarea faptei incriminate de un număr de ori atât de mare
încât să releve o obişnuinţă a făptuitorului, o îndeletnicire a acestuia în aşa
fel încât să se atribuie ansamblului de acţiuni pericolul social specific
infracţiunii”1.
D.INFRACŢIUNEA PROGRESIVĂ
Putem defini infracţiunea progresivă ca fiind ,,acea infracţiune a
cărei latură obiectivă, după ce a atins momentul consumării corespunzător
unei anumite infracţiuni, se amplifică progresiv, fără intervenţia
făptuitorului, fie prin agravarea urmării produse, fie prin producerea de
noi urmări vătămătoare, corespunzătoare unei infracţiuni mai grave”2.
1. Sunt forme ale unităţii legale de infracţiune:

A. Infracţiunea deviată;
B. Infracţiunea continuă;
C. Infracţiunea continuată.
2. Infracţiunea continuată se săvârşeşte:

A. Cu intenţie;
B. Din culpă;
C. Fie cu intenţie, fie din culpă.
3. Data săvârşirii infracţiunii continue o reprezintă:

A. Data începerii acţiunii sau inacţiunii;
B. Data încetării acţiunii sau inacţiunii.
Răspunsuri: 1. C; 2. A; 3. B;
1. C. Bulai, op. cit., p.485; A. Boroi, op.cit., p.67; I. Oancea, op.cit., p.147.
2. C. Bulai, op. cit., p.484; G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.139; V. Papadopol, D. Pavel, op. cit,. p.279.
48
6.2 PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
§ 1. ASPECTE GENERALE
6.2.1 Noţiune
În dreptul penal, pluralitatea de infracţiuni se referă la situaţia când

aceeaşi persoană săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni.
§ 2. FORMELE PLURALITĂŢII DE INFRACŢIUNI
6.2.2 Prezentare
În Codul penal român formele consacrate ale pluralităţii de

infracţiuni sunt: concursul de infracţiuni şi recidiva1.
§ 3. CONCURSUL DE INFRACŢIUNI
6.2.3 Noţiune
Potrivit legislaţiei penale şi doctrinei, consursul de infracţiuni este o

formă a pluralităţii de infracţiuni, constând în existenţa a două sau mai multe
infracţiuni, săvârşite de aceeaşi persoană, mai înainte de a fi intervenit o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele şi dacă toate sunt
susceptibile de a fi supuse judecării2.
6.2.4 Condiţiile de existenţă ale concursului de infracţiuni
Din definiţie rezultă următoarele condiţii:

a) săvârşirea a două sau mai multe infracţiuni;
b) infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană;
c) infracţiunile să fie săvârşite înainte de a se fi pronunţat o
condamnare definitivă pentru vreuna dintre ele;
1. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, R.D.P. nr. 2/2005, p. 100.

2. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 70.
____________________________________________________________
49
d) infracţiunile săvârşite sau cel puţin două dintre ele să poată fi
____________________________________________________________
supuse judecăţii.
6.2.5 Formele concursului de infracţiuni
În teoria şi legislaţia penală se cunosc două feluri de concurs

de infracţiuni, şi anume: concursul real şi concursul ideal.
A. CONCURSUL REAL SAU MATERIAL DE INFRACŢIUNI
În conformitate cu dispoziţiile art. 38 alin. (1) teza I C. pen., există

concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost
săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distinte, înainte de
a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele.
Studiu individual:
Studiază teoria unităţii infracţionale dintre infracţiunea mijloc şi

infracţiunea scop şi criticile care i s-au adus.
B. CONCURSUL IDEAL SAU FORMAL DE INFRACŢIUNI
Potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (2) C. pen., există concurs formal de

infracţiuni când o acţiune sau inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza
împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conţinutul mai multor infracţiuni.
6.2.6 Sancţionarea concursului de infracţiuni
A. SISTEME DE SANCŢIONARE
În legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal se admit trei sisteme

de sancţionare a concursului de infracţiuni: sistemul cumulului
aritmetic, sistemul absorbţiei şi sistemul cumulului juridic.
Ce critici s-au adus fiecăruia dintre sistemele menţionate mai sus?
50
___________________________________________________________
B. PEDEAPSA PRINCIPALĂ ÎN CAZ DE CONCURS DE INFRACŢIUNI

SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ
Codul penal în vigoare consacră un sistem de sancţionare mixt:

cumulul juridic sau cumulul aritmetic ori, după caz, absorbţia [art. 39
C.pen.].
C. CONTOPIREA PEDEPSELOR PENTRU INFRACŢIUNI CONCURENTE

