Medicina Dentara 2022/2023

Sem1, Anul 2 Fiziopatologie Tema 1-2

Miercuri , 12 Oct. 2022, 08.00 -10.00 am
Dr. SUZANA DĂNOIU

Fiziopatologia ca stiinta
Notiuni generale despre
normalitate si boala
•Delimitarea conceptului de boala.
•Etiologia bolii (Agentii fizici, chimici, biologici,
cauzatori).
•Caracteristicile bolii. Patogeneza bolilor.
•Clasificarea bolilor.
•Reactivitatea
 MEDIUL INTERN
• Cel mai cunoscut principiu al fiziologiei, Claude Bernard,
Sorbona, Paris, 1857 :

• “ toate mecanismele vitale, oricat de variate ar putea

fi, au ıntotdeauna acelasi scop final, acela de a
conserva constante conditiile vietii ın MEDIUL
INTERN.
• .......Organismul, desi are nevoie de mediul
ınconjurator, totusi este relativ independent de el.
Aceasta independenta, pe care organismul o are fata
de mediul extern, deriva din faptul ca ın fiintele vii
tesuturile sunt, de fapt, aparate de influentele
externe directe si protejate de catre un veritabil
mediu intern, care este constituit din lichidele care
circula ın corp” .
 DELIMITAREA CONCEPTULUI
DE BOALĂ
• noţiune –concept
• termenul este de origine slavonă şi semnifică în
accepţiunea curentă, laică, “o abatere de la starea de
sănătate”.
• conceptul de normalitate

echilibru funcţional complex şi dinamic, într-un ansamblu

de interrelaţii şi interdependenţe active cu ambianţa.
Acest echilibru este rezultatul unei permanente cooperări
armonioase a tuturor sistemelor reactive din organism
(de la cele enzimatice, la cele ale marilor funcţii), ca
urmare a unor procese extrem de sensibile şi de precise
de reglare şi integrare, realizate prin intermediul
mecanismelor neuroendocrine.
• compararea unor indici biologici ai cazului dat cu
media statistică a cestora obţinută în urma
prelucrării datelor obţinute de la un lot
reprezentativ.
• pentru realizarea de către organism a
echilibrului funcţional, dinamic prin participarea
sistemelor de reglare şi integrare, acesta
dispune de resurse adaptative şi rezerve
funcţionale foarte ample; antrenarea acestora în
situaţii de solicitate particulară poate realiza
performanţe care depăşesc mult valorile
statistice considerate “normale” pentru condiţiile
bazale şi evidenţiază existenţa unor
disponibilităţi de adaptare foarte largi.
• Starea de boală include un complex caracteristic
de reacţii de răspuns ale organismului supus
acţiunii agentului patogen.
• Aceasta decurge din modul de organizare
funcţională a organismului: el răspunde la orice
solicitare din mediu, normală sau patologică,
obişnuită sau neobişnuită prin reacţii care,
având în principiu sens adaptativ, sunt produsul
experienţei şi perfecţionării filogenetice a
organismului. Tendinţa de răspuns este aşadar
reactiv-adaptativă.
• Vannotti,
• organismul în “stare fiziologică” este
caracterizat de un număr maxim de
fenomene, cu reacţii favorabile vieţii,
starea de boală caracterizându-se prin
reducerea acestor fenomene (reacţii,
procese) sau şi prin apariţia altora
defavorabile vieţii.
• În sarea de sănătate procesele adaptative se
desfăşoară în aşa fel încât, prin mijlocirea
reglării şi integrării, rezervele funcţionale să fie
utilizate raţional şi economicos.
• Ele se refac atunci când când suprasolicitarea a
încetat.
• La solicitări excesive, se pot produce chiar
dereglări sau perturbări ale proceselor
adaptative.
• În aceste condiţii ele au un caracter tranzitor şi
nu antrenează din partea organismului nici o
suferinţă de fond, sau produce suferinţe rapid
corectate prin intervenţia mecanismelor
reglatoare.
• În anumite circumstanţe, la solicitări excesive ca durată sau intensitate,
sau când rezervele organismului sunt reduse sau epuizate din cauza
unor noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea actuală,
procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător celor din starea
normală, nu reuşesc să menţină un echilibru.
• În astfel de circumstanţe este necesară intervenţia unor mecanisme
suplimentare care tind să compenseze deficitul proceselor adaptative
obişnuite.
• Astfel de mecanisme, deşi funcţionează similar celor adaptative
fiziologice, sunt neeconomicoase şi necesitând consum energetic “de
lux” şi reducând posibilităţile organismului de a reface eficient consumul
excesiv, participă la accentuarea reducerii rezervelor funcţionale şi la
iniţierea unui cerc vicios.
• În acest mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatoare maschează
un timp deficitul funcţional al organismului, dând aparenţa de normal,
poartă în ele riscul dereglării proceselor funcţionale, al apariţiei stării de
insuficienţă a compensării şi de trecere de la starea de sănătate la cea
de boală.
• Limitele unei asemenea aparenţe sau momentul precis al unei
asemenea treceri sunt foarte greu sau, uneori chiar imposibil, de
precizat.
CARACTERISTICILE ESENŢIALE
ALE STĂRII DE BOALĂ
• orice încercare de delimitare a conceptului de boală
trebuie să urmărească precizarea a cel puţin câtorva
trăsături esenţiale ale acestei categorii, valabile pentru
orice stare patologică. Aceste caracteristici trebuie să se
bazeze pe analiza următoarelor elemente:
• - cauzele şi condiţiile ce duc la instalarea bolii ;
• - natura, caracterul şi modul de producere al
modificărilor structurale şi funcţionale ce caracterizează
starea de boală ;
• - modul în care aceste modificări se reflectă asupra
relaţiilor dintre organism şi ambianţă ;
• - particularităţile, semnificaţia şi importanţa elementelor
pozitive sau negative restante după lichidarea bolii, ca
factor de modificare ulterioră a terenului etc.
 Boala reprezintă urmarea unei agresiuni patogene eficace din mediu

