Majoritatea bolilor sunt clasificate drept acute sau cronice.

Dacă te întrebi care e diferenţa dintre

acut şi cronic când vine vorba de boli, lucrurile sunt simple. Afecţiunile care apar brusc şi
durează puţin sunt numite acute. Când afecţiunea se instalează treptat şi durează o perioadă lungă
de timp (mai mult de trei luni) sau chiar toată viaţa, vorbim de boală cronică.

Simptomele bolilor acute apar brusc şi trec fie de la sine, fie cu tratamente simple, fie e nevoie de
o scurtă spitalizare, notează clicksanatate.ro.

O boală acută trece într-o perioadă care se poate întinde de la câteva zile la câteva luni, dar nu
mai mult de şase luni. O răceală sau gripă, o arsură, o fractură, o durere în gât sau o pneumonie
sunt exemple de afecţiuni acute. Uneori, însă, o boală acută poate acţiona atât de repede şi poate
fi atât de severă încât pacientul s-ar putea afla în pericol de moarte.

Boli cronice
Bolile cronice se dezvoltă lent şi au o progresie pe termen lung, durează 3-6 luni sau toată viaţa,
aducând daune grave organismului şi conducând uneori la moarte timpurie. Aceste boli nu se
vindecă, doar se ţin sub control prin tratament medicamentos şi un stil de viaţă adecvat. Diabetul,
artrita, hepatita C, cancerul, tuberculoza, emfizemul pulmonar, astmul, bolile de inimă sau cele
de rinichi sunt afecţiuni cronice. Factorii de risc pentru bolile cronice sunt vârsta, sexul, un stil
de viaţă haotic, un stil alimentar dezechilibrat, lipsa de exerciţiu fizic regulat, mutaţiile genetice,
lipsa controalelor medicale anuale şi ignorarea simptomelor.

O boală acută poate deveni cronică?

Deşi diferenţa dintre acut şi cronic este bine definită, acest lucru nu înseamnă că o boală acută nu
poate deveni cronică şi invers, ba dimpotrivă.
Un os rupt, de exemplu, care este o afecţiune acută, poate deveni o problemă cronică dacă
fractura nu se tratează corespunzător şi osul nu se reface. Durerea care îl va urmări pe pacient de-
a lungul timpului este considerată cronică.
Pe de altă parte, o boală cronică, pentru care se urmează un tratament zilnic de-a lungul întregii
vieţi, ar putea deveni acută în anumite situaţii.

De exemplu, o serie de cercetări au arătat că, dacă un pacient obez cu diabet de tip 2 ar putea
urma întru totul sfaturile medicului, şi-ar lua tratamentul, ar pierde în greutate până ar ajunge la
un număr adecvat de kilograme, ar urma o alimentaţie sănătoasă şi ar face sport câte o oră în
fiecare zi, peste o jumătate de an sau un an acest pacient ar putea constata în urma analizelor şi a
consultului medical că nu mai are nevoie de tratament.

Boala este o stare particulară a organismului condiționată de acțiunea nocivă a diverși factori