SĂVÂRŞITE DE PERSOANA FIZICĂ
Este posibil ca infracţiunile concurente să fie judecate separat de

instanţe diferite sau chiar de aceeaşi instanţă, şi asupra lor să se pronunţe
hotărâri separate de condamnare. În aceste cazuri se procedează la
,,contopirea pedepselor” şi se realizează după regulile prevăzute în art. 40
C.pen.
§ 4. RECIDIVA

Recidiva este acea formă a pluralităţii de infracţiuni care constă în
săvârşirea de către o persoană a unei infracţiuni după ce a fost
condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate pentru o altă
infracţiune şi până la reabilitare sau împlinirea termenului de reabilitare.
6.2.8 Termenii recidivei

În doctrina penală1, elementele constitutive ale stării de recidivă –
condamnarea definitivă pentru infracţiunea anterioară şi noua infracţiune
comisă – au fost denumite termeni ai recidivei.
6.2.9 Modalităţile recidivei
În teoria dreptului penal s-a dat denumirea de modalităţi ale

recidivei felului în care se prezintă în concret recidiva în raport cu
1. C. Bulai, op. cit., p. 227; Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru examenul de
licenţă, op. cit., p. 91; I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1994, p.157;
C. Mitrache, Cr. Mitrache, op. cit., p. 285; C. Bulai, B. N. Bulai, op. cit., p. 536.
51
variaţiunile la care sunt supuşi cei doi termeni ai recidivei. Cele mai
____________________________________________________________
cunoscute dintre modalităţile recidivei sunt:
Recidiva după condamnare sau recidiva postcondamnatorie ori
recidiva fictivă există în cazul săvârşirii din nou a unei infracţiuni mai înainte
ca infractorul să fi executat în întregime pedeapsa la care a fost anterior
condamnat sau mai înainte ca pedeapsa să fi fost eventual considerată ca
executată.
Recidiva după executare sau postexecutorie ori recidivă reală
există atunci când săvârşirea din nou a unei infracţiuni are loc după ce
infractorul a executat în întregime pedeapsa anterioară sau după ce
aceasta a fost considerată ca executată în întregime.
Mai există şi alte modalităţi ale recidivei?
6.2.10 Reglementarea recidivei în legea penală română
În legislaţia noastră, reglementarea recidivei se face diferenţiat

pentru persoana fizică (art. 41-43 C. pen) şi pentru persoana juridică (art.
146 C. pen.).
6.2.11 Recidiva în cazul persoanei fizice
Modalităţile recidivei în cazul persoanei fizice sunt: recidiva

postcondamnatorie şi recidiva postexecutorie.
6.2.12 Condamnările care nu atrag starea de recidivă
Acestea sunt cuprinse în art. 42 C. pen. Potrivit acestor dispoziţii, la

stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama de hotărârile de condamnare
privitoare la:
a) faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b) infracţiunile amnistiate;
c) infracţiunile săvârşite din culpă.
6.2.13 Pedeapsa principală în caz de recidivă pentru persoana fizică
A.Tratamentul penal al recidivei postcondamnatorii este prevăzut în

art. 43 alin. (1) – (4) C. pen.
52
____________________________________________________________
B. Tratamentul penal al recidivei postexecutorii este prevăzut în
art. 43 alin. (5) C. pen.
C. Descoperirea ulterioară a stării de recidivă. În această situaţie,
art. 43 alin. (6) C. pen. prevede că: dacă după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau
considerată ca executată se descoperă că cel condamnat se află în stare
de recidivă, instanţa aplică dispoziţiile din alin. (1) – (5) ale aceluiaşi
articol1.
Dispoziţiile privind recalcularea pedepsei, ca urmare a descoperirii
ulterioare a stării de recidivă, sunt aplicabile şi în cazul în care
condamnarea la pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost comutată sau înlocuită
cu pedeapsa închisorii [art. 43 alin. (7) C.pen.].
§ 5. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
6.2.14 Noţiune şi sancţiune
Prin pluralitate intermediară de infracţiuni este desemnată situaţia

în care o persoană, după ce a fost condamnată definitiv pentru o
infracţiune, săvârşeşte o nouă infracţiune, până la data la care pedeapsa
este executată sau considerată ca executată şi nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru starea de recidivă [art. 44 alin. (1) C. pen.].
Potrivit art. 44 alin. (2) C.pen., sancţionarea pluralităţii intermediare
se realizează potrivit regulilor stabilite pentru sancţionarea concursului de
infracţiuni.
§ 6. PEDEPSELE COMPLEMENTARE, PEDEPSELE ACCESORII ŞI

