EVOLUŢIA BOLILOR

A. Debutul bolii

Când ne referim la debutul bolii trebuie să diferenţiem noţiunea de debut clinic, care are un
pronunţat conţinut pragmatic explicativ, de cea de debut fiziopatologic.

Particularităţile debutului bolilor, atât sub aspect clinic cât şi fiziopatologic, sunt într-o mare
măsură dependente de calităţile şi caracteristicilor agentului patogen.

Perioada de latenţă reprezintă timpul scurs între momentul acţiunii agentului patogen şi activarea
mecanismelor de apărare, necesare anihilării acestui agent şi adaptării organismului la o nouă
ipostază funcţională.

Debutul real al bolii (fiziopatologic ) coincide în foarte puţine situaţii cu debutul clinic
( traumatisme).Pentru celelalte maladii, aproape întotdeauna debutul real precede pe cel clinic.

Exemplu : exploziile atomice de la Nagasaki şi Hiroshima.

Debutul real al maladiilor este situat în imediata apropiere a impactului dintre radiaţiile ionizante
şi organismul uman. În acel moment se constituie primul sindrom lezional eficient. În organism
se produc permanent leziuni minore, ineficiente, fără potenţial patogen; de exemplu: numărul
absolut al mutaţiilor cu caracter neoplazic în cadrul proliferărilor sistemului hematopoietic, este
relativ mare, dar ineficient atâta timp cât nu se crează o clonă stabilă de celule leucemice.

Parametrii primari ai bolii

1.Sindromul lezional (SL)

2.Sindromul reacţional compensator-adaptativ (SA)

Consecutiv sindromului lezional, în organism se produc modificări complexe a sistemelor de

reglaj, cât şi a altor sisteme şi funcţii de apărare specifică şi nespecifică. Urmarea va fi o deviere
semnificativă în activitatea sistemelor funcţionale, în intensitatea proceselor metabolice, cu
apariţia unor reacţi locale sau generale de apărare, de obicei cu rol compensator. Acest complex
de reacţii şi procese constituie sindromul reacţional adaptativ. Odată cu apariţia acestui sindrom
este marcat debutul clinic şi se trece în faza de stare a bolii.

B. Faza de stare şi parametrii primari ai bolii

Din punct de vedere clinico - biologic starea de boală reprezintă suma algebrică a celor doi
parametrii primari.

Exemplu:

1.paliditatea - aparţine în egală masură SL (deficit deHb) şi SA(activarea sistemului amin -

peptidergic)

2.polipneea - aparţine -SL-minusul de transportor al O2 - SA-modificări metabolice

3.transpiraţiile - au patogenie exclusiv reactivă hemoragia acută de gravitate medie

Parametrii secundari ai bolii.

Prezenţa sindromului lezional şi, frecvent, amploarea celui reacţional, solicită mai mult sau mai puţin -
uneori la limita posibilităţilor, o serie de sisteme funcţionale (teoretic toate sistemele)

Surplusul de activitate se face pe seama unui consum energetic specific exagerat, cu scăderea
rezervei funcţionale,scade sau nu semnificativ potenţialul de adaptare la efort aorganismului iar
în ultima instanţă, scade capacitatea de muncă.

Scăderea capacităţii de muncă sub o anumită limită , atrage după sine deficienţe - relative sau
absolute, temporare sau de durată -în procesul de integrare socială a bolnavului.

In ceea ce priveşte problema modalităţilor de evoluţie a bolilor, diferitele lor etape şi

caracteristici privind durata, natura, gravitatea şi modalităţile de manifestare variază în raport cu
diversele grupe de boli şi prezintă tocmai din acest motiv o preocupare de sistematizare ce
aparţine disciplinelor clinice specializate în studiul aspectelor particulare ale patologiei umane.

C. Sfârşitul bolii

Nu numai debutul, ci şi boala în ansamblu, poate evolua mai rapid sau mai lent. Indiferent de
evoluţia bolii în timp, aceasta va avea un sfârşit, care în accepţiunea clasică poate realiza trei
aspecte: vindecarea, cronicizarea şi moartea.

1.Vindecarea-se desfaşoară în timp şi presupune cel puţin două aspecte fundamentale: dispariţia
sindromului reacţional şi normalizarea celului adaptativ.Insănătoşirea este rezultatul evoluţiei,
pozitive pentru organism, a proceselor morfofuncţionale, caracteristice bolii .

Există şi aşa-numita vindecare cu sechele ce implică persistenţa unor vicii, leziuni, cicatrici etc.
care, deşi pot condiţiona anumite infirmităţi sau suferinţe, nu afectează esenţial aptitudinile
adaptative ale organismului.

2. Cronicizarea - reprezintă un ―eşec parţial al sistemului defensiv al organismului. Se

caracterizează prin persistenţa, sub o formă atenuată dar trenantă a sidromului lezional şi, mai
ales, prin disergia sindromului reacţional.

Reversibilitatea proceselor cronice, pentru cele mai multe situaţii nu este posibilă, dar caracterul
de gravitate a maladiei, prognosticul, ţin de importanţa absoluta bio-morfologică a structurilor
afectate.

3.Moartea - reprezintă acea stare a organismului ce urmează întreruperii definitive a funcţiilor

sale. Acest proces are o anumită evoluţie în timp, în raport cu gradul de rezistenţă a diferitelor
ţesuturi la suprimarea aportului de oxigen. Moartea este clinica sau biologica

.-moartea clinică (suspendarea reversibilă sau ireversibilă a funcţiilor ―imediat vitale‖) - a cărei
durată coincide cu durata de rezistenţă a celulelor nervoase la hipoxie şi care se termină odata cu
apariţia leziunilor ireversibile în SNC

-moartea biologică (realizată în timp) a celulelor , organelor şi sistemelor organismului (moartea

histocitologică).
Distincţia este importantă din punct de vedere practic,întrucât în anumite situaţii, în cursul primei
perioade, se poate intervenii cu succes cu ajutorul mijloacelor moderne de reanimare, pentru
restabilirea funcţiilor vitale