Cea dintai teorie cauzala elaborata in doctrina penala a fost teoria echivalentei

conditiilor, care continua sa domine si in prezent gandirea juridica, insa trebuie

sa precizam ca aparitia ei a provocat serioase reactii, nenumaratele teorii
cauzale aparute ulterior – teoria cauzei adecvate, teoria cauzei proxime, teoria
cauzei eficiente, teoria relevantei etc. – exprimand, in fond, un anumit
dezacord, fata de aceasta teorie si indeosebi, fata de excesele la care ea poate
conduce.

a.Teoria echivalentei conditiilor

Denumita initial teoria conditiei sine qua non, sau, pur si simplu, teoria
conditionala, aceasta teorie a fost enuntata pentru prima data in domeniul
dreptului de proceduristul austriac Juliu Glaser, in anul 1858 si a fost
dezvoltata de criminalistul german Maximilian von Buri (membru al Curtii de
Casatie) in special in lucrarea sa Despre cauzalitate si
responsabilitate( Leipzig,1873).
Conform acestei teorii, conduita umana este cauza unui rezultat atunci
cand ea nu poate fi omisa mental fara ca rezultatul sa dispara (sublata
causa, tollitur effectus), acest procedeu de determinare a raportului de
cauzalitate fiind cunoscut sub denumirea de„procedeul eliminarii mentale„ sau
( „ formula conditio sine qua non”).

Conform teoriei echivalenţei condiţiilor, în cazul în care nu se poate determina cu

precizie faptul cauzal, raţionamentul este simplu: toate faptele şi împrejurările care au fost
indispensabile pentru producerea prejudiciului trebuie reţinute ca fiind cauze ale acestuia,
cu valoare cauzală egală, adică sunt echivalente.

Pe cale de consecinţă, fiecare fapt care precede rezultatul prejudiciabil

şi în lipsa căruia acesta, ipotetic, nu s-ar fi produs, este considerat
cauzal, alături şi deopotrivă cu celelalte fapte şi împrejurări; aşadar, pentru ca
un fapt să fie cauzal este suficient să fi fost una din condiţiile „sine qua non”
adică necesare producerii prejudiciului.

Pentru a fi considerata cauzala, actiunea trebuie, asadar, sa

reprezinte o conditie sine qua non,indispensabila a rezultatului chiar
daca se dovedeste a nu fi fost singura, ci doar una dintre conditiile
indispensabile producerii acestuia.

Daca mai multe actiuni se afla printre conditiile rezultatului, atunci ele
sunt toate cauzale”, nefiind posibila vreo distinctie in raport de
contributia concreta a fiecareia la producerea efectului. Sub acest aspect
, toate conditiile necesare producerii unui rezultat sunt echivalente, au valoare
cauzala egala (de unde a decurs si o alta denumire a acestei teorii, si
anume, teoria echivalentei conditiilor). In doctrina italiana, teoria
echivalentei mai este desemnta si prin notiunea de „cauzalitate naturala”[3],
deoarece in conceptia la care ne referim cauza este definita in termeni „ logico-
naturalistici”: cauza unui rezultat este „ suma conditiilor indispensabile pentru
producerea efectului” ( caracterizare care ii apartine lui J.St. Mill ).
In cadrul teoriei echivalentei, nu intereseaza masura si natura contributiei
fiecarei conditii la producerea rezultatului ; tocmai aceasta ambitie, de a
cuprinde in sfera notiunii de cauza toate conduitele umane consideratesine qua
non pentru rezultat i-au atras reprosurile doctrinei care a sesizatca, prin faptul
ca echivaleaza conduite umane diferite , negand specificul si importanta
fiecareia dintre ele la producerea rezultatului, aceasta teorie se
dovedeste a fi profund vulnerabila si, intr-o anumita masura in
contradictie cu realitatea.
Cauza rezultatului fiind oricare dintre conditiile care au precedat efectul si fara
de care acesta nu s-ar fi produs, implicit se admite ca alaturi de actiunea
umana ar putea constitui cauza a rezultatului si alti factori contributivi,
indispensabili pentru producerea rezultatului. De pilda o actiune de vatamare
corporala se considera cauzala chiar si atunci cand rezultatul a survenit
datorita unei constitutii fizice sau psihice anormale a victimei ( cum ar fi
orbirea acesteia in urma unei loviri inofensive, deoarece victima suferea de o
boala de ochi ori moartea hemofilului datorita unei raniri usoare, desi fara
aceasta predispozitie a victimei, actiunea ar fi ramas fara urmari, etc. )
Tot astfel, legatura cauzala nu ar fi inlaturata nici atunci cand printre
factorii contributivi ai rezultatului s-ar afla atitudinea neglijenta a
victimei (de ex. lipsa de igiena) sau refuzul acesteia de a se supune
unei operatii salvatoare.
Legatura de cauzalitate nu dispare nici daca actiunii inculpatului i s-ar
asocia interventia unui tert, care ar actiona din culpa sau chiar cu
intentie ( de ex. cel care era obligat sa descarce si sa incuie arma este
responsabil de decesul victimei, chiar daca nemijlocit acest rezultat s-a produs
ca urmare a interventiei unui copil, care a impuscat involuntar , victima, cu
arma lasata fara supravrghere ). Tertul nu ar fi decat o alta cauza” , care ,
impreuna cu actiunea ori omisiunea inculpatului , a contribuit la producerea
rezultatului.
Actiunea factorilor multipli indispensabili reprezinta cauza
rezultatului numai in masura in care nu se,”intrerupe” legatura dintre
acestia si rezultat .
Sub acest aspect , in doctrina dominanta, considera ca, legatura de
cauzalitate se intrerupe numai atunci cand o serie cauzala absolut
autonoma, intervenita ulterior conduitei agentului, inlatura complet
efectul acesteia si produce, intr-un mod cu totul independent ,
rezultatul de care depinde existenta infractiunii ( de ex. victima unei otraviri
moare, deoarece a fost lovita de trasnet, sau datorita unui atac de apoplexie
ori datorita unei vatamari mortale cu o arma de foc, etc., mai inainte ca otrava
sa-si faca efectul). Nu intereseaza daca seria cauzala autonoma, cu rol
intrerupator , ar fi preexistenta, concomitenta sau subsecventa conduitei
agentului ( de ex. : victima unei raniri grave moare exclusiv datorita unui
cancer sau datorita unei precedente otraviri).
Teoria echivalentei conditiilor si-a castigat repede autoritatea prin
simplitatea ei , constituind modul cel mai frecvent folosit in practica judiciara
de identificare a raportului de cauzalitate. Acest mod de a rationa s-a dovedit
foare lesnicios, deoarece nu presupune o analiza a fiecarei contributii cauzale
in raport cu specificul actiunii sale asupra rezultatului, fiind suficient caracterul
indispensabil al acesteia la producerea efectului.
CAZ PRACTIC De pildă, proprietarul unui automobil l-a lăsat într-un loc public, uitând
să-l închidă cu cheia; între timp, automobilul este furat şi autorul furtului săvârşeşte din
culpa sa un accident rănind grav o persoană; neglijenţa proprietarului poate fi considerată
o condiţie „sine qua non” a prejudiciului cauzat? Deşi este doar o condiţie prilej a
rezultatului păgubitor, conform teoriei echivalenţei condiţiilor necesare răspunsul ar trebui
să fie afirmativ. In acest fel, condiţia-prilej este ridicată la rangul de cauză a prejudiciului,
ceea ce din punct de vedere juridic este discutabil.