determinanți din mediu și, caracterizată printr-un complex de modificări morfologice și
funcționale - locale și generale, cu caracter reactiv și lezional, ce tulbură regalarea și activitatea
la diferite niveluri funcționale.
Prin acestea se realizează limitarea capacităților de adaptare, respectiv reducerea capacității de
muncă, printr-un proces ce afectează organismul în ansamblul unității sale biologice și sociale
complexe
Caracteristicile stării de boală
Cauzele bolilor  sunt complexe, în sensul existenței unui ansamblu de cauze și condiții.
Factorii acestui ansamblu sunt în număr de patru:
1) Factorul determinant - agentul etiologic (indispensabil, dar nu totdeauna suficient).
Condiționează specificul dereglărilor caracteristice unei anumite stări de boală.
2) Complexul de factori sau condiții favorizante: precedă său însoțesc acțiunea agentului
determinant, intervenind în modelarea influenței patogene a factorului etiologic.
3) Factorii de risc
4) Terenul sau particularitățile specifice de reacție ale organismului
Boala este un eveniment în cursul adaptării curente, eveniment ce apare:
 ca urmare a solicitării excesive a mecanismelor adaptative, prin sporirea intensității
agenților de mediu sau prin scăderea capacității de adaptare.
 ca urmare a acțiunii unor agenți neobișnuiți (traumatici, toxici, radiații ionizante, etc..) ce
provoacă leziuni, distrucții sau alterări structurale prin acțiune directă, intensitatea
acțiunii agresive fiind puțin sau de loc dependentă de condiții favorizante
 ca urmare a unor cauze endogene, aparținând organismului însuși. În esență și în cadrul
acestora există un determinism cauzal extern organismului (cauze care au acționat asupra
predecesorilor - în cazul bolilor genetice, sau cauze actuale care acționează prin
mecansime a căror dinamică este mai puțin evidentă la nivelul aparențelor imediate).
Starea de boală implică un complex de reacții ale organismului supus agentului cauzator.
Acest complex are la bază:
 mecanismele normale ale arsenalului funcțional de adaptare, ce au semnificația unor
intervenții compensatoare. Astfel, reacțiile postagresive sunt variante de amploare sporită
ale modului uzual de comportare al organismului față de solicitarile externe. Aceste
reacții pot pierde caracterul armonic, în funcție de intensitatea durata și amploarea lor,
degenerând către consecințe dereglante.
 mecanisme reactive de apărare cu un oarecare grad de specificitate în raport cu agentul
cauzal, create în cursul evoluției filogenetice. Ele au rol de intervenție specifică în cursul
acțiunii agenților patogeni (de ex. vărsătura, tusea, strănutul, reacția inflamatorie, reacția
febrilă, anticorpogeneza, fagocitoza, bariera fibrinoleucocitară, etc...). Aceste modalități
au fie caracterul unor reacții generale ale organismului (ex. febra) fie pe cel al unei reacții
locale (hemostaza în aria unei leziuni, constituirea barierei fibrino-leucocitare, etc..).
Deasemeni se caracterizează fin prin nespecificitate - inflamația, febra, reacția sistemică
 postagresivă ... (condiționată mai ales de intensitatea agentului patogen), fie printr-un
anume grad de specificitate - de ex. anticorpogeneza (care ține mai ales de natura cauzei
determinante)
Una dintre cele mai importante caracterisitici ale stării de boală constă în afectarea
(deficiența) mecanismelor de reglare și coordonare neuroumorală a funcțiilor[1]:
La un anumit nivel, mecanismele centrale de coordonare sunt supraactivate de acțiunea agentului
patogen și generează stimularea excesivă a verigilor efectoare, iar la rândul lor procesele
informaționale de la periferie și mecanismele corectoare de retroreacție sunt alterate sau blocate -
pe fondul scăderii receptivității formațiunilor centrale dereglate de influența activatoare,
dominantă a agentului patogen. Deconectarea acestor mecanisme de securitate - esențiale pentru
menținerea reacțiilor organismului în limitele eficienței, constituie una dintre sursele principale
ale transformării manifestărilor adaptative în fenomene patologice.
Pe fondul unei coordonări centrale deficiente, celelalte procese compensatorii devin ele însele o
sursă de dificultăți
Ansamblul dereglărilor apărute are capacitatea de a se autoîntreține și agrava, putând apare
situații extrem de periculoase. Se poate ajunge astfel la un moment critic, dincolo de care