MĂSURILE DE SIGURANŢĂ ÎN CAZ DE PLURALITATE DE INFRACŢIUNI
6.2.15 Cadru legal
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de

siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni sunt prevăzute în art. 45 C.pen.
1. A se vedea, L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, R.D.P. nr. 2/2004, p. 134.
53
Ce argumente s-au adus în literatura juridică română pentru
____________________________________________________________
denumirea situaţiei prevăzută în art. 44 C. pen. ca pluralitate intermediară?
1. Când inculpatul arestat preventiv în timpul urmăririi penale pentru

săvârşirea unei infracţiuni, comite şi infracţiunea de evadare, pedeapsa
se aplică astfel:
A. Pedepsele stabilite pentru infracţiunea de evadare şi infracţiunea
anterioară se aplică potrivit art. 39 C. pen.;
B. Pedeapsa stabilită pentru evadare se adaugă la pedeapsa
stabilită pentru infracţiunea anterioară;
C. Pedeapsa stabilită pentru evadare se contopeşte la restul rămas
neexecutat din pedeapsa stabilită pentru infracţiunea anterioară.
2. Când inculpatul aflat în arest preventiv evadează şi săvârşeşte o

infracţiune realizează condiţiile:
A. Recidivei postcondamnatorii;
B. Pluralităţii intermediare;
C. Concursului de infracţiuni.
Răspunsuri:
1. A (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni)
2. C (sunt realizate condiţiile unui concurs de infracţiuni)
SPEŢĂ
Instanţa a reţinut că cei doi inculpaţi au pătruns într-o noapte în

curtea unei societăţi de unde au sustras mai multe bunuri dintr-un
autoturism şi au încercat, fără succes, să sustragă bunuri din alte patru
autoturisme, şi i-a condamnat la pedeapsa închisorii pentru o infracţiune
continuată de furt calificat; autoturismele aparţineau unor persoane fizice,
care le lăsase în custodia societăţii.
Este corectă încadrarea faptei?
54
____________________________________________________________
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
55
Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
____________________________________________________________
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL PENAL AL FAPTEI

____________________________________________________________
7.1. Aspecte generale.....................................................................56
7.2 Cauzele justificative .................................................................57
7.3 Cauzele de neimputabilitatea...................................................60

● să defineşti: - caracterul penal al faptei,
- cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
● să clasifici cauzele care înlătură caracterul penal al faptei,
● să analizezi fiecare cauză care înlătură caracterul penal al faptei.
7.1 ASPECTE GENERALE
§ 1. CARACTERUL PENAL ŞI CAUZELE CARE FAC POSIBILĂ

ÎNLĂTURAREA ACESTUIA
7.1.1 Noţiunea de caracter penal al faptei
Caracterul penal sau infracţional al unei fapte este o însuşire

sintetică a acesteia, rezultând din prezenţa în ea a trăsăturilor esenţiale
unei infracţiuni1.
Lipsa oricăreia din trăsăturile esenţiale exclude existenţa
caracterului penal al faptei, înlătură existenţa infracţiunii şi, pe cale de
consecinţă, exclude răspunderea penală2.
1. G. Antoniu, Vinovăţia…, op. cit., p. 205; C. Bulai, B.N. Bulai, op. cit., p. 224.
2. A se vedea V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 331.
____________________________________________________________
56
____________________________________________________________
7.1.2 Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
Putem defini cauzele care înlătură caracterul penal al faptei ca fiind

acele împrejurări, stări, situaţii, cazuri, condiţii a căror existenţă în timpul
săvârşirii faptei face, potrivit legii, ca realizarea vreuneia dintre trăsăturile
esenţiale ale infracţiunii să devină imposibilă1.
§ 2. CLASIFICAREA CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL

PENAL AL FAPTEI
7.1.3 Enumerare şi caracterizare
Clasificarea acestor cauze se face în funcţie de mai multe criterii2,