b.Teoria cauzei adecvate

Pentru a înlătura neajunsurile primului sistem, în această teorie, în diferite variante, se

încearcă să se facă o selectare între antecedentele prejudiciului.

Astfel, dintre condiţiile necesare sau sine qua non, sunt considerate cauze numai acele fapte
sau împrejurări anterioare care în mod normal, obişnuit, potrivit experienţei umane au
capacitatea obiectivă de a produce un rezultat de genul celui care s-a produs.

Intemeietorul acestei teorii nu a fost un jurist , ci un medic –

profesorul de fiziologie din Freiburg, Johannes von Kries.

Kries a pornit de la premisa ca s-ar putea folosi in domeniul dreptului

conceptele de posibilitate si circumstanta favorizanta, care au aparut mai intai
cu privire la jocurile de noroc ( teoria probabilitatilor ), considerand ca pe
baza acestor concepte, ar fi posibila delimitarea cauzei (ca posibilitate,
ca predictie) de simplele conditii (circumstante favorizante).
In esenta, Kreis face distinctie intre „judecatile de probabilitate” –
care ar conduce la stabilirea vinovatiei – si „ judecatile de posibilitate” care
ar permite identificarea cauzei din numeroasele circumstante favorizante
( conditii sine qua non ale rezultatului), pe baza aptitudinii obiective de a
produce rezultatul.
Probabilitatea , sustine Kries, presupune expectanța umană, în temeiul
cunostintelor si a experientei sale a unui eveniment, ca mai mult sau mai putin
sigur. Gradul de probabilitate difera de la un individ la altul, in functie de
felul si masura cunoasterii pe care o poseda: unuia un anume eveniment i se
poate parea foarte probabil, in timp ce altuia acelasi eveniment i se poate
parea extrem de improbabil .Pe langa aceasta , judecata de probabilitate
poate sa fie falsa, atat ca urmare a unei erori de rationament , cat si ca
urmare a unei erori de fapt. Prin urmare – conchide Kries - , probabilitatea
reflecta doar gradul cunoasterii ontologice a agentului, cunoastere dedusa din
propria experienta de viata si, intru-cat aceasta cunoastere difera de la individ
la individ – este deci un concept subiectiv , personal – ea nu ar putea servi
decat la stabilirea vinovatiei, respectiv a faptului daca in raport cu aceasta
cunoastere, agentul putea sa prevada, in conditiile unei atentii
corespunzatoare , posibilitatea aparitiei rezultatului.
Conceptului „subiectiv” de probabilitate , Kries ii opune conceptul de
posibilitate, singurul concept care , in opinia sa , ar avea fundament
obiectiv, intrucat presupune atat cunoasterea completa a legilor naturale care
guverneaza succesiuea evenimentelor examinate, cat si o cunoastere precisa a
conditiilor concrete , care pot favoriza sau impiedica aparitia rezultatului.
Posibilitatea are deci dubla intemeiere : nomologica – caci se bazeaza pe
intreaga cunoastere a omenirii asupra legilor naturale – si ontologica – intrucat
se bazeaza pe o cunoastere completa , foarte exacta, a starii de fapt.
Ca atare, pentru a formula o „ judecata de posibiltate” si a decide daca agentul
urmeaza sau nu sa fie facut raspunzator de aparitia rezultatului, judecatorul
trebuie sa porneasca, sustine Kries, numai de la imprejurarile cunoscute
de agent in momentul actiunii si sa decida daca – in raport cu stadiul
cunoasterii nomologice (stiintifice) – actiunea era sau nu obiectiv apta
sa mareasca posibilitatea preducerii rezultatului.
Dupa cum arata Kries, acest procedeu poate conduce insa la concluzii
diferite, in functie de gradul de generalizare a rezultatului si a conditiilor.
Daca se considera, de exemplu, rezultatul „moarte” atat de general incat
deosebim intre moarte si nonmoarte, fara a tine seama de felul decesului,
atunci ranirea unui om apare intotdeauna ca o circumstanta favorizanta
generala a acestui rezultat, caci o ranire sporeste posibilitatea instalarii mortii ;
iar in acest caz, ar trebui, de pilda, sa atribuim autorului ranirii decesul
victimei, chiar si atunci cand acesta moare intr-un accident survenit in timpul
transportarii la spital. Pentru a evita asemenea solutii, trebuie deci ca judecata
de posibilitate sa fie limitata asupra acelor circumstante care favorizeaza
aparitia rezultatului tipic, descris in norma de incriminare (moarte, vatamare
corporala, paguba, etc.).
In felul acesta, concluziile judecatii de posibilitate vor fi cu atat mai
satisfacatoare, cu cat mai putin sunt generalizate conditiile actiunii,
respectiv cu cat ele sunt precizate mai complet, ceea ce presupune o
stabilire cat mai exacta a situatiei de fapt existente la momentul
actiunii.
Asadar, in opinia lui Kries, evaluarea aptitudinii obiective a unei
actiuni de a produce rezultatul tipic implica „o generalizare a cazului
concret in toate privintele”, aptitudinea cauzala a actiunii – in contextul
cunoscut de agent- urmand a fi evaluata dupa criteriul celei mai bune
stiinte si experiente a momentului si nu dupa acela al stiintei
personale a agentului ( aceasta din urma servind doar la stabilirea
vinovatiei).
Sub acest aspect, pe nedrept s-a reprosat teoriei lui Kries faptul ca ar
identifica conceptul de cauza cu acela de vinovatie, caci, in conceptia lui
Kries, cele doua concepte au o aceeasi premisa numai raportate la cunoasterea
ontologica – in ambele cazuri se porneste de la cunoasterea pe care o poseda
agentul -,dar nu si in ceea ce priveste cunoasterea nomologica (a legilor
cauzale) in legatura cu care , Kries face distinctie intre cunoasterea pe care o
poseda agentul si care intereseaza stabilirea vinovatiei ( ea sta la baza
„judecatii de probabilitate”) si cunoasterea nomologica generala, a intregii
umanitati (care sta la baza „judecatii de posibilitate”)
Desi teoria cauzarii adecvate a cunoscut numeroase variante, datorate unor
autori precum von Bar, Heß, Ad. Merkel, Thon, M.L.Müller, Engisch, Hippel,
Randbruch, etc., o atentie aparte a fost acordata de doctrina, teoriei lui
Rümelin, privind delimitarea cauzei adecvate pe baza criteriului prognozei
obiective ulterioare ( post factum)
Chiar in lucrarea sa de debut, Rümelin sesizeaza faptul ca, din teoria lui Kries
se desprind doua posibilitati principale de delimitare a conditiilor in vederea