organismul nu-și mai poate reface echilibrul normal prin mijloace proprii (din acest moment
intervenția medicinei devine indispensabilă).
Utilizarea continuă și și îndelungată a rezervelor adaptative, coordonarea centrală defectuoasă a
funcțiilor, consumul energetic excesiv și cu randament scăzut, realizaeză un ansamblu de condiții
caracteristice unui teren vulnerabil, labil, cu posibilități limitate de adaptare și reacție. În
consecință sunt necesare măsuri adecvate de protecție[1].
În directă corelație cu reducerea posibilităților de compensare și adaptare, ca un corolar
obligatoriu și specific patologiei umane se constată reducerea capacității de muncă și de
integrare socială[1].
Un alt corolar, stipulează că boala afectează organismul în ansamblul său, procesele patologice
(manifestări locale) apărând și evolînd în strânsă corelație cu fenomenele generale cu care se
intercondiționează[1].
Sistematică[modificare | modificare sursă]
Ramura medicinei care studiază clasificarea bolilor se numește nosologie[2]
Pentru necesități practice, care țin de un punct de vedere comun al Caselor de Asigurări, al
Furnizorilor de Servicii medicale și al Statisticii medicale, cea mai răspândită și folosită
clasificare a maladiilor - pe plan internațional - este Clasificarea statistică internațională a
bolilor și a problemelor de sănătate înrudite, ajunsă actual la a X-a ediție (revizuită). Este creată
și promovată de Organizația Mondială a Sănătății (OMS).
Articol principal: Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate
înrudite.
Clasificarea bolilor[modificare | modificare sursă]
Viziunea asupra clasificării bolilor nu este unitară, diferitele puncte de vedere care stau la baza
încercărilor de sistematizare reflectând fie dorința de a răspunde unor necesități de ordin practic,
fie o anume concepție asupra problemelor de patologie generală[3].
Există diverse criterii de clasificare a maladiilor:
Anatomic[3][4]:
Este printre cele mai vechi criterii. Oglindește confuziile care se fac între starea de boală și
proceul patologic.
Ia în considerație fie:
organul primitiv lezat: boli de stomac, boli ale inimii, etc...
sistemul predominent afectat: respiratorii, cardiace,ale sistemului nervos, etc....
Clinic[3][4]:
Valoarea clasificărilor este strict limitată la nivelul obiectivelor practice imediate care le-au
generat
în funcție de:
Evoluție: acute, subacute și cronice
Gravitate: forme ușoare, moderate, severe, etc...
Elemente de semiologie: eruptive, febrile, anergizante, etc....
.....
Anatomo-clinic[4]:
Îmbină caracterul manifestarilor clinice predominante, cu cel al leziunilor anatomopatologice
De exemplu la nivelul Rinichiului se clasifică în Nefropatii glomerulare, Nefropatii
tubulointerstițiale, etc....
Momentul aparitiei în ontogeneză[4]: ereditare, congenitale, dobândite
Etiologic[4]: infecțioase, traumatice, de iradiere, etc...
Ponderea factorilor genetici sau de mediu în determinismul stării patologice[3]:
Criteriul pornește de la considerentul că boala este un mod de reacție al organismului cu o
anumită structură genetică la variatele condiții de mediu
Se clasifică în maladii:
Idiopatice (rolul hotărâtor îl are constituția individuală): Aberațiile cromozomiale și bolile
ereditare
Idiodispoziționale (factorii genetici și de mediu au un rol sensibil echivalent): Scleroza în
plăci,psihopatiile, maladia ulceroasă, etc...
Paratipice (factorii de mediu au un rol cvasidominant): Boli infecțioase, traumatice, intoxicații,
etc....
De un real folos practic este stabilirea raporturilor în care factorii genetici sau de mediu
(ecologici) participă la declanșarea maladiilor:
Bolile genetice:
Deși deficitul genetic constituțional este prezent independent de factorii de mediu, unele dintre
aceste defecte se manifestă clinic numai în prezența unor factori de mediu - nepatogeni prin ei
înșiși (sunt nenocivi pentru marea majoritate a celoirlalți indivizi)
Bolile ereditare - transmisibile descendenților și Aberațiile cromozomiale - netransmisibile
descendenților
Bolile multifactoriale:
Categorie la care importanța terenului este majoră. În general sunt implicate caractere codificate
de mai multe gene (determinism poligenic)
Aici se încadrează majoritatea bolilor cu o largă răspândire: bolile psihice (în particular