• Nu orice factor potenţial patogen ce acţionează asupra

organismului este în mod obligatoriu eficace. Influenţa lui este
adeseori modificată pe de o parte de ansamblul condiţiilor
concrete în care acţionează şi pe de altă parte, de
particularităţile disponibilului funcţional-reactiv al organismului
supus agresiunii.
– exemplu: creşterea temperaturii din ambianţă peste o anumită limită
poate reprezenta o cauză potenţială de boală.
– dereglările produse sub influenţa patogenă a căldurii realizează o boală
de supraâncălzire, cu forme variate de manifestare a aşa-numitelor
stări hipertermice: şoc caloric, hipertermie, insolaţie.
– elemente ale macro- şi microclimatului pot facilita sau îngreuna
eficienţa patogenă a factorului termic: umiditatea, presiunea, curenţii de
aer etc. ce însoţesc acţiunea căldurii pot creşte sau diminua influenţa
ei.
• Efectul patogen al căldurii este, însă în mare măsură, dependent de
posibilităţile reactive ale organismului: adultul sănătos, în stare de
echilibru psihic şi vegetativ, antrenat la solicitări termice, se apără
mult mai bine în faţa eventualelor tendinţe de supraâncălzire decât
un alt individ ale cărui posibilităţi reactive sunt limitate de vârstă
(copii, bătrâni), de antecedente (stări carenţiale, organisme tarate),
de oboseală etc.
• Există, aşadar, un ansamblu de cauze şi condiţii ce concurează
la producerea bolii. Din acest ansamblu trebuiesc distinşi patru
factori:
• a) agentul etiologic determinant; el este indispensabil în
geneza bolii dar nu totdeauna suficient;
• b) complexul de condiţii sau factori favorizanţi, care însoţind
sau precedând acţiunea agentului etiologic modulează influenţa lui
patogenă ;
• c) factorii de risc ;
• d) particularităţile reactive ale organismului, respectiv terenul.
Concluzie: boala apare ca un accident în cursul
proceselor adaptării curente, efectele dereglante
realizându-se fie ca urmare a unor solicitări excesive
ca durată sau intensitate fie prin scăderea capacităţii
adaptative a organismului.
• Există şi situaţii când organismul este supus acţiunii
patogene a unor agenţi neobişnuiţi în raport cu procesele
adaptării curente (agenţi traumatici, factori toxici etc.).
– În asemenea situaţii agenţii produc leziuni, distrucţii sau alterări
structurale ca urmare a acţiunilor directe asupra ţesuturilor. În aceste
situaţii întinderea sau gravitate leziunilor este direct corelată cu
intensitatea acţiunii agentului, eventualele condiţii favorizante
neavând importanţă, reactivitatea şi terenul intervenind doar ulterior
în determinismul caracteristicilor de manifestare a bolii.
• Există o categorie de boli în etiologia cărora rolul factorilor
patogeni din mediu este mai puţin evident: bolile ereditare,
unele boli cronice cu evoluţie foarte îndelungată, unele boli
psihice etc.
– În cazul acestor boli există un determinism cauzal din afara
organismului (cauze care au acţionat asupra predecesorilor în cazul
bolilor ereditare sau cauze actuale ce acţionează prin mecanisme
încă neelucidate).
 Starea de boală include un complex caracteristic de reacţii de
răspuns ale organismului supus acţiunii agentului patogen