formularii „judecatii de posibilitate” : fie se iau in consideratie numai acele
conditii care erau sau puteau fi cunoscute de agent ( punctul de vedere
subiectiv al lui Kries ), fie se iau in consideratie toate conditiile existente in
momentul actiunii, indiferent daca au fost sau nu cunoscute de acesta. In
raport cu aceste doua perspective care se deschid din teoria lui Kries, Rümelin
isi propune sa o dezvolte pe cea de a doua, perspectiva care determina insa si
o schimbare de pozitie, deoarece judecatorul nu mai trebuie sa se mai
transpuna (mintal) in momentul actiunii – pentru a lua in consideratie doar
conditiile cunoscute sau posibil de cunoscut ex ante -, ci trebuie sa aprecieze
posibilitatea aparitiei rezultatului in raport cu toate conditiile existente in
momentul actiunii, tinand seama , asadar, si de acele conditii care au fost
descoperite doar ex post.
In opinia lui Rümelin, agentul trebuie facut raspunzator de rezultatul
survenit chiar si atunci cand, de exemplu, victima ranirii moare in
incendiul spitalului, in care era ingrijt cu mari posibilitati de vindecare
ori atunci cand aceasta moare datorita propriei constitutii fizice
anormale, „ caci el putea sa fie constient ca a deschis o arie de pericole
careia ii apartine si rezultatul survenit”. Chiar daca posibilitatea aparitiei
rezultatului, apreciata ex ante, nu ar putea fi afirmata nici macar de o
persoana inzestrata cu toata experienta imaginabila, in asemenea cazuri exista
totusi, sustine Rümelin, „o previzibilitate”, intrucat decesul a fost favorizat de
ranire si el ar fi putut fi prevazut, daca s-ar fi cunoscut toate circumstantele
concrete ( de ex. , constitutia fizica anormala a victimei).
Dupa cum s-a observat, teoria lui Rümelin asupra cauzarii adecvate
conduce , practic, la aceleasi concluzii ca si teoria echivalentei
conditiilor, asimiland conditia sine qua non cu cea obiectiv previzibila
si, ca atare, apare susceptibila de toate criticile aduse acestei teorii. C
Criteriul „previzibilitatii” (obiective), astfel cum a fost inteles de acest
autor, a fost valorificat mai mult pe terenul vinovatiei, contribuind la
statornicirea ideii ca, si in situatiile cu desfasurare cauzala atipica exista o
previzibilitatea a rezultatului ilicit – apreciata in abstract - , de natura sa
justifice nu numai din punct de vedere obiectiv, dar si subiectiv, angajarea
raspunderii agentului pentru rezultatul survenit.
Mai tarziu Treager a dat ideii de cauzare adecvata adevarata explicatie,
sustinand ca judecatorul apreciaza careacterul adecvat al actiunii de a produce
rezultatul in raport cu experienta si cunoasterea medie, comuna.
Experienta arata ca, intre evenimentele antecedente si cele
subsecvente, uneori exista un raport constant, alteori nu. Atunci cand
experienta atesta ca succesiunea evenimentelor este constanta dupa iq quod
plerumque accidit, trebuie sa se admita ca, intre acele evenimente, intervine o
legatura cauzala adecvata. Verificarea aptitudinii cauzale a actiunii se
realizeaza, asadar, pe baza unor judecati de probabilitate ce se emit in
viata practica: consecintele probabile ale unei actiuni constituie in mod
obisnuit temeiul aprecierii privind unitatea sau, dimpotriva,
periculozitatea acelei actiuni.
Pe baza acestor premise se ajunge la excludera legaturii cauzale dintre actiune
si rezultat si, ca urmare, a raspunderii agentului pentru rezutatul survenit, in
cazurile de „desfasurare cauzala atipica”, in care succesiunea faptelor „iese din
schemele previzibile obisnuit”si, indeosebi, in cazul infractiunilor „agravate prin
rezultat”, in care „rezultatul agravat este pus uneori in sarcina agentului pe o
baza exclusiv obiectiva”, indiferent de existenta vreunei forme de vinovatie
(„trecand dincolo de dol sau culpa”)
Asa se explica de ce numerosi penalisti au reprosat teoriei lui Traeger faptul ca
„limiteaza excesiv”sfera raspunderii, atat pentru ca exclude toate „cauzele
atipice”, nesusceptibile sa produca singure rezultatul, dar, mai ales, pentru ca
sfarseste prin a nega legatura cauzala in ipotezele in care agentul se foloseste
de cunostintele sale superioare intr-un anumit domeniu, spre a produce
rezultatul ilicit . Totodata, deoarece se bazeaza pe criteriul „experientei
comune” sau „evolutiei normale a evenimentelor”, aceasta varianta a fost
considerata ca fiind prea putin riguroasa.
O varianta a teoriei cauzei adecvate care s-a bucurat de larga sustinere a fost
aceea elaborata, in Italia, de F. Grispigni si cunoscuta sub denumirea de
„teoria conditiei periculoase”[20].
Grispigni era de parere ca, aptitudinea sau „idoneitatea” unei conduite
umane de a produce rezultatul vatamator ar trebui evaluata nu in
general, ci in raport cu imprejurarile particulare ale cazului, caci o
legatura cauzala adecvata ar putea exista chiar si atunci cand o
conduita – in general, nepotrivita sa produca acel efect – a fost
realizata stiindu-se a ar putea sa actioneze impreuna cu alte
circumstante, preexistente sau ulterioare, in asa fel incat sa devina
apte – toate impreuna – sa produca rezultatul.
Grispigni a criticat formula utilizata in doctrina germana – aceea de
„cauza adecvata” -, observand ca o cauza nu ar putea sa nu fie adecvata. De
aceea el a folosit conceptele de „conditie calificata”sau „conditie idonee”, prin
care dorea, in plus, sa sublinieze faptul ca, din punct de vedere netural, este
vorba doar de o conditie si nu de o cauza. Totusi, dintre cele doua concepte
propuse de Grispigni, s-a impus in limbajul juridic numai conceptul de „conditie
idonee”, celalalt concept – acela de „conditie calificata” – fiind abandonat
(indeosebi ca urmare a criticilor ce i-au fost aduse de Antolisei).
 Diferitele variante ale teoriei cauzarii adecvate ar putea fi doar cu greu
reduse la un numitor comun, caci ele se bazeaza pe procedee destul de diferite
si, in consecinta, conduc la concluzii diferite sau chiar contradictorii.
Dar, dincolo de diversitatea modurilor in care a fost conceputa, ideea
insasi a unei cauze adecvate – opusa, asadar, unei cauze accidentale,
fortuite – a avut meritul de a sublinia necesitatea limitarii raspunderii
penale la acele desfasurari cauzale care pot fi dominate de om.

