CAUZALITATEA ÎN TEORIA ȘI PRACTICA MEDICO-LEGALĂ

3.1. Generalități

Principiul cauzalității constă în faptul că, orice fenomen are o cauză, și că în aceleași condiții,
aceleași cauze vor genera aceleași efecte.
Activitatea medico-legală nu se limitează doar la consemnarea unor stări de fapt obiective, ci
trebuie în același timp să se stabilească eventualele legături de cauzalitate dintre ele, pornind întotdeauna
de la analiza efectelor, ajungând în final la cauză.
Cauzalitatea medico-legală reprezintă astfel, înlănțuirea biologică a proceselor și fenomenelor pe
care le determină în evoluția lor leziunile traumatice, analiza acestei înlănțuiri putând evidenția fie
existența unei legături de cauzalitate, fie absența ei.
Precizarea existenței sau absenței legăturii de cauzalitate între acțiunea agentului traumatic și
prejudiciului morfofuncțional ori moartea, este un obiectiv esențial al expertizei medico-legale, atât la
persoanele în viață, cât și la cadavru. Aceasta, deoarece organele judiciare trebuie să se pronunțe,
bazându-se și pe sprijinul expertizei medico-legale, asupra cauzalității juridice, respectiv asupra legăturii
existente între acțiunea/inacțiunea incriminată și rezultatul prejudiciant.
Din punct de vedere al plasării în timp, cauza întotdeauna precede efectul. Însă, pentru ca o
acțiune sau inacțiune să constituie cauza unui efect, nu este suficientă simpla plasare în timp înaintea
efectului. Pentru a se putea stabili o legătură de cauzalitate, este esențial ca această acțiune sau inacțiune
să fie capabilă prin natura sa să producă efectul.
Cauzele, condițiile, circumstanțele și efectele constituie lanțul cauzal.
Cauza reprezintă un fenomen sau un ansamblu de fenomene care precede și genereză un alt
fenomen, numit efect, acesta din urmă neputându-se produce în lipsa cauzei, chiar dacă condițiile și
circumstanțele ar fi favorabile.
După natura lor se deosebesc cauze exogene, din mediul extern, și cauze endogene, care țin de
organism, această clasificare stând la baza împărțirii decelor în violente și neviolente. La realizarea
efectului o contribuție importantă au și condițiile sau factorii condiționali.
Condiția reprezintă situația sau împrejurarea de care depinde apariția unui efect, sau care
influențează acțiunea unei cauze, putând-o stimula sau din contră, diminua.
Cu toate că este un element esențial, cu rol favorizant sau inhibitor al acțiunii cauzei, condiția nu
poate genera independent efectul, în absența cauzei.
În funcție de origine se deosebesc condiții interne, și condiții externe.
Condițiile interne sunt reprezentate de factori condiționali fiziologici, cum ar fi vârstele extreme,
sexul, reactivitatea individuală, și de factori condiționali fiziopatologici, cu rol adjuvant sau determinant
în apariția efectului.
Condițiile externe se referă la condițiile de mediu la care a fost expusă victima după ce a suferit
leziuni traumatice, și de aplicarea sau neaplicarea unui tratament prompt și de calitate, care să poată salva
viața unei persoane cu leziuni traumatice grave, care altfel ar fi putut conduce la deces.
După intensitate se deosebesc condiții minime, fără de care efectul nu s-ar fi produs, condiții
suficiente și condiții excesive, caz în care efectul este nu numai realizat, dar și întreținut sau chiar
amplificat.
După tipul inflenței asupra cauzei, condițiile pot fi predispozante, favorizante sau declanșante, iar
în funcție de timpul cât acționează asupra cauzei, putem deosebi condiții preexistente sau precauzale,
condiții simultane și condiții subsecvente sau postcauzale.
Circumstanțele reprezintă împrejurările sau conjuncturile care însoțesc un fapt, ori o situație, cu
acțiune episodică, mai mult sau mai puțin prelungită în timp, putând avea rol inhibitor, declanșator sau de
amplificare a condiției, însă spre deosebire de condiții, se manifestă doar o perioadă de timp bine
delimitată, neavând caracter permanent.
Efectul este fenomenul care rezultă din interacțiunea cauzelor, condițiilor și circumstanțelor, și
care este determinat în mod necesar de cauza însăși.
Efectele pot fi imediate sau tardive, principale ori secundare, unice sau multiple, iar după calitate
pozitive și negative.
 3.2. LEGĂTURA DE CAUZALITATE