• Această trăsătură decurge din modul de organizare funcţională a

organismului.
– Modalităţile de reacţie în numeroase împrejurări patologice sunt în mare
măsură asemănătoare şi uneori chiar identice cu cele utilizate în condiţii
normale. "Organismul nu este poliglot", (Laborit);
– aceleaşi mijloace funcţionale pentru a se adapta cerinţelor curente
ale vieţii, ca şi pentru a face faţă tendinţelor dereglante patogenice
din mediu.
• În foarte multe împrejurări potenţial patogene intervine un ansamblu
de reacţii ce face parte, obişnuit, din arsenalul funcţional adaptativ
normal; în condiţiile create de solicitarea patogenă, intervenţia
acestor reacţii are semnificaţia unor mecanisme compensatoare,
procesele funcţionale fiind antrenate în reacţie pe baza aceloraşi
mecanisme fundamentale de reglare şi integrare, în ambele
categorii de situaţii (normale şi potenţial patogene).
• În cursul filogenezei organismul a reuşit să elaboreze o
serie de modalităţi reactive adecvate unora din situaţiile
special create de agresiunile patogene:
– anticorpogeneza, reacţia inflamatorie, reacţia febrilă, strănutul,
tusea, vărsătura etc. Acestea sunt adevărate reacţii de apărare,
cu rol în lupta contra tendinţelor de îmbolnăvire sau pentru
limitarea acesteia şi cu un anumit grad de specificitate în raport
cu unele categorii de agenţi etiologici.
• Aşadar, starea de boală se caracterizează
printr-un complex de fenomene reactive,
locale şi generale, specifice şi nespecifice,
patologice şi de apărare.
Starea funcţională a organismului în cursul bolii
se caracterizează prin deficienţa, mai mult sau
mai puţin importantă, a mecanismelor de
reglare neuroumorală a funcţiilor

• Această deficienţă condiţionează o stare de

echilibru vital, respectiv un teren calitativ diferit
de cel existent în prealabil, mai precar, mai
vulnerabil cu posibilităţi reactive mai limitate
datorită blocării rezervelor funcţionale în cadrul
proceselor de apărare şi compensare.
 Reducerea capacităţii de
adaptare a organismului
• Condiţiile particulare ale activităţii organismului bolnav,
utilizarea continuă şi îndelungată a rezervelor
adaptative, consumul energetic excesiv etc. realizează
un ansamblu de condiţii ce se abat de la regimul optim
"de lucru" ce caracterizează starea normală. Organismul
bolnav face faţă deseori cu greutate unor necesităţi
adaptative chiar moderate, fiind mai vulnerabil decât în
condiţii normale. Sunt necesare, în aceste condiţii,
măsuri adecvate de protecţie (repaus la pat, confort
termic şi psihic, alimentaţie adecvată etc.), pentru a nu
se crea dificultăţi suplimentare şi petru a facilita
procesele de reechilibrare şi eficienţa terapiei.
Limitarea capacităţii de muncă şi
de integrare socială
• Această trăsătură este explicată prin scăderea
randamentului biologic şi concomitent prin
diferitele suferinţe şi infirmităţi ce caracterizează
stările de boală.
• Starea psihică este adesea influenţată de
condiţiile create de boală şi la rândul ei se poate
răsfrânge negativ asupra evoluţiei bolii intrând
într-un lanţ vicios de interrelaţii dăunătoare.
 Orice boală afectează
organismul în ansamblul său
• Sintetizând caracteristicile expuse se constată că
boala reprezintă o stare particulară a
organismului, condiţionată de acţiunea
patogenă a unor factori etiologici variaţi din
mediu şi caracterizată printr-un complex de
modificări morfofuncţionale, locale şi generale,
cu caracter reacţional-adaptativ şi lezional, ce
tulbură reglarea şi activitatea funcţională a
diferitelor niveluri funcţionale; prin aceasta se
realizează limitarea posibilităţilor de adaptare
şi reducerea capacităţii de muncă, ceea ce
demonstrează implicit că boala este un proces
ce afectează organismul în ansamblul unităţii
sale biologice şi sociale complexe.
 DEBUTUL BOLII
• Boala are un debut real denumit şi debut
fiziopatologic, şi un debut aparent denumit debut
clinic.
• Sunt puţine situaţiile în care debutul real al bolii coincide cu debutul
aparent (cazul traumatismelor). Pentru celelalte boli aproape întotdeauna
debutul real precede pe cel aparent uneori cu foarte mult timp. Exemplu în
acest sens este dat de urmările exploziilor atomice de la Hiroshima şi
Nagasaki.
• O parte din populaţia care a supravieţuit dezastrului nuclear a prezentat la
un moment dat o scădere marcată până la dispariţie a fosfatazei alcaline
leucocitare După câţiva ani, din rândul acestor persoane vor apărea
bolnavi cu sindroame proliferative ale ţesutului leucocitar (leucemia
granulocitară cronică).
• În aceste condiţii, debutul real al sindroamelor proliferative leucocitare a
avut loc imediat după impactul radiaţiilor gamma cu organismul uman.
– În acel moment s-a constituit în limbaj fiziopatologic
primul sindrom lezional eficient – parametru primar al
stării de boală - eveniment ce marchează debutul real
al bolii.
 PARAMETRII PRIMARI AI BOLII
• Consecutiv apariţiei sindromului lezional (parametru primar al
bolii), în organism se petrec modificări complexe, realizate prin
participarea la nivele energetice superioare calitativ şi cantitativ a
sistemelor de reglaj (în principal amin-peptidergic) cât şi a sistemului
imun, funcţie leucocitară etc.
• Urmarea va fi o deviere semnificativă în activitatea sistemelor
funcţionale, în intensitatea proceselor metabolice cu apariţia unor
reacţii locale sau generale de apărare, de obicei cu efect
compensator.
• Acest complex de reacţii şi procese, menit să crească potenţialul
defensiv al organismului, declanşat în replică faţă de sindromul
lezional dat, constituie al doilea parametru real al stării de boală
numit sindrom reacţional compensator (adaptativ).
• Cu apariţia sindromului reacţional adaptativ, care completează
fenomenologic sindromul lezional (uneori îl maschează chiar) este
marcat debutul clinic al bolii şi se trece în faza de stare a bolii.
 FAZA DE STARE ŞI PARAMETRII PRIMARI AI BOLII

