Sunteți pe pagina 1din 6

REFERAT

ELEMENETE DE DREPT PENAL

ELEV CALIN NICOLETA IONELA


AN II,ADMINISTRATIE PUBLICA

VINOVATIA
Articolul 17 din Codul Penal defineste infractiunea ca fiind fapta care
prezinta pericol social, savarsita cu vinovatie, si prevezuta de legea
penala .
Astfel in notiunea de infractiune se retine ceea ce este esential pt
fapta: pericolul social, vinovatia si prevederea in lege.
Vinovatia reflecta aspectul subiectiv al infractiunii si cuprinde
atitudinea psihica a faptuitorului fata de fapta savarsita si de urmarile
acesteia.
Vinovatia este rezultatul interactiunii a doi factori : constiinta si
vointa.
Vinovatia presupune o atitudine constienta in sensul ca
faptuitorul isi da seama, are reprezentarea actiunilor sau inactiunilor
sale, al rezultatului acestora , care este periculos si savarseste cu vointa
aceste actiuni sau inactiuni.
Altfel spus, vinovatia nu poate exista la savarsirea unei fapte daca
faptuitorul nu a voit acea fapta ( fiind constrans ) ori nu a putut avea
reprezentarea rezultatului din cause neimputabile lui.
In legislatia penala se face distinctie intre 2 forme principale de
vinovatie : intentia (dolul) si culpa (greseala) , la care se adauga ,
pentru unele infractiuni o forma mixta denumita intentie depasita sau
praeter intentia .
1. INTENTIA SI MODALITATILE SALE
Potrivit dispozitiilor art.19/pct.1 Cod Penal fapta este savarsita
cu intentie cand faptuitorul :
- prevede rezultatul faptei sale, urmarind producerea lui prin
savarsirea acelei fapte;
- prevede rezultatul faptei sale si , desi nu-l urmareste , accepta
posibilitatea producerii lui.

In functie de atitudinea faptuitorului fata de producerea


rezultatului socialmente periculos, intentia se prezinta sub 2 modalitati
desemnate de legea penala :
a.) Intentia directa, cand subiectul urmareste producerea
rezultatului;
b.) Intentia indirecta, cand subiectul accepta posibilitatea
producerii lui.
In doctrina penala sunt cunoscute si alte modalitati ale intentiei, a
caror cunoastere poate servi la stabilirea in concret a gradului de
vinovatie si, in consecinta a periculozitatii infractorului.
Astfel, se face distinctie intre urmatoarele modalitati ale intentiei:
intentie simpla si intentie calificata, intentie initiala si intentie
supravenita, intentie spontane si intentie premeditata, intentie
unica si intentie complexa.
Toate aceste modalitati ale intentiei sunt avute in vedere la
individualizarea judiciara a pedepsei, caci evidentiaza grade deosebite
de vinovatie cu rasfrangere asupra periculozitatii sociale a faptuitorului.
2.CULPA SI MODALITATILE ACESTEIA
Potrivit art.19/pct.2 Cod Penal, o fapta este considerate ca fiind
comisa din culpa atunci cand infractorul prevede rezultatul faptei
sale, dar nu-l accepta, socotind fara temei ca el nu se va produce
sau nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l
prevada.
Culpa este cunoscuta in legislatie sub doua modalitati :
- culpa cu prevedere sau usurinta;
- culpa simpla (neglijenta)
Culpa cu prevedere se caracterizeaza prin aceea ca faptuitorul
prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu-l urmareste, nu-l
accepta si considera fara temei ca acesta nu se va produce.
Culpa cu prevedere mai este denumita in doctrina penala culpa
cu previziune sau usurinta.
Pentru a decide ca o fapta a fost comisa din culpa cu
prevedere, va trebui sa se constate ca sunt intrunite cumulative
urmatoarele conditii :