Termenul de legătură de cauzalitate se referă la corelația dintre acțiunea sau inacțiunea

incriminată, și rezultatul acesteia.
Stabilirea legăturii de cauzalitate în traumatogeneză, presupune explicarea corelației dintre
traumatism și prejudiciul fizic sau moarte, definind relația ce se poate stabili între acțiunea traumatică și
efectul constatat, implicând o anterioritate în timp a cauzei față de efect, cel de al doilea fiind generat de
primul.
În medicina legală putem distinge următoarele tipuri de lanțuri cauzale:
1. Cauzalitatea directă sau primară, care la rândul ei poate fi necondiționată sau imediată, și
condiționată sau mediată.
2. Cauzalitatea indirectă sau secundară
3. Cauzalitatea multiplă sau complexă
Legătura de cauzalitate directă, imediată sau necondiționată
Se raportează la situațiile în care acțiunea agentului traumatic este atât de puternic, încât poate
produce decesul sau prejudiciul adus victimei, indiferent de alți factori interni sau externi, lanțul cauzal
fiind scurt: cauză → efect.
Criteriile obiective pe care trebuie să le îndeplinească un traumatism, pentru a constitui o legătură
directă, imediată, cu prejudiciul sau decesul sunt:
- realitatea traumatismului, precizarea sa în timp și posibilitatea de a determina prejudiciul sau
moartea;
- acest prejudiciu trebuie să reprezinte o eventualitate posibilă a acțiunii traumatice respective;
- traumatismul trebuie să intereseze direct organismul, regiunea anatomică afectată, iar în cazul în
care efectul apare la distanță de locul acțiunii agentului traumatic, acest fapt să se poată explica
fiziopatologic;
- prejudiciul trebuie întotdeauna să se pruducă ulterior acțiunii traumatizante, și să nu fie vorba de
unul preexistent, pretins de către victimă ca efect direct legat de traumatismul incriminat, excuzându-se
orice alte cauze posibile de a determina efecte identice sau asemănătoare;
- să existe pe lângă concordanța de sediu și o continuitate firescă în timp a evoluției, în sensul unei
înlănțuiri simptomatologice neântrerupte, obiectivată anatomopatologic și fiziopatologic.
Legătura de cauzalitate directă, condiționată sau mediată
Pentru acest tip de legătură de cauzalitate, trebuie demonstată existența unui teren patologic
preexistent al victimei, în sensul factorilor morbizi endogeni, care contribuie la determinarea efectelor în
dublu sens: fie că traumatismul agravează starea morbidă preexistentă, fie că această stare agravează
efectele traumatismului.
Lanțul cauzal este în acest caz: cauză → condiție → efect.
Legătura de cauzalitate indirectă
Reprezintă toate complicațiile apărute în evoluția traumatismului suferit, aceste complicații
trebuind să fie legate cauzal de traumatism, și să nu reprezinte afecțiuni care puteau să apară independent
sau fără legătură cu acțiunea traumatică.
Probarea acestor aspecte se poate realiza pe baza unui diagnostic stabilit prin examinări clinice și
paraclinice, prin stabilirea apartenenței semnelor obiective de la data producerii traumatismului, și până la
apariția acestora, împreună cu cunoaștere stării generale locale și generale a organismului de dinainte de
traumatism, pentru excuderea unor factori morbizi preexistenți.
Lanțul cauzal nu se rupe, deoarece veriga intermediară, respectiv complicația, este consecința
directă a cauzei, iar efectul este la rândul său, consecutiv complicației, lanțul cauzal în acest caz fiind:
cauză → complicație → efect.
Legătura de cauzalitate multiplă sau complexă
Acest tip de legătură de cauzalitate există atunci când la producerea efectului concură mai multe