În legătură cu acest sistem, indiferent de variantele sale, s-a pus problema criteriului
în funcţie de care se poate califica o faptă sau împrejurare ca fiind adecvată pentru
producerea unui anumit rezultat. Acest criteriu este, așa cum s-a arătat anterior, ideea de
previzibilitate, care însă este privită diferit.

Unii autori au avut în vedere previzibilitatea subiectivă, potrivit căreia este calificată drept
cauză adecvată acea faptă care, la săvârşirea ei, putea să-i apară autorului său ca fiind de
natură a provoca rezultatul produs.

în opinia majoritară se ia în considerare previzibilitatea obiectivă, adică prognosticul

obiectiv retrospectiv şi nicidecum psihologia autorului; aceasta înseamnă că un fapt,
condiţie sine qua non, poate fi calificat cauză adecvată a prejudiciului dacă, în momentul în
care el s-a produs, putea normal, prin raportare la cunoştinţele umane în general şi a celor
oferite de ştiinţă, să fie susceptibil de a provoca acel rezultat.

c.Teoria imputarii obiective

.
Un element de comunitate l-ar putea reprezenta doar faptul ca, in oricare
dintre variantele sale, teoria mentionata incearca sa solutioneze ipotezele
problematice ale raportului de cauzalitate pe baza unor paradigme conceptuale
ulterioare criteriului cauzal, considerand ca, adevarata problema jurdica a
cauzalitatii consta in a stabili daca si in ce conditii o legatura cauzala
este si suficienta pentru a justifica imputarea rezultatului unui anumit
autor. De unde efortul de a individualiza anumite criterii ulterioare de atribuire
juridica – criterii normative -, prin care sa se integreze cauzalitatea cu evaluari
politico-penale, in vederea unei solutionari echitabile a cazurilor problematice.
Ideea „imputarii obiective” poate fi corect inteleasa numai in legatura cu
transformarile produse in docmatica penala germana sub influenta asa numitei
teorii a sanctiunii finale, formulata de Hans Welzel Intr-o serie de
studii aparute in anii ’40.
Daca in teoria cauzala a actiunii, dominanta pana la acea data, actiunea umana
era conceputa doar ca un proces cauzal (obiectiv), independent de continutul
vointei care sta la baza sa, in conceptia lui Welzel, in schimb, numai continutul
acestei vointe poate sa dea un sens procesului cauzal: Activitatea finala este
un demers orientat de un scop, in timp ce simplul proces cauzal nu
este dirijat din perspectiva scopului, ci apare ca o rezultanta
intamplatoare a diferitilor factori preeexistenti. Finalitatea este deci –
plastic exprimata – „vazatoare”, cauzalitatea este „oarba”. Ceea ce
inseamna, potrivit viziunii finaliste, ca actiunea umana nu poate fi apreciata
doar prin prisma rezultatelor pe care le produce, ci este necesar sa se tina
seama si de sensul ce i-a fost imprimat de agent, din perspectiva caruia ea
poate capata o semnificatie pozitiva sau negativa.
Consecinta directa a acestui mod de a concepe actiunea umana a fost aceea
ca, procesele intelective si volitive specifice intentiei au fost desprinse din
continutul vinovatiei, devenind elemente subiective ale actiunii ilicite, in timp
ce vinovatia, golita de orice proces psihic, a fost redusa la un raport de
contrareitate intre vointa agentului si vointa legiuitorului, care rezulta, pe de o
parte, din savarsirea unei fapte care este conforma cu continutul incriminarii ,
iar pe de alta parte, din inexistenta unor cauze justificative ori care ar inlatura
vinovatia ( teoria normativa a vinovatiei).
În opinia susținătorilor acestei teorii, „imputarea”, aprecierea
relevantei penale se realizeaza succesiv, in trepte, atat cu privire la
caracteristicile obiective ale faptei cat si cu privire la cele subiective.
Desi doctrina germana utilizeaza atat conceptul de „imputare obiectiva”,
cat si pe acela de „imputare subiectiva”, aceste concepte nu corespund insa
decat in parte caracteristicilor obiective si, respectiv subective ale faptei.
Avand in vedere ca, in viziunea doctrinei germane moderne, aprecierea juridica
priveste exclusiv actiunea orientata final, dirijata de un scop, „imputarea
subiectiva” presupune ca actiunea si-a atins scopul , ca rezultatul ilicit
poate fi atribuit agentului nu numai din punct de vedere obiectiv, ci si
subiectiv, deoarece el a voit atat actiunea cat si rezultatul produs, care
a constituit finalitatea actiunii  sale.
Daca nu exista insa identitate intre rezultatul survenit si finalitatea
urmarita de agent, atunci nu se mai poate vorbi decat de o „imputare
obiectiva” ( care inseamna si responsabilitate, in masura in care nu se
verifica existenta unei cauze justificative – care exclude caracterul ilicit al
faptei – ori a unei cauze care exclude vinovatia.
Imputarea obiectiva s-ar realiza, in trei trepte: mai intai, trebuie sa
se stabileasca daca actiunea (inactiunea) a constituit unul dintre factorii cauzali
a rezultatului tipic; in al doilea rand trebuie sa se stabileasca daca rezultatul
era, in raport cu criteriile cauzei adecvate, previzibil si evitabil; iar, in al treilea
rand, trebuie sa se verifice da rezultatul a survenit exact in baza riscului creat (
sau sporit ) de comportamentul agentului – risc pe care norma urmarea sa-l
previna – ori prin depasirea riscului admis.
Daca exista un consens asupra faptului ca „imputarea obiectiva” presupune
deja stabilita legatura cauzala dintre comportamentul agentului si rezultat (in
conformitate cu formula conditiei logice ), in schimb, nu exista un punct de
vedere unitar nici in ceea ce priveste „treptele”si nici in ceea ce priveste
criteriile imputarii sau aplicabilitatea lor generala (cu privire la toate
infractiunile, indiferent de elementul subiectival acestora) sau, dimpotriva,
speciala (limitata, de exemplu, la infractiunile din culpa sau omisive).