• Din punct de vedere clinico - biologic starea de boală reprezintă suma

algebrică a celor doi parametri primari.
– Ex: elementele clinico-biologico-paraclinice prezente în sindromul post
hemoragic acut aparţin celor doi parametri primari. Astfel:
• - paliditatea: aparţine în egală măsură sindromului lezional (deficit de Hb) dar şi
celui reacţional adaptativ (activarea sistemului amin peptidergic);
• - polipneea: prin minusul de transportor al O2 (sindrom lezional) cât şi prin
apariţia unor modificări metabolice adaptative ce aparţin sindromului reacţional,
• - transpiraţiile reci: patogenie exclusiv reactivă ;
• - tulburări psihice (agitaţie, logoree, anxietate): se datoresc atât deficitului de
perfuzie cerebrală (sindrom lezional), cât şi descărcărilor de catecolamine
(sindrom reacţional) ;
• - tulburări hemodinamice: ţin în egală măsură de sindromul lezional
(hipotensiunea arterială) şi de cel reacţional adaptativ (centralizarea circulaţiei) ;
• - tulburări metabolice: au potenţial patogen ridicat funcţie de intensitatea
agresiunii, recunosc la rândul lor o origine mixtă (deficit de O2, deficit de
perfuzie), dar şi angajarea unor linii hormonale de necesitate, menite să
pozitiveze bilanţul hidric, să ridice nivelul energetic al organismului;
• - constantele biologice: hematocritul va scădea atât prin pierdere eritrocitară
(sindrom lezional), cât şi prin deplasările lichidiene adaptative (intravazarea) care,
în fazele tardive, este dependentă de sistemul renină - angiotensină (activat în
cadrul sistemului reacţional.
 PARAMETRII SECUNDARI AI BOLII