şi anume:
A. În raport cu trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, cauzele care
înlătură caracterul penal al faptei sunt de trei feluri:
a) cauze care înlătură caracterul nejustificat al faptei;
b) cauze care înlătură imputabiliatea faptei;
c) cauze care înlătură prevederea faptei de către legea penală.
B. După sfera de aplicare, cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei pot fi generale şi speciale.
a) Cauzele generale sunt prevăzute în dispoziţiile din partea
generală a Codului penal.
b) Cauzele speciale pot fi reglementate prin norme generale (lipsa
dublei incriminări) ori prin norme speciale (constrângerea la darea de mită
etc.).
C. În funcţie de efectele pe care le produc, pot fi reale şi personale.
a) Cauzele reale sunt de natură obiectivă şi produc efecte asupra
tuturor participanţilor la săvârşirea faptei.
b) Cauzele personale operează numai faţă de acei făptuitori care au
săvârşit fapta fără vinovăţie.
7.2 CAUZELE JUSTIFICATIVE
1. A se vedea: A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal, op. cit., p. 52; A. Boroi, Gh.
Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 39.
2. A se vedea V.Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 334.
57
§ 1. CONCEPT
____________________________________________________________
Cauza justificativă este acea normă juridică permisivă care înlătură

caracterul de infracţiune al faptei, deşi aceasta corespunde cu norma de
incriminare.
§ 2. LEGITIMA APĂRARE
Legitima apărare este apărarea pe care o persoană o realizează

prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana sa, a
altuia, drepturile acestora sau un interes general, dacă apărarea este
proporţională cu gravitatea atacului [art. 19 alin. (2) C. pen.]1.
Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condiţiile menţionate mai
sus, acela care comite fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane
într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea,
fără drept, prin violenţă, viclenie, efracţie sau alte asemenea modalităţi
nelegale ori în timpul nopţii [art. 19 alin. (3) C. pen.].
Legitima apărare este o cauză care înlătură caraterul nejustificat al
faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile legitimei apărări.

2. Analizează prezumţia de legitimă apărare.
3. Identifică consecinţele juridice ale legitimei apărări.
§ 3. STAREA DE NECESITATE
Este starea în care se găseşte o persoană care este nevoită să

săvârşească o faptă prevăzută de legea penală pentru a salva de la un
1. C. Bulai, op. cit., p. 232; V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1972, p. 50.
____________________________________________________________
58
pericol imediat şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea
corporală sau sănătatea sa ori a altei persoane sau un bun important al
său ori al altei persoane sau un interes general, dacă urmările faptei nu
____________________________________________________________
sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat [art. 20 alin. (2) C. pen.]1.
Starea de necesitate este o cauză care înlătură caracterul
nejustificat al faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile stării de necesitate.

2. Identifică consecinţele juridice ale stării de necesitate.
§ 4. EXERCITAREA UNUI DREPT SAU ÎNDEPLINIREA UNEI OBLIGAŢII
Potrivit art. 21 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea

penală constând în exercitarea unui drept recunoscut de lege sau în
îndeplinirea unei obligaţii impuse de lege, cu respectarea condiţiilor şi
limitelor prevăzute de aceasta.
Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală
constând în îndeplinirea unei obligaţii impuse de autoritatea competentă,
în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în mod vădit ilegală.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile exercitării unui drept sau a îndeplinirii unei

obligaţii.
2. Identifică consecinţele juridice ale exercitării unui drept sau a
îndeplinirii unei obligaţii.
§ 5. CONSIMŢĂMÂNTUL PERSOANEI VĂTĂMATE
1. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed. Fundaţiei ,,Chemarea”,
Iaşi, 1999, p.271.
59

__________________________________________________
Potrivit art. 22 C. pen., este justificată fapta prevăzută de legea

penală săvârşită cu consimţământul persoanei vătămate, dacă aceasta
putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau pusă în
pericol.
Consimţământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul
infracţiunilor contra vieţii, precum şi atunci când legea exclude efectul
justificativ al acestuia.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile consimţământului persoanei vătămate.

2. Identifică consecinţele juridice ale consimţământului persoanei
vătămate.
Corecţia domestică poate fi considerată o cauză justificativă

implicită?
7.3 CAUZELE DE NEIMPUTABILITATE
§ 1. CONCEPT
Cauza de neimputabilitate este acea cauză care înlătură trăsătura

esenţială a vinovăţiei (imputabilitatea subiectivă a faptei).
§ 2. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ ŞI CONSTRÂNGEREA MORALĂ
Constrângerea fizică, denumită şi forţă majoră1, este presiunea pe

care o forţă, căreia nu i se poate rezista, o exercită asupra energiei fizice a
unei persoane, în aşa fel încât aceasta comite o faptă prevăzută de legea
1. V. Dongoroz şi colab., op. cit., vol. I, p. 374 (sau p. 336, în ed.a II-a).
60
penală (art. 24 C. pen.).
Constrângerea morală, denumită şi ameninţare2, este presiunea
____________________________________________________________
exercitată de o persoană asupra psihicului unei alte persoane prin
ameninţare cu un pericol grav pentru persoana acesteia ori a alteia, în
aşa fel încât persoana constrânsă săvârşeşte o faptă prevăzută de legea
penală (art. 25 C. pen.).
Constrângerea fizică şi constrângerea morală sunt cauze care
înlătură caracterul imputabil al faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii

morale.
2. Identifică consecinţele juridice ale constrângerii fizice şi ale
constrângerii morale.
§ 3. EXCESUL NEIMPUTABIL