Intr-una dintre variantele larg raspandite ale teoriei normative, imputarea

obiectiva se justifica atunci cand agentul a creat (sau sporit) un „risc
nepermis” pentru „bunul juridic” (valoarea sociala)caruia norma
incalcata ii asigura protectie si este, dimpotriva, exclusa atunci cand
riscul pe care il comporta manifestarea agentului se incadreaza in
limitele unui „risc permis”.
Notiunea de „risc permis” este utilizata pentru a desemna acele situatii in care,
legiuitorul tolereaza un comportament cu potential cuzal, care comporta riscul
unor rezultate vatamatoare pentu bunurile juridice protejate de legea penala,
avand in vedere existenta altor ratiuni superioare, carora dreptul trebuie sa le
acorde prioritate.
O asemenea situatie priveste, in primul rand, acele activitati umane,
utile si necesare din punct de vedere social, cu privire la care
legiuitorul se limiteaza sa pretinda „respectarea anumitor conditii
(reguli tehnice, de paza, de control, supraveghere) astfel ca riscul pe care il
reprezinta pentru societate sa fie tinut sub control si, pe cat posibil,
evitat” . Eventualele rezultate negative care survin in ciuda respectarii acestor
reguli nu vor atrage raspunderea penala. Un exemplu pentru aceasta crestere
a riscului „permisa” de legiuitor il constituie regulile de circulatie. Astfel,
eventuala accidentare mortala a unui pieton nu ar putea fi imputata soferului,
in masura in care acesta a respectat viteza legala si celelalte reguli de
circulatie, caci, chiar daca el a creat un risc sporit pentru aparitia rezultatului,
acest risc a fost mentinut in limitele admise de legiuitor (este vorba deci de o
actiune riscanta permisa)
O alta situatie in care legiuitorul tolereaza o crestere a riscului este aceea in
care aparitia rezultatului poate fi cnsiderata ca o opera a intamplarii, a
hazardului; intr-o asemenea situatie se vorbeste de un „risc general al
vietii”,care exclude, de asemenea, imputarea obiectiva: este exemplul,
frecvent citat in doctrina occidentala, al nepotului, care il convinge pe unchiul
sau, pe care il va mosteni, sa faca o plimbare in padure, in speranta ca va fi
surprins de furtuna si va fi lovit de trasnet, ceea ce efectiv se intampla
(intrucat o plimbare prin padure contine numai un risc minimal de a fi lovit de
trasnet, indemnul la plimbare reprezinta de asemenea o manifestare ce se
inscrie in limitele unui „risc permis”)
O crestere a riscului poate fi insa permisa nu numai de catre legiuitor, ci si de
catre victima, daca aceasta accepta sa se expuna unui risc pe care il cunoaste.
Astfel, daca, de exemplu, victima insista ca vaslasul sa o treaca peste un rau,
pe timp de furtuna, eventuala sa moarte prin inec ca urmare a rasturnarii
barcii nu-i va fi imputata vaslasului – chiar daca acesta a devenit o cauza a
mortii – deoarece victima si-a asumat voluntar riscul mortii. Sau, tot astfel,
daca cineva accepta, in mod constient si nesilit, relatii sexuale cu un bolnav de
SIDA, eventuala sa moarte nu i s-ar putea imputa partenerului sau (care
ramane insa raspunzator pentru infractiunea de transmitere a sindromului
imunodeficitar dobandit). In legatura cu exemplele aici prezentate, se poate
observa ca, desi acceptarea riscului de catre victima constituie, potrivit
legislatiei germane, o cauza care inlatura vinovatia, doctrina germana incearca
sa excluda responsabilitatea agentului pentru rezultat si pe temeiul absentei
caracterului ilicit al comportamentului (in aceste situatii ar fi vorba de
asemenea, de actiuni riscante permise).
 Totusi chiar acceptand o asemenea premisa, exista, dupa cum s-a
remarcat, o serie de situatii in care este greu de stabilit daca si in ce
masura victima si-a asumat, de bunavoie, riscul producerii rezultatului.
O astfel de problema se ridica, de pilda,in cazul in care agentul
incendiaza casa unei persoane, iar in incendiu isi pierd viata atat pompierul,
care incerca sa stinga focul, cat si proprietarul casei, in care s-a straduit sa
salveze unele obiecte de valoare.Intr-un asemenea caz, agentul s-ar
putea apara impotriva acuzatiei de omor, invocand faptul ca victimele
s-au expus in mod constient pericolului, asumandu-si, asadar, riscul
mortii in incendiu. O solutie in acest sens ar nesocoti insa faptul ca, cel
putin in ceea ce-l priveste pe pompier, nu s-ar putea vorbi de o asumare,
de bunavoie, a riscului, in conditiile in care acesta era obligat, prin natura
muncii sale, sa intervina. In ceea ce priveste comportamentul proprietarului
casei, aprecierea daca acest comportament a exprimat sau nu o acceptare a
riscului ar trebui sa tina seama de masura in care acesta a evaluat lucid toate
sansele si riscurile legate de ramanerea sa in imobil ; o asumare voluntara a
riscului ar putea exista numai in cazul in care sansele de a salva erau,
neindoielnic,minime.
Distinct de situatiile in care riscul creat (sau sporit) de comportamentul