• Parametri secundari, în afara procesului de definire complementară

a stări de boală, precizează şi implicaţiile sociale.
• Prezenţa sindromului lezional şi amploarea celui reacţional solicită
mai mult sau mai puţin, uneori la limita posibilităţilor, o serie de
sisteme funcţionale.
• Aceste suprasolicitări se realizează pe căile şi cu mijloacele
fiziologice, deosebindu-se de situaţiile normale pe criterii cantitative.
Surplusul (uneori excesiv) de activitate se face pe seama unui
consum energetic exagerat, cu scăderea (până la anulare) a
rezervelor funcţionale (sistemice).
• În relaţie directă cu sistemele funcţionale afectate scade şi
potenţialul de adaptare la efort a organismului şi în ultimă instanţă
capacitatea de muncă. Aceste deficienţe ţin în mare măsură nu
numai de prezenţa sindromului lezional, ci şi de sindromul
reacţional-adaptativ şi în cadrul acestuia de noile nivele de activitate
ale complexelor sisteme de reglaj (în principal sistemul amin-
peptidergic).
• In anumite circumstanţe, fie la solicitări deosebit de intense
sau de durată, fie atunci când rezervele funcţionale ale
organismului au fost deja reduse sau epuizate din cauza unor
noxe ce au acţionat anterior sau concomitent cu solicitarea
actuală, procesele adaptative, deşi se desfăşoară asemănător
celor din starea finală, nu reuşesc să menţină un echilibru.
• În aceste circumstanţe este necesară intervenţia unor
mecanisme suplimentare care tind să compenseze deficitul
proceselor adaptative obişnuite. Mecanismele
compensatoare, deşi funcţionează similar cu procesele
adaptative, fiziologice, sunt neeconomicoase.
• Ele necesită un consum energetic “de lux” şi reduc posibilităţile organismului
de a reface eficient consumul excesiv, participând la accentuarea reducerii
rezervelor funcţionale şi la iniţierea unui cerc vicios.
• In acest mod, deşi intervenţia mecanismelor compensatorii
maschează un timp deficitul funcţional al organismului dând
aparenţa de normal, poarta riscul dereglării proceselor
funcţionale, al apariţiei de ineficienţă a compensării şi de
trecere de la starea de sănătate la cea de boală.
– Momentul unei asemenea treceri este foarte greu,uneori imposibil de
precizat. Ca exemplu este semnificativ cazul hipertrofiei muşchiului
cardiac care poartă în el riscul insuficienţei miocardice, fără a putea
preciza momentul trecerii de la compensare la decompensare.
• Definirea stării de normal întruneşte un mare
grad de relativitate nu numai în raport cu
variaţiile şi cu limitele imprecise şi diferite de la
individ la individ, dar şi în raport cu treapta
structurală sau funcţională pentru un organism
dat;
• un defect pentru o anumită treaptă sau a unui
anumit sistem funcţional poate fi mult timp şi în
anumite circumstanţe perfect mascat, asfel încât
organismul este apreciat global ca fiind
sănănos.
• De exemplu anumite adenopatii, consecinţa unor anomalii
genetice, pot rămâne complet necunoscute; astfel deficitul de
glucozo - 6-fosfatdehidrogenaza eritrocitară, ca tară genetică
întâlnită la homozigoţi este comparabil cu o stare de aparent
perfectă sănătate atât timp cât nu intervine o cauză care să-l
evidenţieze; consumul de analgetice, antimalarice etc. provoacă
o anemie hemolitică drept consecinţă a deficitului enzimatic.
• Concluzie:
• variaţiile adaptative individuale, determinate de
diferite modificări funcţionale, pot fi extrem de mari
în raport cu valorile medii considerate normale,
fără ca echilibrul funcţional de ansamblu să fie
afectat, adică fără a avea vreo semnificaţie de
manifestare anormală.
• Mai mult decât atât, în cadrul proceselor adaptative se pot
produce uneori chiar mici dreglări sau tulburări cu aspect limitat
şi caracter tranzitoriu, rapid corectate prin intervenţia
mecanismelor reglatoare şi restabilirea integrală a echilibrului
funcţional; nici aceste dereglări, ce apar în cursul proceselor de
adaptare nu depăşesc cadrul normalului.
 SFÂRŞITUL BOLII
• Boala, ca orice proces dinamic, este definită ca evoluând în
timp.
• Atât debutul cât şi boala în ansamblu poate evolua mai rapid sau mai lent,
în limbaj clinic existând expresii ca: acut, supraacut, fulminant, cronic, etc.
• Indiferent de evoluţia bolii în timp, aceasta are un sfârşit care
poate realiza trei aspecte: vindecarea, cronicizarea şi
moartea.
• Vindecarea se desfăşoară în timp şi presupune două aspecte:
• - dispariţia sindromului lezional;
• - normalizarea sindromului reacţional adaptativ;
• Starea de vindecare nu se suprapune peste starea de
sănătate, iar un raport dintre potenţialele biologice dinainte şi