Potrivit art. 26 C. pen., nu este imputabilă fapta prevăzută de legea
penală săvârșită de persoana aflată în stare de legitimă apărare, care a
depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări proporționale
cu gravitatea atacului.
Tot astfel, nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală
săvârșită de persoana aflată în stare de necesitate, care nu și-a dat
seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai grave
decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
Excesul neimputabil – în ambele modalităţi – este o cauză care
înlătură caracterul imputabil al faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile constrângerii fizice şi ale constrângerii

morale.
2. Identifică consecinţele juridice ale constrângerii fizice şi ale
constrângerii morale.
2. Idem.
61
§ 4. MINORITATEA FĂPTUITORULUI

____________________________________________________________
Privită ca o cauză care înlătură caracterul imputabil al faptei,

minoritatea făptuitorului este starea în care se găseşte făptuitorul minor
care în momentul săvârşirii unei fapte prevăzute de legea penală,nu
împlinise vârsta minimă necesară, potrivit legii, pentru ca minorul să poată
răspunde penal (art. 27 C. pen.).
Potrivit dispoziţiilor din art. 113 alin. (1) şi (2) C. pen., minorul care
nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal, iar minorul care are
vârsta între 14 şi 16 ani în momentul săvârşirii faptei, răspunde penal
numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile minorităţii făptuitorului.

2. Identifică consecinţele juridice ale minorităţii făptuitorului.
§ 5. IRESPONSABILITATEA
Iresponsabilitatea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul

imputabil al faptei.
penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu
putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le
controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Cine poate constata existenţa stării de iresponsabilitate?
62
____________________________________________________________
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile iresponsabilităţii.

2. Identifică consecinţele juridice ale iresponsabilităţii.
§ 6. INTOXICAŢIA
Intoxicaţia este starea psihofizică anormală în care se găseşte o

persoană din cauza efectelor pe care le au asupra organismului său şi
asupra facultăţilor sale mintale anumite substanţe psihoactive consumate de
acea persoană ori introduse în corpul său.
penală săvârșită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea
să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le
controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe
psihoactive.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile intoxicaţiei involuntare.

2. Identifică consecinţele juridice ale stării de intoxicaţie – voluntară
şi involuntară.
§ 7. EROAREA
Prin eroare se înţelege, în dreptul penal, reprezentarea greşită, de

către cel care săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală, a realităţii din
momentul săvârşirii faptei, reprezentare determinată de necunoaşterea sau
63
de cunoaşterea greşită a unor date ale realităţii (art. 30 C. pen.).
Eroarea făptuitorului este o cauză care înlătură caracterul imputabil
al faptei.

____________________________________________________________
§ 8. CAZUL FORTUIT
Cazul fortuit desemnează situaţia în care acţiunea sau inacţiunea

unei persoane a produs un rezultat neconceput şi neurmărit de ea, datorită
acţiunii unei forţe a cărei intervenţie nu a putut fi prevăzută (art. 31C. pen.).
Cazul fortuit este o cauză care înlătură caracterul imputabil al
faptei.
Sarcini de lucru:
1. Analizează condiţiile cazului fortuit.
2. Identifică efectele juridice ale cazului fortuit.
TEST DE AUTOEVALUARE
Încercuiţi litera corespunzătoare răspunsului corect.
Fapta inculpatului care, fiind imobilizat la pat din cauza invalidităţii,

pentru a se apăra de ataculCauzele
fratelui său,
care constând în lovituripenal
cu pumnul,
înlătură caracterul al faptei
l-a lovit pe acesta cu cuţitul, provocându-i moartea:
A. Este săvârşită în condiţiile excesului neimputabil;
B. Este săvârşită în condiţiile excesului scuzabil;
C. Este săvârşită în condiţiile stării de necesitate;
D. Beneficiază de circumstanţa atenuantă a provocării.
(Răspuns corect: A)
LUCRARE DE VERIFICARE
64
Elaborează un eseu de cinci pagini având următorul titlu: ,,Eroarea”.