schizofrenia), Poliartrita reumatoidă, Diabetul, Bornhopneumopatia cronică obstructivă, Boala
cardică ischemică, etc...
Boli cu determinism mezologic:
Factorul principal patogen este reprezentat de un agent ecologic: fizic, chimic, biologic,
psiohosocial (infecții, traumatisme mecanice, intoxicații, etc...)
Și aici terenul imprimă variații cantitative - efectului patogen (doza minimă letală a unui toxic nu
provoacă moarte tuturor indiviziulor, în infecții capacitatea de apărare imună - determinată
poligenic, este variabilă între organisme, etc...)
Forme de tranziție: defecte genetice care se exprimă fenotipic numai în prezența unui anumit
factor de mediu
Evoluție[modificare | modificare sursă]
Sub aspect general, evoluția unei boli cuprinde trei etape: debutul, perioada de stare și sfârșitul[5].
Perioada de debut - în sens scolastic - are două faze[5]:
Debutul fiziopatologic sau perioada de latență - asimilat perioadei de incubație din bolile
infecțioase[6]. Are o durată variabilă (secunde - otrăvuri, traumatisme puternice, zile sau
săptămâni - bolile infecțioase, ani - radiațiile ionizante) și, începe odată cu momentul acțiunii
agentului patogen dureând până când apar primele simptome. În general perioada este liberă de
simptome.
Debutul clinic sau perioada prodromală[6] - este cuprins în intervalul dintre primele semne
manifeste de boală și apariția tuturor manifestărilor caracteristice bolii respective. Durează -
uzual - puțin.
Trecerea de la normal la patologic nu se produce însă într-un moment precis, pentru multe
dintre situațiile patologice neputându-se lua în considerație un debut - în sensul strict al
cuvântului. Instalarea bolii este în aceste cazuri, rezultanta bilanțului unui conflict dinamic între
procesele de alterări structurale biochimice și energetice și, cele de contrareacție și compensare
ale organismului.
Perioada de stare[5] este variabilă ca durată:
Începe odată cu apariția manifestărilor caracteristice bolii finalizându-se la începutul declinului
lor[6]
Atât reactivitatea individuală cât și terenul, contribuie în mod fundamental la modularea
tabloului patologic al acestei perioade
Finalul bolii poate să fie[5]:
Însănătoșirea:
Reprezintă restabilirea echilibrului funcțional adaptativ al organismului. Este precedată de
Perioada de convalescență - asimilată perioadei de defervescență din bolile infecțioase.
Însănătoșirea nu reprezintă însă inversul îmbolnăvirii și nici revenirea la starea anterioară,
deoarece etapa (din punct de vedere biologic) parcursă, se materializează prin transformări ale
reactivității organismului, respectiv stă la baza unui nou teren.
Vindecarea poate fi fără ("restitutio ad integrum"[6]) sau cu sechele - în speță cu persistența unor
vicii, leziuni sau cicatrici
Cronicizarea:
Reprezintă o alternativă incompletă de evoluție a procesului de sangeneză
Echilibrul funcțional este precar, persistând diverse tulburări sau suferințe cu caracter trenant sau
manifestări fazice (atenuări - remisisi, sau activări - recidive, variabile ale bolii)
Moartea sau Exitusul:
Reprezintă falimentul efortului de adaptare
Se caracterizează prin încetarea funcțiilor vitale - respirația și circulația - ceea ce condiționează
ulterior prin suprimarea aportului de oxigen, degradarea și moartea structurilor celulare.
Procesul are o durată vaiabilă, în raport cu rezistența la anoxie a diferitelor țesuturi. Astfel, primii
care mor sunt neuronii din etajele superioare ale Siatemului Nervos Central și, cu predilecție cei
din scoarța emisferelor cerebrale.
Din punct de vedere practic există în legătură cu această perioadă o subâmpărțire importantă, în
sensul în care se identifică o etapă inițială a morții, în care restabilirea funcțiilor vitale prin
tehnici de reanimare poate fi un succes în stoparea procesului de exitus. Astfel moartea este:
- Moarte clinică: durata coincide cu ce ade rezistență a celulelor nervoase la absența oxigenului
și seîncheie oadată cu apariția leziunilor ireversibile în sistemul nervos central
- Moartea biologică: succede leziunilor menționate mai sus
După gradul de rapiditate cu care se poate derula evoluția unei boli, aceasta poate fi[7] de formă:
supra acută (de durată foarte scurtă, ore): hemoragia cerebrală sau infarctul
acută (de durată scurtă, zile): gripa
subacută: hepatita B
cronică: bronșita cronică