agentului se mentine in limitele „riscului admis”, imputarea obiectiva este
exclusa in cazul actiunilor „cu riscuri neutre”si al sanctiunilor „care diminueaza
riscul”
Deoarece imputarea obiectiva se justifica numai in cazul actiunilor nepermis de
riscante , ea trebuie exclusa atunci cand actiunea a creat un risc egal (neutru)
ori chiar a diminuat riscul aparitiei rezultatului. Asa, de exemplu , daca un copil
se afla singur intr-o incapere cuprinsa de flacari si agentul, pentru a-l salva, il
arunca pe fereastra, provocandu-i o fractura a piciorului, lui nu i se va imputa
acest rezultat, caci, chiar daca el putea alege o alta fereastra, astfel incat sa fi
aruncat copilul in plasa intinsa de pompieri, actiunea sa nici nu a marit si nici
nu a micsorat riscul vatamarii corporale s fara aruncarea pe fereastra, copilul
ar fi fost oricum vatamat sau chiar ar fi murit, iar agentul s-ar fi facut vinovat
de omisiunea de a acorda ajutor. Nici chiar in eventualitatea mortii
copilului, ca urmare a aruncarii sale pe fereastra, agentul nu ar putea
fi facut raspunzator de rezultat, in masura in care riscul mortii in acest
fel nu a fost mai mare decat cel al mortii in incendiu, caci si in acest
caz actiunea sa ar trebui considerata ca „neutra la risc”.
Imputarea obiectiva va fi, cu atat mai mult, exclusa in situatiile de „diminuare”
sau de „reducere” a riscului, In care agentul actioneaza pentru a impiedica
producerea unui rezultat grav si iminent.
Acela care, de exemplu, imbranceste victima, pentru a o salva de la o lovitura
mortala, nu va ptea fi facut raspunzator de eventuala vatamare corporala a
victimei, deoarece riscul creat prin actiunea sa este mai mic decat riscul pe
care l-a evitat.
Semnificatia juridico-penala a cauzalitatii
1. Demonstrarea existentei unei legaturi cauzale intre elementul
material si urmarea imediata constituie una dintre cerintele esentiale
de existenta a infractiunilor de rezultat. Altfel spus, in cazul infractiunilor
de rezultat trebuie sa se demonstreze ca, actiunea (inactiunea) agentului a
devenit cauzala pentru un rezultat, care este intru totul conform unui rezultat
descris (rezultat „tipic”)
In legatura cu aceasta conditie de existenta a infractiunilor de rezultat, Mircea
Djuvara observa insa, ca stabilirea raportului de cauzalitate dintre actiune si
rezultat este o problema stiintifica si nu una juridica. Dupa cum arata el,
„problema juridicte aceea de a sti, atunci cand un eveniment se produce, cui
trebuie sa atribuim consecintele juridice si cine trebuie sa-si asume
responsabilitatea”.
Aceeasi idee a fost sustinuta si de un alt reputat teoretician al dreptului – Hans
Kelsen – care in cea mai cunoscuta dintre lucrarile sale, intitulata „Doctrina
pura a dreptului”, afirma urmatoarele: „Este mai mult decat probabil ca legea
cauzalitatii sa fi aparut din norma recompensei. Este rezultatul unei
transformari a principiului atribuirii, conform caruia in norma recompensei
comportamentul incorect este legat de pedeapsa iar comportamentul corect de
rasplata.
2. Formulata in primele decenii ale Sec al –XX- lea, teza de mai sus constituie
astazi unul dintre undamentele teoretice ale asa numitelor „teorii ale imputarii
obiective”, prin care se sustine, in sinteza, ca, ceea ce este esential in drept nu
este legatura existentei cauzale obiective dintre actiune si rezultat, ci faptul ca
rezultatul a fost cauzat printr-o actiune ilicita, contrara unei reguli de
comportament. Drept urmare, in aceasta viziune, rezultatul ilicit poate fi
imputat agentului numai daca se demonstreaza, in mod distinct ca, in
conditiile in care agentul ar fi actionat licit, rezultatul nu ar mai fi
survenit, ca acesta ar fi fost, aproape cu certitudine, evitat.
Criteriul „evitabilitatii” s-a impus astfel ca un al doilea criteriu, decisiv,
pentru atribuirea rezultatului ilicit, care se alatura criteriului
previzibilitatii, ingaduind o mai corecta solutionare a unora dintre cazurile
considerate „problematice”. Asa, de exemplu, in cazul unui sofer care s-a
angajat in depasirea unui biciclist la o distanta laterala de numai 1 m in loc de
1,5 m, cum prevede legea, accidentandu-l mortal pe acesta din urma, s-a
decis ca rezultatul nu-i este, totusi, imputabil soferului, de vreme ce expertiza
a stabilit ca, datorita starii avansate de ebrietate in care se afla, biciclistul nu
mai era in stare sa mearga drept si, cu siguranta, ar fi virat spre stanga atat
de mult incat soferul l-ar fi accidentat chiar in conditiile respectarii distantei
laterale legale (1,5 m). Tot astfel, moartea pacientului nu i s-ar putea
imputa medicului care, din eroare, a administrat victimei novocaina in
loc de kokaina, daca ulterior se constata ca pacientul era alergic la
orice anesteic, astfel ca si in ipoteza in care medicul ar fi respectat
regulile de diligenta, rezultatul tot s-ar fi produs.