- faptuitorul a prevazut posibilitatea survenirii unui rezultat


periculos ca urmare a activitatii desfasurate, rezultat pe care
nu l-a urmarit si nici acceptat;
- faptuitorul sa fi socotit fara temei ca rezultatul nu se va
produce.
Prin prisma primei conditii - prevederea rezultatului - aceasta
modalitate se aseamana cu intentia, mai ales cu intentia indirecta,
cu deosebirea ca, in cazul intentiei indirecte gradul de posibilitate
este mai mare decat in varianta usurintei, intrucat fasptuitorul nu
ia nicio masura si nu se sprijina pe nicio imprejurare care sa
constituie un obstacol in producerea rezultatului, in timp ce in
cazul culpei cu prevedere, faptuitorul se bazeaza pe un minim
de date ce exista in mod real, de natura sa previna aparitia
urmarii.
In ce priveste a doua conditie a culpei cu prevedere si anume
speranta faptuitorului ca rezultatul nu se va produce, trebuie sa se
constate ca faptuitorul, in preintimpinarea rezultatului s-a bazat pe
anumite temeiuri sau imprejurari in care isi desfasoara activitatea
si care, in conceptia sa, ar trebui sa impiedice producerea
rezultatului.
Exemplul clasic pentru ilustrarea culpei cu previziune este
fapta conducatorului auto care nu reduce viteza la limita evitarii
oricarui pericol, la trecerea pe linga grupuri de persoane,
prevazand posiblitatea unui accident, rezultat pe care nu-l accepta
si considera neintemeiat ca acesta nu se poate produce, dar
rezultatul se produce totusi.
Culpa simpla ( neglijenta) exista atunci cand faptuitorul nu a
prevazut rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Ceea ce caracterizeaza culpa simpla este neprevederea de catre
faptuitor a rezultatului socialmente periculos al faptei sale, in
conditiile in care el avea datoria de a proceda cu toata atentia si
diligenta pentru a prevedea acest rezultat.
Pentru stabilirea vinovatiei in forma culpei simple, trebuie sa se
constate existenta cumulative a urmatoarelor conditii :

- faptuitorul sa nu fi prevazut rezultatul actiunii sau inactiunii


sale;
- faptuitorul sa fi avut obligatia si posibilitatea de prevedere.
Asta inseamna ca, constatarea culpei simple
presupune
verificarea ca faptuitorul nu a prevazut consecintele pe care le va
produce actiunea sa, si in al doilea rand, sa se stabileasca daca
persoana a avut obligatia si posibilitatea concreta de a-si
reprezenta asemenea consecinte.
In ceea ce priveste a doua conditie, este necesar sa se
probeze ca persoana avea obligatia si posibilitatea de a prevedea
rezultatul faptei sale.
Obligatia de a prevedea rezultatul faptei are un caracter
general si obiectiv, in timp ce posibilitatea de prevedere, ca fiind
al doilea element definitoriu al culpei simple, constituie un
criteriu subiectiv in determinarea culpei.
In teoria dreptului penal mai sunt cunoscute si alte
modalitati ale culpei ce pot duce la o mai corecta caracterizare a
vinovatiei si la individualizarea pedepsei.
Astfel, in raport cu cauza ce a determinat atitudinea culpabila,
se face distinctie intre: imprudenta sau nesocotinta si nebagare de
seama, neglijenta, nepricepere.

3.

PRAETERINTENTIA

(intentia

depasita)

Aceasta reprezinta o forma mixta de vinovatie care reuneste in


latura subiectiva a aceleiasi infractiuni intentia si culpa si care se
realizeaza atunci cand faptuitorul, prin savarsirea faptei, prevede,
urmareste sau accepta producerea unui anumit rezultat socialmente
periculos, dar in realitate, se produce un rezultat mai grav sau un
rezultat in plus pe care faptuitorul l-a prevazut, dar nu l-a
acceptat, socotind fara temei ca nu se va produce.
Ceea ce caracterizeaza activitatea infractionala in cazul
intentiei depasite este imprejurarea ca, urmarind producerea unui

anumit rezultat, faptuitorul savarseste o fapta ce constituie


elemental material al unei infractiuni, dar produce un rezultat mai
grav.
In codul penal, infractiunile praeterintentionate apar, in
principiu, ca forme agravate ale unei infractiuni tip.
Astfel, intotdeauna se gaseste in continutul infractiunii savarsite
cu intentie depasita, pe de o parte, forma tip a aceleiasi
infractiuni (primum delictum) care este incriminat numai daca se
savirseste cu intentie, iar, pe de alta parte, un rezultat mai grav
decat cel cerut de norma in cazul formei tip si care
caracterizeaza infractiunea ca fiind mai grava sau o varianta
agravanta a aceleiasi infractiuni (majus delictum) insa faptuitorului
fata de acest rezultat mai grav este specifica culpei.