____________________________________________________________
1. Codul penal.
Bucureşti, 1997.
7. Gheorghe IVAN; Mari-Claudia IVAN  articole publicate în revista
,,Pro Lege” nr. 2/2016  2-3/2019 [publicație a Ministerului Public
(disponibilă și pe site-urile: http://revistaprolege.ro/;
https://www.ceeol.com/search/journal-detail?id=1496)].
____________________________________________________________
65
Bibliografie generală
____________________________________________________________
I. Tratate, cursuri, monografii

1. G. Antoniu, Vinovăţia penală, ediţia a doua, Ed. Academiei,
Bucureşti, 2002.
2. G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii Tempus, Bucureşti, 1995.
3. G. Antoniu, C. Bulai, Gh. Chivulescu, Dicţionar juridic penal, Ed.
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.
4. G. Antoniu, V. Brutaru, Revista de drept penal. Studii şi practică
judiciară (1994-2007), ediţia a 2-a, revăzută, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2008.
penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, 2014.
6. A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. C.H.Beck, Bucureşti,
2006.
7. A. Boroi, Drept penal şi drept procesual penal. Curs selectiv
pentru examenul de licenţă, Ed. C.H.Beck, Bucureşti, 2006.
8. A. Boroi, Gh. Nistoreanu, Drept penal şi drept procesual penal.
Curs selectiv pentru licenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
9. A. Boroi, M. Gorunescu, M. Popescu, Dicţionar de drept penal,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004.
10. M. Basarab, Drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1992.
Bucureşti, 1997.
13. C. Bulai, A. Filipaş, C. Mitrache, Instituţii de drept penal. Curs
selectiv pentru examenul de licenţă, ediţia a III-a revizuită şi adăugită, Ed.
Trei, Bucureşti, 2006.
14. F. Desportes, F. Le Gunehec, Le nouveau droit penal, Tome I,
Ed. Economica, Paris, 1998.
15. V. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Molnar, Gh. Nistoreanu, A. Boroi, V.
Lazăr, Drept penal. Partea generală, Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1997.
16. V. Dongoroz, Drept penal (Reeditarea ediţiei din 1939), Tratat,
Ed. Societăţii Tempus & Asociaţia Română de Ştiinţe Penale, Bucureşti,
2002.
17.V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai,
R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea generală,
vol. I, Ed. Academiei, Bucureşti,1969.
18.V. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai,
R. Stănoiu, V. Roşca, Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Partea
66
____________________________________________________________
specială, vol. III, Ed. Academiei, Bucureşti, 1971.
19. A. Feurbach, Lehrbuch, 1803.
20. Gr. Geamănu, Dreptul internaţional penal şi infracţiunile
internaţionale, Ed. Academiei, Bucureşti, 1977.
21. N. Giurgiu, Drept penal general: doctrină, legislaţie,
jurisprudenţă, Ed. CDRMO, Iaşi, 2005.
22. V. Ionescu, Legitima apărare şi starea de necesitate, Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
23. Gh. Ivan, M.-C. Ivan, Drept penal. Partea generală conform
noului Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, 2015, 2017, 2019.
24. Gh. Ivan, Drept penal. Partea generală, Ed.C.H.Beck, Bucureşti,
2008.
25. Gh. Ivan, Individualizarea pedepsei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2007.
26. C. Lambois, Droit pénal géneral, Hachete, Paris, 1994.
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, 2014.
30. Gh. Nistoreanu, A. Boroi, Drept penal. Partea generală, Ed. All
Beck, Bucureşti, 2002.
31. I. Oancea, Tratat de drept penal. Partea generală, Ed. All,
Bucureşti, 1994.
32. I. Pascu, V. Drăghici, Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2004.
33. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul
penal român, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1922.
34. Const. G. Rătescu, I. Ionescu-Dolj, I. Gr. Perieţeanu, V.
Dongoroz, H. Asnavorian, T. Pop, M.I. Papadopolu, N. Pavelescu, Codul
penal Carol al II-lea adnotat, Partea generală, vol. I, Ed. Librăriei Socec &
Co., Bucureşti, 1937.
35. G. Stefani, C. Levasseur, B. Bouloc, Droit penal general, 16e
édition, Édition DALLOZ, Paris, 1997.
36. F. Streteanu, Drept penal. Partea generală, Ed. Rosetti,
Bucureşti, 2003.
37. T. Vasiliu, G. Antoniu, Şt. Daneş, Gh. Dărîngă, D. Lucinescu, V.
Papadopol, D. Pavel, D. Popescu, V. Rămureanu, Codul penal, comentat şi
adnotat, Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
38. A. Vlăsceanu, Eroarea asupra normei juridice, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2006.
67
____________________________________________________________
39. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal. Partea generală, Ed.
Fundaţiei ,,Chemarea”, Iaşi, 1999.
40. M. Zolyneak, M.I. Michinici, Drept penal, vol. I, Ed. Fundaţiei
,,Chemarea”, Iaşi, 1993.
II. Studii şi articole în literatura de specialitate