după boală poate fi util numai în vindecările prin restituţio ad
integrum.
• Teoretic, aproape în toate cazurile, vindecarea este sechelară. Practic
deficienţele funcţionale sau morfologice pot sau nu reduce semnificativ
eficienţa unor sisteme sau organe.
• Cronicizarea reprezintă un ”eşec parţial”
al sistemului defensiv al organismului.
• Se caracterizează prin persistenţa sub o formă
atenuată dar trenantă a sindromului lezional (cel
iniţial sau altul apărut în cursul evoluţiei bolii), şi
mai ales prin disergia (hipoergia dar frecvent şi
hiperergia) sindromului reacţional.
• Moartea reprezintă acea stare a
organismului ce urmează întreruperii
definitive a funcţiilor sale, deci a vieţii.
• După Vannotti, moartea survine când numărul de
fenomene, reacţii, procese favorabile vieţii scade
sub o anumită valoare critică.
 CLASIFICAREA BOLILOR
• In prezent, singurul criteriu acceptabil, care
permite încadrarea în grupe relativ omogene ca
patogeneză generală este cel al determinismului
ecologico - genetic.
• În această clasificare nu pot fi cuprinse o serie de
boli specifice omului în care sunt implicaţi factori
psihogeni sau/şi sociali, cum nu pot fi cuprinse nici
bolile în prezent idiopatice, proliferările maligne,
etc..
• Carter, face următoarea clasificare utilizând
drept criteriu determinismul ecologico-genetic:
 BOLI CU DETERMINISM
ECOLOGIC PUR
• Caracteristic acestei categori de boli o constituie predominanţa uneori
absolută a sindromului lezional. Pentru anumite boli chiar se face
abstracţie de sindromul reacţional adaptativ, ineficient în cazurile în
care cantitatea agentului cauzal depăşeşte o anumită valoare
(botulism,cianură etc.). Din această categorie fac parte:
• - traumatisme;
• - arsuri;
• - iradiaţii;
• - agresiune:- hipobară;
• - hiperbară;
• - intoxicaţii cu: - ciuperci;
• - veninuri animale;
• - alcaloizi;
• - cianură;
• - toxină botulinică;
• - parathion;
 BOLI CU DETERMINISM
ECOLOGIC PREDOMINANT
• Caracteristica acestor boli o constituie
prezenţa, cu pondere variabilă,a ambilor
parametri primari ai bolii, exprimarea şi
evoluţia acesteia fiind determinată
semnificativ de caracteristici reacţionale
particulare (rasiale, de vârstă, de sex etc.).
– ex: tuberculoza la negri, boli de nutritie, unele
boli alergice etc
 BOLI CU DETERMINISM POLIGENIC
(BOLI CU PREDISPOZIŢIE FAMILIALĂ)
• O caracteristică a acestei grupe este afectarea unor structuri (sisteme)
care implică participarea mai multor gene diferite. O afectare genică
singulară nu este suficientă pentru determinarea unui fenotip patologic.
• După Carter, bolile poligenice au următoarele particularităţi:
• - riscul de apariţie este mai mare la rude şi creşte odată cu gradul de rudenie;
• - dacă într-o familie sunt doi membri afectaţi, riscul este mai mare pentru ceilalţi
membri;
• - între rudele indivizilor cu forme mai severe riscul este mai mare;
• - pentru bolile ce afectează inegal sexele, rudele pacienţilor de sex mai rar afectat şi
care totuşi prezintă caracterul patologic, au risc mai mare;
• - consangvinismul părinţilor dublează riscul pentru descendenţi;
• Rolul factorilor ecologici nu trebuie neglijat, ei putând modula reactivitatea
indivizilor, întârziind sau precipitând exprimarea clinică a bolii. Exemple:
• - psihoze
• - ulcerul duodenal
• - poliartrita reumatoidă
• - spondilita anchilopoetică
• - diabet zaharat
• - unele boli alergice, etc.
 Boli cu determinism genetic
predominant
• Această grupă restrânsă de boli cuprinde
maladiile care nu se pot exprima clinic
decât în anumite condiţii sau pentru care,
modificarea deliberată (terapeutică) a unor
condiţii de viaţă (alimentaţie) impiedică
(anulează) expresia clinico - biologică
proprie bolii (ex. Idioţia fenil - piruvică).
 Boli cu determinism genetic pur
• a.) Eritroblastoza fetală (boala hemolitică neonatală). Incompatibilităţile D
(Rh), traduse prin apariţia anticorpilor materni anti - Rh, realizează forme
grave de eritroblastoză fetală, complicate cu manifestări neurologice
(encefalopatia bilirubinică).
– Sensibilizarea mamei cu antigene eitrocitare fetale de tip ABO sau D (Rh)
provoacă un răspuns imun cu formare de izoanticorpi antieritrocitari specifici
.Această sensibilizare poate fi realizată în următoarele circumstanţe:
– - transfuzii anterioare incompatibile;
– - imunizarea transplacentară prin sarcini anterioare sau avorturi;
– - trecerea unui număr mare de hematii fetale în circulaţia maternă chiar la o primă sarcină.
• b.) Aberaţii cromozomiale:
• b.1.) Aberaţiile autozomale de număr. Sunt de regulă trisomii, apărute ca rezultat al