cauze, situații dificil de interpretat, apărând atunci când cauzele sunt reprezentate de acțiuni diferite,
produse de persoane diferite.
Precizarea cauzelor principale și secundare, a celor directe și indirecte, și a celor concomitente și
succesive este extrem de importantă justiției, permițând aprecierea corectă a rolului jucat de fiecare
subiect al infracțiunii.
 De exemplu, o persoană este lovită în mod repetat de către doi agresori, prezentând leziuni
traumatice pe tot corpul, dar cele tanatogeneratoare se dovedesc a fi cele de la nivelul capului (TCC grav).
Dacă datele de anchetă demonstrează că leziunile de la nivelul capului au fost produse doar de
către unul din agresori, iar celălalt a aplicat lovituri doar la nivelul altor regiuni anatomice, și fără rol
tanatogenerator, apare ca justificată diferențierea răspunderii penale a celor doi agresori.
Un caz aparte de cauzalitate multiplă sau compexă este cel al cauzelor concuratoare, cu rol egal
în survenirea efectului, fără a se putea preciza o cauză principală, respectiv una secundară. Fiecare din
aceste două cauze luate separat nu ar fi suficientă pentru a produce efectul, acesta fiind determinat de
acțiunea cumulativă a cauzelor.
În concluziile expetrizei medico-legale este necesar a se preciza nu numai că există legătură de
cauzalitate între traumatism și efectul produs de acesta, ci și tipul legăturii de cauzalitate, pentru a oferi
juristului posibilitatea cuantificării sancțiunii pe care o decide pentru fapta agresorului, în conformitate cu
prevederile codului penal.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită indiferent dacă efectele traumatismului sunt locale,
loco-regionale ori generale față de regiunea interesată inițial, sau dacă aceste efecte s-au produs imediat,
sau după un anumit interval de timp posttraumatic.
Pentru a se putea stabili din punct de vedere medico-legal existența legăturii de cauzalitate, este
necesar:
- să existe o continuitate cronologică a tulburărilor morfofuncționale, respectiv o înlănțuire
simptomatologică, morfopatologică și fiziopatologică obiectivabilă, neântreruptă între traumatism și
efectele acestuia, de la data traumatismului incriminat, până la data examinării medico-legale a persoanei;
- să existe o concordanță de sediu între traumatism și leziunile traumatice obiective constatate;
- să se poată exclude orice altă cauză posibilă a leziunii respective;
- stabilirea eventualului teren patologic preexistent al victimei, pentru a se putea face referiri
ulterioare legate de gravitatea traumatismului suferit.
Nu există legătură de cauzalitate atunci când elementul traumatic nu poate fi interpretat ca o
cauză, condiție sau circumstanță.

3.3. RAPORTUL DE CAUZALITATE

Raportul de cauzalitate este o noțiune ce presupune compararea leziunilor traumatice constatate pe

corpul victimei, cu obeictele traumatice care l-au generat, pentru ierarhizarea lor, realizând astfel o
discriminare între cauzele concuratoare, având aplicabilitate practică în cazul existenței mai multor
agresori, pentru a se stabili, prin prisma leziunilor traumatice produse victimei, gravitatea faptei fiecăruia
și implicit sancționarea juridică adecvată.
Acesta va folosi juristului pentru incadrarea diferențiată în cazul existenței mai multor făptuitori,
astfel încât în conformitate cu prevederile Codului penal și în funcție de gravitatea fiecărei leziuni
traumatice să se poată stabili responsabilitatea și implicit sancțiunea adecvată pentru fiecare.