1. G. Antoniu, Reflecţii asupra interpretării legii penale din
perspectivă europeană (I), în ,,Revista de drept penal” nr. 2/2006.
2. G. Antoniu, Reflecţii asupra conceptului de infracţiune, în revista
,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 2/1980.
3. G. Antoniu, Participaţia penală. Studiu de drept comparat, în
,,Revista de drept penal” nr. 3/2000.
4. G. Antoniu, Consideraţii asupra unor soluţii din practica judiciară,
în revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 1/1972.
5. G. Antoniu, Unitatea de infracţiune. Contribuţii, în ,,Revista de
drept penal” nr. 3/1999.
6. G. Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, în ,,Revista
de drept penal” nr. 4/1999.
7. G. Antoniu, Partea generală a Codului penal într-o viziune
europeană, în ,,Revista de drept penal” nr. 1/2004.
8. V. Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal, în revista ,,Studii
şi Cercetări Juridice” nr. 1/1969.
9. A. Filipaş, Despre convertirea faptului putativ în tentativă în
materia infracţiunii de omor, în ,,Revista de drept penal” nr. 2/1994.
10. I. Fodor, Infracţiunea continuată, formă a unităţii infracţionale, în
revista ,,Studii şi Cercetări Juridice” nr. 3/1964.
11.M.S. Godea, Infracţiunea continuată, în ,,Revista de drept penal”
nr. 4/2003.
12. Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile bilaterale, în ,,Revista de
13. Gh. Ivan, Criteriul distincţiei între actele de coautorat şi cele de
complicitate, în ,,Dreptul” nr. 12/1999.
14. Gh. Ivan, Complicitatea la infracţiunile continuate, în ,,Dreptul”
nr. 8/1995.
15. Gh. Ivan, Cauzele modificatoare de pedeapsă, în ,,Revista de
16. L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, în ,,Revista
de drept penal” nr. 2/2004.
17. Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei mari postexecutorii, în
,,Dreptul” nr. 9/1994.
18. Gh. Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea
68
____________________________________________________________
recidivei mici, în ,,Dreptul” nr. 8/1994.
19. M.I.Michinici, Unele observaţii privind praeterintenţia, în
,,Revista de drept penal” nr.1/1996.
20. C. Niculeanu, Sinteză de practică judiciară a Curţii de Apel
Craiova în materie penală pe trimestrul I, 2001, în ,,Dreptul” nr. 9/2001.
21. V. Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea
continuată şi formele de participaţie, în revista ,,Justiţia Nouă” nr. 5/1964.
22. G. Paraschiv, Unitatea naturală de infracţiune. Reflecţii, în
,,Revista de drept penal” nr. 4/2000.
23. I. Pascu, Legitima apărare în noua reglementare, în ,,Revista de
24. V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea legii penale în timp,
în ,,Revista de drept penal” nr. 1/1997.
25. S.A. Rednic, Sinteză teoretică şi practică asupra elementului
material al infracţiunii continuate, în ,,Dreptul” nr. 4/2002.
26. E. Tonislav, Recidiva internaţională în materie de droguri, în
,,Dreptul” nr. 4/2004.
27. O.S. Hăineală, Contopirea de pedeapsă, deducerea arestului
efectuat pentru o faptă nesancţionată, în ,,Dreptul” nr. 3/2004.
III. Jurisprudenţă
1. G. Antoniu (coord.), C. Bulai (coord.), Practica judiciară penală,
vol. I, Partea generală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1988.
2. Culegeri de decizii ale fostului Tribunal Suprem.
3. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Buletinul Jurisprudenţei,
Culegere de decizii, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
4. Tribunalul Bucureşti, Culegere de practică judiciară penală pe
anul 1990, cu note V.Papadopol, Casa de editură şi Presă ,,Şansa” S.R.L,
Bucureşti, 1992.
5. G. Ionescu, I. Ionescu, Probleme de drept din jurisprudenţa Curţii
Supreme de Justiţie în materie penală, 1990-2000, Ed. Juris Argessis,
Curtea de Argeş, 2002.
6. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
7. V. Papadopol, M. Popovici, Repertoriu alfabetic de practică
8. V. Papadopol, St. Daneş, Repertoriu alfabetic de practică
69
IV. Reviste
1. Revista română de drept.
2. Dreptul.
3. Studii şi Cercetări Juridice.
4. Justiţia Nouă.
5. Revista de drept penal.
V. Site-uri inernet
http://www.scj.ro
http://www.mpublic.ro
VI. Baze de date