unei meioze anormale.
– Exemple: - trisomia 21 (mongolismul, sindromul Langdon-Down);
– - trisomia 18 ;- trisomia 13 etc.
– Corelaţiile dintre aceste aberaţii şi diferite circumstaţe patologice şi nepatologice
se fac mai ales în funcţie de vârsta mamei ( incidenţa variază, în cazul trisomiilor,
de la 1/2000 pentru mamele sub 25 ani la 1/50 pentru mamele ce depăsesc 45
de ani).
 Boli cu determinism genetic pur
• b.2.) Aberaţiile autozomale de structură. Se realizează prin
ruperea unor cromatide, care lipsite de centromer se pierd în
cursul mitozei următoare (deleţii) sau se alipesc de alţi
cromozomi (translocaţii), la care de asemenea s-a produs o
ruptură.
– Dintre aberaţiile de structură amintim:
• - deleţia parţială a braţului scurt al cromozomului 5 realizând clinic sindromul
“crie du chat”
• - deleţia braţului scurt al cromozomului 4 (4p).
– Toate aceste aberaţii de structură prezintă fenotipic grave malformaţii
craniene, oculare, articulare, defiicite psihomotorii etc.
• b.3.) Aberaţii gonozomale. Aberaţiile de număr care afectează
perechea de cromozomi sexuali determină malformaţii mai
puţin grave. Din acest grup fac parte:
– - sindromul Turner;
– - sindromul poli-X;
– - sindromul Klinefelter (47 XXY- 48 XXYY etc);
– - sindromul XYY (sindromul delincvenţiilor).
 Boli cu determinism genetic pur
• c.) Mutaţii genice cu efecte majore (erori înăscute de metabolism).
• Pentru această grupă de boli modul de transmitere este mendelian, existând deci 4 posibilităţi de
clasificare:
• c.1) Boli recesive autosomale, în care modul de transmitere este caracterizat de:
• - caracterul patologic apare numai între fraţi (1/4);
• - părinţii sunt de obicei rude;
• - sexele sunt afectate în egală măsură;
• - caracterul patologic sare o geneeraţie.
• Din această grupă fac parte fenilcetonuria, boala Gauche.
• c.2.) Boli dominante autozomale au următoarele criterii de transmitere:
• - caracterul apare la fiecare generaţie;
• - boala apare la jumătate din descendenţi;
• - membri din familie neafectaţi nu transmit boala
• - ambele sexe sunt egal afectate.
• Din această grupă fac parte unele anemii hemolitice, guta, etc.
• c.3.) bolile sex - linked cu transmitere recesivă au următoarele criterii:
• - sexul masculin este mai mult afectat;
• - numai descendenţii de sex feminin ai probandului sunt heterozigoţi (fără exprimare clinică) putând
transmite boala, băieţii nu sunt afectaţi;
• - 1/2 din descendenţii de sex masculin ai femeilor heterozigote fac boala.
• Din această categorie face parte hemofilia A
• c.4.) bolile sex-linked cu transmitere dominantă sunt caracterizate de următoarele criterii:
• - bărbaţii probanzi transmit boala numai fetelor;
• - femeile probanzi transmit boala ambelor sexe în proporţie de 1/2.
 ETIOLOGIE GENERALÃ
• Prin etiologie, în accepţiunea curentă, se înţelege studiul
cauzelor bolilor.
– O definiţie completă trebuie să cuprindă şi ansamblul condiţiilor în care
agenţii cauzali, adică etilogici, acţionează eficient asupra organismului
sau au acţionat la un moment dat.
• Acest ansamblu etiologic cuprinde atât agenţii cauzali
specifici cât şi condiţiile generale şi particulare, de mediu
sau proprii organismului, pe fondul cărora agenţii etiologici
pot deveni eficienţi.
– Nu întodeauna prezenţa unor factori nocivi, biotici sau abiotici este
suficientă pentru realizarea unor sindroame lezionale eficiente. Sunt
necesare condiţii ce ţin de constituţie, reactivitate, teren,
predispoziţie din partea organismului, ceea ce a dus în terminologia
clasică la împărţirea factorilor cauzali în “factori determinanţi”,
“predispozanţi”, “adjuvanţi”, “declanşanţi” etc.
• Etiologia generală clasifică agenţii etiologici şi condiţiile cu
potenţial patogen (capabile să realizeze un sindrom lezional
eficient - funcţional sau organic - infraclinic sau clinic.
• Sunt şi în prezent un număr destul de mare de
boli fără o cauză aparentă, cunoscută şi ale
căror mecanisme sunt de asemenea
necunoscute.
– Termenii uzuali pentru astfel de boli sunt: “idiopatic”,
“genuin”, “primitiv” reflectând numai împosibilitatea de
moment în aprecierea unor elemente cazuale, pentru
că nu se acceptă ideea de boli fără cauze.
• Trebuie să notăm extraordinara varietate a
agenţilor etiologici, numărul aproape nelimitat al
acestora, practic, în anumite condiţii orice
element al mediului extern sau intern poate
deveni agent etiologic.
• Clasic, agenţii etiologici se clasifică după mediul
din care provin (agenţi etiologici exogeni şi
agenţi etiologici endogeni) şi după natura lor.

• Indiferent de mediul din care provin, indiferent de natura lor,

efectul patogen al agenţilor etiologici (cauzali) poate avea:
– efect patogen direct, având drept rezultat constituirea
unui sindrom lezional eficient, clinic sau infraclinic;
– efect patogen indirect realizat prin afectarea
funcţională sau organică a sistemelor de reglaj
îndeosebi a sistemului nervos central.
• Agenţii etiologici endogeni sau exogeni pot fi clasificaţi fie
după efectul lor direct, indirect, fie după natura acestora.
 După natura lor prezentăm o clasificare a agenţilor etiologici:

• 1.) AGENŢI ETIOLOGICI FIZICI:

• - mecanici;
• - electrici;
• - sonici (ultrasonici, infrasonici);
• - barici;
• - termici;
• - radianţi (radiaţii ionizante şi neionizante);
• 2.) AGENŢI ETIOLOGICI CHIMICI ŞI MEDICAMENTOŞI.
• Practic toate substanţele chimice şi medicamentoase pot fi
agenţi etiologici la o anumită doză. Unele însă sunt extrem
de active, la concentraţii foarte mici realizând sindroame
lezionale locale sau generalizate.Din această grupă fac
parte:
• - otrăvurile vegetale (cu alcaloizi foarte activi cum sunt
falina şi faloidina din intoxicaţiile cu ciuperci);
• - otrăvurile ( veninurile) animale, serpi scorpion etc.;
• - acizi, alcalii;
• - toxine bacterine (toxina botulinică);
• - toxine cu potenţial oncogen absolut sau relativ:
• ~ hidrocarburi policiclice ;
• ~ amine aromatice, coloranţi azoici;
• 3.) AGENŢI ETIOLOGICI BIOLOGICI:
• - bacterii;
• - virusuri;
• - fungi;
• - paraziţi etc.
• 4.) AGENŢI ETIOLOGICI SOCIALI.
– Agenţii etiologici psihogeni caracteristici bolilor psiho-somatice, pot fi de
ordin social dar nu determină boli sociale. Însă, invers elemente ale
mediului social (emoţii negative repetate, suprasolicitare profesională,
stress) reprezintă agenţi cauzali psiho-somatici, dar aceştia din urmă pot
fi induşi şi din cauze non-sociale.
– Prin urmare, agenţii etiologici sociali vor determina două grupe de boli
distincte patogenic după cum afectează direct sau corelativ anumite
structuri ale organismului, sau au potenţial indirect prin intermediul
sistemelor superioare de reglaj In prima situaţie se crează o patologie
socio - somatică (boli profesionale).
– În a doua situaţie se crează o patologie psiho-somatică (social indusă) .
• Dintre agenţii etiologici sociali fac parte:
• - stress–ul;
• - poluarea: fonică, sonică, chimică;
• - sedentarism;
• - patoalimentaţia.
 REACTIVITATEA
• Prin reactivitate, în sens restrâns, se înţelege proprietatea
unui organism sau a unui subsistem al acestuia de a răspunde
la stimuli.
• Termenul, în fiziopatologie, are o semnificaţie mai largă
asimilându-l şi pe acela de “teren” .
• Putem spune că reactivitatea este un ansamblu complex
de răspunsuri (riposte) caracteristice fiecărui sistem viu
în parte dezvoltate sau angajate la solicitările normale sau
excesive.
– Reactivitatea trebuie deci corelată în plus cu eforturile sistemelor
funcţionale şi ale sistemelor de integrare şi reglaj de a menţine
homeostazia organismului, indiferent de condiţiile impuse acestuia
.Studiul reactivităţii, deşi are relaţii strânse cu edafologia (ştiinţa
“terenului”), prin generalizările sale, prin procesele de abstractizare
depăşeşte cadrul acesteia.
– ”Terenul” explică elementele, procesele ce condiţionează apariţia
bolii, iar reactivitatea ne explică în plus nivelul de ripostă la
agresiune.
• Specia.
– De remarcat rezistenţa mangustei la unele veninuri de
şerpi, şi a şoarecilor la agresiunea hiperbară.
• In aceeaşi idee notăm rezistenţia aproape absolută a şobolanilor
la infecţii ca şi sensibilitatea cobaiului la bacilul Koch.
• Rasa. Particularităţile reactive rasiale par a fi
semnificativ modulate de factorii eco - mezologici.
– Caracteristici biologice de culoare (piele, mucoase, păr),
de formă (craniul, date antropologice, etc.) nu conferă
raselor superioritate sau dimpotrivă, nu sunt semne de
inferioritate.
– Mai mult, în prezent, nu se mai admite tipul rasial pur (ar
exista 20 de tipuri rasiale, derivate din cele trei tipuri
iniţiale (alb, galben, negru) de cele mai multe ori fiind
vorba de mozaicuri rasiale.
– De notat o susceptibilitate a rasei negre faţă de bacilul
Koch, sensibilitatea rasei galbene pentru neoplasmul
digestiv, etc.
• Sexul.
– Sexul joacă un rol important în modelarea reactivităţii, modificarea semnificativă a unor linii
hormonale şi nivelul deosebit al sistemelor de reglaj (mai prompte dar şi frecvent
hiperergice la bărbaţi).
– Participarea inegală la viaţa socială şi deosebirile de bioritm par a juca pentru unele
afecţiuni un rol important.
• Vârsta. Următorii factori au semnificaţie în deosebirile reactive funcţie de vârstă
(dacă luăm adultul drept etalon de reactivitate):
• - ineficienţa (imaturitatea) unor sisteme enzimatice la copil şi uzura la bătrâni;
• - dinamica unor linii hormonale în parcurgerea celor trei vârste, uneori cu specificitate absolută
pentru o anumită perioadă;
• - evoluţia iniţială ascendentă, apoi regresivă a unor mecanisme efectoare biocibernetice (tip c-
AMP), funcţie de dinamica evolutivă a mesagerilor primi, dar şi de ”îmbătrânirea” sistemelor
enzimatice implicate în angajarea, dezvoltarea şi modularea acestor procese (adenilat - ciclaza,
protein - chinaze, permeaze);
• - dinamica adică dezvoltarea, maturizarea, deprimarea sistemului imun;
• - evoluţia particulară în timp a sistemelor de reglaj, în special a sistemelor superioare de control şi
integrare;
• -”acumularea” erorilor metabolice atât la nivelul genom celular cât şi la nivelul linilor metabolice
banale;
• - uzura “asincronă” a sistemelor funcţionale.
• O dinamică aparte o prezintă dezvoltarea şi ulterior uzura sistemului nervos
central. Importanţa acestor procese este deosebită având în vedere rolul SNC în
coordonarea funcţiilor sistemice, a funcţiilor sistemelor de reglaj secundare, a
sistemelor endocrine, a reacţiilor de apărare etc.
• Evoluţia biomorfologică a SNC prezintă caracteristici singulare. Dacă structurile
anatomice primare (neuronii, căile anatomice) există deja la naştere, parametrii reali
de funcţionalitate apar mult mai târziu. Trebuie adăugate două procese ireversibile şi
anume: perfuzia sanguină tot mai deficitară odată cu trecerea anilor (augmentată şi
de pasajele transmembranare mereu mai dificile şi mai puţin important, pierderea
permanentă (din prima zi de nastere) de neuroni.