În literatura de specialitate ( BODEA RADU) s-a arătat că, pentru

existența infracțiunii de omor este necesar ca între activitatea de ucidere și
moartea victimei să se stabilească existența unui raport de cauzalitate, în
sensul că moartea victimei a fost cauzată de fapta comisă de infractor,
mai precis că fapta comisă de infractor constituie cauza morții
victimei.
 Este indiferent dacă activitatea infractorului a fost suficientă,
aptă, idonee prin ea însăși să producă moartea victimei, sau a fost
unită sau conjugată cu alte fapte sau împrejurări preexistente,
concomitente sau subsecvente care, în ansamblul și interacțiunea lor,
au cauzat moartea victimei.
Astfel, inculpatul a aplicat victimei lovituri de cuțit în regiunea capului,
încât aceasta a căzut la pământ. După săvârșirea faptei, inculpatul a
părăsit victima, în frig, în timp de iarnă, noaptea, fără să fie nimeni în
jur. Din cauza organismului slăbit și a vârstei înaintate, victima a murit
a doua zi. Chiar dacă – se arată în cuprinsul deciziei – activitatea infracțională
n-a fost prin ea însăși cauza unică a producerii morții, ci la aceasta au
contribuit și alte cauze, răspunderea pentru săvârșirea infracțiunii de omor nu
este înlăturată, cauzele concomitente fiind cunoscute de inculpat, care a
prevăzut și acceptat consecințele acțiunii sale.
Chiar dacă actul de violență nu este prin sine apt de a produce
moartea sau se rezumă la o atitudine pasivă, din moment ce
făptuitorul știe că rezultatul se va produce prin interferența factorilor
constitutivi cunoscuți și acceptați de el, există raport de cauzalitate
între actul de violență și rezultat. Deoarece complicațiile leziunilor
primare derivă obiectiv din actul de violență, iar subiectiv s-au aflat în
afara conștiinței făptuitorului, în sensul că el a acționat în vederea
obținerii unui rezultat global (producerea de suferințe importante victimei),
activitatea lui fizică și psihică reprezintă cauza oricărui rezultat care ar putea
surveni în cuprinsul sferei menționate.
Practica judiciară confirmă această teză.
– Împrejurarea că victima suferea de o boală cardiacă nu înlătură raportul
de cauzalitate;

– nici tratarea superficială și intervenția chirurgicală întârziată;

– nici împrejurarea că victima nu a respectat regimul alimentar, ceea ce a

dus la infecție toxică și peritonită generalizată

– și nici complicația septică ulterioară.

Instanța supremă a statuat că dacă leziunile au cauzat victimei o epilepsie

posttraumatică cu repetate internări în spital, iar după doi ani și trei luni
aceasta a decedat ca urmare a insuficienței cardiorespiratorii datorate unei
bronhopneumonii survenite în condițiile acelei epilepsii posttraumatice, deși
între agresiune și deces există o legătură cauzală secundară, moartea
datorându-se unor complicații tardive, fapta constituie infracțiune de omor și
nu tentativă la această infracțiune.
Și în jurisprudența franceză se admite răspunderea făptuitorului pentru
rezultatul produs într-o succesiune de factori derivați din acțiunea primară.
Astfel, făptuitorul care, folosind un pahar spart, rănește pe victimă și aceasta
moare ca urmare a hemoragiei produse prin lipsa de îngrijiri medicale,
răspunde pentru rezultatul cel mai grav, fiind vorba de concurența de factori.
Rezultă că în toate situațiile în care inculpatul se comportă în mod
agresiv față de o persoană, el își asumă în mod conștient nu numai urmările
echivalente materialității actului, dar și urmările mai grave care în mod firesc
se produc prin interferența factorilor care se află în legătură cu agresiunea.
Actul de violență nu poate fi izolat de acești factori, ci asociat cu ei
într-un ansamblu sistematic, în măsura în care infractorul i-a cunoscut
ori și-a putut da seama că, în cazul în care se va produce, urmarea va
fi moartea victimei. Hemoragia, complicațiile, lipsa sau întârzierea
tratamentului medical sau alte situații care devin incidente, fără o proba
expresă, dovedesc că infractorul a mizat pe risc și deci el răspunde pentru
rezultatul cel mai grav.

Așadar, între acțiunea de ucidere și moartea victimei trebuie să existe raport

de cauzalitate, împrejurare care se va analiza din perspectiva teoriilor care
analizează existența sau nu a raportului de cauzalitate. Cea mai cunoscută
teorie modernă în acest sens este teoria imputării obiective a rezultatului
( F. Streteanu).

Teoria sau sistemul unităţii indivizibile dintre cauză şi condiţii.

Construcţia acestui sistem este rezultatul unei sinteze selective a tuturor celorlalte. Ea se
datorează unuia dintre cei mai mari autori din doctrina românească a dreptului civil. Sistemul
ni se pare cel mai judicios. În fundamentarea lui se porneşte de la ideea justă potrivit
căreia în stabilirea raportului cauzal trebuie avut în vedere că fenomenul-cauză nu
acţionează singur, izolat, ci în ambianţa unor condiţii externe care „fară a produce
efectul păgubitor, au favorizat totuşi producerea acestui efect, înlesnind naşterea
procesului cauzal, grăbind şi favorizând dezvoltarea lui sau agravându-i rezultatele
negative. O posibilitate abstractă, o simplă eventualitate (...) a fost prefăcută astfel într-o
posibilitate concretă şi actuală, care de altfel a şi condus la realizarea efectului negativ produs.

In aceste situaţii socotim că, din punctul de vedere al răspunderii juridice, asemenea condiţii
exterioare, care au contribuit precumpănitor la realizarea efectului păgubitor (...)
alcătuiesc, împreună cu împrejurarea cauzală, o unitate indivizibilă, în cadrul căreia
asemenea condiţii dobândesc şi ele, prin interacţiune cu cauza, caracter cauzal”.

Unitatea acestor împrejurări este dată de faptul că ele concură ca un tot unitar la
producerea prejudiciului, astfel încât trebuie recunoscută eficienţa cauzală a fiecăruia
dintre elementele complexului cauzal. Cu alte cuvinte, între cauza principală şi condiţii
este o unitate indivizibilă, raportul de cauzalitate cuprinzând nu numai faptele care
constituie cauza necesară şi directă, ci şi condiţiile cauzale, fapte care au făcut posibilă
acţiunea cauză sau i-au asigurat ori agravat efectele dăunătoare.

După cum s-a arătat, pentru stabilirea faptelor care intră în câmpul cauzal, adeseori, se recurge
la efectuarea de expertize de specialitate: medicale, tehnice, contabile etc. în acest mod se
urmăreşte să se determine ştiinţific toate corelaţiile dintre fapte şi împrejurări, reţinându-se în
câmpul cauzal doar acelea care au contribuit direct sau indirect, nemijlocit sau mediat la
producerea prejudiciului a cărui reparare este cerută. Cercetarea se încheie cu stabilirea de
către judecător, pe bază de probe, a cauzelor principale şi secundare, interne şi externe,
concurente ori asociate, precum şi a condiţiilor care au asigurat sau facilitat acţiunea
cauzelor.
Practica judiciară din ţara noastră este favorabilă, cu unele excepţii, sistemului unităţii
indivizibile dintre cauză şi condiţii.