Baza de date Indaco
Baza de date Legis Studio
____________________________________________________________
70

DP - PG I.conf - NCP.curs - Univ

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DP - PG I.conf - NCP.curs - Univ

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAŢI

Facultatea de Ştiinţe Juridice, Sociale şi Politice

Prof. univ. dr. Gheorghe IVAN

Listă de abrevieri ...................................................................................3

Unitatea de învăţare nr. 1

Unitatea de învăţare nr. 2

Unitatea de învăţare nr. 3

Unitatea de învăţare nr. 4

Unitatea de învăţare nr. 5

Unitatea de învăţare nr. 6

Unitatea de învăţare nr. 7

Unitatea de învăţare nr. 1

Principalele obiective ale unităţii de învăţare nr. 1 sunt:

1.1 DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A DREPTULUI

§ 1. GENERALITĂŢI PRIVIND DREPTUL PENAL

1.1.1 Dreptul penal ca ramură a dreptului şi dreptul penal ca ştiinţă

Termenul “drept penal” este folosit pentru a denumi atât dreptul

1.1.2 Definiţia dreptului penal ca ramură a dreptului

1.1.3 Relaţiile de apărare socială ca obiect al dreptului penal

§ 2. NECESITATEA DREPTULUI PENAL

În general se invocă, pentru a demonstra necesitatea dreptului

§ 3. CARACTERELE DREPTULUI PENAL

1.1.5 Caracterul autonom

1.1.6 Caracterul de drept public

1.1.7 Caracterul unitar al dreptului penal

§ 4. SCOPUL ŞI SARCINILE DREPTULUI PENAL

1.1.8 Scopul dreptului penal

1.1.9 Funcţiile dreptului penal

§ 5. LOCUL DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL DREPTULUI

1.1.10 Autonomia dreptului penal în cadrul sistemului de drept şi

1.1.11 Dreptul penal şi dreptul procesual penal

1.1.12 Dreptul penal şi dreptul execuţional penal

1.1.13 Legăturile cu alte ramuri ale dreptului

1. 2 GENERALITĂŢI PRIVIND ŞTIINŢA DREPTULUI PENAL

§ 1. DREPTUL PENAL CA RAMURĂ A ŞTIINŢELOR JURIDICE

1.2.1 Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal

Spre deosebire de dreptul penal, care este o ramură a dreptului,

1.2.2 Sistematizări în ştiinţa dreptului penal

§ 2. LOCUL ŞTIINŢEI DREPTULUI PENAL ÎN SISTEMUL ŞTIINŢELOR

1.2.3 Ştiinţa dreptului penal ca ramură a ştiinţelor juridice

1. 3 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PENAL

1.3.1 Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

1.3.2 Principiul legalităţii

1.3.3 Egalitatea în faţa legii penale

1.3.4 Umanismul dreptului penal

1.3.5 Prevenirea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală

Potrivit acestui principiu, întreaga reglementare juridico-penală

1.3.6 Infracţiunea ca singur temei al răspunderii penale

1.3.7 Personalitatea răspunderii penale şi a pedepsei

1.3.8 Individualizarea sancţiunilor de drept penal

1.4 RAPORTUL JURIDIC PENAL

§ 1. RAPORTURILE JURIDICE PENALE, MIJLOC DE REALIZARE A

1.4.1 Noţiunea raportului juridic de drept penal

Raporturile juridice penale pot fi definite ca relaţii de

1.4.2 Raporturile juridice penale şi realizarea ordinii de drept penal

1. Identifică particularităţile raporturile juridice penale (de conformare

1.5 IZVOARELE DREPTULUI PENAL

1.5.1 Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal

1.5.2 Principalele izvoare ale dreptului penal

Dreptul Uniunii Europene constituie izvor de drept penal naţional?

Încercuieşte litera corespunzătoare răspunsului corect:

1. Legea penală generală şi principalul izvor de drept penal poate fi

2. Raportul juridic penal de conflict are ca obiect: