Eminescu

ngâie dulce, alină uşor

a pe toţi muritorii!
durere şi lacrimi, amor
află în sânu-i de dor
um de boare pier norii.

călătorul, prin munţi rătăcind,

ra pădurii cei dese,
lumină ce-o vede lucind
purtat ca de vânt
tea pădurii de iese:

peranţa - c-un licur uşor,

-i lumină pălindă -
c-o dată tremândul picior,
e sarcini, de uită de nori,
o vede s-avântă.

în carcere plânge amar

mă cerul şi soartea.
a-i durere îi pune hotar,
să-i apară în negru talar
ar?nimfă - moartea.

ce strânge pruncuţu-i la sân,

de lacrime plină,
cum geniile morţii se-nclin
ea-i copilă cu spasmuri şi chin,
a durerea i-alină.

e surâsu-i de graţie plin

ericolul mare,
ă mai dulce la sânu-i de crin
umbreşte cu păr ebenin,
u-i îl strânge mai tare.

narii, pe mare umblând,

alazuri, furtune,
orcanul gheţos şi urlând,
a îi face de uită de vânt,
la timpuri mai bune.

oşii murind nu desper,

a-a lor frunte-nsenină,
a cea dulce de plată în cer,
e uită de-a morţii dureri,
e-n pace le-nchină.
 ngâie dulce, alină uşor
a pe toţi muritorii!
durere şi lacrimi, amor
află în sânu-i de dor
um de boare pier norii.