CLASIFICAREA BACTERIILOR – Curs 1

1. CLASIFICAREA TAXONOMICĂ
are la bază "unitatea taxonomică" - reuneşte indivizi asemănători, cu informaţie genetică
comună.
 Grupul BACTERIA (Monera, Prokaryota) este împărţit în ordine.
 Ordinele (sufix –ales) conţin familii (sufix –aceae) care se împart în triburi sau direct în
genuri.
 Genurile (sufixuri -um, -us, -a, -as.) conţin mai multe specii din care fac parte tipuri sau
subtipuri serologice şi lizotipuri.
 Speciile sunt definite prin două cuvinte latinizate: ex. Salmonella typhi, Staphylococus
aureus
 Serotipurile (serovarurile) se diferenţiază prin structura antigenică, folosind anumite
reacţii serologice.
 Biotipurile se identifică cu ajutorul reacţiilor biochimice datorită modelelor metabolice
diferite.
 Lizotipurile se diferenţiază după sensibilitatea la bacteriofagi.
Clasificarea taxonomică împarte grupul BACTERIA în următoarele ordine:
 EUBACTERIALES
 PSEUDOMONADALES
 ACTINOMYCETALES
 SPIROCHAETALES
 MICOPLASMATALES
 RICKETSIALES
De exemplu Stafilococul aureu face parte din: Ordinul EUBACTERIALES, Familia
MICROCOCCACEAE,
Genul STAPHYLOCOCCUS, Specia
AUREUS.
2. CLASIFICAREA PE CRITERIUL RELAŢIILOR CU CELELALTE VIEŢUITOARE
 Bacterii utile (saprofite) omului şi animalelor; - ex. bacterii intestinale, bacterii folosite în
industria alimentară
 Bacterii dăunătoare (patogene) - determină boli infecţioase la om şi animale - ex.
Salmonella, Shigella, bacilul tuberculozei
CLASIFICAREA BACTERIILOR
• 3. CLASIFICAREA PE CRITERIUL PROPORŢIEI BAZELOR ÎN MOLECULA
DE ADN NUCLEAR
 Există diferenţe între genuri şi specii în ceea ce priveşte raportul între suma concentarţiei
bazelor purinice şi pirimidinice şi suma concentraţiei tuturor bazelor în molecula de ADN
nuclear. (G + C / G + C + A + T).
 Raportul este constant (40%) pentru celulele eucariote, el variază la celulele procariote în
funcție de gen și specie.
Exemple: C. perfringens, C. tetani: 30 -32%, Streptococcus pneumoniae: 38-40%,
Staphylococcus aureus: 32-34%
 
• 4. Clasificarea după proprietăţile metabolice împarte bacteriile în două categorii
conform:
• Modelului energetic:
- bacterii fotosintetizante (obţin energia rezultată din reacţii luminoase)
- bacterii chimiosintetizante (obţin energia rezultată din reacţii chimice de
oxidare)
• Modelului de sinteze:
- bacterii autotrofe (îşi sintetizează metaboliţii din compuşi anorganici)
- bacterii heterotrofe ( folosesc pentru sintezele proprii compuşi organici şi
anorganici).
  
• 5. Clasificarea după capacitatea litică reciprocă
Punerea în contact a unor tulpini bacteriene în cultură mixtă, poate fi urmată de liza unor
bacterii de către altele coabitante. Astfel bacteriile se pot clasifica în lizogrupuri.
•  6. Clasificarea după homologia nucleotizilor din ADN-ul nuclear
• Aceasta se bazează pe asemănarea structurală dintre unităţile repetitive din
molecula de ADN (genom), care se evidenţiază cu ajutorul unor metode de hibridizare
"in vitro" între ADN-ul extras din bacteria de testat şi ADN-ul dintr-o populaţie
bacteriană etalon. În cazul similitudinii dintre nucleotizii celor două populaţii bacteriene
se formează o punte ("hibrid") rezistentă la un tratament ulterior cu DNA-ză. Rezultatul
se exprimă în indice % de hibridizare.
 7. CLASIFICAREA PE BAZA UNOR PROPRIETĂŢI MORFOLOGICE
  Mobilitate
 bacterii mobile (Salmonella, E.Coli, vibrionul holerei etc.)
 bacterii imobile (Klebsiella, Shigella etc.)
 Colorabilitate
• bacterii Gram pozitive (stafilococ, streptococ)
 bacterii Gram negative (gonococ, enterobacterii)
 Forma
 coci (Stafilococ, Streptococ)
 bacili (Enterobacterii, b. difteric)
 cocobacili (Haemophillus)
 vibrioni (Vibrio cholerae)
 spirili-spirochete (Treponema pallidum, Leptospire)
 Aşezare
 în grupuri (grămezi) (Stafilococi)
 în lanţuri (streptococi)
 în diplo" (gonococi, pneumococi)
8. CLASIFICAREA DUPĂ PROPRIETĂŢILE DE CULTURĂ
Caracterele culturale ale bacteriilor pe medii solide le diferenţiază în funcţie de:
- mărime, formă, suprafaţa coloniei
- existenţa sau absenţa zonei de hemoliză (hemoliza totală sau parţială).
9. CLASIFICAREA DUPĂ PUTEREA DE INVAZIE
- Bacterii invadante; ex. Salmonella, Proteus etc.
- Bacterii neinvadante; ex. Bacilul tetanic, b. difteric, Shigella.

BACTERIOLOGIE GENERALĂ – Curs 2

 Genetică bacteriană: cromozomul bacterian, formaţiuni genetice extracromozomiale,
variabilitatea genetică (mutaţii, transferul de material genetic)
 Acţiunea agenţilor fizici, chimici şi biologici asupra bacteriilor
 Antiseptice, dezinfectante, conservanţi
  Chimioterapie antibacteriană:
 Definiţie, clasificare, spectru de acţiune, mecanismele de acţiune ale principalelor grupe
de chimioterapice
 Rezistenţa bacteriilor la chimioterapice, mecanisme de instalare si modalităţi de evitare a
rezistenţei la chimioterapice
 Aplicaţii in practica medicala, principii generale ale tratamentului cu antibiotice
 Cromozomul bacterian
 Replicarea cromozomului
 Formațiuni genetice extracromozomiale (plasmide)
 Variabilitatea genetica: mutațiiile, transferul de material genetic (transformare,
conjugare, transducție, transpoziție, transfecție)
 Importanţa fenomenelor de genetică bacteriană în microbiologia medicală şi
biologie
MATERIAL GENETIC CROMOZOMIAL - CROMOZOMUL BACTERIAN
• există un singur cromozom.
• cantitatea de ADN/cromozom este constantă pentru o anumită specie şi tulpină bacteriană;
• ADN este un dublu helix circularizat, format din baze azotate: purinice (A,G) şi pirimidinice
(C,T);
• de-a lungul ADN se găsesc genele (unităţi funcţionale ale materialului genetic).
O secvenţă de trei baze azotate: codonul (codifică informaţia pentru un aminoacid şi inserarea lui
într-un lanţ polipeptidic).
ELEMENTE GENETICE TRANSPOZABILE
§ Elemente genetice transpozabile:
 Secvenţe de inserţie (SI): fragmente mici de ADN care nu deţin informaţia
necesară iniţierii sintezei unei proteine; inserarea acestora la nivelul
cromozomului, plasmidelor sau epizomilor pot duce la variaţii fenotipice;
 Transpozoni (Tn): fragmente de ADN care pot iniţia sinteza unei proteine;
prezenţa acestora inserată la nivelul cromozomilor sau a plasmidelor poate
interveni în patogenitatea germenilor. Microorganismele pot deveni patogene,
rezistente la chimioterapice.
MATERIAL GENETIC EXTRACROMOZOMIAL – PLASMIDELE
§ Plasmidele “propriu-zise”
• nu se integrează în cromozomi;
• se multiplică numai în stare autonomă;
• se cunosc următoarele tipuri:
 factorul RTF (resistence transfer factor);
 factorul R: comandă sintezele responsabile rezistenţei;
 factorul “col”- deţine informaţia de a elabora colicine;
 factorii de sex (F’) – codifică transmiterea materialului genetic cromozomial prin
conjugare;
 factorii inductori de toxine ( E. coli enteropatogenă);
 factorii de colonizare sau fimbriali – favorizează aderenţa bacteriilor la nivelul
mucoaselor (E. coli, Shigella);
 factori “tol” – intervin în procese metabolice importante (modificări de
catabolism);
 factori de transducţie, PUB 110 – intervin în fenomene genetice bacteriene,
asigură transferul de material genetic.
§ Episomii
 fragmente de ADN integrate în cromozomul bacterial ce conferă bacteriei
proprietăţi deosebite;
 factorul F (fertility-factor): controlează capacitatea unei bacterii de a acţiona ca
donator de material genetic.
VARIABILITATEA GENETICA LA BACTERII
A. MUTAŢII GENETICE
B. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC
C. TRANSFECŢIA
A. MUTAŢII GENETICE
• Sunt schimbări în secvenţa nucleotidelor de-a lungul catenei liniare de ADN, care duc la
schimbări de gene, schimbări ce se asociază cu modificări funcţionale ca rezultat al unei
informaţii diferite de cea iniţială.
• Mutaţiile duc la apariţia de caractere genetice noi şi stabile “markeri”. Markerii
diferenţiază mutantele de tulpinile parentale sau de celulele la care n-au apărut
modificări. Ei pot consta în absenţa sau prezenţa cililor, dobândirea rezistenţei la
 chimioterapice, caractere noi biochimice care pot consta în câştiguri sau pierderi de
enzime.
Cauzele mutaţiilor
• spontane – de agenţi fizici (radiaţii ionizante şi neionizante: radiaţii cosmice, izotopi
radioactivi din natură);
• induse prin agenţi mutageni fizici (UV, X), chimici (acid nitros, hidroxilamina etil sau
metil metan sulfonat).
B. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC
a) TRANSFORMARE
b) TRANSDUCTIE
c) CONJUGARE
d) TRANSPOZITIE
a. TRANSFORMAREA
Este transferul realizat prin preluarea de molecule ADN de la o tulpină donor de către celulele
tulpinii receptor. Tulpina receptor trebuie să se găsească într-o stare de competenţă şi prezenţă
de receptori cromozomici ce pot îngădui inserţia de material genetic. În cazul plasmidelor,
trebuie transmisă celulelor receptoare cel puţin o moleculă întreagă de ADN.
b. TRANSFERUL DE MATERIAL GENETIC PRIN TRANSDUCŢIE
Este transferul de material genetic de la o celulă bacteriană la alta prin intermediul unui
bacteriofag.
Bacteriofagii temperaţi (profag) pot deveni virulenţi, desprinzându-se din genom cu o parte din
genele acestuia. Ulterior, intrând în celulele receptoare, devine profag şi include în genomul
acesteia genele desprinse.
Prin transducţie se transmit şi plasmide (RTF şi R).
b. CONJUGAREA
Este procesul de transfer de material genetic ce se petrece prin contact direct între două celule.
Transferul este controlat de prezenţa factorului F (de fertilitate). Celulele donatoare poartă
numele de celule F+ şi celulele receptoare F.
Între cele două celule se formează punţi de legătură între fimbriile de pe suprafaţa celulei. Prin
conjugare se transmite material cromozomial sau plasmide (factor R, RTF, col). Dacă factorul F+
se găseşte sub forma unui multiplu al său Hfr (high frequency recombination), conjugarea se face
cu o frecvenţă de sute de ori mai mare.
C. TRANSFECŢIA
Este un transfer de material genetic realizat între celule îndepărtate din punct de vedere
filogenetic. De exemplu:
 Bacterie + acid nucleic viral → modificări în sintezele proteice şi de patogenitate.
 Celulă eucariotă + acid nucleic bacterian sau viral (bacteriofag) → malignizarea celulei.

Genetică bacteriană: cromozomul bacterian, formaţiuni genetice extracromozomiale,

variabilitatea genetică (mutaţii, transferul de material genetic)
 Acţiunea agenţilor fizici, chimici şi biologici asupra bacteriilor
 Antiseptice, dezinfectante, conservanţi
 Chimioterapie antibacteriană:
 Definiţie, clasificare, spectru de acţiune, mecanismele de acţiune ale principalelor grupe
de chimioterapice
 Rezistenţa bacteriilor la chimioterapice, mecanisme de instalare si modalităţi de evitare a
rezistenţei la chimioterapice
 Aplicaţii in practica medicala, principii generale ale tratamentului cu antibiotice
Acţiunea agenţilor fizici, chimici asupra bacteriilor
 Acţiunea agenţilor antimicrobieni poate fi:
 bacteriostatică: proprietatea unui agent de a inhiba multiplicarea
bacteriilor. Îndepărtarea agentului bacteriostatic şi introducerea
microorganismelor în condiţii optime de dezvoltare duce automat la
apariţia multiplicării
 bactericidă: proprietatea agenţilor de a produce moartea bacteriilor,
fenomen care se realizează, fie prin lizarea celulei bacteriene, fie prin
oprirea funcţiilor importante ale celulei
Agenţii antibacterieni pot fi folosiţi în următoarele scopuri:
 sterilizarea: omorârea sau îndepărtarea tuturor microorganismelor
patogene sau nepatogene, forme vegetative sau spori de pe o suprafaţă
sau dintr-un amestec lichid
 dezinfecţia: omorârea formelor vegetative ale microbilor dar nu
obligatoriu şi a sporilor, pentru a le neutraliza ca vehicul al infecţiei
 prezervarea: omorârea sau inhibarea dezvoltării microbilor din
medicamente, seruri, vaccinuri, colire şi alimente. Prin prezervare se
 previn infecţiile iatrogene (iatros=medic) sau transmise prin alimente
precum şi degradarea microbiană a medicamentelor sau alimentelor.
 mutageneza: proprietatea agentului de a determina modificări la
nivelul ADN celular, care se asociază cu pierderea integrităţii
structurale şi a patogenităţii.
 Acţiunea agenţilor fizici: temperatură (căldură/frig), radiaţii, ultrasunete, presiune
osmotică, curentul electric, filtrare
 Acţiunea agenţilor chimici asupra bacteriilor: antiseptice, dezinfectante,
conservanţi
 Acţiunea agenţilor biologici asupra bacteriilor: bacteriofagii, relaţia bacteriofag-
bacterie
Acţiunea agenţilor fizici TEMPERATURA
 Bacterii mezofile – specii patogene sau condiţionat patogene adaptate la o temperatură
optimă de 37-38˚C, temperatura corpului uman, cu limite între 25-34˚C/ 10-45˚C;
 Bacterii psihrofile (criofile) – care cuprind microorganismele a căror temperatură optimă
este între 15-20˚C cu limite între 0 şi 20˚C/ 0-35˚C;
 Bacterii termofile – includ bacteriile de putrefacţie a gunoaielor a căror temperatură
optimă este între 50-53˚C cu limitele între 50-80˚C (85˚C- bacteriile din gheizere).
Acţiunea agenţilor fizici: Temperatura CĂLDURA
 Căldura – duce la dezorganizarea reacţiilor metabolice prin coagularea proteinelor sau
prin acumularea de produşi toxici rezultaţi în urma proceselor biochimice.
 În practica medicală, căldura este folosită în procesul de sterilizare a instrumentarului
medical şi a materialelor folosite în diagnosticul de laborator.
 Sterilizarea se efectuează prin căldură uscată (flambare şi poupinel) şi căldură umedă
(fierbere, autoclavare ,pasteurizare şi tindalizare).
 Căldura uscată este mai puţin eficientă necesitând temperaturi de 140˚C şi un
timp de expunere între 5-15 minute (Clostridiile) şi 180˚C şi 60 minute (Bacillus
anthracis).
 Căldura umedă pătrunde mai uşor, datorită înmuierii peretelui celulelor cu
creşterea permeabilităţii acestuia. Căldura umedă are efect bactericid asupra
formelor vegetative expuse la 100˚C timp 2-3’ sau 60˚C timp de 1 oră. Sporii
bacterieni sunt distruşi în 15’ la 121˚C, presiunea de autoclavare variind între 1,5–
2 atm.
Acţiunea agenţilor fizici: Temperatura FRIGUL
  În general, bacteriile la temperaturi scăzute nu se multiplică şi intră în viaţă latentă.
Excepţie fac meningococul şi gonococul.
 Congelarea lentă distruge bacteriile în mai mare măsură decât una bruscă, deoarece în
primul caz se formează cristale de gheaţă, care rup structurile celulare şi se produce
hiperconcentrarea salină cu denaturarea stării coloidale a proteinelor.
 Nocivă pentru microbi este congelarea şi decongelarea repetată.
 Frigul îşi găseşte aplicaţiile în conservarea alimentelor, a unor medicamente şi tulpinilor
microbiene de laborator (culturi bacteriene de referinţă).
Uscăciunea (desicarea)
 Meningococii, gonococii, treponemele, leptospirele sunt foarte sensibile.
 Bacilii tuberculozei, stafilococii rămân viabili perioade îndelungate de timp.
 Temperatura scăzută, mediul proteic şi lipsa oxigenului protejează considerabil microbii
faţă de efectele nocive ale deshidratării.
 Liofilizarea (criodesicarea) - congelarea suspensiei microbiene în mediu protector,
uscarea în vid şi păstrarea în fiole închise cu gaz inert. Prin liofilizare se conservă
vaccinurile şi tulpinile microbiene de referinţă.
Acţiunea agenţilor fizici: RADIAŢIILE
• Acţionează asupra bacteriilor prin mecanisme diverse: producerea de peroxizi în mediu
cu efect bactericid (radiaţiile ionizante: X, α, β, γ) şi prin efect direct asupra acizilor
nucleici celulari ( radiaţiile solare, ultraviolete).
• Radiaţiile ionizante (X, α, β, γ, neutroni) au acţiune bactericidă puternică, fiind
purtătoare ale unor energii mai înalte. Ele produc denaturarea proteinelor şi acizilor
nucleici celulari prin inactivarea ribozomilor, ruperea lanţurilor de acizi nucleici, se
produce inactivarea acţiunii enzimelor datorită formării de radicali liberi (OH, H) în apa
mediului, formarea de peroxizi (R-O-O-R) ce acţionează ca agenţi oxidanţi.
• Radiaţiile ultraviolete acţionează prin absorbţie selectivă la nivelul acizilor nucleici
(îndeosebi ADN). Activitatea bactericidă este maximă la 260nm.
ACŢIUNEA PRESIUNII OSMOTICE ASUPRA BACTERIILOR
 Celulele vegetative tinere sunt mai sensibile decât sporii.
 În medii hipertone se produce fenomenul plasmoliză (lichidul părăseşte celula cu
retracţia acesteia), în medii hipotone are loc fenomenul de turgescenţă (mărirea
diametrului celulei), în mediu izoton bacteriile îşi păstrează forma.
 Dintre acestea, plasmoliza are efect letal asupra bacteriilor şi fungilor.
 Metoda are aplicaţii în conservarea alimentelor (saramurare, pregătire dulceţuri, siropuri).
Ultrasunetele
 Sunt vibraţii cu frecvenţă mai mare decât cea a undelor sonore (peste 16.000Hz).
 Sunt bactericide prin procesul cavitaţiei. Unda ultrasonică, la trecerea prin apa extra şi
intracelulară, determină o mişcare intensă a protoplastului cu dezagregarea structurilor
celulare (spargerea peretelui celular).
 Se utilizează la dezinfecţia şi curăţirea instrumentarului stomatologic, chirurgical, la
analize chimice determinând separarea enzimelor celulare.
INDICELE FENOLIC (testul Rideal-Walker)
S-a convenit ca fenolul să fie socotit dezinfectantul standard, după ce Joseph Lister l-a
folosit pentru dezinfecţia sălilor de operaţii.
Microorganismele recomandate pentru a testa puterea bactericidă a dezinfectantelor sunt:
Staphylococcus aureus, Pseudomonas aeruginosa, Salmonella typhi.
Se efectuează două serii de diluţii (cu dezinfectant de cercetat şi respectiv cu fenol), fiecare
diluţie fiind pusă în contact cu o concentraţie unică (constantă) de germeni dintr-o tulpină
bacteriană standard. Ambele serii de diluţii sunt apoi incubate timpi diferiţi (5, 10, 15
minute), după care fiecare amestec este însămânţat pe medii de cultură adecvate şi
incubaţie la 37°C timp de 24 ore. Se notează cu 0 probele unde nu s-a dezvoltat nici o
colonie de germeni şi respectiv cu + probele unde au apărut colonii.
CONDIŢIILE GENERALE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ UN AGENT
CHIMIC DEZINFECTANT
1. să aibă o puternică acţiune antimicrobiană în concentraţii relativ reduse;
2. să prezinte un grad înalt de solubilitate în apă;
3. să aibă stabilitate în timp, sub formă activă (remanenţă);
4. să nu fie toxic pentru organismul uman, chiar în aplicaţii externe;
5. să nu se combine cu materii organice de pe tegumente care să-l inactiveze;
6. să-şi exercite efectele bactericide cu intensitate apropiată atât la temperatura camerei cât
şi la temperatura corpului uman;
7. să aibă capacitate mare de penetrare;
8. să nu degajeze un miros neplăcut, pe cât posibil;
9. să aibă un cost relativ scăzut.
ANTISEPTICE ŞI DEZINFECTANTE

Chemical Action Uses

 Denatures
proteins and
Ethanol (50-70%) Antiseptic used on skin
solubilizes
lipids

Denatures
proteins and
Isopropanol (50-70%) Antiseptic used on skin
solubilizes
lipids

Phenolic compounds (e.g. Denature

carbolic acid, lysol, proteins and
Antiseptics at low concentrations; disinfectants at high conc
hexylresorcinol, disrupt cell
hexachlorophene) membranes

Precipitates
Silver nitrate (AgNO3)  General antiseptic and used in the eyes of newborns
proteins

Inactivates
proteins by
Mercuric chloride Disinfectant, although occasionally used as an antiseptic on
reacting with
sulfide groups

Forms
hypochlorous
acid (HClO),
Chlorine (Cl2) gas Disinfect drinking water; general disinfectant
a strong
oxidizing
agent

Tincture of Iodine (2% I in Inactivates Antiseptic used on skin

70% alcohol) proteins Disinfection of drinking water

Colorants (crystal violet, Bacteriostatic,

metil-violet, briliant green, weak Antiseptic used on skin
metilen blue) bactericide

Alkylating
Ethylene oxide gas  Disinfectant used to sterilize heat-sensitive objects such as r
agent

Ozone Generates Purification of water, sewage

lethal oxygen
radicals

Detergents (e.g. quaternary Disrupts cell Skin antiseptics and disinfectants

ammonium compounds) membranes

Metabolic antagonists (CO, Interfere with

cianures, para-fluorofenil- normal
alanin) metabolism

Precipitation
Bases and acids
of proteins

Aldehides (formaldehide,
glutaraldehide)

SUBSTANŢE PREZERVANTE

EFFECTIVE
SUBSTANCE USES
CONCENTRATION

Propionic acid and

0.32% Antifungal agent in breads, cake, Swiss cheese
propionates

Antifungal agent in cheeses, jellies, syrups,

Sorbic acid and sorbates 0.2%
cakes

Benzoic acid and Antifungal agent in margarine, cider, relishes,

0.1%
benzoates soft drinks

Sodium diacetate 0.32% Antifungal agent in breads

Antimicrobial agent in cheeses, buttermilk,

Lactic acid unknown
yogurt and pickled foods

Antimicrobial agent in dried fruits, grapes,

Sulfur dioxide, sulfites  200-300 ppm
molasses

Sodium nitrite 200 ppm Antibacterial agent in cured meats, fish

Sodium chloride unknown Prevents microbial spoilage of meats, fish, etc.

Prevents microbial spoilage of preserves, jams

Sugar unknown
syrups, jellies, etc.

Wood smoke unknown Prevents microbial spoilage of meats, fish, etc.

Aplicaţii ale agenţilor antimicrobieni în practica dentară

 • Cunoaşterea agenţilor antimicrobieni şi a modului lor de acţiune de către student şi
medicul dentist evită riscul contaminării proprii, precum şi transmiterea bacteriilor de la
un pacient la altul.
• Astfel, sterilizarea instrumentarului, folosit curent în cabinetul dentar, se face cu ajutorul
agenţilor fizici: căldura (autoclavarea sau cu etuva), ultrasunetele (ultrasonarea).
• Decontaminarea aerului din sălile de operaţie sau din cabinetele dentare se face cu
ajutorul radiaţiilor ultraviolete.
• În tratamentul unor afecţiuni dentare se poate utiliza curentul electric (diatermia în
tratamentul gangrenelor pulpare şi parodontopatiilor apicale cronice, odontoterapia în
tratamentul infecţiilor de canal).
• Agenţii chimici sunt folosiţi în stomatologie ca substanţe dezinfectante sau antiseptice
(derivaţii fenolului, cloramina, iodul, metalele grele şi sărurile lor, cloroformul).
CHIMIOTERAPIE ANTIBACTERIANA
CONDIŢIILE PE CARE TREBUIE SĂ LE ÎNDEPLINEASCĂ UN CHIMIOTERAPIC
PENTRU A FI IDEAL
 să aibă un spectru de acţiune cât mai adecvat şi larg,
 să posede toxicitate selectivă pentru celula bacteriană,
 să nu creeze rezistenţă rapidă,
 să nu deprime flora bacteriană normală
 să fie lipsit de toxicitate pentru macroorganism
 administrat per oral, să nu fie distrus de pH-ul acid al sucului gastric,
 administrat parenteral, să nu fie distrus de unele proteine plasmatice,
 să aibă o bună solubilitate în lichidele biologice,
 să aibă difuzibilitate optimă în sânge şi ţesuturi,
 să aibă timp lung de înjumătăţire (catabolizare lentă).
TRATAMENTUL CU CHIMIOTERAPICE
Tratamentul trebuie să ţină cont de următoarele aspecte:
 Spectrul de acţiune este reprezentat de toate speciile bacteriene sensibile la acel
chimioterapic.
 natural – cuprinzând toate speciile bacteriene sensibile in momentul introducerii
sale în terapie. Aceste indicaţii le conţine prospectul care însoţeşte medicamentul.
  actual – cuprinde tulpinile microbiene sensibile la un moment dat, într-o zonă
limitată, depinzând de antibioticele utilizate în zona respectivă. El este mai
restrâns decât cel natural, deoarece există şi tulpini rezistente la acel
chimioterapic.
 Efectul antibacterian, evaluat prin antibiogramă:
 Concentraţia minimă inhibitorie (CMI) reprezintă concentraţia cea mai mică
care inhibă complet multiplicarea tulpinilor microbiene.
 Concentraţia minimă bactericidă (CMB) - concentraţia cea mai mică din acel
chimioterapic care omoară tulpina.
 Absorbţia, distribuţia, metabolizarea şi calea de eliminare
 Mecanismul de acţiune
 Calea de administrare, doza necesară
 Toxicitatea chimioterapicului
 Costul tratamentului.
CLASIFICAREA CHIMIOTERAPICELOR
Chimioterapicele sunt substanţe cu efect negativ asupra bacteriilor. Pentru clasificarea lor s-a
utilizat un număr mare de criterii.
1. Dupa structura chimica
2. Dupa origine
• Antibiotice propriu zise (naturale): penicilină, polimixină, streptomicină
• Chimioterapice de semisinteză:meticilină, ampicilină
• Produşi de sinteză chimică integrală (chimioterapice sintetice): sulfamide, acid
nalidixic, biseptol
3. Dupa scopul folosirii:
• Antibacteriene
• Antivirale
• Antifungice
• Antiparazitare
4. Dupa spectrul de activitate:
• Cu spectru larg: tetracicline, cloramfenicoli, ampicilină, sulfamide, cefalosporine
 • Cu spectru îngust: cu acţiune pe G+ (peniciline, eritromicina, streptomicină), G-
(kanamicină, gentamicină, cefalosporine), BK (streptomicină, HIN, PAS), TP
(penicilina)
5. Dupa efectul antibacterian:
• Bacteriostatice: cloramfenicol, sulfamide, tetraciclină
• Bactericide: streptomicină, penicilină, ampicilină
6. Dupa mecanismul de acţiune

GRUP EXEMPLE

Natural penicillins Penicillin G, penicillin V

Penicillinase-
resistant penicillins Methicillin, nafcillin
(PRP)

PRP: isoxazolyl
Cloxacillin, dicloxacillin
penicillins

Aminopenicillins Amoxicillin, ampicillin

Carboxypenicillins Carbenicillin, ticarcillin

Ureidopenicillins Azlocillin, mezlocillin, piperacillin

First-generation
Cefazolin, cephalothin, cephapirin, cephradine, cephalexine, cephadroxil
cephalosporins

Second-generation Cefamandole, cefonicid, cefuroxime, cefaclor, ceforanid, Cephamycins (Cefmetaz

cephalosporins cefotetan, cefoxitin)

Third-generation
Cefoperazone, cefotaxime, ceftibuten, ceftazidime, ceftizoxime, ceftriaxone, cefixi
cephalosporins

Fourth-generation
cephalosporins Cefepime, cefclidine, cefluprenam, cefozopran, cefpirome, cefquinome
(extended spectrum)

Cephalosporins
Cefaclor, cefadroxil, cefdinir, cefditoren, cefetamet, cefixime cefpodoxime, cefpro
available for oral
ceftibuten, cefuroxime (axetil), cephalexin, cephradine
use

Carbacephem Loracarbef
 Monobactams Aztreonam

Carbapenems Ertapenem, imipenem, meropenem

β-Lactamase-β-
Amoxicillin-clavulanic acid (Augmentin), ampicillin-sulbactam (Unasyn), piperac
lactamase- inhibitor
tazobactam, ticarcillin-clavulanic acid
combinations

CHIMIOTERAPICE ANTIBACTERIENE

CLASA GRUP EXEMPLE

Aminocyclitols Spectinomycin, trospectinomycin

Aminoglycosides Amikacin, gentamicin, kanamycin, netilmicin, streptomycin, tobra

Ansamycins Rifampin

Macrolides Erythromycin, clarithromycin, azithromycin, dirithromycin

Lincosamides Clindamycin

Glycopeptides Glycopeptide Vancomycin

Lipopeptide Teicoplanin

Quinolones Quinolones Cinoxacin, garenoxacin, nalidixic acid

Fluoro- Ciprofloxacin, norfloxacin, ofloxacin, levofloxacin, lomefloxacin, cl

quinolones enoxacin, fleroxacin, gatifloxacin, gemifloxacin, grepafloxacin, mox
sparfloxacin, trovafloxacin

Oxazolidinones Linezolid

Streptogramins Quinupristin-dalfopristin

Folate pathway Sulfonamides, trimethoprim, trimethoprim-sulfamethoxazole

inhibitors

Fosfomycins Fosfomycin
 Ketolides Telithromycin

Lipopeptides Daptomycin

Nitrofurans Nitrofurantoin

Nitroimidazoles Metronidazole

Phenicols Chloramphenicol

Tetracyclines Doxycycline, tetracycline, minocycline, oxytetracycline

Sulphamydes Sulfamethoxazole+trimetoprime (Biseptol)

Koch bacillus Isoniazidis (HIN), etambutol,

active

MECANISME DE ACŢIUNE ALE CHIMIOTERAPICELOR

1. Antagonism metabolic competitiv
2. Inhibiţia sintezei peretelui celular bacterian
3. Alterarea funcţiilor membranei citoplasmatice bacteriene
4. Inhibiţia sintezelor proteice bacteriene
5. Inhibiţia sintezelor de acizi nucleici bacterieni
1.Mecanism : Antagonism metabolic competitiv: Sulfamidele, PAS.
• Aceşti agenţi au o structură asemănătoare cu PAB (acidul paraaminohidroxibenzoic);
reacţionează cu enzime sau catalizează producerea acidului folic. În final, apar
substanţe asemănătoare structural cu acidul folic, dar nu identice, neutilizabile în
metabolismul proteic.
2.Inhibitori ai sintezei peretelui bacterian
• Peniciline
• Cefalosporine
• Cicloserina
• Vancomicina
• Bacitracina
3.Alterarea funcţiei membranei citoplasmatice
 • Polimixine B,F, (Colistin, Nistatina), Amfotericina B. Acestea produc o dezorganizare
celulară a membranei; bacteria pierde apă, aminoacizi, purine şi pirimidine. Poate fi
folosită şi în tratamentul micozelor sistemice.
• În practică se folosesc ca agenţi antibacterieni locali. Amfotericina B acţionează mai ales
asupra fungilor, producând rupturi celulare, cu scurgeri de citoplasmă şi ioni.
4.Inhibitori ai sintezelor proteice
• Streptomicina (S), Neomicina (Ne), Kanamicina (K), Tetraciclina (T), Eritromicina (E),
Lincomicina, Clindamicina, Gentamicina şi Tobramicina Streptomicina, Kanamicina,
Neomicina, Gentamicina, Tobramicina acţionează pe unităţile 30S ribozomiale,
determinând o citire incorectă a mesajului, perturbă legarea ARNt la complexul ribozom
– ARNm, generează poducerea de proteine anormale.
• Tetraciclina – blochează legarea ARNt pe unităţile ribozomale 30S, împiedică inducerea
de noi aminoacizi în lanţul polipeptidic.
• Eritromicina – inhibă legarea aminoacizilor în lanţul de polipeptide.
• Clindamicina – blochează enzima polipeptidiltransferază, împiedică formarea legăturilor
polipeptidice.
• Lincomicina şi Clindamicina prezintă activitate similară Eritromicinei.
• Aminoglicozide(streptomicina,gentamicina)
• Tetracicline
• Macrolide ,
• Lincosamide ,
• Streptogramine ,
• Ketolide
• Cloramfenicol
5.Inhibiţia sintezei de acizi nucleici
• - Rifampicina – inhibă selectiv sinteza de ADN celular prin formarea unui complex cu
unul din lanţurile de ADN nuclear împiedicând acţiunea ARN polimerazei ADN
dependente pentru catalizarea sintezei de ARNm complementar.
• - Chinolonele (acid nalidixic) şi fluorochinolonele (norfloxocina, ofloxacina,
ciprofoxacina, difloxacina) inhibă rapid ADN bacterian, în timp ce sinteza de ARN
continuă prin inhibarea ADN-topoizomerazelor.
Spectrul de acţiune al antibioticelor
REZISTENTA BACTERIILOR LA ANTIBIOTICE / CHIMIOTERAPICE
• Rezistenţa bacteriană poate fi
 naturală (de specie) sau
 dobândită ( prin apariţia de tulpini rezistente în cadrul speciilor iniţial sensibile):
1.Rezistenţa naturală: - reprezintă rezistenţa tuturor speciilor din cadrul unei familii, faţă de
unul sau mai multe chimioterapice;
- este de tip genetic şi totală.
• Prezenţa chimioterapicului determină activarea unor gene responsabile de rezistenţă la
chimioterapice.
• În acest grup s-au identificat: micobacteriile (B. Koch) pentru penicilină, anaerobi la
aminoglicozide sau pseudomonodaceae pentru majoritatea chimioterapicelor.
2.Rezistenţa dobândită: - reprezintă rezistenţa apărută în mod spontan în prezenţa unui
chimioterapic.
• În prezenţa acestuia apar mutante rezistente formând populaţii bacteriene eterogene.
Chimioterapicul prin multiplicare joacă rol de “presor de selecţie” – distrugând tulpinile
sensibile şi selectând pe cele rezistente.
Rezistenţa dobândită poate fi realizată prin:
 - transfer cromozomial (genotipic) sau
-transfer extracromozomial (plasmide în procent de 90%).
• Rezistenţa bacteriană se poate manifesta faţă de un singur antibiotic (monovalentă) sau
faţă de mai multe antibiotice (polivalentă).
• Rezistenţa dobândită poate fi adaptativă sau definitivă.
Transferul rezistenţei genotipice de la o celulă donoare la o celulă receptoare se poate realiza
prin:
• a. Transfer cromozomial
• b. Transfer plasmidic
La unele celule bacteriene pot exista în citoplasmă complexe genetice (fragmente de ADN)
“plasmide R” responsabile de rezistenţa la chimioterapice. Transferul acestor plasmide de la alte
celule bacteriene se face prin mecanisme de conjugare, transducţie sau transformare. Acest
transfer este controlat de un factor RTF (factorul de transfer al rezistenţei).
Această modalitate de apariţie a rezistenţei a fost semnalată la enterobacterii (prin conjugare) şi
la stafilococi (transducţie).
MECANISME DE REZISTENTA DOBANDITA
Mecanisme biochimice ale rezistenţei
Categorii :
 1 Diminuarea cantitatii de antibiotic care atinge tinta prin:
 a)Scaderea permeabilitatii
 b)Aparitia sistemelor de eflux
 2 Modificarea tintei antibioticului
 3 Inactivarea antibioticului
MECANISMELE DE REZISTENTA BACTERIANA FATA DE PRINCIPALELE
ANTIBIOTICE FOLOSITE IN UZ TERAPEUTIC
ANTIBIOTICE CARE ACTIONEAZA ASUPRA PERETELUI CELULAR
A. BETA-LACTAMINE
 A1 modificarea PLP-urilor
 A2 mecanismele de eflux
 A3.Rezistenta prin impermeabilitate
  A4 Distrugerea (inactivarea) betalactaminelor prin beta- lactamaze -
cromozomiale (penicilinaze, carbapenemaze,cefalosporina )
- plasmidice (cu spectru larg , cu spectru extins (ESBL), oxacilinaze , carbenicilinaze,
cefamicinaze=cefalosporinaze)
B.GLICOPEPTIDE

Aspecte clinice şi epidemiologice ale fenomenului de rezistenţă

Rezistenţa la chimioterapice a fost semnalată la o serie de microorganisme. Peniciline:
stafilococ, gonococ, meningococ, enterococ;
 Tetracicline: stafilococ, bacterii intestinale (Klebsiella);
 Cloramfenicol: bacterii intestinale, hemofili;
 Streptomicina: bacterii intestinale, B. Koch.
• Apariţia rezistenţei la chimioterapice uzuale a avut ca urmare imediată creşterea ratei
infecţiilor intraspitaliceşti (infecţii determinate de E. coli, Proteus, Klebsiella, Piocianic)
şi apariţia fenomenului dependenţei faţă de antibiotic.
• Chimioterapicul reprezintă un factor de creştere pentru unele microorganisme, de
exemplu tulpini streptomicino-dependente: meningococ, Salmonella, E. coli.
• Variantele microbiene dependente de un anumit chimioterapic suferă modificări minore
în ceea ce priveşte morfologia şi scăderea virulenţei.
1.În cazul unei conduite terapeutice incorecte, chimioterapicul va avea o influenţă
negativă.Chimioterapicul va juca rol de “presor selectiv” grăbind multiplicarea populaţiei
bacteriene minoritare rezistente la chimioterapice.
2. Chimioterapicul va putea declanşa apariţia: şocului endotoxic prin distrugerea, într-un interval
scurt de timp, a unui număr mare de germeni Gram negativi, cu eliberare masivă de endotoxine.
În plus atacul masiv şi rapid al antibioticului nu permite instalarea imunităţii (ex. Penicilina).
3. Dismicrobismul este o stare patologică ce apare prin distrugerea florei microbiene normale de
la nivelul anumitor “nişe ecologice” (cavitatea orală, intestin, vagin). Distrugerea florei
microbiene autohtone duce la selectarea anumitor tulpini cu potenţial ridicat de patogenitate,
determinând eneterocolite postantibiotice, angina ulcero-necrotică, etc.
• 3. Avitaminozele pot apare ca urmare a distrugerii masive a florei saprofite intestinale, ce
sintetizează vitamine din complexul B şi K (ex. cicline).
• 4. Afectarea funcţiilor rinichiului poate avea loc după tratament cu polimixine,
aminoglicozide.
• 5. Afectarea funcţiilor hepatice după administrarea de sulfamide şi Rifampicină.
 • 6. Leziuni medulare (aplazii) pot fi semnalate după tratamentul cu Cloramfenicol.
• 7. Afectarea nervului acustic după administrarea îndelungată de Streptomicină cu
predilecţie la copii mici.
• 8. Efect teratogen după administrarea de Cloramfenicol la gravide.
Conduita corectă în tratamentul cu antibiotice – principii :
• - cunoaşterea sensibilităţii bacteriilor prin intermediul anitbiogramei, principalii
indicatori fiind: concentraţia minimă inhibitorie (CMI) şi concentraţia minimă
bactericidă (CMB);
• - testarea la doze de atac şi întreţinere de antibiotic să asigure o concentraţie optimă în
umori şi ţesuturi cu efect inhibitor asupra microorganismului infectant;
• - schimbarea periodică a asociaţiilor de antibiotice (bacteriostatic + bactericid).
Aspecte clinice şi epidemiologice ale fenomenului de rezistenţă
• Pentru a se stabili calitatea unui antibiotic este necesară stabilirea “in vivo” a ratei de
absorbţie, a ratei de eliminare şi capacitatea medicamentului de a penetra zona infectantă
prin:
 Indicele terapeutic – reprezintă raportul dintre doza minimă toxică pentru organismul
uman şi doza minimă activă antibacteriană;
 Nivelul seric – se cercetează concentraţia unui chimioterapic în umorile bolnavului căruia
i se aplică tratamentul. Depinde de doza administrată, greutatea organismului, modul de
administrare şi rata de eliminare.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un chimioterapic:
• Spectru larg de acţiune;
• Să nu creeze rezistenţă rapidă;
• Să nu modifice flora ecologică;
• Să nu fie distrus de aciditatea sucului gastric când se administrează oral sau de proteinele
plasmatice când se administrează parenteral;
• Să fie solubil în lichidele biologice;
• Să atingă în scurt timp o concentraţie optimă de acţiune în umori şi ţesuturi, iar
catabolizarea lui să se facă încet.
Exemple de principalele clase de agenţi terapeutici antibacterieni cu spectru de acţiune
asupra bacteriilor implicate în afecţiuni ale cavităţii orale.
Denumire Spectru natural
Peniciline de biosinteză active asupra bacteriilor Gram pozitive (coci şi bacili), asupra
cocilor Gram negativi, spirochetelor şi florei anaerobe
Penicilina G

Peniciline de acelaşi spectru de acţiune, fiind antibioticele de elecţie în

semisinteză rezistente infecţii cu stafilococi producători de penicilinază
la penicilinază
Oxacilina
Meticilina
Cloxacilina
Aminopenicilinele  spectru larg, care cuprinde şi bacili Gram-negativi din
familia Enterobacteriaceae;
Ampicilină
 sensibile la acţiunea penicilinazelor secretate de
Amoxicilină
bacterii Gram-pozitive
Penemele au spectru larg de acţiune foarte bună asupra bacteriilor
Gram-pozitive şi Gram-negative, inclusiv asupra celor
Imipenem
anaerobe

Cefalosporine de au spectru larg de acţiune, asemănător

generaţia I
Aminopenicilinelor, activ mai ales pe coci Gram-pozitivi (S.
Cefalotin aureus)
Cefazolin
Cephalexin (orală)
Cefalosporine de sunt active pe bacili Gram-negativi din familia
generaţia II Enterobacteriaceae, genul Haemophilus şi anaerobi
Cefuroxim
Ceftibuten (orală)
Cefalosporine de sunt antibiotice de rezervă în infecţiile cu etiologie multiplă
generaţia III
Ceftazidime
Cefexime (orală)

PROCESUL INFECŢIOS – Curs 3

EVOLUŢIA GENERALĂ A PROCESULUI INFECŢIOS
ETAPE:
1. Contaminarea cu agentul infectant: exogenă, endogenă
2. Pătrunderea germenului în organismul gazdă
3. Multiplicarea microorganismelor
4. Localizarea infecţiei
ASPECTE CLINICE ALE PROCESULUI INFECŢIOS
INFECŢII BACTERIENE:
• Inaparente
• Aparente
• localizate
• generalizate
• ETAPE DE EVOLUŢIE ALE INFECŢIEI
• Incubaţie
• Debut
• Perioada de stare
• Perioada de declin (defervescenţa)
• Perioada de convalescenţă
• Vindecarea
• vindecarea clinică
• vindecarea bacteriologică
• MECANISME DE BAZĂ ALE PROCESULUI INFECŢIOS BACTERIAN
1. Factori de patogenitate bacterieni
1.1 Virulenţa
– Corpusculari
– Capsula
– Componente perete celular: proteina M, proteina A, glicocalix,
acid lipoteichoic, factorul cord, adezine nefimbriale
 – Flageli/cili – asigură mobilitatea
– Fimbrii (pili)- adezine fimbriale
– Enzimatici
– Colagenaze
– Hialuronidaze
– Fibrinolizine
– Coagulaza
– Lecitinaza
– Hemolizine şi lucocidine
– MECANISME DE BAZĂ ALE PROCESULUI INFECŢIOS BACTERIAN
1.2 Toxinogeneza
– Exotoxine
– Toxina tetanică, toxina botulinică (neurotoxine)
– Enterotoxine (stafilococ, vibrion holeric)
– Endotoxine: LPS enterobacterii
– ACTIUNEA EXOTOXINELOR
– Fracţiunea A este toxică iar fracţiunea B se leagă specific de receptorii celulari.
După legare molecula A-B este introdusa în celulă prin endocitoza. Conţinutul
vacuole! de endocitoza devine acid, determinând separarea celor doua fracţiuni.
Fracţiunea B ramâne în vacuolă si este îndepărtata prin exocitoză, iar fracţiunea A
intră în citoplasma celulei şi determină efectul toxic.
– FACTORI DE PATOGENITATE LA STREPTOCOCUL PIOGEN
APARAREA ANTIBACTERIANA
APĂRAREA ANTIBACTERIANĂ
1. Apărarea nespecifică antibacteriană
• Factori genetici
• Bariere anatomice: mecanica,chimica,biologica
• Reacţia febrilă
• Factori umorali (complementul, citokinele, proteine de fază acută, opsonine,
interferonii)
• Factori celulari (fagocitoza, inflamaţia)
2. Apărarea specifică antibacteriană:
• Răspunsul imun umoral sistemic şi local
• Răspunsul imun celular

ABLE 1. ANTIMICROBIAL SUBSTANCES OF HOST ORIGIN PRESENT IN BODY FLUIDS

AND ORGANIZED TISSUES

Substance Common Sources Chemical Composition Activity

Serum, saliva, sweat,

Lysozyme Protein Bacterial cell lysis
tears
Cell death or lysis of
Protein-carbohydrate
Complement Serum bacteria; participates in
lipoprotein complex
inflammation
Basic proteins and
polypeptides (histones,
Serum or organized Proteins or basic Disruption of bacterial
ß-lysins and other
tissues peptides plasma membrane
cationic proteins, tissue
polypeptides) 
Inhibit microbial growth
Lactoferrin and Body secretions, serum,
Glycoprotein by binding
transferrin organized tissue spaces 
(withholding ) iron
Act with peroxide to
Saliva, tissues, cells
Peroxidase Protein cause lethal oxidations of
(neutrophils)
cells
Serum and mucosal Clearance of bacteria
Fibronectin Glycoprotein
surfaces (opsonization)
Virus-infected cells, Resistance to virus
Interferons Protein
lymphocytes infections 
Cause fever; promote
Macrophages,
Interleukins Protein activation of immune
lymphocytes
system
CITOKINE
Sunt peptide cu proprietati imunomodulatoare secretate de celule specializate in apararea
organismului impotriva invaziei microbiene (ex.macrofage,limfocite).
Monokine: alfa- IFN,IL-1,TNF-alfa
Limfokine:TNF-beta,IFN-gamma,limfotoxina
OPSONINE
Sunt substante care adera de suprafata unui microorganism favorizand fagocitoza.
Sunt de doua categorii: nespecifice(ex.fibronectina) si specifice(Ac antibacterieni)
INTERFERONII

Types and Properties of Interferon

  Interferon
 Property Alpha Beta Gamma

Leukocyte IFN Fibroblast IFN Immune IFN

Previous designations
Type I Type I Type II

Genes >20 1 1

pH2 stability Stable Stable Labile

Viruses (RNA>DNA) Viruses(RNA>DNA) Antigens,

Inducers
dsRNA dsRNA Mitogens

Principal source Leukocytes, Epithelium Fibroblasts Lymphocytes

1. FACTORI CELULARI
FAGOCITOZA-procesul de inglobare si digestie a unor particule straine de catre anumite
celule ale organismului specializate :
Microfage:granulocite neutrofile
Macrofage:din splina,ganglioni limfatici,celule Kuppffer din ficat,monocite din sangele
periferic,histiocite din tesutul conjunctiv.
Etapele fagocitozei:
• -Chemotaxia
• -Adsorbtia particulelor pe suprafata fagocitului
• -Internalizarea(ingestia) particulelor in fagocit
• -Digestia intracelulara a particulelor
• FACTORI CELULARI
INFLAMATIA
Reprezinta un ansamblu de procese clinice si fiziopatologice de aparare celulara
nespecifica,declansat de diferiti agenti, mai ales infectiosi, avand ca rezultat un aflux leucocitar
in spatiile interstitiale.
Este un mecanism de aparare anti-infectios rapid,care tinde sa localizeze infectia si sa previna
diseminarea ei.
Semnele locale clasice:
 RUBOR
 TUMOR
 CALOR
 DOLOR
 FUNCTIO LAESA
Clasele de imunoglobuline

RĂSPUNSUL IMUN CELULAR

SURFACE
CELL GROUP FUNCTION
COMPONENTS

B-lymphocytes • Surface
immunoglobulin • Direct antigen recognition
(Ag recognition)
• Differentiation into antibody-producing
• Immunoglobulin plasma cells
Fc receptor
 • Class II Major
Histocompatabilit
y Complex (MHC) • Antigen presentation within Class II MHC
molecule (Ag
presentation)

• CD3 molecule
• T-cell receptor • Involved in both humoral and cell-
T-lymphocytes
(TCR, Ag mediated responses
recognition)

• Recognizes antigen presented within Class

II MHC
• Helper T-cells (TH) • CD4 molecule • Promotes differentiation of B-cells and
cytotoxic T-cells
Activates macrophages

• Suppressor T-cells
• CD8 molecule • Downregulates the activities of other cells
(TS)

• Recognizes antigen presented within Class

• Cytotoxic T-cells I MHC
• CD8 molecule
(CTL)
• Kills cells expressing appropriate antigen

SURFACE
CELL GROUP FUNCTION
COMPONENTS

ACCESSORY CELLS • Variable • Phagocytosis and cell killing

• Bind Fc portion of immunoglobulin

• Immunoglobulin (enhances phagocytosis)
Fc receptor
• Bind complement component C3b
• Complement (enhances phagocytosis)
• Macrophages component C3b
• Antigen presentation within Class II MHC
receptor
• Secrete IL-1 (macrokine) promoting T-cell
• Class II MHC
differentiation and proliferation
molecule
• Can be "activated" by T-cell lymphokines
 • Class II MHC
• Dendritic cells • Antigen presentation within Class II MHC
molecule

• Immunoglobulin
• Bind Fc portion of immunoglobulin
Fc receptor
• Polymorphonuclear (enhances phagocytosis)
cells (PMNs) • Complement
• Bind complement component C3b
component C3b
(enhances phagocytosis)
receptor

Killer cells • Variable • Direct cell killing

• Kills variety of target cells (e.g. tumor

• NK cells • Unknown cells, virus-infected cells, transplanted
cells)

• Bind Fc portion of immunoglobulin

• Immunoglobulin • Kills antibody-coated target cells
• K cells
Fc receptor (antibody-dependent cell-mediated
cytotoxicity, ADCC)

• High affinity IgE • Bind IgE and initiate allergic responses by

Mast cells
Fc receptors release of histamine

PROFILAXIA SPECIFICĂ A INFECŢIILOR BACTERIENE(IMUNOPROFILAXIA)

A.IMUNOPROFILAXIA ACTIVA (VACCINOPROFILAXIA,VACCINOTERAPIA )
VACCiNURILE-suspensii de microorganisme vii atenuate sau inactivate sau fractiuni de
microorganisme(subunitati) care dupa administrare induc imunitate si previn boala .
VACCINAREA- metoda profilactica ce urmareste cresterea rezistentei specifice printr-o
imunizare activa cu vaccinuri care declanseaza mecanismele imune specifice fata de
antigenul vaccinal respectiv
CLASIFICAREA VACCINURILOR BACTERIENE
1.Dupa tipurile de preparate vaccinale
1.1VACCINURI BACTERIENE CORPUSCULARE
• a)Cu germeni bacterieni inactivati(omorati): v.antitifoidic TAB,anti-holeric,anti-
pertusis
• b)Cu germeni bacterieni vii atenuati:v.antituberculos BCG(Calmette-
Guerin),v.antidizenteric
1.2 VACCINURI SUBUNITARE(prin inginerie genetica)
1.3 ANATOXINE
2.Dupa numarul componentelor antigenice
2.1 Monovaccinuri
2.2 Vaccinuri asociate (mixte): Di-Te, Di-Te-Per
B.IMUNOPROFILAXIA PASIVA (SEROPROFILAXIA,SEROTERAPIA)
SERURILE IMUNE:UMANE(Homologe)
ANIMALE(Heterologe)
IMUNOGLOBULINELE umane normale,polivalente(gamaglobuline)
umane specifice(ser antitetanic)
Clasificarea microorganismelor din cadrul microbiocenozelor
• După adaptabilitatea la condiţiile nişei ecologice
– a) Floră microbiană rezidentă - prezentă în condiţii normale la nivelul
ecosistemului; exemple: lactobacilii intestinali, streptococii viridans din faringe,
stafilococii saprofiţi de pe piele.
– b) Floră microbiană flotantă - reprezentată de microorganisme neadaptate sau mai
puţin adaptate, cu timp de persistenţă variabil în cadrul ecositemului; exemple:
bacilii difterimorfi de la nivelul pielii, bacili Gram negativi de la nivelul
faringelui.
• După potenţialul patogen
– a) Floră saprofită - alcătuită din specii nepatogene, prezente în condiţii normale în
diferite ecosisteme (floră normală, indigenă)
– b) Floră patogenă - reprezentată de specii bacteriene care nu se găsesc în mod
normal în ecosistemele organismului, prezenţa lor determinând boală cu
manifestări clinice caracteristice ex. Salmonella, Shigella etc.
 – c) Floră condiţionat patogenă - alcătuită din microorganisme care pot deveni
patogene în situaţia schimbării echilibrului ecologic (tratament cu antibiotice),
scăderii rezistenţei organismului (după viroze, în SIDA etc.).
– d) Floră accidental patogenă provine din flora comensală a organismului care
pătrunde în zone anatomice sterile, dar pot deveni patogene în condiţii speciale;
ex. streptococii viridans prezenţi în faringe, după extracţii dentare pot trece în
circulaţie. În condiţii de normalitate a funcţionării mecanismelor de apărare
antiinfecţioase, ei vor fi înlăturaţi, pe când la cei cu afecţiuni valvulare cardiace
pe care există depozite de fibrină, streptococii viridans se va înmulţi determinând
endocardita lentă malignă.
• Flora condiţionat patogenă şi cea accidental patogenă alcătuiesc flora oportunistă
a organismului, care este frecvent implicată în etiologia infecţioasă la persoanele cu
deficienţe ale mecanismelor de apărare nespecifice şi specifice.
Tipuri de interrelații în biocenoze
• a) NEUTRALISM (indiferenţă) - este relaţia care se stabileşte între bacterii îndepărtate
taxonomic, care au necesităţi nutritive diferite şi care deci nu se influenţează reciproc.
• b) MUTUALISM - constă ăn dezvoltarea simultană a mai multor specii bacteriene într-
un mediu comun, datorită eliberării în cursul metabolismului de sinteză a unor substanţe
favorizante creşterii şi multiplicării reciproce. Este o relaţie benefică ambilor parteneri.
Ex. stafilococul sintetizează factori de creştere X, V favorizanţi pentru dezvoltarea
H.influenzae.
• c) COMENSALISM (metabioză) - reprezintă dezvoltarea simultană în acelaşi
ecosistem a mai multor bacterii dintre care unele specii profită, iar altele nu sunt
influenţate ex. relaţia între bacteriile aerobe şi anaerobe.
• d) SINERGISM - este relaţia de cooperare activă sinergică între speciile bacteriene.
Dispariţia unei specii duce la dispariţia speciei coabitante.
• e) ANTAGONISM - este tipul de relaţie frecvent întâlnită în cadrul unei microbiocenoze
în care unele specii sunt favorizate în detrimentul altora, astfel că se exclud reciproc.
Specia care învinge se numeşte antagonistă iar celelalte stânjenite în dezvoltare,
concurente. ex. lactobacilii de la nivelul vaginului, modifică pH-ul local, mediul acid
fiind nefavorabil dezvoltării altor microorganisme.
• MICROBIOCENOZE UMANE
BACTERIOLOGIE SPECIALĂ – curs 4
PLAN DE PREZENTARE
1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ
2. CARACTERE MORFOLOGICE
3. CARACTERE DE CULTURĂ
4. CARACTERE METABOLICE
5. SENSIBILITATEA/REZISTENŢA LA AGENŢI FIZICI/CHIMICI
6. STRUCTURA ANTIGENICĂ
7. CARACTERE DE PATOGENITATE
8. PATOGENIE. ASPECTE CLINICE
9. IMUNITATEA
10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE
 11. TRATAMENT
GENUL. STAPHYLOCOCCUS
ÎNCADRARE TAXONOMICĂ
• Ordinul EUBACTERIALES
• Familia MICROCOCCACEAE
• Genul STAPHYLOCOCCUS
Specii: S. AUREUS, EPIDERMIDIS, SAPROPHYTICUS, HAEMOLYTICUS etc.
Caractere morfologice

Examen direct microscopic din produs patologic

Coloraţie Gram
Caractere de cultură
STREPTOCOCCUS
Incadrare taxonomica: Ordinul EUBACTERIALES
Familia STREPTOBACTERIACEAE
Genul STREPTOCOCCUS
Specia PYOGENES grup A( beta hemolitic)

Examen direct din produs

Coloraţie Gram

Specie Grup Hemoliză Patogeneză Boala

S. pyogenes A Beta 1. Piogen

 a. local Impetigo
Celulită
Faringită

b. sistemic Septicemie

2. Toxigen Scarlatină
Şoc toxic

3. Imun Reumatism
(complicaţii GNAD
nesupurative
)

S. agalactiae B beta Piogen Sepsis neonatal şi meningită

E. faecalis D alfa/beta/ Piogen Infecţii urinare

absentă Endocardite

S. bovis D alfa / Piogen Endocardite

absentă

S. pneumoniae alfa Piogen Pneumonie

Otită medie
Meningită

S. viridans alfa Piogen Endocardită

GENUL STREPTOCOCCUS. Aspecte clinice

Streptococcus pneumoniae
• Morfologie: diametru 0,5-1,25 micrometri,forma lanceolata,capsulat (capsula
polizaharidica),asezare „in diplo”,.izolati sau in lanturi scurte.
• Este un germen care colonizează nazofaringele, existând persoane purtătoare
aparent sănătoase, surse de diseminare.
DISEASES CAUSED BY STREPTOCOCCUS PNEUMONIAE
PNEUMOCOCCAL INFECTION
Non-invasive disease
• Sinusitis (sinuses)
• Otitis media (middle ear)
• Pneumonia (lungs)
Invasive disease
• Bacteraemia (blood)
• Meningitis (CNS)
• Endocarditis (heart)
• Peritonitis (body cavity)
• Septic arthritis (bones and joints)
• Others (appendicitis, salpingitis, soft-tissue infections)
• DIAGNOSTIC DE LABORATOR
• Produse recoltate:
• LCR
• Spută
• Secreţie otică
• Spălătură traheobronşică, aspirat traheal
• Sânge pentru hemocultură
• Examen direct microscopic
• Izolare pe medii complexe: geloză sânge, geloză şocolat, Muller Hinton
• Identificarea
• Identificare:
 • Caractere de cultură: colonii mici, transparente, mucoase, strălucitoare,
cu α-hemoliză
• Caractere morfologice: coci Gram pozitivi cu aspect de vârf de lance, dispuşi
în diplo, înconjuraţi de o capsulă
• Caractere biochimice: sensibilitatea la bilă şi săruri biliare, sensibilitatea la
optochin, fermentarea inulinei
• Caractere antigenice: reacţia de umflare a capsulei

Curs 5 Coci gram Negativi

NEISSERIA MENINGITIDIS
Taxonomie: - ord. Eubacteriales
- fam. Neisseriaceae
- gen Neisseria
- specia Neisseria meningitidis (meningococ)
Caractere morfologice: Frotiu colorat Gram – lichid cefalorahidian
Caractere de cultură: Colonii pe geloză sânge
Caractere biochimice:
- Reactia oxidazei pozitivă
- Fermentează glucoza şi maltoza
Caractere antigenice:
- Antigene somatice
- Antigene capsulare
NEISSERIA GONORRHOEAE
Taxonomie: - ord. Eubacteriales
- fam. Neisseriaceae
- gen Neisseria
- specia Neisseria gonorrhoeae (gonococ)
Caractere morfologice: Frotiu secreţie uretrală
Caractere de cultură: Colonii pe geloză chocolat, agar Thayer-Martin, HYL, Muller-
Hinton
Caractere biochimice:
- Oxidaza, catalaza pozitive
- Fermentează glucoza
Mycobacterium tuberculosis (Bacilul tuberculos, Bacilul Koch - BK)
Taxonomie
Ordinul Actinomycetales
Familia Mycobacteriaceae
Genul Mycobacterium
Specia: M. tuberculosis
Habitat: M.tuberculosis este un patogen specific omului.
Principala sursã de infecţie o reprezintã bolnavul care eliminã bacili tuberculoşi pe cale
respiratorie, mai rar pe alte cãi, în funcţie de localizare. Animalele bolnave pot excreta germeni
prin lapte. Celelalte specii pot fi izolate la unele animale şi pãsãri.
Mycobacteriile sunt foarte rezistente la condiţiile de mediu (rezistă la frig, la uscăciune, putând
supravieţui timp îndelungat în spută şi alte produse patologice).
Sunt distruse rapid prin tratare cu agenţi chimici, alcool, sau baze diluate, detergenţi. Sunt
sensibile la agenţii fizici: căldură, lumina solară, radiaţiile X şi UV.

- BK sunt bacili acido-rezistenţi (BAAR), adică au proprietatea de a se colora la cald cu

fuxină şi de a rezista decolorării cu o soluţie de acid sau alcool. Peretele celular este
bogat în lipide şi conţine factorul cord.
- Se colorează prin metoda Ziehl-Neelsen.
- Sunt bacili subţiri, ramificaţi, de culoare roşie pe fondul albastru al preparatului,
nesporulaţi, necapsulaţi, imobili.
- Metoda uzuală de screening este imunofluorescenţa cu auramină-rhodamină. BK apar de
culoare galben-strălucitor.
- Se dispun sub forma literelor X, Y, V, Z, K. Pe preparatul microscopic efectuat din
cultură, bacilii se dispun sub formă de cordoane răsucite în serpentină (datorită factorului
de patogenitate cord).
 - Mycobacteriile cresc foarte lent. Mycobacterium tuberculosis hominis apare dupã 4-6
sãptãmâni pe medii speciale (Lőwenstein-Jensen). Coloniile sunt rugoase,
conopidiforme,patogene.
- Structura antigenică este complexă:
- -Lipidele reprezintă 60% din structura peretelui celular, o proporţie importantă fiind
reprezentată de acizii micolici (care conferă acidorezistenţa), glicolipide (factorul CORD,
ceara D) şi fosfolipide. Conţinutul în lipide este direct proporţional cu gradul de
patogenitate a micobacteriilor.
- -Proteinele (tuberculoproteinele) reprezintă suportul hipersensibilităţii de tip IV.
Intervin în declanşarea fenomenelor congestiv-hemoragice. Ele determină formarea
celulelor epitelioide şi gigante care alcătuiesc nodulul TBC.
- Tuberculoproteina este toxică, determinând necroza tisulară şi tulburările generale.
- Tuberculina reprezintă filtratul unei culturi de BK de 6 săptămâni în bulion glicerat,
autoclavată, concentrată de 10 ori faţă de volumul iniţial.
- PPD (Purified Protein Derivative) se utilizează pentru efectuarea IDR.
- -Polizaharidele au un rol important în formarea anticorpilor circulanţi, conferind
bacteriilor specificitatea imunologică.
- Infecţia cu BK se produce prin aspirarea unor picături Pflugge care conţin
micobacterii viabile. Bacilii ajung în spaţiul alveolar, unde sunt fagocitaţi de către
macrofage. Bacteriile rezistă intracelular şi se multiplică, distrugând în final macrofagul.
Supravieţuirea în interiorul macrofagelor este legatã de abilitatea de a împiedica fuziunea
lizozomului cu fagozomul.
- Alte studii au demonstrat că micobacteriile virulente previn acidifierea
fagolizozomului, prin modularea activităţii pompelor de protoni membranare. De
asemenea unele componente ale peretelui celular (factorul cord) au un efect citotoxic
direct asupra macrofagelor.
- Deşi M. tuberculosis produce hemolizine şi lipaze, nu se cunoaşte rolul lor în evadarea
bacteriei din fagozom.
- Cea mai mare parte a distrucţiei celulare asociată cu tuberculoza se datorează
hipersensibilităţii mediată celular şi nu agresiunii bacteriene directe.
-
Acumularea micobacteriilor produce un focar inflamator (granulom), caracterizat prin infiltrat
cu celule mononucleare care înconjoară un miez format din celule epitelioide degenerate şi
celule gigante multinucleate (Langhans). Leziunea denumita tuberculom poate fi acoperita de
fibroblaste iar centrul progresează adesea catre necroza cazeoasă.
Prin lichefierea materialului cazeos si deschiderea tuberculomului intr-o cale aeriana poate
conduce la eliberarea masiva a continutului bogat in bacili in spută (vomică) si constituirea unei
cavităţi (cavernă tuberculoasă). In unele cazuri (răspuns imun eficient), leziunea poate evolua
spre calcifiere.
Diseminarea infecţiei
 În stadiile precoce ale infecţiei, micobacteriile pot disemina pe cale limfatică spre
ganglionii limfatici hilari sau mediastinali şi prin canalul toracic ajung în sânge.
 Prin erodarea unui vas pulmonar pot ajunge direct in sânge.
 Pe cale hematogenă se pot însămânţa alte organe (splină, ficat, rinichi) si eventual se pot
reinocula în plămâni.
 Leziunile pulmonare secundare pot servi ca origine pentru reactivarea bolii clinice
după ani sau zeci de ani, datorită persistenţei bacililor viabili.
 Tuberculoza intestinală umană poate apare prin ingestia sputei ce conţine bacili viabili.
In unele cazuri, boala apare prin ingestia de produse animale infectate cu M. bovis
virulent. În ambele cazuri, micobacteriile se localizeaza la nivelul nodulilor limfatici
mezenterici, cu diseminare ulterioara.
1. Tuberculoza primară. De regulă, la individul nevaccinat, bacilii tuberculoşi pătrund pe cale
aerogenă în plămâni şi vor fi fagocitaţi de către macrofage. În macrofagele neactivate bacilii
tuberculoşi se vor înmulţi, deoarece împiedică fuziunea fagozomilor cu lizozomii.
   Afectul primar este focarul primar de infecţie (foliculul de celule epitelioide şi gigante)
şi apare la aproximativ 2 săptămâni de la contaminare.
  Complexul primar este format din afectul primar, la care se adaugă hipertrofierea
ganglionilor regionali (de regulă hilari) şi limfangita.
Evoluţia infecţiei primare este dată de rezultatul competiţiei dintre multiplicarea BK şi de
activarea macrofagelor, care sunt capabile să-i elimine. În peste 90% din cazuri evoluţia se
indreaptă către vindecare. Focarul se fibrozează şi se calcifică.
În unele cazuri, foarte rare, când apărarea antiinfecţioasă este grav compromisă bacilii
tuberculoşi se înmulţesc, diseminează pe cale limfatică şi/sau sanguină cu formarea de
granuloame în diverse organe producându-se tuberculoza miliară .
2. Tuberculoza de reactivare. La 10% din cei infectaţi, tuberculoza primară evoluează imediat
(5%) sau după ani de zile (5%) spre tuberculoza de reactivare. Condiţii favorizante: scăderea
imunităţii, alcoolismul, subnutriţia, diabetul etc.
Reactivarea începe cu o necroză cazeoasă a granulomului tuberculos care evoluează până la
cavernă şi se datorează unei stări de hipersensibilitate de tip întârziat faţă de bacilul Koch. La
apariţia leziunilor participă macrofagele hiperactivate care secretă tumor-necrosis factor (TNF),
care este responsabil şi de caşexia din tuberculoză.
Tuberculoza extrapulmonară
 Intestinală
 Meningeală
 Osteoarticulară
 Renală
 Ganglionară
 Cutanată
 Seroasă (pleurezie)
 Genitală
Diagnostic bacteriologic:
• Recoltarea produselor patologice in functie de localizare
• Examenul direct microscopic
• Izolare in vitro
• Identificare: caractere de cultură ,morfo-tinctoriale, biochimice, de patogenitate
• Antibiograma
Diagnostic imunologic:
• Evidenţierea stării de premuniţie
• IDR la tuberculină
• Testarea cutanata tuberculinica
• Constă în injectarea strict intradermica de antigene din BK denumite PPD =
derivat de proteina purificata
• Provoaca o reactie de hipersensibilitate intarziata ce consta in acumularea locala de
limfocite si macrofage exprimata macroscopic printr-o induratie la locul injectarii
• Prima tuberculina a fost produsa de Robert Koch
• Utilizarea pentu detectia infectiei a fost descrisa pentru prima data de von Pirquet
in 1907
• Rezultate
Pozitiva (infectie tuberculoasa)
•  10 mm
 •  5 mm la cei infectati HIV
Negativa (absenta infectiei tuberculoase)
• < 10 mm
• < 5 mm la infectati HIV
• Cu toate că vaccinarea (cu vaccin BCG) este obligatorie, tuberculoza continuă să
reprezinte o problemă importantă de sănătate publică.
• Condiţii favorizante: igiena deficitară, locuinţe insalubre, etilism, subnutriţie.
• Persoanele cu risc: vârstnici, imunodeprimaţi, cazurile sociale, precum şi personalul
medical care vine în contact cu bolnavii.
• Surse de infecţie: bolnavii cu leziuni deschise, copii cu boala manifestă sau inaparentă.
• Tuberculoza este o boală cu declarare obligatorie.
• Infecţiile cu M. tuberculosis se transmit frecvent prin inhalarea picăturilor lui Pffluge.
Bolnavul, cu leziuni pulmonare cavitare, bogate în bacili, joacă un rol important în acest
sens. Picăturile de mucus eliminate prin tuse, reprezintă suportul pentru bacilii eliminaţi
pe această cale.
• Contaminarea indirectă, prin mâini murdare, alimente, sau obiecte contaminate este rară.
Infecţia umană cu M. bovis este dobândită prin consumul de lapte contaminat.
• Profilaxia nespecifică:
• Izolarea şi tratarea bolnavilor în unităţi specializate (spitale de pneumoftiziologie,
sanatorii TBC)
• Depistarea activă a bolnavilor prin teste de screening (radiografie pulmonară,
IDR la tuberculină) efectuate cu ocazia examenelor periodice (căsătorie, angajare,
personal medico-sanitar, sector alimentar, învăţământ etc.) Igiena personala şi
colectivă, educaţia sanitară.
• Creşterea standardului de viaţă
• Chimioprofilaxie la contacţi
• Grupe de risc
• Persoane expuse surselor de infectie
• Contacti familiali
• Institutii medicale (pacienti, personal)
• Marginalizati social (penitenciare, azile, fara locuinta, imigranti)
• Imunodeprimati
 • Infectie HIV
• Silicoza, limfoame, diabet zaharat, transplant de organ, etc
• Profilaxia specifică:
• Vaccinarea BCG (Bacil Calmette Guerin) la naştere cu
• Vaccin viu atenuat(Bacilul Calmette-Guerin provenit din M.bovis
• Indicaţiile vaccinării BCG:
• Toţi nou născuţii şi sugarii până în 12 luni de viaţă şi revaccinarea celor
care nu prezintă în decurs de 6 luni o cicatrice post-vaccinală mai mare de
3 mm;
 EXCEPŢIE: nou născuţi cu mame pozitive pentru BAAR în spută: la aceştia se realizează
chimioprofilaxia (sau terapia antituberculoasă)
 Sugari şi copii cu IDR negativ la tuberculină care se află la risc crescut de expunere
apropiată şi prelungită la adulţi cu tuberculoză pulmonară netratată sau ineficient tratată
şi nu pot fi îndepărtaţi de la sursa de infectie
 Copiii născuţi din mame HIV pozitive, deja infectaţi HIV, necesită vaccinare BCG
imediat după naştere
 Contraindicaţiile vaccinării BCG
 1. IDR pozitiv;
 2. SIDA;
 3.   Boli febrile, convalescenţă după boli infecţioase;
 4.   6 luni după hepatita virală;
 5.   TBC activă;
 6.   Afecţiuni dermatologice acute;
 7.   Greutate < 2500 g. la naştere;
 8.   Imunodeficienţe congenitale;
 Tratament – tuberculostatice (după scheme terapeutice): HIN, PAS,
Streptomicină, Rifampicină, Etambutol
 CORYNEBACTERIUM DIPHTERIAE
 Taxonomie
 Familia CORYNEBACTERIACEAE
 Gen CORYNEBACTERIUM
  Specia C. diphtheriae
 Habitat
 Omul este singura gazda naturala. Se găseşte la poarta de intrare respiratorie, la
nivelul mucoasei nazale şi faringe, la persoane bolnave sau purtători aparent sănătoşi.
Transmiterea se realizeaza pe cale respiratorie prin picăturile Pflugge.
 Caractere morfologice
 Bacili Gram pozitivi la limita, lungime 2-6 microni, grosime 0,5 microni. Prezintă
pleomorfism accentuat fiind drepţi sau uşor încurbaţi, măciucaţi la unul sau ambele
capete, unde se găsesc corpusculii metacromatici Babeş-Ernst. Sunt
nesporulati,necapsulati,imobili.
 În produsul patologic sunt dispuşi în formă de litere chinezeşti, litere latine (L, X, Y, V)
sau “în palisadă”.
 Caractere de cultură
 Sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi.
 Necesită medii de cultură suplimentate cu ser de bou, sânge, ou, cistină, telurit (Loeffler,
Tinsdale, Gundel-Tietz, OCST).
 Prezenţa oxigenului atmosferic favorizează creşterea şi toxinogeneza.
Patogenie. Aspecte clinice
 Exotoxina difterică - principalul factor de patogenitate, este secretată numai de
tulpinile lizogene, infectate cu un bacteriofag temperat beta ce poartă gena tox.
 Exotoxina difterică este prezentă şi la unele tulpini de C. ulcerans şi C.
pseudotuberculosis care au “tox” B - corynefag, concentraţia de toxină fiind, însă,
mai redusă.
 Exotoxina difterică este o proteină cu greutate moleculară de 63.000D formată din 2
fragmente : fragmentul A şi fragmentul B.
 Fragmentul B al exotoxinei difterice mediază legarea de suprafaţa celulei,
permiţând fragmentului A activ să patrundă în celulă.
 Fragmentul A posedă o activitate enzimatică responsabilă de efectul toxic. În
prezenţa fierului, fragmentul A blochează sinteza proteică a celulei, producând
astfel moartea acesteia.
 Distrugerea locală a epiteliului care rezultă în urma acţiunii toxinei antrenează
formarea unui exudat seric şi a unor coaguli fibrinoşi.
  Astfel ia naştere falsa membrană bogată în bacili, polimorfonucleare neutrofile,
limfocite, celule plasmatice, fibrină, şi celule necrozate.
 Toxina se adsoarbe şi difuzează pe cale tisulară fiind responsabilă de leziunile grave
cardiace (cardiotoxică) , renale şi nervoase (neurotoxică).
 Aspectul clinic al bolii este determinat de locul de infecţie, statusul imunitar al
pacientului şi de virulenţa microorganismului.
 În cazul difteriei cu poartă de intrare respiratorie, semnele clinice sunt: angina
febrilă pseudomembranoasă cu adenopatie cervicală, paliditatea, tulburările de
respiraţie până la asfixie, sindromul toxic, paraliziile.
 Simptomele apar după o perioadă de incubaţie de 2-6 zile.

 La acest nivel, C. diphteriae eliberează exotoxina care difuzează pe cale sanguină în

organism şi produce leziuni necrotice, congestive şi hemoragice în miocard
(miocardita), rinichi, glande suprarenale, nervi periferici (disfagie şi paralizii).
Aceste leziuni favorizează înmulţirea germenilor.
 Microorganismele se multiplică local, în celulele epiteliale faringiene, unde se
formează o pseudomembrană (o falsă membrană) cenuşie care acoperă amigdalele,
palatul şi se poate extinde în nasofaringe, trahee sau în laringe; este foarte aderentă
şi poate obstrua căile respiratorii, putând duce la complicaţii de tipul asfixiei (în
crupul difteric). Local apare adenopatie şi edem (“gât proconsular”).
 Se pot asocia fenomene toxice generale (febră, tahicardie, paloare, dispnee,
vărsături, hipotensiune).
 Leziunile la distanţă pot fi imediate (miocardita difterică) sau tardive (paralizii de
nervi cranieni oculomotor, glosofaringian, polinevrite la memmrele superioare şi
inferioare, pareza diafragmului).
Diagnosticul de laborator
 Diagnostic bacteriologic:

 izolarea şi identificarea bacilului difteric din exudatul faringian şi alte

produse biologice;
 evidenţierea toxinogenezei prin testele de patogenitate in vitro (Elek) şi in
vivo (inocularea subcutanată la cobai).
 Diagnostic imunologic:

 Testarea răspunsului imun umoral prin intradermoreacţia Schick

Epidemiologie. Profilaxie
  La purtatorii sănătoşi, C. diphteriae este prezent în oro-faringe sau piele,
transmiterea interumană facându-se pe cale respiratorie, prin picăturile lui Pffluge
sau prin contactul direct cu pielea contaminată.
 Ca urmare a vaccinării obligatorii cu vaccin DTP, difteria a devenit o afecţiune rară
în Europa. Are o raspândire mare în zonele urbane sărace din punct de vedere
economic unde există aglomerări ale populaţiei şi în care vaccinarea antidifterică
este deficitară.
 Profilaxia nespecifică: depistarea şi izolarea bolnavilor în spital, tratarea cu
antibiotice, depistarea purtătorilor aparent sănătoşi şi sterilizarea acestora cu
chimioterapice, măsuri de igienă colectivă şi individuală, dezinfecţia în focar.
 Profilaxia difteriei este obligatorie şi se face prin imunoterapie cu anatoxina
difterică (preparată din toxina inactivată cu formalină) şi vaccinare cu trivaccinul
Di-Te-Per.
 În ţara noastră, primovaccinarea antidifterică se face la copiii în vârstă de 3-9 luni
cu trivaccin DTP ce conţine anatoxină difterică, tetanică şi bordetella pertussis
atenuaţi.
 Revaccinarea se face la 6 luni după prima vaccinare, cu trivaccin (sau cu D.T. sau
cu ADPA-anatoxina difterică purificată şi adsorbită).
 Revaccinarea a-II-a se face la vârsta de 29-35 luni, cu trivaccin (D.T.P.).

 Revaccinarea a-III-a se face la 6-7 ani, cu bivaccin (D.T.-diftero-tetanic) sau cu

ADPA.
 Revaccinarea a -IV-a se face la 13-14 ani, cu bivaccin (D.T.).

 Starea de imunitate a organismului se poate determina prin testul Schick: se

inoculează pe faţa antebraţului drept intradermic toxina difterică (0,2ml) iar la cel
stâng 0,2 ml toxină inactivată.
 Reacţia este pozitivă dacă după 48 ore apare o zonă edematoasă, cu necroză
şi descuamare numai la locul de inoculare al toxinei = susceptibilitate la
difterie.
 Reacţia este negativă dacă la locul de inoculare al toxinei nu apare nici o
modificare = imunitate faţă de difterie, deoarece toxina a fost neutralizată de
antitoxinele din ser.
Tratament
 Tratamentul de urgenţă (seroterapie) se face cu antitoxină difterică (ser antidifteric
preparat pe animale – de regulă pe cai). Aceasta previne ataşarea toxinei pe celulele
miocardului şi sistemului nervos. Toxina odată fixată nu mai poate fi neutralizată.
  Terapia cu antibiotice (penicilină sau eritromicină) s-a dovedit eficientă în
eliminarea C. dyphteriae la bolnavi (şi oprirea sintezei toxinei), dar şi la purtătorii
asimptomatici.
 Tratament simptomatic.

BACILLUS ANTHRACIS
Taxonomie
 Ordinul: Bacillales
 Familia: Bacillaceae
 Genul: Bacillus
 Specia: B. anthracis
Habitat
 Bacilii se găsesc în sol sub formă de spori de unde prin ingestie ajung la ierbivore (oi,
capre, vite etc.).
 Infecţia umană (zoonoză) apare de regulă prin contact cu animale infectate sau cu
diverse produse animaliere contaminate.
 Transmisia se face pe cale cutanată, respiratorie, digestivă
Caractere morfo-tinctoriale
 Bacili cu diametrul de 1-1,2 µm şi lungimea de 3-5 µm, cu capetele tăiate drept.
 Sunt aşezaţi în lanţuri: “trestie de bambus”, “vagoane de tren”
 Sunt sporulaţi, sporul este mai mic decât dimensiunea corpului. Sporii sunt
elipsoizi în culturi aerobe sau la cadavru. Nu prezintă spori dacă a fost cultivat pe
bulion sau izolat de la persoane bolnave.
 Sunt imobili
 Se colorează Gram pozitiv
 În organismele bolnave sau în condiţii speciale de cultivare formează o capsulă
mare care înconjoară toţi bacilii dintr-un lanţ şi se colorează metacromatic în roz
cu albastru de metilen policrom.
 Caractere de cultură
 Dezvoltă colonii nehemolitice, mari 3-5 mm, de culoare alb-cenuşie, mucoase, rugoase,
cu aspect de sticlă pisată, înconjurate de prelungiri ondulate cu aspect de “cap de
meduză”.
Diagnostic de laborator
  Recoltare: exudat nazal în primele 7 zile de la expunere, secreţie din leziunile cutanate
 Izolare: medii cu sânge, agar nutritiv suplimentat cu bicarbonat de Na 0,75%. Creşte bine
în atmosferă de CO2 5%
 Identificare
 Caractere morfologice
 Caractere de cultură
 Caractere antigenice: identificare serologică prin teste imunocromatografice (din
coloniile suspecte) si reactii de imunoprecipitare (Ascoli)
 Sensibilitate la bacteriofagi

BACILLUS ANTHRACIS – aspecte clinice

 Antraxul cutanat = PUSTULA MALIGNĂ (edemul malign). Leziunea se localizează la
nivel cutanat (cap, gât, extremităţi). Debutează sub forma unei macule (pată roşie), care
evoluează spre veziculă cu lichid sero-sanguinolent înconjurată de o zonă de edem.
Vezicula se poate sparge, apărând o ulceraţie care se necrozează. Sub leziune se găseşte
un edem gelatinos, nedureros. Se poate observa tumefierea ganglionilor loco-regionali.
În cazurile severe se produce diseminarea bacteriilor prin sînge (bacteriemie) şi limfă, cu
apariţia leziunilor secundare în ţesuturi şi organe. Starea generală se agravează prin
fenomenele toxice, putând surveni moartea.
ANTRAXUL CUTANAT
 Leziunea primară:
 Între 1-7 zile apare o papulă nedureroasă, pruriginoasă.
 Papula creşte în dimensiuni şi după 1-2 zile apar vezicule mici pe suprafaţa
papulei, cu lichid clar sau serosanghinolent, ce conţine bacili gram + şi neutrofile
în număr mic.
 Pe măsură ce leziunea creşte în dimensiuni, se pot forma vezicule satelite.
 În 1-2 zile vezicula se rupe, se necrozează şi se măreşte, formând u-se o ulceraţie
nedureroasă acoperită de o escară neagră caracteristică (“buba neagră”).
 În jurul ulceraţiei şi escarei se dezvoltă un edem caracteristic, gelatinos,
disproporţionat de mare faţă de mărimea ulceraţiei.
 Simptomele generale: febră moderată şi stare generală alterată. Limfadenopatia
regională apare precoce.
 Semne clinice sugestive pentru antraxul cutanat:
  Ulceraţie nedureroasă acoperită de o escară neagră
 Edem disproporţionat de mare faţă de mărimea ulceraţiei
 Neutrofilie redusă în lichidul vezicular
 Antraxul pulmonar – se manifestă printr-o pneumonie sau bronhopneumonie
hemoragică, însoţită de septicemie. Apare la persoane care prelucrează piei, lînă etc., în
urma inhalării sporilor.
 Antraxul digestiv – apare în urma ingerării de carne infectată şi se manifestă sub forma
unei enterocolite acute cu scaune sanguinolente, stare toxică, colaps şi mortalitate foarte
ridicată.
 Meningita/encefalita cărbunoasă – este mai rară, totdeauna mortală
Epidemiologie
 Rezervorul animal este reprezentat de oi şi vite bolnave sau cadavrele lor.
 Categorii de persoane expuse:
– Personal care lucrează în agricultură, expus la animale infectate (ciobani,
măcelari, medici veterinari)
– Personal care lucrează în laboratoare sau lucrători în industria de prelucrare a
produselor animaliere (carne, oase, lână, păr, piele, blănuri)
– La aceste categorii de persoane se recomandă profilaxie nespecifică şi specifică
– Expunere intenţionată sau accidentală – atacuri bioteroriste: inhalare sau expunere
cutanată la spori de bacil antrax.
 Profilaxie nespecifică:
– Depistarea şi tratarea rezervorului animal
– Aplicarea măsurilor de dezinfecţie şi igienă
 Profilaxie specifică
– Se aplica la animale cu vaccinuri de uz veterinar
 Tratament antibacterian:
– Penicilină
– Streptomicină
– Tetraciclină
– Cloramfenicol
ENTEROBACTERII
Taxonomie
Familia: ENTEROBACTERIACEAE
Genuri:Escherichia,Shigella,Salmonella,Citrobacter,Klebsiella,
Enterobacter,Citrobacter,Seratia,Proteus,Providencia,Yersinia,
Vibrio,etc
Caractere morfologice
Bacili Gram negativi,lg 2-4 micrometri,grosime 0,4-0,6 micometri,nesporulati,unii mobili, altii
imobili, cu sau fara capsula, unii pot avea pili cu rol in patogenitate,in conjugare,sau ca suport pt
bacteriofagi litici.
Caractere metabolice
Au echipament enzimatic complex
Au metabolism de tip fermentativ si oxidativ
-fermenteaza glucoza,
-reduc nitratii la nitriti,
-sunt catalaza pozitivi,oxidaza negativi
Caractere de cultura
Structura antigenica: O(somatic)
K(de invelis)
H(flagelar)
Caractere de patogenitate
Virulenta:atg K,atg Vi,factori de colonizare
Toxinogeneza
Endotoxina-antigenul somatic O(LPS)
Exotoxine(enterotoxine)

Aspecte clinice-infectii digestive,infectii urinare,infectii respiratorii,infectii ORL,infectii

genitale,bacteriemii,septicemii,infectii nosocomiale,etc
ESCHERICHIA COLI
Taxonomie
Familia: ENTEROBACTERIACEAE
Gen:Escherichia
Specia: E.Coli
Structura antigenica
E.Coli are un mozaic de antigene:
-Antigen somatic O
-Antigen flagelar H
-Antigen de suprafata K-la speciile capsulate(Ax,Bx,L,V)
1.VIRULENTA:
Factori corpusculari:
-Antigenul de invelis K,cu determinantii B,A,L
-Antigenul capsular,la tulpinile capsulate(antifagocitar)
-Factorii de adeziune si colonizare (CFA Isi II),intimina,
pilina.
Factori de virulenta solubili
-Colicine
2.TOXINOGENEZA
2.1.EXOTOXINA-ENTEROTOXINA LT
-ENTEROTOXINA ST
2.2.ENDOTOXINA(antigenul O)
Patotipuri diareigene:E.Coli Enterotoxigen(ETEC)
E.Coli Enterohemoragic(EHEC)
E.Coli Enteroinvaziv(EIEC)
E.Coli Enteroagregativ(EAggEC)
E.Coli Enteropatogen(EPEC)
E.Coli Difuz Aderent(DAEC)
Patotipul uropatogen
Summary of Clinical Syndromes and Virulence Factors of Escherichia coli

SITE
CLINICAL ADHESIN PATHOGENES
  AFFECTE EXOTOXINS
SYNDROME S IS
D

Urinary tract
infections;
Primary
nosocomial
See above and pneumonia;
Opportunistic Various
Enterobacteriace ?? ?? neonatal
E. coli sites
ae meningitis;
Wound
infections;
Peritonitis;
septicemia
Enterotoxigenic Small Traveller's Type 1 Heat stable Hypersecretion
E. coli (ETEC) intestine diarrhea pili; toxins (STa; of fluids and
Colonizati STb); Heat electrolytes
on factor labile toxins stimulated by
antigens (LT-I; LT-II) plasmid-
(CFA/I; mediated
CFA/II) enterotoxins

Plasmid-
Shigellosis-like
mediated
Enteroinvasive Large disease in
?? ?? invasion and
E. coli (EIEC) intestine developing
destruction of
countries
enterocytes
Plasmid-
Bundle-
Enteropathogeni mediated
Small forming
c Infant diarrhea ?? adherence and
intestine pili (Bfp);
E. coli (EPEC) destruction of
Intimin
enterocytes
Enterohemorrha Large Hemmorrhagic Intimin Shiga-like toxins Inhibition of
gic E. coli intestine colitis possible (SLT-I; SLT-II) protein
(EHEC) leading to synthesis by
hemolytic lysogenic
uremic bacteriophage-
syndrome encoded
(HUS) cytotoxic
 enterotoxins

Inhibition of
fluid absorption
Enteroaggregativ Infant diarrhea Enteroaggregati
Small GVVPQ by plasmid-
e E. coli in developing ve heat stable
intestine fimbriae mediated
(EaggEC) countries toxin
aggregative
adherence

Adherence to
specific
receptors on
epithelial cells
P pili;
of the bladder
Afimbrial
and upper
Uropathogenic Urinary Urinary tract adhesins HlyA
urinary tract
E. coli (UPEC) tract infections (AFA-I; (hemolysin)
with HlyA cell
AFA-III);
lysis leading to
Dr adhesin
cytokine release
and
inflammatory
responses

Flora bacteriană anaerobă – Curs 6

Germeni anaerobi nesporulaţi
Coci anaerobi nesporulaţi Gram-pozitivi
Genul Peptococcus
Specii: Peptococcus niger
Peptococcus asacharolyticus
Genul Peptococcus
1. Habitat
Speciile de Peptococcus sunt microorganisme ce se izolează frecvent de la nivelul tractului
digestiv (frecvent cavitatea orală – placa dentară), de la nivelul mucoasei foselor nazale şi tractul
genital feminin (vagin).
2. Caractere morfologice
Frotiul colorat Gram : forme sferice Gram pozitive, nesporulate, necapsulate, izolate sau în
grupuri, fără ca distanţa dintre coci să fie totdeauna egală.
3. Caractere de cultură
Sunt nepretenţioşi din punct de vedere metabolic. Cresc bine pe medii cu geloză-sânge în
condiţii de anaerobioză. Pe mediile solide produc colonii minuscule, transparente ca picăturile de
rouă. Specia de Peptococcus niger determină colonii “S” netede lucioase pigmentate în negru sau
măsliniu.
4. Caractere metabolice
P. asacharolyticus nu fermentează nici un zahar, produc indol – caracter distinctiv pentru această
specie. Ambele specii reduc laptele turnesolat.
5. Caractere de patogenitate
Se manifestă numai în asociaţii microbiene datorită echipamentului enzimatic redus, precum şi a
absenţei factorilor corpusculari de virulenţă.
6. Patogenie. Aspecte clinice
Fac parte din flora cavităţii orale alături de alte microorganisme anaerobe şi aerobe fiind
implicaţi în producerea plăcii dentare, a proceselor carioase, abcese dentare sau parodontopatii.
7. Imunitate
Imunitate de tip umoral, sistemic şi local IgAs (predomină)
8. Tratament
Alături de tratamentele de specialitate se administrează chimioterapice indicate de antibiogramă.
9. Epidemiologie. Profilaxie.
Peptococii se găsesc la nivelul cavităţilor organismului uman, creşterea numărului acestora şi
manifestarea patogenităţii este legată de modificările apărute local sau general.
Profilaxia se referă în primul rând la măsuri de igienă şi asanarea tuturor focarelor infecţioase
locale.
Germeni anaerobi nesporulaţi
Coci anaerobi nesporulaţi Gram-pozitivi
Genul Peptostreptococcus
Specii: Peptostreptococcus magnus
Peptostreptococcus anaerobicus
Peptostreptococcus asacharolyticus
Genul Peptostreptococcus
1. Habitat
Frecvent izolaţi în cavităţile organismului uman (cavitatea orală, vagin), de la nivelul tractului
respirator şi de la nivelul intestinal.
Fac parte din flora normală a organismului.
2. Caractere morfologice
Coci Gram pozitivi dispuşi în lanţuri scurte, nesporulaţi, necapsulaţi pot forma perechi sau
tetrade.
3. Caractere de cultură
Pretenţioşi din punct de vedere metabolic. Necesită medii îmbogăţite pe mediu geloză-sânge.
Cresc lent după 48 de ore de incubare la 37 grade sub forme de colonii mici rotunde, convexe,
nepigmentate; în marea majoritate nehemolitice, excepţie P. magnus care determină o hemoliză
de tip β.
4. Caractere de patogenitate
Poseda un bogat echipament enzimatic ce intervine prin manifestarea virulenţei germenilor. Sunt
intens patogeni în asociaţii aerobe – anaerobe.
5. Patogenie. Aspecte clinice
Au potenţial ridicat de patogenitate. Implicaţi în: abcese dentare, tonsilite, septicemii cu punct de
plecare procese infecţioase orale.
6. Imunitatea
Determină un răspuns imun umoral intens, sistemic şi local.
7. Tratament
Peptostreptococii sunt sensibili la penicilină, cloramfenicol, clindamicină, metronidazol. Se
administrează combinaţii de chimioterapice cu efect bactericid şi bacteriostatic alături de
tratamentele de specialitate (efectuate de medicul dentist).
8. Epidemiologie. Profilaxie
Infecţiile cu peptostreptococi sunt frecvent întâlnite la nivelul cavităţii orale alături de alte
specii aerobe sau anaerobe.
Profilaxia acestora fiind legată de măsuri de igienă locală precum şi de controalele periodice la
cabinetul dentar pentru asanarea proceselor carioase.

Germeni anaerobi nesporulaţi

 Coci anaerobi nesporulaţi Gram negativi
 1. Genul Veillonella
Specii: Veillonella parvulla
Veillonella dispar
Veillonella atipica
 2. Genul Megasphaera
 3. Genul Acidominococcus
Coci anaerobi nesporulaţi Gram negativi
Genul Veillonella
1. Habitat
Sunt frecvent izolate din cavitatea orală şi la nivelul plăcii dentare.
2. Caractere morfologice
Sunt coci Gram negativi cu tendinţa de a se dispune în diplo.
3. Caractere de cultură
Au o dezvoltare redusă în mediile de cultură lichide.
Produc o cantitate foarte mare de gaz (Veillonella parvulla) .
Pe mediul geloză-sânge cresc sub formă de colonii nehemolitice de 0,1– 0,2 mm, transparente
până la albastru verzui în lumina reflectată şi opac-albe la examinare în lumină transmisă.
4. Caractere metabolice
Caracteristic pentru genul Veillonella este reducerea nitraţilor la nitriţi. Pentru diferenţierea
speciilor se utilizează testul catalazei şi al producerii de indol.
5. Caractere de patogenitate
Nu pot da afecţiuni ca unic germen infectant, sunt considerate “invadatori secundari” ai
ţesuturilor lezate de mciroorganismele patogene sau alţi factori nocivi. Produc acizi lactici
(acetic şi propionic) cu efect cariogen.
6. Patogenie. Aspecte clinice
Sunt oaspeţi normali ai cavităţii orale, dar pot participa în cazul condiţiilor modificate locale şi
generale la afecţiuni orale sau la distanţă (infecţii pulmonare).
Participă la formarea plăcii dentare şi a cariilor dentare
7. Imunitatea
Răspuns imun umoral, sistemic şi local.
8. Tratament
Înlăturarea afecţiunilor locale ,tratament cu chimioterapice .
9. Epidemiologie. Profilaxie
Frecvenţa infecţiilor depinde de acţiunea factorilor locali ce creează condiţii de anaerobioză.
Profilaxia vizează măsuri de igienă orală şi de specialitate dentară.
 COCI ANAEROBI NESPORULAŢI GRAM NEGATIVI
 1. Genul Veillonella
 2. Genul Megasphaera
Au dimensiuni mari, cuprinse între 1,2 µm – 2,5 µm.
Se diferenţiază prin caractere biochimice.
În ceea ce priveşte patogenitatea, sunt germeni saprofiţi ai cavităţii orale.
  3. Genul Acidominococcus se găseşte în cavitatea orală şi tractul intestinal ca floră
saprofită.
BACILI GRAM-POZITIVI:
• Listeria,
• Actinomyces,
• Arachnia,
• Eubacterium,
• Bifidobacterium,
• Lactobacillus,
• Propionibacterium
Genul Actinomyces
Specii: Actinomyces israelii (specie tip)
Actinomyces odontolyticus
Actinomyces naeslundii
Actinomyces bovis
Actinomyces viscosus
Actinomyces meyeri
 1. Habitat
Speciile din genul Actinomyces sunt prezente în microbiocenoza oro-faringiană şi la nivelul
tractului genital feminin.
Sunt germeni oportunişti .
Se găsesc în flora orală:depozite periodontale , placa dentară , criptele amigdaliene. Se găsesc în
asociaţii microbiene aerobe anaerobe care au capacitatea de a scade potenţialul redox local şi a
elabora factori de creştere necesari actinomicetelor.
2. Caractere morfologice
Actinomicetele sau bacili Gram pozitivi, nesporulaţi, necapsulaţi, imobili.
Morfologia speciilor prezintă anumite caracteristici ce le diferenţiază.
In cazul A. israelii predomină formele bacilare lungi, care se pot segmenta în forme cocobacilare
sau bacilare difteroide, putând prezenta ramificaţii scurte în V, Y, T.
O altă caracteristică importantă este acidorezistenţa, observată după coloraţia Ziehl-Neelsen.
ACTINOMYCES

 Sunt bacili filamentoşi; produc infecţii purulente; în puroi se decelează granule de

sulf, diametru 2mm, albicioase, formate dintr-o masa miceliană mineralizată.
 Pot produce infecţii prin traumatisme ale mucoasei bucale sau în urma
intervenţiilor chirurgicale.
 Actinomyces israelii: se găseşte la nivel oral şi în tractul respirator superior.

 Produce actinomicoza cronică granulomatoasă cu formare de abcese şi diseminare

la nivelul cerebral, ţesuturi moi de la nivelul capului şi gâtului, pulmonar, în
tractul genital.
 În exudat se observă granule de sulf, bacili măciucaţi sau filamentoşi, Gram
pozitivi.
3. Caractere de cultură
 Necesită pentru izolare medii de cultură bogate (infuzie de creier şi cord) incubate în
anaerobioză sau aerobioză în prezenţa CO2 (5-10%).
 Speciile de Actinomyces produc 3 tipuri de microcolonii după 18-24 ore de incubaţie:
 1) colonii lucioase cu o suprafaţă fin granulată şi margini neregulate fără filamente
periferice (A. bovis, A. odontolyticus);
  2) colonii filamentoase de “păianjen”, formate din filamente ramificate, care
converg spre un punct unic, se încrucişează în centru formând o marjă centrală
bine definită (A. israelii); Pe mediile de cultură dezvoltă colonii de tip “dinte
molar”.
 3) colonii filamentoase cu un centru dens, lungi filamente ramificate la periferie
(A. naeslundii).
 După 5-14 zile de incubaţie coloniile mature de actinomycete pot avea un diamteru de
0,5-1-3 mm, sunt alb-crem, fie de tip “R” (A. israelii), R/S (A. naeslundii), S/R (A.
odontolitycus) sau S (A. bovis).
 Astfel, coloniile de A. bovis, A. odontolitycus au diametrul de 0,6-1,0 mm, suprafaţa
lucioasă cu o fină granulaţie şi convexe cu margini integre.
4. Caractere metabolice
Toate speciile de Actinomyces sunt indol negative, nu prezintă activitate proteolitică,
sunt catalazo-negative. Aceste caractere pot diferenţia Actinomyces de alte
microorganisme morfologic similare ca Propionibacterium acnes.
Toate speciile de Actinomyces fermentează glucoza, zaharoza şi maltoza cu producere de
acizi: acid acetic, acid formic, lactic şi miceinic, dar niciodată acid propionic, fără
producere de gaz.
A. naeslundii se poate distinge pe baza testului catalazei.
A. bovis, A. odontolyticus pot fi diferenţiate de alte specii prin comportările metabolice.
A. bovis nu reduce nitraţii, dar caracteristică este producerea amidonului.
A. odontolyticus este variabil în ceea ce priveşte reducerea esculinei, însă reduc frecvent
nitraţii.
7. Caractere de patogenitate
 Patogenitatea bacteriilor se bazează pe asocierea actinomicetelor cu alte microrganisme
ale cavităţii orale (germeni aerobi şi anaerobi), caracterul invadant fiind legat de
participarea acestora din urmă.
 Actinomicetele nu elaborează endotoxine, substanţe toxice sau enzime ce pot provoca
alterarea ţesuturilor, devin patogene în momentul invadării anumitor zone ale
organismului în mod normal sterile.
 Agentul patogen are abilitatea de a se comporta ca parazit intracelular, rezistând
procesului de fagocitoză, având tendinţă invazivă, fără a respecta planurile anatomice sau
structurile anatomice caracteristice zonei.
8. Patogenie. Aspecte clinice
 Actinomicoza este de origine endogenă, având ca etiologie germenii condiţionaţi
patogeni cantonaţi la nivelul cavităţii orale şi a zonei faringo-amigdaliene care invadează
ţesuturile prin soluţii de continuitate.
 În cazul localizării cervico-faciale, infecţia poate fi consecinţa unor traumatisme
(extracţii dentare, intervenţii chirurgicale stomatologice, tonsilectomii, fracturi deschise
maxilare) sau în cazuri mai rare de aspirarea unor produse patologice, materiale infectate
provenite de la nivelul dinţilor (tartru, dentină), salivei sau tonsilelor.
 Actinomicoza este o afecţiune cronică granulomatoasă caracterizată de supuraţii, abcese,
denumite “granule de sulf”.
8. Patogenie. Aspecte clinice
În mecanismul patogenic al afecţiunii se asociază unele deficienţe în răspunsul imun local
sau general. Raspunsul imun local joacă un rol important în patogenia gingivitelor şi
peridontopatiilor.
Agentul patogen are abilitatea de a se comporta ca un parazit intracelular, rezistând
procesului de fagocitoză, având tendinţă invazivă difuză, fără a respecta planurile
anatomice.
Condiţiile de anaerobioză sau microaerofilie sunt asigurate de asociaţiile microbiene
sinergice formate din flora aerobă şi anaerobă, creându-şi condiţiile pentru dezvoltarea şi
invazivitatea actinomicetelor, degradând enzimatic ţesuturile perifocale.
Interacţiunea cu factori de apărare ai gazdei se manifestă printr-o acţiune chemotactică
asupra neutrofilelor, fiind cauza eliberării de enzime lizozomale din neutrofile şi
macrofage.
A. israelii, A. naeslundii potenţează stimularea transformării blastice limfocitare.
Proprietatea chemotactică şi mitogenă a actinomicetelor este responsabilă de leziunile
inflamatorii cronice care caracterizează boala.
8. Patogenie. Aspecte clinice
Leziunile actinomicotice conţin numeroase alte forme bacteriene: stafilococi, streptococi,
bacili Gram negativi aerobi (Haemophilus) şi alte specii anaerobe.
Flora de asociaţie influenţează evoluţia procesului distructiv cu propagarea leziunilor spre
vertebre, mediastin, fosa zigomatică sau baza craniului.
Actinomyces israelii nu posedă un echipament enzimatic de tipul hialuronidazei şi este
dependent de prezenţa altor germeni aerobi şi anaerobi.
Exista 3 forme distincte de actinomicoza :
 - actinomicoza cervico-facială (50%)
  - actinomicoza toraco-pulmonară (30%)
 - actinomicoza abdomino-pelvină (20%).
 Actinomicoză cutanată
Genul Actinomyces
Actinomicoza pulmonară
 15% din infecţiile cu Actinomyces

 Se produce prin aspiraţia germenilor din orofaringe

 Este lent progresivă, către plămâni şi pleură

 Simptome: durere toracică, hemoptizii, febră, pierdere în greutate

 Poate fi confundată cu cancerul pulmonar

9. Tratament
Constă în asocierea metodelor chirurgicale (drenarea abceselor, excizia leziunii) cu administrarea
îndelungată şi în doze mari a chimioterapicelor (penicilină sau sulfamide) administrate pe cale
generală.
10. Epidemiologie. Profilaxie
Agenţii actinomicozei fac parte din flora orală, se pot izola din bronhii, tract gastro-intestinal şi
tract genital feminin. Infecţia are o incidenţă crescută la tineri, frecvent la bărbaţi datorată unei
gene dentare deficitare sau traumatismelor frecvente.
Se referă la igiena bucală şi tratarea focarelor dentoperidontale şi tonsilare sub protecţia de
antibiotice conform sensibilităţii germenilor.
Bacili anaerobi gram pozitivi nesporulaţi
 Lactobacillus

 Se dezvoltă la pH acid (<5), fiind componenţi normal al florei comensale

vaginale, orale şi intestinale.
 Produc endocardite simple (bacteriemie monomicrobiană) sau asociate cu abcese
abdominale sau pelvine (bacteriemie polimicrobiană).
 Identificare – bacili Gram pozitivi drepţi cu capete măciucate,

- pe mediul geloză sânge dezvoltă colonii alfa sau nehemolitice.

Bacili anaerobi nesporulaţi Gram pozitivi
Genul Propionibacterium
Specii: Propionibacterium acnes
 Propionibacterium propionica (arahnia propionica)
1. Habitat
Germenii extrem răspânidiţi în cavităţile naturale şi pe tegumente unde reprezintă flora
predominentă.
2. Caractere morfologice
Bacili mici Gram-pozitivi frecvent încurbaţi cu umflături terminale în formă de măciucă (bacilii
difteroizi). Specia arahnia propionica se poate prezenta sub formă de bacili ramificaţi sau
filamente morfologie similară cu Actynomices israelii. Pe frotiu se dispun în grămezi sau în
palisadă.
3. Caractere de cultură
Aspectul coloniilor pe mediile solide sunt diferite în funcţie de specie.Propionibacterium acnes
se dezvoltă sub formă de colonii albe sidefii sau pigmentate roz.
Coloniile sunt înconjurate de o zonă de hemoliză.
Specia arahnia propionica se dezvoltă sub formă de colonii filamentoase cu hemoliză.
Genul Propionibacterium
Specii: Propionibacterium acnes
Propionibacterium propionica (arahnia propionica)
4. Caractere metabolice
Propionibacterium acnes este o specie intens zaharolitică, coagulează şi solidifică laptele
turnesolat, produce indol şi catalază. Arahnia propionica produce acid propionic după
fermentarea glucozei.
5. Caractere de patogenitate
Patogenitatea se bazează pe factori de virulenţă cum ar fi: elaborarea de enzime şi capacitatea de
aderare la ţesuturi. Are afinitate pentru fixarea pe ţesuturile reticuloendotelial mai ales în cazul
afecţiunilor maligne.
6. Patogenie. Aspecte Clinice
Propionibacterium acnes poate provoca afecţiuni variate cu caracter local (placă dentară,
abcese dentare). Frecvent se asociază cu ceilalţi germeni nesporulaţi patogeni ducând la aparţia
de complicaţii cum ar fi septicemiile, frecvente endocardite, meningite, abcese cerebrale,
pulmonare, pleurezii.
7. Tratament
Constă în asocierea metodelor de medicină dentară precum şi administrarea în doze mari de
chimioterapice.
Se recomandă iniţierea tratamentului bacterian precoce înainte de apariţia complicaţiilor.
8. Epidemiologie. Profilaxie
Microorganisme extrem de raspândite în ecosistemele organismului uman, se asociază cu
germeni aerobi sau anaerobi pentru a determina afecţiuni locale sau generale.
Măsurile de profilaxie vizează înlăturarea factorilor favorizanţi locali şi generali.
 
Propionibacteria acnes la nivelul pielii
bacterie anaeroba localizata la nivelul foliculului pilos a carei crestere este favorizata de
secretiile glandelor sebacee. under normal conditions,
P. acnes creeaza un pH scazut la nivelul pieliihostil germenilor patogeni.
Favorizeaza producerea acneei.

GERMENI ANAEROBI NESPORULAŢI

BACILI GRAM-NEGATIVI:
• Bacteroides,
• Prevotella,
• Fusobacterium
• Porphyromonas
• Capnocytophaga
Bacili anaerobi nesporulaţi Gram negativi
Gen: Bacteroides
Specia: Bacteroides fragilis
1. Habitat
Speciile de Bacteroides predomină în cadrul florei intestinale , dar este prezent şi în celelalte
cavităţi naturale umane.
2. Caractere morfologice
Speciile de Bacteroides apar sub formă de bacili sau cocobacili Gram negativi, cu coloraţie
bipolară. Bacteroides fragilis prezintă capsulă.
3. Caractere de cultură
Sunt germeni pretenţioşi din punct de vedere metabolic; necesită pentru izolare medii îmbogăţite
cu sânge, bilă sau esculină.
Necesită factori de creştere: hemină şi menadionă.
B. fragilis pe mediul selectiv cu bilă şi esculină dezvoltă colonii cenuşii ce precipită mediul în
jurul coloniilor.
Unele specii (B. fragilis) necesită pentru izolare medii cu adaos de antibiotice (kanamicină,
streptomicină, neomicină, polimixină B).
4. Caractere metabolice
Poseda un bogat echipament fermentativ (fermentează constant glucoza, maltoza, galactoza,
lactoza, zaharoza, manitolul şi amidonul), pe baza căruia se diferenţiază speciile. Acidifică şi
coagulează laptele turnesolat.
5. Caractere de patogenitate
Speciile de Bacteroides îşi bazează patogenitatea pe virulenţă. Ca factori de virulenţă ar putea fi
incrimanţi: prezenţa capsulei (B. fragilis), capacitatea de a adera la ţesuturi (epiteliu gingival),
elaborarea de enzime (hialuronidaza, fibrinolizina, heparinaza, colagenaza şi proteazele).
.Un rol important în manifestarea virulenţei este cooperarea cu mircroorganismele aerobe,
microorganisme care creează climatul de anaerobioză.
Singura bacterie care poate supravieţui un timp îndelungat în contact cu oxigenul este B. fragilis,
datorită capacităţii de a produce superoxid-dismutază.
6. Patogenie. Aspecte clinice
B. fragilis face parte din flora cavităţii orale, fiind considerat principalul factor patogen în
afecţiuni ale cavităţii orale, singur sau în asociaţie cu alţi germeni (infecţii
polimicrobiene); poate provoca gingivite, , abcese dentare, gangrene pulpare şi
periodontopatii.
Infecţiile cavităţii orale pot evolua cu bacteriemii şi septicemii cu manifestări clinice
grave.
La nivelul cavităţii orale s-au descris afecţiuni cu etiologii mixte aerobe - anaerobe cum
sunt anginele sau leziunile ulcero-necrotice.
7. Tratament
Este necesară combinarea tratamentului stomatologic cu chimioterapie.
Antibiograma este obligatorie, existând deosebiri de sensibilitate la antibiotice în raport cu specia
sau tulpina bacteriană izolată.
8. Epidemiologie. Profilaxie
Bacteroides fragilis face parte din flora comensală a cavităţii orale dar poate fi implicat în
procese infecţioase endogene polimicrobiene cu evoluţie septicemică aproape imposibil de
prevenit.
 Genul Fusobacterium
Speciile: F. necrophorum, F. nucleatum
1. Habitat
Principala localizare a speciilor de Fusobacterium este cavitatea orală şi căile
respiratorii superioare.
2. Caractere morfologice
Speciile genului Fusobacterium prezintă un aspect fusiform cu capete ascuţite, Gram
negative cu coloraţie bipolară. Pot prezenta umflături pe traiectul lor; se pot asocia cu
forme sferice de diferite dimensiuni; pot prezenta granulaţii libere.
Se pot prezenta sub formă de filamente subţiri cu capete ascuţite sau sub formă de bacili
cu coloraţie bipolară, sunt Gram negativi slab coloraţi.
3. Caractere de cultură
Anaerobi strict sensibili la acţiunea oxigenului şi a peroxidazei. Au un spectru
fermentativ limitat, au acţiune coagulantă şi hidrolizează esculina.
Pe mediile cu geloză-sânge creşterea este caracteristică astfel: apar colonii de 2-3 mm
circulare cu margini neregulate, cenuşii (F. nucleatum) sau pigmentate roşu-verzui sau
alb-galbui (F. necrophorum). Creşterea şi precipitarea pe mediul cu bilă diferenţiază
speciile. F. necrophorum nu creşte pe mediile cu bilă.
4. Caractere metabolice
Au un spectru fermentativ limitat au acţiunea coagulantă şi acidifică laptele turnesolat.
Fermentarea treoninei reprezintă un important caracter de diferenţiere de genul Bacteroides.
5. Rezistenţa- sensibilitatea la la agenţi fizici şi chimici
Sunt sensibili la penicilină, caracter obligatoriu pentru toate tulpinile aparţinând genului
Fusobacterium. Mai sunt sensibili la cloramfenicol, eritromicină, clindamicină, cefotoxină.
Sensibilitatea este moderată la metronidazol.
6. Caractere antigenice
Antigenul somatic permite diferenţierea grupului. F. nucleatum prezintă în structura antigenului
”O” (LPS) prezintă un lipid tipic A.
7. Caractere de patogenitate
Sunt cei mai patogeni dintre germenii anaerobi nesporulaţi.
Patogenitatea marcată a speciei F. necrophorum a fost pusă în legătură cu prezenţa unei
endotoxine.
8. Patogenie. Aspecte clinice.
 Speciile F. necrophorum şi F. nucleatum determină infecţii locale grave, cu evoluţie
necrozantă. În condiţii favorabile determină afecţiuni generale, septicemie. Cu predilecţie
afectează zona capului şi a gâtului.
La nivelul cavităţii orale s-a descris o afecţiune cu etiologie mixtă între Fusobacterium şi
Treponema vincenti: angina ulcero-necrotică Plaut Vincent. În condiţii deosebite pot
determina complicaţii cu caracter septicemic la nivelul splinei şi ficatului.
9. Imunitate
În infecţiile cu fusobacterii se remarcă o imunitate de tip umoral. În serul bolnav pot fi
puşi în evidenţă anticorpi specifici.
10. Tratament
Tratamentul se bazează pe eliminarea chirurgicală a focarului infecţios, asociat cu
chimioterapie (doze mari de penicilină asociate cu metronidazol).
11. Epidemiologie. Profilaxie
Prezente în cavitatea orală speciile de Fusobacterium sunt dublu condiţionat patogene
(anaerobioză + stabilirea rezistenţei organismului), profilaxia vizând în acest caz măsuri
locale de igienă orală (antiseptice orale) şi creşterea statusului imun al individului. Se
preconizează măsuri specifice la cabinetele de medicină dentară pentru instituirea unei
conduite corecte în cazul afecţiunilor dentoparodontale.
Pentru F. necrophorum se preconizează în viitor o imuno-profilaxie cu vaccinuri.
 
Genul: Prevotella
Specii: Prevotella melaninogenica (specie tip), Prevotella nigrescens
Prevotella intermedia
1. Habitat
Speciile de Prevotella predomină la nivelul cavităţii orale putând fi izolate şi de la nivelul
intestinului.
2. Caractere morfologice
Sunt bacili Gram negativi ,imobili ,nesporulaţi ,necapsulaţi.
3. Caractere de cultură
Cresc lent în 1-2 săptamâni, în condiţii de strictă anaerobioză, pe medii îmbogăţite cu sânge,
glucoză şi factori de creştere hemină şi menadionă ( geloză- sânge, geloză- chocolat).
Coloniile produc un pigment negru uneori brun roşcat.
Pigmentul poate să coloreze colonia, să se dezvolte în jurul coloniei sau sub colonie.
4. Caractere de patogenitate
Este slab patogen singur. Un rol important în virulenţă l-ar putea avea producerea de colagenază.
5. Patogenie. Aspecte clinice
Se pot asocia în infecţii parodontale cu speciile de Bacteroides sau Porphyromonas
(Porphyromonas gingivalis)
6. Imunitate
În infecţiile cu Prevotella imunitatea este de tip umoral sistemică şi predominent locală.
7. Tratament
Este necesar asocierea tratamentelor de specialitate cu administrarea de chimioterapice
8. Epidemiologie. Profilaxie
Speciile de Prevotella fac parte din flora microbiană ce populează nişele ecologice ale
organismului uman astfel încât prevenirea infecţiilor se adresează atât măsurilor pentru stabilirea
echilibrului ecologic local cât şi pentru creşterea rezistenţei organismului.
 
 
Genul Porphyromonas
Specii: Porphyromonas gingivalis (specie tip)
Porphyromonas endodontalis
1. Habitat
Speciile de Porphyromonas se găsesc aproape singure în situsurile subgingivale, în special în
boala parodontală avansată.
Rar este descoperit pe limbă şi suprafaţa amigdalelor.
2. Caractere morfologice
Sunt cocobacili Gram negativi imobili, nesporulaţi şi necapsulaţi
3. Caractere de cultură
Germeni anaerobi pretenţioşi din punct de vedere metabolic, necesită medii îmbogăţite cu sânge
şi factori de creştere.
Se dezvoltă sub formă de colonii “S” pigmentate în negru.
4. Caractere de patogenitate
Patogenitatea microorganismelor se datorează factorilor de virulenţă, prezenţa fimbriilor
ce mediază aderarea la mucoase şi a capsulei cu rol antifagocitar. Sunt înzestraţi cu un
 bogat echipament enzimatic: colagenază, fibrinolizine, fosfolipaza A, proteaze care
distrug imunoglobulinele.
Speciile de Porphyromonas acţionează prin endotoxine, şi prin hemolizină.
5. Patogenie. Aspecte clinice
Porphyromonas gingivalis este asociat cu parodontoza, mai exact inflamaţia gingiei.
Aceasta este principala cauză de pierdere a dinţilor în întreaga lume.
6. Imunitate
Imunitate umorală, sistemică şi locală.
7. Tratament
Tratamentul de specialitate asociat cu chimioterapice conform indicaţiilor antibiogramei.
  8. Epidemiologie. Profilaxie
Speciile de Porphyromonas prezente în spaţiile subgingivale pot fi împiedicate de a determina
procese distructive ale parodonţiului prin măsuri locale ce vizează păstrarea unui echilibru între
speciile aerobe şi anaerobe locale.
 
Genul Capnocytophaga
Specii: Capnocytophaga ocheacea Capnocytophaga sputigena
Capnocytophaga gingivalis
Capnocytophaga granulosa
Capnocytophaga haemolytica
1. Habitat
Principala nişă ecologică este spaţiul subgingival.
2. Caractere morfologice
Bacterii fusiforme lungi Gram negative nesporulate, necapsulate foarte mobile în preparatul
proaspăt examinat la microscop.
3. Caractere de cultură
• Facultativ anaerobi necesită pentru creştere cantităţi mari de CO2 se dezvoltă sub formă
de colonii pigmentate roz, galben sau alb.
4. Caractere metabolice
Fermentează carbohidraţii cu producere de acizi.
5. Caractere de patogenitate
 • Germeni oportunişti determină procese infecţioase la pacienţii imunocompromişi. Unele
specii produc o protează IgA1 cu rol în patogenitate.
6. Patogenie. Aspecte clinice
La nivelul cavităţii orale determină coinfecţii împreună cu speciile de Actinomyces.
Sunt izolate din gingivite şi pungile parodontale.
7. Tratament
Sunt necesare asocierea metodelor chirurgicale cu administrarea de chimioterapice.
GERMENI ANAEROBI SPORULAŢI
CLOSTRIDIUM TETANI
CLOSTRIDIUM BOTULINUM
CLOSTRIDIUM DIFFICILE
CLOSTRIDIUM PERFRINGENS
CLOSTRIDIUM SPOROGENES
CLOSTRIDIUM SEPTICUM
CLOSTRIDIUM OEDEMATIENS
CLOSTRIDIUM NOVI
Germeni anaerobi sporulaţi
genul Clostridium
Taxonomie
 Ordinul: Clostridiales
 Familia: Clostridiaceae
 Genul: Clostridium
 Specii: C. perfringens, C. difficile, C. oedematiens , C. histolyticum, C. septicum , C.
sporogenes , C. acetobutylicum, C. bifermentans, C. butyricum, C. cadaveris, C.
clostridioforme, C. paraputrificum, C. tetani , C. botulinum.
Habitat
Sporii de Clostridium se gasesc frecvent în:
 medii sărace în oxigen si cu aciditate scăzută.
 habitate marine şi în sol,
 alimente care au luat contact cu solul: legume, fructe,
  carne de animale terestre sau peşte.
La animale şi la om germenii din genul Clostridium sunt prezenţi în intestin, ca germeni
nepatogeni, fiind implicaţi în procesele de putrefacţie.
Specii cu importanţă medicală
Grupul Histotoxic – produc infecţii tisulare:
– Specii: C. perfringens tip A, C. septicum
– Sursa de infecţie este exogenă sau endogenă
– Boli determinate: celulită, mionecroză, gangrenă gazoasă, fasceită
– Speciile implicate în afecţiunile cavităţii orale sunt incluse în grupul clostridiilor
gangrenei gazoase
Grupul Enterotoxigen – produce boli gastrointestinale:
– Toxiinfecţia cu clostridii: apare la 8-24 ore după ingestia unui număr mare de
bacterii din alimentele contaminate, acestea produc o enterotoxină (C. perfringens
tip A)
– Enterita necrozantă: este cauzată de toxina beta produsă de C. perfringens tip C.
Poate fi produsa de C. difficile prin infectie endogenă sau exogenă – transmitere
nosocomiala în spital.
– Diareea asociată cu tratamentele antibiotice.
– Colita pseudomembranoasă asociată cu tratamentele antibiotice.
Tetanosul (infecţie exogenă) – boală produsă de neurotoxina tetanică
Botulismul (infecţie exogenă) cauzată de neurotoxina botulinică .
CARACTERE MORFOLOGICE
 Bacteriile au formă de bastonaș sau fus.
 În condiții de mediu nefavorabile formează endospori, caracterizaţi pe baza poziției,
numărului și formei.
 Majoritatea speciilor de Clostridium (perfringens, botulinum), au spori ovali situați
subterminal.
 C. tetani are sporul rotund, terminal.
 Examenul direct microscopic al produselor nu evidențiază leucocite și hematii datorită
producerii de toxine și enzime hemolitice care le distrug.
Infectii umane cauzate de Clostridii
Genul Clostridium-Aspecte clinice
a) Clostridiile gangrenei gazoase
Gangrena gazoasă este o afecţiune foarte gravă cu etiologie polimicrobiană aerobă-
anaerobă.
Agenţii cauzali sunt specii din genul Clostridium asociaţi cu germeni aerobi ce
favorizează condiţiile de anaerobioză prin consum de oxigen.
Cele mai frecvente specii anaerobe sunt: Clostridium perfringens, Clostridium
histolyticum, Clostridium sporogenes, Clostridium oedematiens, Clostridium septicum.
1. Habitat
Clostridiile au o largă răspândire în natură (sol, apă şi dejectele animalelor) şi la nivelul
tractului digestiv uman.
2. Caractere morfologice
-Pe frotiuri colorate Gram clostridiile se prezintă sub formă de bacili Gram pozitivi.
Dimensiunile sunt mari (2-10 microni), grosimea între 0,4-3 microni, variază în funcţie de specie
şi tulpină.
-Sunt germeni sporulaţi, diametrul sporului este mai mare decât diametrul germenului.
-Poziţia sporului este caracteristică de “tip clostridian”, fie terminal sau subterminal, excepţie
făcând Cl. histolyticum şi Cl. perfringens unde poziţia centrală a sporului dă aspectul de butoiaş
sau bărcuţă a germenilor.
-Singura specie capsulată în produsele patologice este Cl. perfringens.
3. Caractere de cultură
 Cl. perfringens produce peste 12 tipuri de enzime, unele dintre acestea cu efecte toxice.
Acţiunea acestora poate fi uşor pusă în evidenţă pe medii de cultură adecvate: geloză-
sânge, geloză-gălbenuş de ou (mediul Naggler), mediu – lapte turnesolat, mediu cu
gelatină. Astfel, pentru diferenţierea Cl. perfringens se studiază acţiunea lecitinazei pe
mediul Naggler (apariţia de zone de precipitare în jurul coloniilor) şi acţiunea proteolitică
pe mediul cu lapte turnesolat (prin prezenţa cheagului alveolar). Pe mediul geloză-sânge
produce hemoliză de tip “cald-rece”.
 Clostridium oedematiens produce colonii de tip “R” (rough) turtite, cu margini
neregulate; pe geloză-sânge sunt înconjurate de o zonă de hemoliză, iar pe mediul
Naggler de o zonă de opacifiere, datorită lecitinazei produse.
 Clostridium septicum, produce pe suprafaţa mediilor solide colonii dantelate, extinse.
Este intens hemolitic, nu produce lecitinază pe mediul Naggler.
 Clostridium histolyticum creşte sub formă de colonii de câţiva milimetri diametru,
înconjurate de o zonă de hemoliză; nelecitinazice pe mediul Naggler.
 Clostridium sporogenes dă colonii stelate, mari, uscate, de culoare alb-gălbuie, cu miros
putred, hemolitice.
4. Caractere metabolice
 Clostridiile gangrenei gazoase sunt germeni microaerofili (Cl. histolyticum) sau, în
măsură mai mică, (Cl. perfringens). Prezintă un bogat echipament enzimatic: proteaze,
lipaze, hemolizine, reductaze, colagenaze, dezoxiribonucleaze.
 Se cultivă în condiţii de anaerobioză realizate prin:
 · metode fizice
 · metode chimice
 · metode biologice
 Medii de cultură folosite:
 · geloză sânge glucozată (Schaedler)
 · geloză simplă
 · bulion VF cu acid tioglicolic
  · bulion tioglocolat cu ulei de parafină
 Coloniile de Cl. perfringens apar rapid, după 1-2 zile, sunt mari și se extind. Sunt
înconjurate de o dubă zonă de hemoliză în “trunchi de con”:  toxina dă hemoliză β, iar
toxina α produce hemoliză incompletă.
Caractere biochimice și de patogenitate
Cl. perfringens:
Fermentează glucoza cu producere de gaz.
Fermentează lactoza din lapte, cu coagulare datorita eliberării de acid și gaz
Evidențierea lecitinazei (fosfolipazei C) pe mediul Nagler, prin precipitare în medii cu ser
sau gălbenuș de ou
Diagnostic de laborator
 Examenul direct al secreției din plagă: prin frotiu colorat Gram se evidențiază bacili
Gram pozitiv capsulați
 Cultivare – inoculare pe mediu cu carne tocată la 45 °C pentru îmbogățire și repicare
după 4-6 ore pe geloză sânge. Coloniile de C. perfringens apar după 24-48 ore, sunt mari
și se extind. Sunt înconjurate de o dublă zonă de hemoliză în “trunchi de con”:  toxina
dă hemoliză β, iar toxina α produce hemoliză incompletă.
4. Caractere antigenice
Clostridiile conţin antigene corpusculare şi antigene solubile. Antigenele corpusculare
sunt reprezentate de antigenul somatic “O” termostabil, antigenul H la speciile flagelare
şi antigenul K capsular la Cl. perfringens. Antigenele solubile – reprezentate de
exotoxinele clostridiene (toxinele clostridiilor gangrenei gazoase – enzime toxine).
5. Caractere de patogenitate
Clostridiile produc toxine cu afinitate asupra sistemului nervos central şi pentru ţesuturi
sau hematii.
Germenii anaerobi sporulaţi implicaţi în etiologia gangrenei produc enzime cu efecte
toxice.
Clostridium perfringens înregistrează 12 factori, consideraţi ca factori posibili de
virulenţă. Aceştia sunt enzime-toxine (α-lecitinază, x-protează, DN-ază, hialuronidază).
Cl. perfringens mai posedă factori adiţionali de patogenitate: glicuronidază,
neuraminidază, sialidază (acţiune hemaglutinantă) şi un principiu care modifică
metabolismul tisular.
Cl. septicum produce o neurotoxină (α-lecitinază, dehidrogenază, hialuronidază,
neuraminidază).
 Cl. histolyticum produce multe enzime-toxine: hemolizine şi proteinaze (albuminază,
colagenază histotoxică, gelatinază).
Caractere de patogenitate - toxinogeneză
Eliberează 4 toxine letale majore (alpha, beta, epsilon, și iota) și o enterotoxină.
Produce 6 toxine minore și neuraminidază. Pe baza toxinotipiei (toxinele majore letale)
se diferențiază 5 tipuri: A-E.
Tipul A de Cl. perfringens produce toxina alpha și este responsabil de infecțiile
histotoxice și enterotoxice.
Tipul C produce enterita necrozantă.
Testarea in vivo a toxicității și identificarea tipului toxigen implicat prin metoda
toxinotipiei pe șoareci.
Clostridiile sunt germeni saprofiţi, bacterii “patogene facultativ”, iar capacităţile
invadatorii sunt mici. Sunt capabile să producă infecţii, când integritatea ţesuturilor se
modifică şi sunt asigurate condiţii specifice (scăderea potenţialului redox) pentru
multiplicarea bacteriilor anaerobe. Scăderea concentraţiei oxigenului şi a pH-ului
(datorită acţiunii enzimelor proteolitice endogene din ţesuturi cu eliberare de aminoacizi
în leziune), prezenţa prin mecanisme de autoliză tisulară în ţesuturile lizate a sărurilor
ionizabile de calciu favorizează activitatea enzimelor bacteriene .
Pentru a se produce gangrena gazoasă este deosebit de important reducerea aprovizionării
cu sânge a leziunii ce va determina apariţia unor arii necrotice unde clostridiile se pot
înmulţi.
Aspecte clinice
Gangrena gazoasă este o toxiinfecţie gravă polimicrobiană şi se caracterizează prin
triada: celulita clostridiană, miozita clostridiană şi gangrena propriu-zisă:
 - în faza iniţială, regiunea este edemaţiată puternic, zona este lucioasă, întinsă şi palidă.
Din leziune se elimină exudat apos;
 - în faza următoare, leziunea capătă o tentă roşie-maronie, fiind afectate ţesuturile
subiacente prin mionecroză; se observă apariţia gazului în cantităţi mari, care este împins
în interstiţiile subcutanate. Poate fi pus în evidenţă prin palparea regiunii;
 - în faza avansată, se formează bule umplute cu lichid brun-roşcat, leziunea emană un
miros putred. Durerea este un simptom predominant, violentă, datorită acumulării gazului
în ţesuturi şi a edemului.
Se poate însoţi de manifestări generale: febră, cefalee, frisoane, erizipel, etc.
Septicemia este o complicaţie relativ frecventă, putând să apară afecţiuni secundare.
 7. Imunitate
Antigenele solubile (exotoxinele) clostridiene sunt foarte puternic imunogene determinând un
răspuns intens umoral prin anticorpi antitoxici.
8. Tratament
Este complex folosind chimioterapia alături de intervenţia chirurgicală.
Antibioticele împiedică răspândirea infecţiei, controlează bacteriemia, protejează ţesuturile
proaspăt afectate.
9. Epidemiologie. Profilaxie
Sursa infecţiei o reprezintă omul şi animalele pentru formele vegetative, pentru spori o reprezintă
solul. Calea de transmitere este cutanată sau la nivelul mucoaselor prin leziuni ce creează
condiţii de anaerobioză.
Profilaxia este nespecifică se impune tratament chirurgical precoce al plăgilor: decontaminare şi
eliminarea ţesuturilor devitalizate alături de administrarea de chimioterapice cu spectru larg la
pacienţii cu leziuni profunde se poate administra ser antigangrenos.
Gangrena gazoasă este o toxiinfecţie gravă polimicrobiană şi se caracterizează prin: celulita
clostridiană şi gangrena propriu-zisă:
1. Celulita anaerobă
 Se manifestă prin semne locale discrete: dureri de intensitate suportabilă şi
congestia marginilor plăgii.
 Zona este edemaţiată, lucioasă, întinsă şi palidă

 Din leziune se elimină exudat apos

 Gangrena gazoasa propriu-zisă

 Este o formă severă de infecţie clostridiană cu prinderea în procesul local inclusiv

a musculaturii striate din planurile profunde ale plăgii (mionecroză).
 Debutul este brusc, cu dureri foarte mari la nivelul plăgii, febră, tahicardie,
tahipnee, hipotensiune arterială.
 Local, plaga supurează, prezentând o secreţie seroasă cu miros fetid. Marginile
plăgii sunt tumefiate, de culoare vânătă-cenuşie. La palpare, zona plăgii şi zonele
învecinate prezintă crepitaţii, datorită gazelor eliberate de bacteriile infectante.
 În faza avansată, se formează bule umplute cu lichid brun-roşcat, leziunea emană
un miros putred. Durerea este un simptom predominant, violentă, datorită
acumulării gazului în ţesuturi şi a edemului.
 Se poate însoţi de manifestări generale: febră, cefalee, frisoane, erizipel, etc.
  Septicemia este o complicaţie relativ frecventă, putând să apară afecţiuni
secundare.
 În final, se notează apatie, confuzie mentală, stare de şoc.

2. Cl. Difficile
produce colita pseudomembranoasă:
diaree acută cu pierdere de electroliţi, vomă
- sepsis
- şoc toxico-septic şi exitus
- implicat în infecţii nosocomiale
Boala poate apare după accidente de circulație, accidente cu producerea de plăgi mari, cu
țesuturi zdrobite, care se contaminează cu pământ sau fecale sau în cazul unor avorturi
septice empirice.
Profilaxia specifică nu este uzuală.
Tratamentul chirurgical cu debridarea țesuturilor necrozate
Tratament medicamentos cu antibiotice în doze mari: penicilină, tetraciclină.
Seroterapie - administrarea de antitoxină (ser polivalent antigangrenos), însoțita cu
desensibilizarea Besredka.
Terapie hiperbară cu oxigen pentru a inhiba creșterea anaerobilor.
CLOSTRIDIUM BOTULINUM
HABITAT
 Se găseşte sub formă de spori în mediul extern în sol, apă, în diverşi peşti.

 Clostridium botulinum este o bacterie heterotrofa care metabolizează nutrimentele strict

prin procese fermentative.
 Pentru metabolism necesită anumiţi aminoacizi: triptofan, treonină, valină, leucină,
izoleucină, metionină, arginină, fenilalanină şi tirozină.
 Atunci când mediul contine nutrienţii necesari, energia obţinută prin fermentaţie este
folosită pentru crestere şi diviziune binară. Când conditiile de mediu sunt nefavorabile,
energia este folosită pentru a produce un endospor, foarte rezistent la temperatură.
 C. botulinum este considerat şi o bacterie oportunistă. Când ajunge în intestinul uman,
bacteria are asigurate necesităţile nutritive şi se multiplică în interiorul gazdei.
REZISTENŢĂ LA AGENŢI FIZICI ŞI CHIMICI
  Sporii sunt rezistenţi la complexe detergent-clor şi iodofori, dar au rezistenţă scăzută la
clorul pur.
 Sporii sunt rezistenţi la acţiunea radiaţiilor ultraviolete, explicaţia nefiind cunoscută

 Deoarece C. botulinum se transmite mai ales prin alimente preparate incorect, a dezvoltat
o rezistenţă la căldură remarcabilă (tipurile A, B şi E).
 Sporii botulinici sunt distrusi prin autoclavare la 120°C timp de 15-30 minute.

 Toxina este termolabilă, fiind distrusă la 80 °C timp de 10 minute.

CARACTERE MORFOLOGICE
Sunt bacili Gram pozitiv, sporulaţi, cu endospor oval, situat subterminal.
Sporii sunt extrem de rezistenţi la condiţiile de mediu extern cum ar fi căldura şi radiaţiile
ultraviolete
Clostridium botulinum creşte pe mediul bulion TSC (tryptose sulfite cycloserine) în
mediu anaerob cu mai puţin de 2% oxigen.
Cresc pe medii solide: geloză sânge
Creşte la pH între 4,8-7
CARACTERE BIOCHIMICE
 Sunt germeni anaerobi

 Posedă superoxid-dismutază – pot supravieţui în medii cu până 2% oxigen

 Pot hidroliza cazeina (coagularea laptelui turnesolat)

 Hidrolizează ovalbumina

 Lipază negativă

 Lactoză negativ

Mecanismul de actiune al toxinei botulinice

Posedă doi factori de virulenţă principali:
 Neurotoxina botulinică – acţiune anticolinergică

 Toxina binară – compusă din 2 componente - A (activă) şi B (de legare pe receptorii

specifici)
 Incubaţie. La adulti - 12 sau 36 ore de la consumul de alimente infectate.
La sugari, acest interval este de 3 pina la 30 de zile.
In cazul botulismului contactat prin rani - 4 până la 14 zile.
Debutul este acut, cu tulburari digestive: greata, voma, dureri abdominale paroxistice,
urmate de o diaree moderata, substituita peste un timp scurt de constipatic tenace. De
obicei tulburarile gastrointestinale sunt discrete (sau chiar absente). Bolnavii mai prezinta
acuze de slabiciune generala progresiva, cefalee, ameteli, uscaciune în cavitatea bucala,
însotita de o sete chinuitoare.
Dupa 6-24 ore de la debut (uneori fiind primele simptome) apar dereglari oftalmologice:
diplopie, vedere neclara, ptoză palpebrală, strabism, midriaza, nistagmus.
Concomitent apar semne de afectare a nervului glosofaringian: tulburari de deglutitie,
initial doar pentru alimente solide, apoi totala; vocea devine ragusita, cu un timbru nazal,
ori dispare complet (afonie).
Alteori, apar paralizii ale diferitor grupuri de muschi (gât, membre), iar în formele grave
apar paralizii ale muschilor respiratorii si insuficienta respiratorie.
Alte semne asociate sunt: diminuarea tuturor secretiilor: lacrimale (ochii uscati,
fotofobie), salivare (gura uscata, sete intensa), nazale, sudorale, digestive.
DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL
 Alte toxiinfectii alimentare;

 Boli neurologice (sindromul Guillain-Barre, miastenia grava, accident hemoragic cerebral

etc.);
 Alte intoxicatii (ciuperci, metanol, metilotoxina, atropina etc.);

 Polineurita difterica;

 Poliomielita.

BOTULISMUL INFANTIL
 Apare mai ales în primele 6 luni de viata, având ca prim simptom constipatia, urmata de
paralizii ale nervilor cranieni: ptoza palpebrala, oftalmoplegie, paralizia deglutitiei.
 Ulterior paralizia se extinde la muschii trunchiului cu insuficienta respiratorie acuta.

Diagnostic de laborator
 Izolarea şi identificarea Cl. botulinum pe medii îmbogăţite.

 Detectarea toxinei în sânge sau materiile fecale ale pacientului prin metode imunologice:

 Reacţia de seroneutralizare in vivo (pe şoarece)

  ELISA

 Electrochemiluminescenţă

 Detectarea anticorpilor nu se foloseşte deoarece sunt implicate cantităţi mici de toxină şi

în majoritatea cazurilor organismul nu dezvoltă anticorpi
 Electromiografia.

 Tomografia

 Examenul LCR.

Sursa de infectie o constituie animalele domestice si salbatice, mai ales erbivorele, mai
rar animalele poichiloterme (pesti, crustacee, moluste), în intestinele carora se
acumuleaza C. botulinum. Bacilul este excretat cu fecalele în mediul extern, unde va
persista în stare sporulata.
Trecerea sporilor în stare vegetativa pe substraturi organice în conditii anaerobe, în
special la temperaturi de 22-37°C, este însotita de acumularea germenilor si toxinelor lor.
Toxina botulinică este extrem de nocivă, 1 gram având capacitatea de a ucide 1 milion
persoane.
Omul se contamineaza prin ingerarea de produse alimentare infectate.
Mai frecvent botulismul apare dupa ingestia unor preparate din carne (jamboane, costita,
salam) si a ciupercilor conservate în conditii casnice, fara prelucrarea termica corecta.
Este posibilă contaminarea prin rosii, vinete, ardei, cirese, visine, piersice, caise si alte
fructe si legume conservate în conditii casnice; peste sarat, afumat ori conservat, miere,
diverse produse ambalate în pungi de plastic.
Produsele alimentare conservate, nu-si schimba gustul, culoarea si mirosul prin prezenţa
toxinei botulinice.
Ambalajul conservelor, mai ales din carne, ce contin toxina botulinica, se poate deforma.
În salamuri, carnea afumata, peste, preparate în conditii casnice, toxina botulinica se
poate acumula în anumite zone, de aceea nu se îmbolnavesc toti cei care au consumat
acelasi produs.
Persoanele cu floră intestinala normală pot ingera spori de Cl. botulinum fără a dezvolta
boala.
Copii sub un an nu au dezvoltată flora intestinală, de aceea nu trebuie să consume aliment
potenţial infectate cu Cl. botulinum.
Se recomanda evitarea conservării în conditii casnice a produselor din carne si peste,
întrucât actiunea termica nu depaseste 100°C;
 Nu se recomanda conservarea în conditii casnice: ciuperci, marar, leustean, patrunjel,
morcov, sfeclă, deoarece se spala greu de pământ, care poate conţine bacili botulinici;
Fructele si legumele utilizate în conservare trebuie sa fie proaspete bine spalate, si se va
respecta regimul termic (fierberea timp de 30-60 minute) si cel de pastrare la temperatura
mai joasa de +10°C, în mediu acid;
Produsele conservate în conditii casnice înainte de utilizare trebuie prelucrate termic prin
fierbere timp de 15-20 minute.
Tratament antibiotic pentru distrugerea bacililor botulinici
Administrarea precoce a serului antitoxină botulinică pentru a preveni legarea toxinei de
placa neuromotorie.
Tratament specific ATI – suport cardiorespirator
BACILUL TETANIC
Habitat
Bacilul tetanic se gaseste in sol,in fecalele provenite de la animale sau om. Sporii pot supravietui
in mediul înconjurator multi ani; sunt rezistenti la fierbere (rezistă 20 minute).
Caractere morfo-tinctoriale şi antigenice:
Bacil Gram pozitiv,cu spor terminal,cu aspect de băț de chibrit, băț de tobă, ac cu gamalie sau
rachetă de tenis. Este mobil prin flageli peritrichi.
Prezintă antigen somatic (O), flagelar (H) şi sporal.
Bacilul tetanic - Caractere de cultură
crește pe geloza sânge sau mediu cu carne, cu fenomen de invazie
prezintă beta-hemoliză pe geloză sânge
Bacilul tetanic – Patogenie
Bacilii tetanici produc infectie locala doar în combinație cu alte bacterii care creează
conditii favorabile pentru dezvoltarea lor.
Traumatismele soldate cu aparitia unor solutii de continuitate, prezinta risc de aparitie a
tetanosului, dacă sunt contaminate cu spori de Cl. tetani.
Germinarea acestora se produce in tesuturile devitalizate.
Bacilii elibereaza neurotoxina (tetanospasmina) care prin structurile neuronale motorii ,
va ajunge la nivelul trunchiului cerebral.
Aceasta perturba eliminarea unor factori inhibitori ai activitatii neuronale, generând o
stare de permanenta excitatie neuro-motorie.
 Tetanospasmina este o neurotoxină (de tip A-B codificata plasmidic cu acțiune sistemică.
Toate tulpinile produc același tip antigenic de toxină.
Tetanolizina (hemolizina) este al doilea factor de patogenitate.
Contractura tetanică (contracție permanentă și puternică) a muschilor scheletali .Tetania
poate fi localizata sau generalizata. Generalizarea se produce cand toxina disemineaza pe
cale limfatica sau sanguina la o multitudine de terminatii nervoase.
Spasme musculare (paralizie spastică)
Contracția maseterilor – trismus
Contracția musculaturii feței – risus sardonicus
Contracția musculaturii paravertebrale – opistotonus
Aritmii cardiace
Fluctuații ale tensiunii arteriale
Forme clinice de tetanos
 Forma generalizată:

 Implicarea musculaturii bulbare şi paraspinale: trismus, risus sardonicus,

deglutiţie dificilă, iritabilitate, opistotonus.
 Implicarea sistemului nervos vegetativ: transpiraţii, hipertermie, aritmii cardiace

 Forma cefalică:

 Infecţia primara este localizata la nivelul capului, în special la nivel otic.

 Implicarea izolata sau combinata a nervilor cranieni, în special a nervului facial.

 Prognosticul este foarte rezervat.

 Forma localizată:

 Implicarea muschilor din zona infectiei primare.

 Prognosticul este favorabil.

 Forma neonatală:

 Este o forma generalizata la nou-născut.

 Adesea infecţia porneste de la nivelul plagii ombilicale.

 Prognosticul este foarte rezervat la nou-născutii ale căror mame nu sunt imune.

Epidemiologie
 – Boala apare sporadic, mai ales la persoane care au suferit plăgi minore tratate
superficial sau plăgi apărute în urma accidentelor de circulaţie, de război, de
muncă.
Profilaxia nespecifică
– Curățarea chirurgicală (debridare) a plăgilor cu risc de dezvoltare a infecțiilor
anaerobe, dezinfectarea locală, pansament steril
Profilaxia specifică
– Vaccinul anti-tetanic se administreaza la naștere în vaccinul Di-Te-Per. Vaccinul
conține toxină tetanica inactivată (anatoxină) care își păstrează proprietățile
antigenice (este imunogenă).
– În cazul unor răni cu risc se face rapel vaccinal. CDC recomandă re-vaccinarea
Di-Te-Per o dată la 10 ani pentru persoanele adulte.
– Studii efectuate de CDC arată că doar 57.2% din populaţia adulta este protejată
contra tetanosului (44.1% din persoanele peste 65 ani).
– Seroterapia se face cu ser anti-tetanic (imunoglobuline umane specifice)
Tetanosul – Tratament
– Metronidazol pentru distrugerea bacteriilor ce produc toxina
– Antitoxina tetanica pentru a lega toxina libera
– Suport respirator în cazul prinderii muşchilor respiratori
– Rehidratare intravenoasă - spasmele musculare cresc metabolismul bazal
– Controlul spasmelor cu fenobarbital sau diazepam

Curs 7 Bacterii intestinale

CARACTERISTICILE DE ANSAMBLU
 Nici un capitol al bacteriologiei speciale nu este astăzi mai vast şi, în acelaşi timp, mai
plin de insuficiente clarificări, decât cel privitor la bacteriile care populează intestinul;
acestea se datoresc mai multor aspecte şi anume:
 numărul mare de indivizi bacterieni care se găsesc în partea inferioară a jejun-ileonului
şi în intestinul gros (un gram de materii fecale, la un individ normal, conţine 1010
bacterii);
 varietatea mare de specii, tulpini, serotipuri, biotipuri, lizotipuri, care coexistă în
microbiocenoza intestinală;
  relaţiile genetice multiple care se stabilesc între aceste specii, tulpini şi tipuri (mutaţie şi
selecţie adaptativă; recombinare genetică), asigură o continuă acomodare la condiţiile
locale, cu schimbarea periodică a configuraţiei antigenice a tulpinilor, dar cu păstrarea
echilibrului ecologic;
CARACTERISTICILE DE ANSAMBLU
 prezintă o asemănare morfologică (bacili Gram negativi), ceea ce face dificilă atestarea
prin examen direct sau identificarea morfologică (există totuşi, unele excepţii);
 se identifică mai ales pe baza caracterelor metabolice sau antigenice (caractere de gen,
specie sau variantă - serotip, biotip);
 determină o varietate mare de tablouri clinice cauzând afecţiuni intestinale şi
extraintestinale;
 sunt reprezentate de tulpini saprofite, condiţionat-patogene, sau
patogene(Salmonella ,Shigella ,Yersinia ,Vibrio).
 unele enterobacterii, având putere patogenă redusă şi cerinţe nutritive limitate, au fost
folosite într-o serie de cercetări de genetică moleculară.
ÎNCADRARE TAXONOMICĂ
 Majoritatea bacteriilor intestinale sunt încadrate în ordinul: Eubacteriales, familia:
Enterobacteriaceae. Altele, cum ar fi Pseudomonas sau Vibrio, fac parte din alte ordine
sau familii. În cadrul genurilor, sunt descrise specii, iar în cadrul acestora din urmă există
variante, tipuri sau tulpini.
 Principalele bacterii intestinale

CLASIFICAREA BACTERIILOR INTESTINALE

ORDIN FAMILIE TRIB GENURI

Eurobacteriales Enterobacteriaceae Escherichiaceae Escherichia

Shigella

Salmonelleae Salmonella

Arizona

Citrobacter

Proteeae Proteus

Providencia

Klebsielleae Klebsiella
 Enterobacter

Serratia

Yersinieae Yersinia

Erwineae Erwinia

Pectobacterium

Edwardsielleae Edwardsiella

Pseudomonadales Pseudomonadaceae - Pseudomonas

Vibrionaceae - Vibrio

CARACTERE MORFOLOGICE
 Bacteriile intestinale nu formează spori. Sunt bacili Gram negativi (majoritatea) sau
vibrioni Gram negativi (Vibrio cholerae). Majoritatea sunt mobili, datorită prezenţei
cililor peritrichi (Enterobacteriaceae, Pseudomonas, Proteus) sau a unui cil situat polar
(Vibrio cholerae). Excepţie: Shigella, Klebsiella (imobile).
 Unele specii prezintă fimbrii cu rol important în realizarea punţilor între doi indivizi
bacterieni, în cursul procesului de conjugare (pili sexuali) şi pentru ataşarea de mucoasa
intestinală (factori de aderenţă). Klebsiella pneumoniae şi unele tulpini de Escherichia
coli prezintă capsulă (important factor de virulenţă).
CARACTERE DE CULTURĂ
 Bacteriile intestinale sunt, în general, germeni nepretenţioşi , crescând pe medii uzuale.
Determină în general colonii „S” (tulpinile capsulate de Klebsiella şi Escherichia coli
determină colonii mucoide).
 Se urmăreşte izolarea anumitor specii din multitudinea de germeni, mai ales din fecale
(coprocultură). De obicei, flora banală inhibă speciile patogene în cultură şi de aceea se
utilizează mai multe categorii de medii:
 medii de transport şi conservare: Carry-Blair;

 medii de îmbogăţire:

 - pentru Enterobacteriaceae: cu selenit acid de sodiu; cu bulion tetrationat Muller-

Kauffmann;
 - pentru vibrionul holeric: apă peptonată alcalină.
  medii selective:

 - medii cu bilă, lactoză, săruri (Leifson, Istrate-Meitert, Salmonella-Shigella pentru

Enterobacteriaceae);
 - mediul Levine (Escherichia coli);

 - mediul cu săruri de bismut Wilson-Blair (Salmonella).

 medii diferenţiale: geloză lactozată cu albastru de bromtimol; Drigalski (tot lactozat).

CARACTERE METABOLICE
 Bagajul enzimatic bogat al bacteriilor intestinale este folosit în practica diagnosticului de
laborator. Există caractere metabolice comune şi caractere de specie sau biotip. În acest
sens, de o mare utilitate sunt mediile politrope (TSI, MIU), care diferenţiază bacteriile
după mai multe proprietăţi metabolice concomitent.
 Dintre caracterele enzimatice folosite curent pentru diagnosticul bacteriilor intestinale,
menţionăm:
 fermentarea unor zaharuri (cu menţiune specială pentru glucoză şi lactoză), cu sau fără
producere de gaz;
 producerea de hidrogen sulfurat;

 folosirea citratului ca unică sursă de carbon;

 producerea de indol;

 reacţia roşu-metil;

 producerea de fenilalanin dezaminază;

 acţiunea carboxilazelor asupra aminoacizilor diaminaţi (ornitină, arginină, lizină);

 producerea de acetilmetilcarbinol (reacţia Voges-Proskauer);

 reducerea nitraţilor la nitriţi;

 cultivarea pe medii cu cianură de potasiu.

Uzual, astăzi se folosesc mediile politrope:

 TSI (theree sugar iron), care testează:

 porţiunea dreaptă: fermentarea glucozei şi producerea de hidrogen sulfurat;

 porţiunea înclinată: fermentarea lactozei şi zaharozei;

 MIU: mobilitate; producerea de indol; producerea de urează;

  MILF: mobilitate; producerea de indol; producerea de: lizindecarboxilază,
fenilalnindezaminază.
Identificarea biochimică a bacililor Gram negativi

CARACTERE ANTIGENICE
 
 ANTIGENUL O (SOMATIC)

 Proprietăţi fizico-chimice. Este termostabil, sensibil la tratamentul cu formol şi rezistă

la tratamentul cu alcool.
 Structură. Este format din complexul glucido-lipido-polipeptidic (Boivin-Mesrobeanu,
1934), cu greutate moleculară de 100.000- 900.000 daltoni şi care prezintă trei
componente (figura 1):
 polizaharidul specific ”O”- format din oligozaharide, respectiv manoză, galactoză,
ramnoză, fructoză, glucoză;
 polizaharidul comun „de miez”, format din: N-acetil-glucozamină, glucoză, galactoză,
heptoză (2 monomeri);
 lipidul A: este o reţea de unităţi de heptoză şi grupuri fosfat, alternative, legată prin KDO
(Keto-deoxi-octanat) de un lipid. Lipidul este ataşat la reţeaua de bază de peptidoglican
prin legături glicosidice (alfa, beta, gamma).
CARACTERE ANTIGENICE
 ANTIGENUL O (SOMATIC)
 Diferenţele antigenice O între specii sau serotipuri se datoresc: celor 3-4 oligozaharide
din polizaharidul specific”O”; legăturilor glicosidice alfa, beta, gamma din lipidul A;
prezenţei sau absenţei grupurilor substituite prin acetil. (Exemple: peste 164 serotipuri
„O” la Escherichia coli; 64 serotipuri la Salmonella).
 Proprietăţi antigenice. Antigenul somatic O este un imunogen puternic (prin
polizaharidul specific O), foarte specific, determinând apariţia de anticorpi aglutinaţi
(uneori protectori şi cu rol în diagnostic). Caracterele aglutinării „O” sunt: formarea de
complexe mici, stabile (nedisociabile la agitare).
 Alte proprietăţi biologice: variaţii de la „S” la „R” (prin subcultivări repetate);
proprietatea de endotoxină (datorită lipidului A).
 
ANTIGENUL H (flagelar)
 Proprietăţi fizico-chimice: este termostabil, rezistent la tratamentul cu formol şi
sensibil la tratamentul cu alcool.
 Structură: holoproteică.

 Proprietăţi antigenice şi alte proprietăţi biologice. Este prezent numai la speciile şi

tulpinile mobile care prezintă cili. Este un imunogen puternic, inducând anticorpi
aglutinaţi, necorelabili întotdeauna cu rezistenţa, deci neprotectori. Caracterele
aglutinării de tip „H” sunt: formarea de complexe mari, flonconoase, instabile
(disociabile la aglutinare).
 S-a descris fenomenul „variaţiei de fază” (Salmonella) şi anume: tulpinile proaspăt
izolate se găsesc în faza specifică, tulpinile întreţinute în laborator se găsesc în faza
nespecifică. Baza genetică a acestui fenomen este următoarea: faza specifică este
codificată de gena H1; faza nespecifică e codificată de gena H2. Prin întreţinere in vitro,
intră în activitate gena rh1 ce codifică sinteza unei proteine represor pentru exprimarea
genei H1.
 ANTIGENE DE ÎNVELIŞ

 Antigenele K: sunt prezente la nivelul capsulei (tulpini capsulate de Klebsiella sau E.

Coli) sau în peretele celular (polizaharizi) la exteriorul antigenului O, pe care îl pot
masca. Sunt termostabile, legate de regulă de patogenitate şi anume de virulenţă; se
descriu tipurile: A, B, „K-de tip L”, etc. Exemple:
 - antigenul K pentru anumite tipuri enterotoxigene la E.coli la adult;
  - antigenul K (cu determinanţi B) pentru serotipurile OB de E.coli implicate în „diareea
malignă a noului născut”.
 Antigenele Vi: sunt prezente la tulpinile şi speciile virulente de Salmonella. Sunt de
natură proteică. Acoperă antigenul O, pe care îl maschează. Sunt termolabile. Sunt
imunogene, inducând anticorpi protectori.
CARACTERE DE PATOGENITATE
 6.1. Virulenţa

 Factorii corpusculari de virulenţă sunt reprezentaţi de:

 - Antigenul K şi antigenul Vi (de înveliş), care sunt corelaţi cu invazivitatea,

determinând deci putere antifagocitară germenului (E.coli, Salmonella).
 - Factori de „colonizare”, care sunt corelaţi cu prezenţa antigenului K, la unele tulpini
enteropatogene de E.coli. Se găsesc la suprafaţa fimbriilor. Determină ataşarea fermă a
germenilor de celulele epiteliului intestinal (”cu platou striat”). La om s-au descris
„factorii de colonizare I şi II” (determinanţi plasmidici).
 
CARACTERE DE PATOGENITATE
 
 6.2. Toxinogeneza

 Exotoxinele. Exotoxinele de tipul enterotoxinelor au fost puse în evidenţă la E.coli

enterotoxigen şi la Vibrio cholerae. Există o înrudire antigenică a enterotoxinelor celor
doi germeni, iar mecanismele patogenice prin care acţionează sunt asemănătoare (prin
molecule ciclice). Enterotoxina E.coli este determinată plasmidic (plasmidele „ent”) iar
cea a vibrionului holeric este determinată cromozomial.
 Endotoxinele. Sunt echivalente antigenului somatic O (LPS) - mai ales lipidul A. Induc
efecte complexe, difuze, şi anume: febră; leucopenie; hipotensiune arterială; hipoxie
pasageră în organe şi ţesuturi („acidoză”); activarea fracţiunii C3 a complementului;
coagularea intravasculară diseminată; fenomene de hipersensibilitate imediată tip I sau
tip III; efecte letale (în doze mari); efecte „imunobiologice” (lipopolizaharid-LPS):
imunoadjuvant; mitogen policlonal; în anumite condiţii, imunogen şi pentru imunitate
celulară; inductor de imunitate umorală (anticorpi aglutinaţi, protectori), cuplat cu
polipeptidul de suport.
REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE.
 Factori fizici şi chimici. În general, bacteriile intestinale sunt foarte rezistente la
variaţiile mediului extern. Rezervorul de germeni îl reprezintă apele reziduale,
alimentele (Salmonella, Shigella, Vibrion holeric). Sunt, de asemenea, prezente în aer, pe
 material moale, în praf (se pune problema infecţiilor interioare cu Proteus, Pseudomonas,
E.coli enteropatogen). Sunt sensibile la dezinfectantele uzuale.
 Rezistenţa la chimioterapice. Majoritatea speciilor prezintă fenomenul de
plurirezistenţă (genotipică-aproape toţi; fenotipică- Pseudomonas).
 Bacteriofagi. Se descrie o relaţie bacteriofag-bacterie de tip litic la Salmonella,
putându-se efectua lizotipia şi, de asemenea, o relaţie de tip simbiotic la E.coli (uneori se
poate produce lizogenizarea E.coli prin fagul O-beta, tulpina devenind enterotoxigenă).
VARIABILITATE GENETICĂ
 Variabilitate genetică. S-au descris numeroase variante sau tipuri (serotipuri, biotipuri,
lizotipuri). Bacteriile intestinale prezintă o variabilitate extremă în intestin prin
fenomenul de transfer genetic (transformare, transducţie, conjugare cromozomială şi
plasmidică, transfecţie). Consecinţele acestui fenomen sunt schimbarea proprietăţilor de
patogenitate şi rezistenţa la antibiotice (prin transfer de factori „R”).
 Enterotoxinele E.coli sunt codificate plasmidic, iar enterotoxina vibrionului holeric e
codificată de o genă cromozomială.
 Boala la om, diagnosticul de laborator, epidemiologia, profilaxia şi tratamentul se vor
discuta la fiecare germen mai important în parte.
BACTERII INTESTINALE PATOGENE
 
GENUL SALMONELLA
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Eubacteriales; familia: Enterobacteriaceae; trib: Enterobacteriaceae; gen:

Salmonelleae; speciile: sunt foarte numeroase. Împărţirea în cadrul genului şi speciei se
face pe baza structurii antigenice (grup, serotip) şi a proprietăţilor metabolice (biotip).
Menţionăm mai jos speciile mai frecvente în ţara noastră:
 grup A: Salmonella paratyphi A;

 grup B: Salmonella paratyphi B; Salmonella typhimurium; Salmonella heidelberg;

 grup C: Salmonella paratyphi C; Salmonella cholerae suis; Salmonella blocklei;

 grup D: Salmonella typhi; Salmonella enteriditis; Salmonella panama;

 grup E: Salmonella anatum.

 
GENUL SALMONELLA
 2. CARACTERE MORFOLOGICE
 Bacili Gram negativi, cu capetele rotunjite, mobili (cili petrichi) (figura 4), necapsulaţi,
nesporulaţi.
 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Salmonellele cultivă pe medii uzuale. Pentru diagnostic, se utilizează medii de

îmbogăţire (mediul cu selenit, mediul cu bulion tetraionat Muller-Kauffmann), medii
selective (mediile cu bilă, lactoză şi indicator, de tip Leifson, McConkey, Istrate-Meitert;
mediul Wilson-Blair cu săruri de bismut) precum şi medii diferenţiale (geloză lactozată,
plus indicator), ca ,de exemplu, mediul cu geloză lactozată cu albastru-brom timol. La
acestea se adaugă mediile politrope (TSI, MIU) care testează mai multe proprietăţi
biochimice pe acelaşi tub.
 Pe mediile selective cu bilă, lactoză şi indicator (albastru de brom timol), salmonellele
determină colonii mici, lactozo-negative (nu virează culoarea mediului),
semitransparente, cu uşoară tentă verzuie-albăstruie.
 Pe mediu selectiv cu bismut (Wilson-Blair), coloniile de salmonelle sunt mici, aderente,
de culoare brună sau neagră, cu luciu metalic.
 Pe mediile diferenţiale cu lactoză şi indicator, salmonellele se disting prin colonii mici,
lactozo-negative, semitransparente.
 4. CARACTERE METABOLICE

 Salmonellele prezintă caractere biochimice de gen, precum şi caractere biochimice de

diferenţiere între diferitele specii şi variante (biotipuri).
 Caractere biochimice de gen:

 fermentarea glucozei, cu gaz (excepţie: Salmonella typhi, fără gaz); fermentează manita,
sorbitolul, maltoza;
 lipsa fermentării lactozei, ca şi a altor zaharuri (zaharoză, adonită, inozită);

 lipsa producerii de indol;

 reacţia roşu metil negativă;

 producerea de lizin-decarboxilază;

 lipsa producerii de fenil-alanin-dezaminază;

 folosirea citratului ca unică sursă de carbon (cresc pe mediul Simmons cu citrat);

 lipsa producerii de acetilmetilcarbinol din glucoză (reacţia Voges-Proskauer negativă);

 4. CARACTERE METABOLICE
  pe mediul TSI: fermentează glucoza, cu gaz sau fără gaz (Salmonella typhi); produc
hidrogen sulfurat şi nu fermentează lactoza şi zaharoza;
 pe mediul MIU: sunt mobile, nu produc indol, nu produc urează.

Caractere biochimice de diferenţiere între diferitele specii:

Unele proprietăţi metabolice sunt particulare anumitor specii de Salmonelle, permiţând utilizarea
unei scheme biochimice de identificare. În tabelul 2, redăm caracterele biochimice ale
principalelor specii de Salmonella, importante pentru ţara noastră:

SPECIA FERMENTARE ZAHARURI x) Producere

H2S
Glucoză Dulcită Trehaloză Ramnoză Xiloză Arabinoz
ă

S. typhi + V + - V V +

S. paratyphi +g + + +V - + -
A

S. paratyphi +g + + + + + +
B

S. paratyphi +g + + + + + +
C

S. +g V V V + + +
typhimurim

S. +g + + + + + +
enteriditis

S. cholerae +g V - + + - -
suis
x) Fermentare zaharuri: + = pozitiv; V = variabil; (+ sau – în funcţie de tulpină);
xx) Fermentare glucoză: + = fermentare fără producere de gaz; +g= fermentare cu producere de
gaz.
 
Tabelul 2: Caractere biochimice la reprezentanţii genului Salmonella
Cele mai importante teste de diferenţiere între specii sunt următoarele :
 fermentarea celor şase zaharuri (arabinoză, dulcită, inozită, ramanoză, trehaloză,
xiloză);
  fermentarea glicerolului (reacţia Stern);

 lichefierea gelatinei;

 acţiunea asupra unor acizi organici: D-tartrat, L-tartrat, citrat de Na.

 Deoarece majoritatea speciilor de Salmonella sunt lactozo şi zaharozo-negative,

producătoare de hidrogen sulfurat şi glucoză pozitive, pe mediul politrop TSI vor produce
virarea în galben a indicatorului în profunzimea stratului de geloză (glucoză +),
înnegrirea masei de geloză (H2S+) şi vor lăsa nevirată culoarea suprafeţei înclinate
(lactozo- şi zaharozo-negative).
 Caractere diferenţiale în cadrul speciei (biotipuri)

 Sunt reprezentate de diverse caractere metabolice de diferenţiere intra-specie. Exemplu:

biotipuri în cadrul speciei Salmonella enteriditis: varianta danysh; varianta chaco;
varianta essen.
 5. CARACTERE ANTIGENICE

 Salmonellele prezintă un adevărat „mozaic” antigenic. Antigenele salmonellozice pot fi

grupate în antigene somatice („O”); antigene flagelare („H”); antigene de suprafaţă (Vi).
 
 Antigenele somatice („O”)

 Sunt legate de peretele celular al germenului, fiind, din punct de vedere chimic,
complexe glucido-lipido-polipeptidice (Boivin şi Mesrobeanu, 1934). Sunt termostabile,
sensibile la formol.
 Antigenul somatic O determină specificitatea de grup; astfel că au fost descrise grupe
notate cu literele mari ale alfabetului (A-Z), iar majoritatea speciilor sunt incluse în
grupele A, B, C, D, E. În cadrul grupului, fiecare specie are mai mulţi determinanţi
antigenici O, notaţi cu cifre arabe.
 A fost descrisă o variaţie calitativă profundă în cursul trecerii de la S-R, prin
schimbarea polizaharidelor din complex cu lipide, ceea ce se corelează cu pierderea
patogenităţii tulpinii prin endotoxină.
 Rolul patogenic al antigenului O este identic cu al endotoxinei.

 Identificabile cu endotoxinele Salmonellelor, antigenele somatice contribuie la

patogenitatea tulpinilor bacteriene prin toxinogeneză. Sunt puternic imunogene,
anticorpii anti-O induşi în organism în cazul unor salmonelloze, având o semnificţie
diagnostică certă, dacă creşterea în dinamică este prezentă.
 Decelarea antigenelor somatice se face prin reacţia de aglutinare în prezenţa serurilor
standard anti-„O” de grup. Aglutinarea de tip somatic („O”) apare în grunji fini , stabili
la agitare.
 Pe baza antigenelor somatice, salmonellele au fost împărţite în mai multe grupe
antigenice, notate convenţional, cu literele mari ale alfabetului.
 Antigenele flagelare („H”)

 Fac parte din structura cililor de la suprafaţa celulei bacteriene, De natură proteică, sunt
termostabile, dar rezistente la tratamentul cu formol; determină specificitatea de tip. Nu
există o corelaţie între prezenţa şi tipul antigenelor „H”, pe de o parte şi patogenitatea
tulpinii bacteriene, pe de altă parte.
 Anticorpii anti-„H” nu dau indicaţii fidele despre infecţiile salmonellozice
generalizate, titrul lor fiind chiar înalt, putând fi reflectarea răspunsului imun faţă de o
vaccinare recentă şi nu un argument cert în sprijinul infecţiei prin boală.
 Antigenele „H” ale salmonellelor prezintă fenomenul „variaţiei de fază”: o tulpină de
Salmonella, proaspăt izolată, are antigenele „H” în fază specifică, iar tulpinile întreţinute
prin subcultivări in vitro în fază nespecifică (reacţionează în reacţia de aglutinare atât cu
serul specific de tip, cât şi cu seruri standard cu specificitate mai redusă). Simbolurile
pentru faza specifică, sunt litere mici latine: „Z” cu exponent numeric:IV; pentru faza
nespecifică, sunt cifre arabe: e, n sau x.
 Decelarea antigenelor „H” se efectuează tot prin reacţia de aglutinare în prezenţa
serurilor standard anti-„H”. Aglutinarea de tip flagelar are aspectul de flocoane mari,
uşor disociabile la agitare.
 În cadrul grupelor antigenice „O”, salmonellele prezintă serotipuri diferite, pe baza
antigenelor „H”. Antigenul „H” nu intervine esenţial în patogenitatea tulpini.
 Antigenele de suprafaţă (Vi)

 Unele specii de Salmonella conţin la suprafaţa peretelui celular bacterian, în afara

antigenelor somatice „O”, un antigen de suprafaţă, numit Vi (Vi = virulenţă),
termolabil, de natură proteică.
 Prezenţa antigenului Vi conferă germenului capacitate mare de invazie, deci este direct
legată de virulenţă. Aşa se explica de ce speciile de Salmonele care dau infecţii de tipul
febrei enterice, deci cu capacitate de a determina bacteriemie şi chiar leziuni la distanţă
de intestin, conţin antigen Vi de suprafaţă.
 În cazul metodologiei de diagnostic prin identificare serologică a salmonellelor, este
important de reţinut că antigenul Vi poate masca antigenul somatic „O”. De aceea, în
cazul lipsei aglutinării de tip somatic cu serul standard anti-„O”, trebuie procedat la
 fierberea suspensiei microbiene (pentru distrugerea antigenului Vi), după care se va
repeta aglutinarea somatică.
 Antigenul Vi poate suferi o variaţie cantitatuvă, corelată cu pierderea virulenţei. Este
imunogen, inducând anticorpi aglutinanţi, de regulă protectori.
 Speciile mai frecvente în ţara noastră sunt: S. enteriditis (Gartner), S. heidelberg, S.
tyhimurim, S. agona, S. blockley, S. anatum. Mai rar se întâlnesc speciile : S. typhi, S.
bovis morbificans, S. derby, S. bredeney, S. newport.
 6. CARACTERE DE PATOGENITATE

 6.1. Virulenţa

 Speciile (serotipurile) de salmonelle care conţin antigen de suprafaţă Vi (de ex: S.

typhi), determină infecţii salmonellozice în care, deşi localizarea predominantă a
germenilor rămâne cea intestinală, există diseminări bacteriene şi chiar localizări
secundare în alte teritorii ale organismului. Corelaţia între prezenţa antigenului Vi şi
caracterul invaziv al infecţiei induse se explică prin protecţia conferită de acest antigen
împotriva fagocitozei şi altor mijloace de apărare ale organismului.
 6.2. Toxinogeneza

 Practic, toate speciile de Salmonelle acţionează local, la nivelul mucoasei intestinale, ca

şi la distanţă (tulburări hemodinamice, tulburări ale glicemiei, etc), datorită
endotoxinelor, identificate cu antigenul somatic „O”.
 7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 7.1. Rezistenţa la factorii fizici şi chimici

 Salmonellele sunt destul de rezistente în mediul extern (pământ, apă poluată, obiecte,
alimente, etc). Sunt sensibile la dezinfectantele obişnuite (clorură de var). Prezintă
rezistenţă mai mare decât E.coli la acţiunea unor coloranţi (verde briliant, fuxină),
proprietate folosită la mediile de îmbogăţire şi selective pentru izolarea salmonellelor.
 
 7.2. Sensibilitate la chimioterapice

 Iniţial sensibile la cloramfenicol, tetraciclină, streptomicină, astăzi se notează tot mai

multe tulpini rezistente prin transfer de factor „R” şi prin selecţie de mutante
rezistente. Un rezultat bun îl dă tratamentul cu gentamicină şi septrin, dar şi în acest caz
apare, cu timpul, rezistenţă.
 
 7.3. Sensibilitatea la bacteriofagi
 Prezintă o sensibilitate diferită la acţiunea fagilor litici, ceea ce are o importanţă practică
în stabilirea filiaţiei cazurilor în epidemii (lizotipia).
 7.4. Variabilitatea genetică

 În afară de rezistenţa genotipică la chimioterapice (selecţie mutante; transfer de

factor”R”), salmonellele prezintă şi alte aspecte de variabilitate genetică, dintre care
menţionăm:
 - fenomenul variaţiei de fază a antigenelor „H”;

 - fenomenul schimbării periodice a serotipurilor şi biotipurilor de Salmonella care

circulă în mediul extern şi, respectiv, se izolează de la bolnavi, într-o anumită zonă
geografică şi într-o anumită perioadă de timp (înlocuirea unor populaţii bacteriene cu
altele - mutante selectate - prin „concurenţă”);
 - variaţia calitativă a antigenului O şi cantitativă a antigenului V.

 8. BOALA LA OM

 8.1. Habitatat

 Salmonellele reprezintă floră patogenă intestinală la om şi la animal. Se mai găsesc în:

apă poluată cu reziduuri umane sau animale, alimente (ouă de raţă, frişcă, creme de
cofetărie). O deosebită importanţă în circulaţia salmonellelor o au purtătorii umani
aparent sănătoşi.
 8.2. Patogenie

 Prin îmbinarea factorilor de virulenţă (antigen de suprafaţă Vi) cu cei de toxinogeneză

(endotoxine, respectiv antigene somatice O), se realizează un complex fiziopatologic al
salmonellozellor care poate îmbrăca trei forme: febra enterică, septicemia, gastroenterita.
 Febra enterică se caracterizează prin localizarea primară a salmonellelor la nivelul
intestinului, cu predominanţă în formaţiunile limfoide din submucoasă, unde se produc
modificări degenerative până la necroză. De aici, germenii pătrund prin circulaţia portală
în ficat, apoi în splină, căile biliare, rinichi, putând fi eliminaţi, deci, prin urină, fecale,
secreţie biliară. Invazia germenilor depinde de antigenul Vi. Bacteriemia coincide cu
descărcarea bacteriilor în circulaţie. În acest context fiziopatologic, apar semnele clinice
caracteristice. În determinarea acestora, endotoxina ar avea un rol principal în primele
faze ale infecţiei generalizate, pentru ca, ulterior, să se instaleze o stare de „toleranţă”
relativă a organismului, chiar la doze mari de endotoxină.
 Septicemia, deşi tot cu punct de plecare intestinal, reprezintă o infecţie generalizată
gravă, în care, consecutiv bacteriemiei, survin localizări septice secundare, cu evoluţie
severă, în diferite organe şi ţesuturi. În conturarea tabloului clinic intervin atât factori de
patogenitate ai tulpinii bacteriene infectante, cât şi starea de rezistenţă scăzută a
organismului. Apare o stare septică datorită resorbţiei toxinelor.
 Gastroenterita reprezintă o infecţie intestinală strict localizată, fără diseminare
sanguină sau cu bacteriemie pasageră. Manifestările clinice digestive se datoresc
prezenţei germenilor şi efectelor localizate ale endotoxinelor bacteriene. Se produce o
inflamaţie puternică a mucoasei intestinale. Uneori pot rămâne purtători de germeni.
 8.3. Imunitate

 Imunitate umorală. S-a demonstrat prezenţa salmonellelor în cadrul infecţiilor

generalizate în monocite şi alte celule ale sistemului reticulo-histiocitar, ceea ce ar putea
reflecta direct prezenţa fagocitozei limitate, ca fază de prelucrare a antigenului,
premergătoare recunoaşterii de către limfocitele B a antigenelor salmonellozice.
 Imunitatea umorală sistemică este prezentă prin apariţia anticorpilor aglutinaţi anti-O şi
anti-H. Anticorpii anti-O cresc în dinamică în cursul bolii, având probabil un rol
protector. Anticorpii anti-H pot avea titruri mari, fără relaţie cu infecţia recentă, fiind
corelaţi şi cu o vaccinare recentă.
 Imunitatea umorală este stabilă după febrele enterice, un rol protector având anticorpii
anti-O şi anti-Vi. De asemenea, în ultimii ani se acordă o atenţie deosebită anticorpilor
locali intestinali (IgA secretorii), care intervin prioritar în limitarea infecţiei
salmonellozice la teritoriul mucoasei intestinale, în cazul gastroenteritelor.
 Imunitatea celulară este în studiu. Se pare că ar avea un rol protector major.

 8.4. Aspecte clinice

 Există trei forme clinice principale de infecţie salmonellozică la om şi anume: febra

enterică, septicemia şi gastroenterita.
 a. Febra enterică. Vom lua pentru descriere tabloul clinic al febrei tifoide, cea mai de
temut dintre infecţiile cu Salmonella din această categorie. După contaminare, urmează o
incubaţie de 7-14 zile. Debutul este insidios, cu stare generală alterată, anorexie, cefalee,
astenie. Se adaugă: febră cu caracter continuu, splenomegalie şi uneori o erupţie
discretă (pete roz). În perioada de stare febra se menţine, adăugându-se semne digestive
discrete (constipaţie, meteorism abdominal), bradicardie. La examenul hematologic, se
notează frecvent leucopenie, cu limfocitoză relativă şi neutropenie. După 2-3 săptămâni,
dacă evoluţia este normală, febra scade treptat (în „lysis”) şi urmează o perioadă de
convalescenţă, cu durată variabilă. Uneori apar complicaţii constituite din hemoragii
digestive (melenă, hematemeză) şi perforaţii intestinale, cu abdomen acut, datorat
necrozei masive a plăcilor Peyer în cursul procesului toxic al infecţiei. Astăzi, această
formă „clasică” de boală se întâlneşte mai rar în urma instituirii precoce a tratamentului
chimioterapic adecvat.
 8.4. Aspecte clinice

 Există trei forme clinice principale de infecţie salmonellozică la om şi anume: febra

enterică, septicemia şi gastroenterita.
  b. Septicemia (exemplu: infecţia cu Salmonella cholerae suis). Debutul este insidios sau
brusc, cu febră înaltă, remitentă, cu bacteriemie instalată rapid, cu semne digestive
estompate sau absente. Apar focare secundare supurative în: căile biliare, ficat,
meninge, rinichi, cord, plămân, articulaţii. Evoluţia este foarte gravă, de multe ori letală,
chiar în condiţiile actuale de aplicare a chimioterapiei.
 c. Gastroenterita (exemplu: toxiinfecţiile alimentare cu S. heidelberg, S. agona, S.
typhimurim, S. enteriditis). Infecţia, localizată intestinal, apare în urma consumului de
alimente contaminate. Incubaţia este scurtă (8-48 ore), apoi apar semne manifeste
digestive (colici abdominale, scaune frecvente, moi) însoţite de alterarea stării generale,
greţuri, vărsături, uneori febră. Evoluţia este benignă, mai ales dacă se aplică tratamentul
cu chimioterapice. Gastroenterita este forma clinică cea mai des întâlnită astăzi în
salmonelloze, inclusiv în ţara noastră. Uneori, rămâne starea de portaj (putători aparent
sănătoşi).
 9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 
 10. EPIDEMOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 10.1. Epidemiologie

 Salmonellozele, foarte răspândite în trecut, mai ales febrele enterice (febra tifoidă, febra
paratifoidă), prezintă astăzi o morbiditate în scădere, datorită aplicării unor măsuri
profilactice foarte eficace, ca şi creşterii nivelului de civilizaţie şi de cultură. Cu toate
acestea, în ţările subdezvoltate, precum şi în ţările cu un nivel ridicat al condiţiilor de
igienă, se mai întâlnesc cazuri izolate şi chiar focare epidemice (de contact sau hidrice),
pe primul plan, ca forme clinice, situându-se gastroenteritele (toxiinfecţiile alimentare).
Situaţiile limită (calamităţi naturale, inundaţii, cutremure, războaie) favorizează condiţiile
epidemiologice ale răspândirii salmonellozelor.
 Astăzi asistăm la izolarea de serotipuri noi în toxiinfecţiile alimentare, datorită înlocuirii
prin „concurenţă” a unor serotipuri cu altele, în cursul pasajelor interumane. Astfel,
pentru ţara noastră, unde, până acum câţiva ani, scena izolărilor de salmonelle era
dominată de Salmonella typhimurim şi Salmonella enteriditis Gartner, a început să
crească incidenţa de izolare a altor serotipuri (Salmonella panama, Salmonella anatum).
 Speciile mai frecvent întâlnite în România în perioada 1981-1996 sunt următoarele: S.
heidelberg, S. enteriditis, S. typhimurim, S. agona. Mai rar se izolează: S. blockley, S.
anatum, S. bovis morbificans, S. Derby, S. Bredeney, S. Newport.
 Condiţiile favorizante ale răspândirii infecţiiloer salmonellozice sunt:

 Prepararea în condiţii neigienice a alimentelor, ca şi intervenţia altor factori de

vehiculare pe alimente (muşte, stropirea zarzavaturilor cu apă poluată cu fecale, etc). În
acest sens, cele mai periculoase alimente cu potenţial de răspândire al salmonellelor
 rămân ouăle de raţă (a căror folosire este interzisă prin lege), cremele cu ou, frişca,
preparatele din carne (conservele, mezelurile), brânzeturile fermentate.
 Instalaţiile de alimentare cu apă necorespunzătoare, mai ales în mediul rural, cu
posibilitate de poluare a apei potabile cu rezidii umane sau animale care conţin
salmonelle, reprezintă sursa apariţiei unor cazuri izolate sau focare epidemice de infecţii
salmonelloze hidrice.
 Existenţa purtătorilor aparent sănătoşi (majoritatea lor fiind foşti bolnavi, insuficient
sterilizaţi bacteriologic) pot răspândi salmonelloze la contactaţi sau la cei care se
alimentează cu apă de la o sursă contaminată cu rezidiile lor.

10.1 Salmonella – Epidemiologie

 10.2. Profilaxia

 Profilaxia nespecifică

 Constă în:

 Depistarea bolnavilor şi a purtătorilor aparent sănătoşi (coprocultură), izolarea şi

tratarea lor corectă până la completa vindecare bacteriologică (trei coproculturi negative,
consecutive).
 Construirea de instalaţii sanitare corespunzătoare. În mediul rural, sursa de apă trebuie
situată pe un plan mai înalt decât WC-ul. În mediul urban, reţeaua de alimentare cu apă
potabilă trebuie izolată etanş, fără posibilitatea comunicării cu reţeaua de vehiculare a
rezidiilor. Controlul bacteriologic al apei potabile şi industriale este, de asemenea, stabilit
prin legislaţia sanitară.
 Prepararea adecvată a alimentelor, pasteurizarea laptelui, respectarea măsurilor de
igienă colectivă şi individuală în timpul manipulării alimentelor, interzicerea consumului
unor produse virtual contaminate cu salmonelle.
 10.2. Profilaxia

 
 Profilaxia specifică

 Astăzi, se aplică pe scară largă, inclusiv în ţara noastră, vaccinările antitifo-paratifică

(TAB) împotriva febrei tifoide şi febrelor paratifoide. Se foloseşte un vaccin inactivat
corpuscular, administrat parenteral. În vaccinare intră colectivităţile de tineri (cazărmi,
internate), angajaţii din sectorul alimentar şi sanitar. Vaccinul este destul de greu de
tolerat, dând reacţii secundare locale şi uneori, generale, supărătoare.
  De aceea, astăzi, se studiază vaccinuri antitifoidice cu tulpini de salmonelle atenuate
(streptomicin-dependente), pe cale orală. În afara toleranţei mai bune, aceste vaccinuri au
şi marele avantaj de a fi „fiziologice”, de a proteja poarta naturală de intrare a
salmonellelor (mucoasa intestinală).
 Studii experimentale şi pe voluntari umani au demonstrat creşterea rezistenţei locale a
intestinului la reinfecţia cu tulpini patogene de Salmonella, după aplicarea vaccinului
antitifoidic viu atenuat pe cale orală, fenomen legat în primul rând de apariţia la nivelul
mucoasei intestinale a imunoglobulinelor IgA secretorii specifice, eficiente. Un alt
avantaj al vaccinării cu vaccinuri vii, atenuate antitifoidice este durabilitatea în timp a
imunizării, superioară celei conferite de vaccinurile inactivate.
 10.3. Tratament

 Până cu câţiva ani în urmă, cloramfenicolul reprezenta antibioticul de elecţie pentru

terapia salmonellozelor, eficient, mai ales, în gastroenterite şi septicemii. Astăzi se
izolează tot mai multe tulpini de salmonelle rezistente la cloramfenicol; de altfel,
cloramfenicolul are şi numeroase contraindicaţii. Tratamentul cu gentamicină şi septrin,
chimioterapicele mai recent introduse în tratamentul infecţiilor intestinale bacteriene, dă,
deocamdată, rezultate bune. Mai intră în discuţie neomicina şi nitrofurantoinul.
 Tratamentul corect al salmonellozei se face numai pe baza antibiogramei, în doze
eficiente, cu control bacteriologic al scaunului, până la vindecarea completă.
GENUL SHIGELLA
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Eubacteriales; familia: Enterobacteriaceae; genul: Shigella.

 Există mai multe specii, grupate pe baza caracterelor metabolice şi, respectiv, pe baza
caracterelor antigenice, în patru subgrupe, notate A, B, C, D. În cadrul fiecărui
subgrup, se găsesc tipuri, variante.
 Dintre speciile frecvent întâlnite în ţara noastră, menţionăm: Shigella flexneri, Shigella
sonnei, Shigella boydii. Mai rar, se poate izola Shigella schmitzi sau Shigella large-sachs.
Shigella shigae, responsabilă de epidemiile grave din trecut de dizenterie bacilară, nu se
mai izolează de câteva decenii.
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Sunt bacili Gram negativi, cu capetele rotunjite, nesporulaţi, necapsulaţi, imobili.

 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Pe medii selective comune pentru shigelle şi salmonelle, conţinând geloză, produşi cu

bilă, lactoză şi indicator, shigellele dau colonii transparente, strălucitoare, de culoarea
mediului (lactozo-negative).
  4. CARACTERE METABOLICE

 Sunt lacozo-negative, cu excepţia Shigellei sonnei (care poate fermenta, tardiv, acest
glucid). Fermentează numeroase zaharuri, fără producere de gaz, caracter care
diferenţiază Shigella de Salmonella.
 Fermentarea manitei permite stabilirea de deosebiri între speciile de Shigella, astfel:

 Shigella dysenteriae (shigeae): manită -

 Shigella schmitzi: manită -

 Shigella flexneri: manită +

 Shigella boydii: manită +

 Shigella sonnei: manită +

 Alte proprietăţi metabolice pot fi utile diagnosticului de laborator, astfel:

 indol: subgrup A şi D (-); subgrup B (+); subgrup C variabil;

 reduc nitraţii la nitriţi;

 nu produc hidrogen sulfurat;

 nu produc urează;

 nu folosesc citratul ca sursă unică de carbon.

Shigella – caractere Biochimice

 sunt germeni aerobi, facultativ anaerobi

 fermentează glucoza făra gaz

 nu fermentează lactoza (excepţie Sh. sonnei)

 nu folosesc citratul ca sursă de carbon (Simmons negativ)

 nu produc urează

 reduc nitraţii la nitriţi

 nu produc hidrogen sulfurat

5. CARACTERE ANTIGENICE
 Shigellele, fiind imobile, nu conţin antigene flagelare, ci doar un antigen somatic O,
glucidolipidopolipeptidic, termostabil, identic cu endotoxina enterotropă a germenului.
  Pe baza antigenului somatic, s-au descris tipuri, subtipuri şi variante serologice. Bacilii
din subgrupurile A şi C sunt omogeni antigenic, cei din subgrupul B sunt heterogeni.
 Unele tulpini de Shigella mai conţin şi un antigen de înveliş „K”.

 6. CARACTERE DE PATOGENITATE

 6.1. Virulenţa

 Spre deosebire de unele salmonelle, Shigellele nu au capacitate invazivă, ele rămânând

cantonate în intestin. Foarte rar şi numai în condiţii de rezistenţă scăzută a organismului
s-au notat bacteriemii trecătoare cu shigelle.
 6.2. Toxinogeneza

 Toate shigellele acţionează la nivelul inestinului printr-o endotoxină, echivalentă

antigenului somatic O. Efectele endotoxinelor shigellozice sunt asemănătoare celor ale
endotoxinelor în general, dar mai slabe. Endotoxinele sunt responsabile în mare măsură
de fenomenele locale din dizenteria bacilară (ulceraţiile intestinale).
 Specia Shigella dysenteriae (Shigae) secretă şi o exotoxină, de natură proteică,
termolabilă cu greutatea moleculară de 75.000 Da. Endotoxina bacilului Shiga este foarte
puternică, determinând efecte neurotoxice: injectată intraperitoneal la iepure, şoarece sau
cobai, duce la apariţia de paralizii ale membrelor, diaree şi moarte. În mod curent şi de
mare însemnătate în diagnosticul shigellelor se foloseşte un test de patogenitate in vivo
(testul Serenny): inocularea suspensiei în sacul conjunctival la iepure sau cobai produce o
kerato-conjunctivită puternică.
7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ
 7.1. Rezistenţă la factorii fizici şi chimici

 Ca şi salmonellele, shigellele sunt destul de rezistente în mediul extern (pământ, apă

poluată, alimente, mâini murdare). Prezintă rezistenţă la verde briliant ca şi salmonellele.
Sensibilitatea la dezinfectantele uzuale este mare, mai ales la varul cloros. Fenolul 1% le
omoară în 30 minute, sublimatul 0,5% în câteva secunde. La 60C mor în 10 minute.
 7.2. Sensibilitate la chimioterapice

 În ultimii ani a crescut procentul de tulpini rezistente la cloramfenicol, tetraciclină şi alte

antibiotice. Rezistenţa este genotipică, prin selecţie de mutante şi prin transfer plasmidic
de factor R.
 7.3. Sensibilitate la bacteriofagi

 A fost remarcat fenomenul de conversie lizogenă la shigelle, deşi nu s-a putut stabili o
corelaţie certă între prezenţa fagului temperat în celula bacteriană, pe de o parte şi
modificarea patogenităţii tulpinii, pe de altă parte. Deşi este posibilă stabilirea spectrului
 de sensibilitate la bacteriofagi, lizotipia shigellelor nu a intrat în practica uzuală de
diagnostic.
 7.4. Variabilitatea genetică

 Pot apărea variante metabolice. Ca şi în cazul salmonellelor, se produce fenomenul

selecţiei unor noi serotipuri prin pasaj interuman, ceea ce se traduce din izolarea cu
predominanţă a unor serotipuri sau subtipuri într-o anumită perioadă şi într-un anumit
teritoriu. În cultură este posibilă trecerea S-R, cu pierderea patogenităţii.
8. BOALA LA OM
 8.1. Habitat

 Shigellele se găsesc în mediul extern (pământ, apă poluată, zarzavaturi şi fructe, mâini
murdare, suprafaţa corpurilor unor vectori, muşte), ca şi în intestinul unor purtători
aparent sănătoşi sau cu dizenterie cronică.
 8.2. Patogenie

 Shigellele se localizează în intestinul uman şi anume ileonul terminal şi colon, rămânând

cantonate, deci cu putere minimă de invazie în condiţiile obişnuite. Endotoxina
determină leziunea locală din dizenterie bacilară, reprezentată de ulceraţii superficiale şi
extinse ale mucoasei intestinale. Evoluţia leziunii este de la nivelul epiteliului mucoasei
către profunzime, spre deosebire de leziunea din dizenteria amoebiană (abcesul
amoebian), care începe în profunzimea peretelui, ulceraţia epiteliului fiind secundară. La
suprafaţa ulceraţiei se găsesc pseudomembrane, compuse din: granulocite neutrofile,
resturi de celule epiteliale, bacterii incluse în fibrină. După remisiune, apare un ţesut
conjunctiv de reperaţie („ţesut de granulaţie”), la nivelul fostelor ulceraţii. Rar rămân
sechele.
8. BOALA LA OM
 Boala experimentală a fost reprodusă numai la cobai şi şoareci şi numai după ce, în
prealabil infecţiei experimentale cu tulpini patogene de Shigella, animalelor li se
administrează chimioterapice cu spectru larg (cloramfenicol, tetraciclină), pentru
distrugerea florei intestinale aparţinând microbiocenozei normale. O infecţie
experimentală dizenteriformă a fost posibilă şi prin administrarea orală de cultură de
Shigelle la animale „germ free” (lipsite de floră bacteriană încă de la naştere, fiind
complet izolate şi nutrite cu hrană sterilă). Toate acestea demonstrează cu pregnanţă rolul
concurent al florei intestinale umane, în sensul inhibării shigellelor (antagonism
bacterian).
 În formele grave de dizenterie, cu scaune frecvente şi moi, se poate produce deshidratarea
şi pierderea de ioni minerali prin scaun, cu apariţia consecutivă a azotemiei extrarenale.
8.3. Imunitate
  Infecţiile cu Shigelle determină o imunitate umorală sistemică solidă: în regiunile unde
circulă un anumit serotip de Shigella, populaţia este rezistentă la infecţia omologă
(posibil, datorită unor infecţii inaparente, imunizate natural).
 Studiile experimentale şi pe voluntari umani au adus date preţioase şi privitoare la
imunitatea locală prin anticorpi secretori IgA, deosebit de eficienţi atât în apărarea
mucoasei împotriva germenului (în fazele iniţiale ale infecţiei dizenterice), cât şi în cazul
declanşării procesului patologic local. În grăbirea vindecării leziunilor ulcerative
intestinale imunitatea locală explică parţial cantonarea germenilor şi nu invazia
(motivaţie pentru utilizarea vaccinului viu „per os”).
8.4. Aspecte clinice
 Tabloul clinic al dizenteriei bacilare la om poate evolua acut sau cronic.

 Dizenteria acută. După o incubaţie de 2-8 zile, debutul este brusc şi se caracterizează
prin: scaune numeroase, moi şi muco-sanghinolente, însoţite de crampe abdominale şi
dureri atroce la defecare (tenesme). Uneori se adaugă semne de alterare a stării
generale şi chiar tulburări hemodinamice (lipotimie, colaps). În formele grave de boală,
datorită pierderii de apă şi electroliţi, poate apărea o stare de intoxicaţie endogenă, prin
acumularea de produşi azotaţi neproteici (azotemie extrarenală). Astăzi, formele acute pot
îmbrăca şi aspectul unei enterite severe necaracteristice.
 Dizenteria cronică. Se instalează fie în urma unei dizenterii acute insuficient tratate, fie
datorită infecţiei cu o tulpină de Shigella rezistentă la chimioterapice sau, în cazuri
speciale de dezechilibru al florei intestinale. Clinic, dizenteria cronică poate evolua ca o
infecţie inaparentă (diagnosticată numai prin coprocultură pozitivă pentru Shigella) sau
cu semne discrete, necaracteristice, de enterocolită (perioade de alternanţă între
constipaţie, diaree, meteorism abdominal).
 Clinic, în vechile infecţii cu Shigella dysenteriae, se adăugau fenomene nervoase ca
paralizia de neuron motor periferic, alte tulburări neurologice, circulatorii şi respiratorii.
 9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 
 10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 10.1. Epidemiologie

 Dizenteria bacilară este o infecţie bacteriană digestivă, care apare fie sub formă de cazuri
sporadice, fie în focare epidemice. Sursa de infecţie este omul bolnav de dizenterie
acută sau cronică, precum şi purtătorii aparent sănătoşi, care elimină prin scaune
shigellele. Acestea contaminează apa, alimentele, obiectele, etc. Un element particular în
răspândirea shigellelor îl reprezintă muştele. De asemenea, un rol mai însemnat decât în
cazul salmonellelor, îl are vehicularea shigellelor prin intermediul mâinilor (dizenteria =
 „boala mâinilor murdare”). Apariţia cazurilor este favorizată de marile aglomerări, mai
ales în sezonul cald, ca şi în caz de calamitate naturală (inundaţii, cutremur).
 Există şi factori favorizanţi pentru apariţia dizenteriei bacilare şi anume: scăderea
rezistenţei organismului, alte boli digestive.
 La noi în ţară se izolează cu precădere Shigella flexnei, Shigella sonnei, şi, mai rar,
Shigella boydii, respectiv Shigella schmitzi.
10.2. Profilaxia
 Profilaxia generală (nespecifică). Se referă la măsuri de igienă colectivă şi individuală,
la stârpirea vectorilor (muşte), prepararea corectă a alimentelor, controlul bacteriologic al
surselor de apă potabilă, depistarea bolnavilor, ca şi a purtătorilor aparent sănătoşi, cu
tratarea lor corectă până la obţinerea vindecării bacterilogice.
 Profilaxia specifică. Vaccinarea antidizenterică pe cale orală cu tulpini de Shigella vii,
atenuate, dă rezultate bune. Acest vaccin prezintă avantajul inducerii locale, la nivelul
intestinului, a imunităţii umorale, eficiente prin IgA secretorii specifice.
10.3. Tratament
 Similar cu situaţia din salmonelloze, se notează astăzi fenomenul rezistenţei shigellelor
la tratamentul cu cloramfenicol şi tetraciclină. Se aplică tratamentul după efectuarea
antibiogramei. Se obţin rezultate bune cu neomicină, gentamicină sau nitrofurantion.
Tratamentul se efectuează până la sterilizarea bacteriologică.
VIBRIO CHOLERAE (VIBRIONUL HOLERIC)
 
 Vibrionul holeric, agentul cauzal al holerei, determina în trecut infecţii cu caracter
pandemic sau epidemic.
 Astăzi, infecţia evoluează endemic sau în focare epidemice în unele ţări asiatice
(India, Iran, Japonia). În ţările europene, cazurile sunt excepţionale. La noi în ţară, s-au
semnalat cazuri de holeră în ultimii ani (focare epidemice). Se duce o luptă activă, de
ordin epidemiologic, clinic şi microbiologic pentru prevenirea apariţiei unor infecţii „de
import”.
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Pseudomonadales; familia: Spirillaceae; genul: Vibrio; Specii: Vibrio

cholerae (V. comma) sau vibrionul holeric clasic; Vibrio El Tor: saprofit sau
condiţionat-patogen; Vibrio non-aglutinabil (NAG): nepatogen.
VIBRIO CHOLERAE (VIBRIONUL HOLERIC)
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Germenii în formă de virgulă (încurbaţi), Gram negativi, mobili (prevăzuţi cu

câte un cil unic, polar). În produsul patologic recent recoltat, apare morfologia
caracteristică: după subcultivări repetate, se întâlnesc şi forme de bacili (curbura virgulei
mai puţin accentuată) punând uneori probleme de diagnostic diferenţial cu E.coli,
Salmonella.
 
3. CARACTERE DE CULTURĂ
 Vibrionul holeric cultivă repede şi uşor pe medii relativ sărace, în condiţii de pH
cu valori ridicate (9-9,6): apă paptonată alcalină. Cultivarea pe asemenea medii
reprezintă şi o metodă de selecţie (alte bacterii intestinale nu rezistă la asemenea valori de
pH).
 În schimb, vibrionii holerici sunt foarte sensibili la condiţiile mediilor care
conţin glucide, căci, în cazul asocierii de floră bacteriană fermentativă, scăderea pH-ului
în urma acidifierii mediului prin fermentarea glucidelor, duce la inactivarea vibrionilor.
 Pe medii lichide, vibrionii tulbură uniform, cu văl la suprafaţa coloanei de
mediu, apoi vălul cade şi se formează altul.
 Pe medii solide vibrionii determină colonii caracteristice, hipertransparente („ca
picăturile mari de rouă”). S-a notat, în anumite condiţii şi apariţia de colonii „R”.
Vibrio cholerae
 4. CARACTERE METABOLICE
 produce hidrogen sulfurat , indol;

 nitraţii sunt reduşi la nitriţi şi la adăugarea de acid sulfuric, la cultura obţinută în apă
peptonată, nitratată, apare culoarea roşie (reacţia cholera-red);
 fermentează, fără gaz, glucoza, fructoza, zaharoza, galactoza, maltoza şi manita;

 fermentează tardiv lactoza;

 secretă unele proteaze: colagenaza, lecitinaza, elastinaza, mucinaza.

 5. CARACTERE ANTIGENICE

 Prezintă antigen somatic O şi flagelar H.

 Pe baza antigenului O s-au notat fracţiuni antigenice, notate cu A-M: fracţiuni

majore A, B, C, D, E şi fracţiuni minore: F, G, H, I, J, K, L, M. Pe baza combinaţiilor
fracţiunilor majore A, B, C s-au descris 4 serotipuri: Ogawa: fracţiunile A şi B; Inaba:
fracţiunile A şi C; Hikolima: fracţiunile A, B şi C; Serotip 4: fracţiunea A.
 Vibrionul condiţionat-patogen (El Tor) sau saprofiţii pot avea antigene comune cu
vibrionul holeric.
 Vibrionul NAG (saprofit) nu aglutinează cu serurile de tip corespunzătoare celor
4 serotipuri de vibrion holeric. Vibrionul holeric poate avea înrudire antigenică cu unele
salmonelle (S. Enteriditis) sau brucelle.
 6. CARACTERE DE PATOGENITATE

 6.1. Virulenţa

 Vibrionii holerici nu sunt invazivi (virulenţă minimă sau absentă).

Neuraminidaza, deşi enzimă bacteriană, acţionează nu invaziv, ci prin potenţarea
toxinelor.
 6.2. Toxinogeneza

 Exotoxina

 „Enterotoxina” sau „coleragen” este foarte asemănătoare cu LT de la E.coli

enterotoxigen ca înrudire antigenică şi mecanism de acţiune.
 Proprietăţi fizico-chimice: proteină termolabilă, formată din proteina A (greutate
moleculară totală = 29.000 daltoni) şi porţiunea B (5 copii de lanţuri polipeptidice,
fiecare cu greutatea moleculară de 11.500 daltoni).
 Proprietăţi biologice

 Mecanismul de acţiune:
 Ataşarea toxinei pe receptorul gangliosidic GM1, de la suprafaţa celulei epiteliale a
mucoasei intestinale; celelalte ganglioside de pe suprafaţa epiteliului sunt convertite la
GM1 la nivelul acidului neuraminic (sialic), datorită intervenţiei neuraminidazei, produse
de Vibrionul holeric.
 Clivarea porţiunii A, prin reducerea punţii S-S, în A1 şi A2.

 A1 intră în celulă şi acţionează asupra NAD (nicotinamid-adenin-dinucleotid),

descompunându-l în ADP-riboză şi nicotinamidă.
 ADP-riboza e transferată cu ajutorul unei proteine reglatoare (RP- regulatory protein) pe
proteina de legare GTP (guanozin trifosfat).
 GTP clivează adenilciclaza, care conduce la creşterea concentraţiei de AMPc.

 AMPc în exces duce la tulburarea pompei electrolitice de absorbţie intestinală

(eliminarea în exces prin scaun a ionilor Cl-, K+, HCO3; inhibiţia reabsorbţiei ionului de
Na+).
 Enterotoxina vibrionului holeric e codificată de o genă cromozomială, nu de o
plasmidă.
 Testarea enterotoxinei holerice: in vitro (în culturi celulare, datorită
enterotoxinei, creşte concentraţia AMPc, ceea ce se traduce prin tulburări citotoxice) şi in
situ (tehnica ansei intestinale izolate: se cufundă o porţiune a ansei în lichid fiziologic; se
inoculează diluţii de enterotoxină holerică; titrul este dat de diluţia maximă unde are loc
acumularea de lichid în interiorul ansei).
 b. Endotoxina prezintă efectele endotoxinelor celorlalte bacterii intestinale.

 7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 7.1. Factorii fizici şi chimici

 Rezistă mult în apele poluate, iar în alimente rezistă relativ bine. Prezintă o
sensibilitate mare la radiaţiile ultraviolete, iar temperatura de 500C distruge germenul în
câteva minute. Este sensibil la antisepticele uzuale (sublimatul diluat 1:100.000 îl
distruge în câteva minute).
 7.2. Sensibilitatea la chimioterapice

 Multe tulpini sunt sensibile la tetraciclină, altele la cloramfenicol şi nitrofurantoin.

 7.3. Sensibilitatea la bacteriofagi

 Fagii litici acţionează în apele poluate, efectuând o limitare naturală a înmulţirii

vibrionilor. Unele tulpini sunt lizogene.
 7.4. Variabilitate genetică
 Există fenomene numeroase de transfer genetic, mai ales prin transducţie (fagi
temperaţi) variante neaglutinabile, hemolitice.
 8. BOALA LA OM

 8.1. Habitat

 Vibrionii pot fi eliminaţi de către bolnavi sau purtători aparent sănătoşi, prin
scaun. Rezistă relativ mult în apele reziduale, pe alimente, pentru un timp (lapte, fructe,
zarzavaturi), în apele stătătoare sau lente din zonele calde ale globului.
 8.2. Patogenie

 În mod natural, holera „clasică” se întâlneşte numai la om. S-au obţinut cu greu
infecţii experimentale la iepure, cobai şi şoarece. Au mai fost încercate infecţii de
laborator la iepuri sau cobai nou-născuţi, trataţi cu streptomicină şi carbonat de calciu şi
cărora li se administrează apoi oral vibrioni holerici streptomicinorezistenţi.
 Boala la om se produce datorită ingestiei vibrionilor, care se localizează la nivelul
intestinului (jejun-ileon). Prin neuraminidază, enzimă cu efect de liză a mucoproteinelor
membranei celulare, vibrionii se ataşează pe celulele epiteliului mucoasei, apoi secretă
endotoxina şi exotoxina, ale căror efecte se traduc printr-o inflamaţie a mucoasei.


 8. BOALA LA OM

 8.2. Patogenie

 Procesul de absorbţie intestinală este alterat, apar scaune frecvente şi apoase.

S-a remarcat că lichidul eliminat prin scaun este foarte sărac în proteine şi foarte bogat în
ioni minerali. Concentraţia lichidului în ioni de clor şi sodiu este similară cu cea din
plasmă. Această constatare, coroborată cu alte studii asupra toxinogenezei vibrionului
holeric explică tulburarea la nivelul „pompei de sodiu-potasiu”. „Paralizia” funcţională a
acestei „pompe” de către exotoxina vibrionului are drept consecinţă eliminarea masivă
prin scaun a apei şi iuonilor, cu deshidratare secundară masivă şi apariţia azotemiei
extrarenale.
 Cu alte cuvinte, deşi inflamaţia locală intestinală este relativ discretă şi vibrionii
rămân localizaţi la nivelul porţii de intrare digestive, holera este o boală gravă, datorită
fenomenelor toxice endogene secundare, apărute în urma pierderii masive de apă şi
electroliţi şi hiperconcentraţiei de produşi azotaţi neproteici în umori.
 8.3. Imunitate

 Holera apare cu evoluţie severă mai ales la indivizii cu rezistenţă scăzută

(subnutriţie). După infecţie, apare răspunsul imun umoral, atât sistemic, cât şi local.
 Imunitatea umorală în holeră este trecătoare (durează maximum 6 luni), ceea ce
are însemnătate în ritmul vaccinărilor şi revaccinărilor antiholerice.
 Cercetări recente au scos în evidenţă efectul toxinei holerice de a stimula
limfocitele T, ceea ce sugerează contribuţia imunităţii mediate celular în apărarea
specifică locală.
 8.4. Aspecte clinice

 Evoluţia clasică a holerei se caracterizează prin: incubaţie 2-5 zile, debut brusc,
cu greţuri, vărsături, diaree şi dureri abdominale atroce (crampe), urmat de perioada de
stare (scaune foarte frecvente, apoase, cu aspect de „apă de orez”- scaune „riziforme”:
mici granule albe care conţin celule epiteliale descuamate, mucus şi numeroşi vibrioni).
Pierderea de lichide prin scaun (până la 10-12 litri zilnic) duce la deshidratare, creşterea
azotemiei extrarenale, fenomene toxice endogene, cu tulburări cardio-respiratorii, care
oglindesc afectarea centrilor neurovegetativi din trunchiul cerebral.
 Astăzi se întâlnesc numeroase alte forme clinice de holeră, cu evoluţie mai puţin
dramatică (enterită severă), ceea ce are o mare importanţă epidemiologică.
 9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 10.1. Epidemiologie

 Până la începutul secolului XX, holera evolua în pandemii şi epidemii, cuprinzând

mase mari din populaţia umană, atât în zonele tropicale, cât şi în cele temperate. Astăzi,
boala este endemică, în focare epidemice periodice în unele ţări cu climă caldă din Asia,
cât şi în unele ţări africane.
 Infecţia se produce mai ales prin ingerarea apei contaminate, alimente. Un rol
important în răspândirea bolii îl au purtătorii aparent sănătoşi şi bolnavii cu forme
clinice uşoare.
 În zonele temperate se notează numai cazuri sporadice, „de import”.

 10.2. Profilaxie

 Profilaxia nespecifică se referă la: cunoaşterea tuturor cazurilor de bolnavi sau purtători,
cu depistarea lor prin control activ; tratamentul adecvat al cazurilor; carantinarea şi
izolarea contacţilor; reducerea căilor de contaminare, prin măsuri de igienă adecvate.
 Profilaxia specifică se face prin vaccinare. Vaccinul antiholeric este o suspensie de
vibrioni holerici inactivată prin căldură şi fenolată. Vaccinarea constă în două
administrări subcutanate, revaccinarea într-o singură administrare. Durata eficienţei
vaccinării este de maximum 6 luni. La noi în ţară se recomandă vaccinarea la cetăţenii
români care călătoresc în ţări contaminate de holeră. În eventualitatea apariţiei unor
 cazuri de holeră, vaccinarea se poate aplica şi în mase mai mari de populaţie, începând de
la vârsta de 13 luni.
 10.3. Tratament

 Vibrionul holeric este sensibil la antibioticele cu spectru larg (tetraciclină), ca şi

la unele sulfamide.
 Există şi alţi vibrioni, în afara celui holeric, cu interes pentru diagnosticul
diferenţial, şi anume:
 - Vibrionii El Tor: saprofiţi, socotiţi o variantă nepatogenă a vibrionului holeric. Se
deosebesc de aceştia prin hemoliză prezentă pe mediile cu sânge, sensibilitate directă la
bacteriofagi. Din punct de vedere antigenic se încadrează în cele 4 serotipuri ale
antigenului somatic O ale vibrionului holeric.
 - Vibrionii neaglutinabili sau NAG: sunt vibrioni nepatogeni, care se găsesc frecvent în
ape. Se pot izola accidental la om în intestin, fără a da boală. Se deosebesc de vibrionul
holeric prin faptul că nu sunt aglutinaţi în prezenţa serului polivalent şi, respectiv, a
serurilor specifice standard de tip antiholerice.
YERSINIA ENTEROCOLITICA 
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordin Eurobacteriales, familia Enterobacteriaceae, trib Yersinieae, gen

Yersinia. Cuprinde 11 specii, dintre care 3 au fost izolate la om: Yersinia pestis, Yersinia
pseudotuberculosis şi Yersinia enterocolitica.
Caractere morfologice/antigenice
 Bacili gram negativi, pleomorfi, nesporulaţi, 1-3m /0,5-8m

 Au tendința de a se colora bipolar

 Prezintă capsulă “in vivo” la 37 oC şi pe medii cu conţinut bogat nutritiv.

 Prezintă flageli peritrichi, cu excepţia Y. pestis, care este imobilă.

 Y. enterocolitica și Y. pseudotuberculosis sunt imobile la 37 oC și mobile la 22 oC .

 Posedă antigenul somatic “O”, termostabil şi antigenul flagelar “H”, termolabil.

 Cresc lent și cu colonii mici pe mediile obișnuite.

 Se dezvoltă mai bine la temperaturi mici 25-30 ºC

 Pot crește și la temperaturi cuprinse între 40-43 ºC.

 Cresc pe medii umede cu sare (peste 5%).

  Pe medii lichide:

 După 48 h, Y. pestis formează o peliculă şi depozit abundent floconos, restul

mediului fiind clar.
 Y. pseudotuberculosis tulbură neuniform mediul cu depozit la fundul eprubetei.

 Celelalte specii tulbură mediul uniform.

 Pe mediul geloză simplă:

 Y. pestis dezvoltă colonii mici, rotunde, cu Ø =0,1- 0,2 mm după 24 ore şi de 1-2
mm la 48 ore, cu marginile uşor franjurate, la început gri, cu centrul gălbui şi
bombat (aspect de pălărie chinezească).
 Celelalte specii dau colonii rotunde, cu Ø = 1-3mm, la 37ºC.

 Yersiniile cu interes medical, Y. enterocolitica şi Y. pseudotuberculosis: fermentează

glucoza fără gaz, nu produc H2S, nu fermentează lactoza.
 Y. enterocolitica fermentează zaharoza. Nu produc indol (excepţie unele tulpini de Y.
enterocolitica), lizindecarboxilază sau fenilalanindezaminază. Nu cresc pe mediul cu
citrat.
 5. CARACTERE ANTIGENICE

 Reprezentanţii genului Yersinia prezintă un antigen de înveliş - lipopolizaharid

(antigenul O) cu specificitate de specie şi un antigen H flagelar.
6. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ
 Mor la 55C în 5 minute şi la 100C într-un minut. Sunt sensibili la fenol.

 Sunt sensibili la betalactamine, aminoglicozide, sulfamide, antibiotice cu spectrul

larg (tetracicline, cloramfenicol).
 Sunt sensibili la unii bacteriofagi.

 Y. pestis produce două bacteriocine (pesticina I şi II) cu efect antimicrobian faţă

de Y. pestis şi Y. pseudotuberculosis.
7. BOALA LA OM
 Y. pestis. Rezervorul de infecţie umană îl constituie rozătoarele sălbatice. Boala
se transmite de regulă prin intermediul purecelui de şobolan prin înţepătură sau pe cale
aeriană.
 La locul înţepăturii poate apare o pustulă. Germenii pătrund prin limfaticele pielii
şi ajung în ganglionii limfatici regionali formând bubonul pestos (ciuma bubonică), de
 unde poate disemina spre viscere, dând forma septicemică cu leziuni parenchimatoase
hemoragice, în ficat, splină, pulmon.
 Prin transmitere aeriană determină forma pulmonară care evoluează ca o pneumonie cu
evoluţie severă spre septicemie.
 Y. pseudotuberculosis determină infecţii intestinale, pseudoapendiculare.

 Y. enterocolitica determină enterite acute, septicemii, eritem nodos, sindromul

Reiter. Enterocolita evoluează cu febră, diaree, dureri abdominale, chiar colici. Uneori,
prin inflamaţia ganglionilor mezenterici poate mima clinic o apendicită. Complicaţiile
sunt reprezentate de: artrită sau chiar septicemie. Mecanismul artritei este probabil
imunologic. Enterita este datorată producerii unei enterotoxine, similară sau chiar
identică cu ST de la E. coli enterotoxigenă.
 8. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 9. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 Profilaxia nespecifică constă în stârpirea rozătoarelor (măsuri de deratizare), ca şi

din izolarea şi tratarea omului bolnav şi contacţilor.
 Profilaxia specifică. Protecţia personalului din spitale şi laboratoare este asigurat
prin vaccin cu germeni omorâţi, 2 doze la interval de o lună, ce asigură imunitatea timp
de 6 luni până la 12 luni.
BACTERII INTESTINALE CONDIŢIONAT PATOGENE
 Din acest grup, vom descrie speciile cu incidenţă majoră în infecţiile umane şi anume:
Escherichia coli (bacilul coli), Klebsiella, Proteus, Pseudomonas, Citrobacter, Serratia,
Providencia, Morganella.
ESCHERICHIA COLI (BACILUL COLI)
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Eubacteriales; familia: Enterobacteriaceae; tribul: Escherichieae; genul:

Escherichia; specia: Escherichia coli.
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Bacili Gram negativi, majoritatea mobili (cili peristrichi) (figurile 1 şi 2), nesporulaţi.
Unele tulpini au capsulă („tulpini mucoide”, care sunt enteroinvazive).
 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Sunt germeni nepretenţioşi. Pe bulion tulbură uniform mediul. Pe geloză, dau colonii
mari, lucioase, bombate (”S”). În condiţii de trecere repetată pe medii solide, pot apărea
colonii rugoase („R”). Pe medii lactozate, produc fermentarea lactozei (colonii
 lactozopozitive), cu virarea indicatorului către acid. Pe mediul Levine (cu eozină-
albastru de metilen) determină colonii mari, închise la culoare, cu luciu metalic.
 4. CARACTERE METABOLICE

 fermentează cu gaz: glucoza, lactoza, zaharoza, manoza;

 nu produc hidrogen sulfurat;

 indol: pozitiv;

 reacţia la roşu metil: pozitivă;

 urează: negativă;

 lizindecarboxilază: variabil;

 nu folosesc citratul ca unică sursă de carbon.

 Pe mediul politrop TSI , prezintă următoarele caractere:

 fermentează glucoza, lactoza şi zaharoza cu producere de gaz;

 nu produc hidrogen sulfurat.

 Pe mediul politrop MIU:

 mobilitate: pozitiv;

 indol: pozitiv;

 urează: negativ.

Caractere metabolice
 fermentează glucoza cu producere de gaz în cantităţi moderate;

 acidifică partea înclinată a mediului TSI (lactoză/zaharoză pozitivă);

 nu produce H2S;

 este mobilă pe MIU;

 uree negativă;

 indol pozitivă;

 citrat negativă;

 Rosu metil pozitiva

 fenilalanindezaminază negativă.
  lizindecarboxilază pozitivă;

5. CARACTERE ANTIGENICE
 Conţin antigene somatice („O”), antigene flagelare („H”), precum şi antigene de
suprafaţă (antigene „K”). Pe baza antigenelor „O”, au fost identificate peste 145 tipuri,
iar pe baza antigenelor „H” circa 50 tipuri. Dintre antigenele „K”, importanţi sunt
determinanţii antigenici A, B de tip L.
 Au fost descrise diferite serotipuri:

 în infecţiile enterice ale noului-născut, serotipurile OB: O55B5, O111B4, O22B8, O55B5,
O86B7, O128B12, O119B14, O125B15, O126B16.
 în enteritele adultului (tulpini enterotoxigene) - serotipurile OH: O78H12, O78H11, O6H16,
O139H28, O159H-variabil. La aceste fenotipuri OH, se adaugă uneori determinanţi K (A sau
de tip L), de exemplu K99 (la tulpinile enterotoxigene sau enteroinvazive cu „factori de
colonizare”);
 în infecţiile urinare ale adultului - peste 145 serotipuri O (cele mai frecvente la noi O1-
O75).
 6. CARACTERE DE PATOGENITATE

 Escherichia coli face parte din flora intestinală normală. Gene cromozomiale, dar mai
ales reasortarea a variaţi factori de patogenitate prin transfer plasmidic şi conversie
lizogenică, determină la această bacterie condiţionat patogenă constituirea numeroaselor
sale patotipuri diareigene şi uropatogene.
 6.1. Virulenţa

 Pentru colonizare, tulpinile de E.coli prezintă adezine şi fimbrii. Tulpinile dotate cu

aceste structuri de suprafaţă(de tip capsular, antigene de tip K) au o rezistenţă specială
faţă de fagocitoză, precum şi capacitate de invazivitate(E.coli enteroinvaziv - EIEC).
Tulpinile care prezintă antigenul de suprafaţă B(E.coli enteropatogen - EPEC) sunt
implicate în apariţia diareei maligne a nou-născutului(sindromul toxico+septic).
 Factorii corpusculari de virulenţă sunt:

 antigenul de înveliş K (cu determinanţi B pentru enterite ale noului-născut; determinanţi

A sau de tip L pentru enteritele adultului);
 capsular, cu rol antifagocitar (la unele tulpini capsulate);

 „factorii de colonizare” sunt determinanţi plasmidici, producând aderarea germenului la

suprafaţa celulelor epiteliale cu platou striat ale intestinului subţire, cu ajutorul
fimbriilor (ca argument, putem arăta că tratarea cu anticorpi anti-fimbriali, împiedică
 fenomenul de aderare). Se găsesc la tulpinile enteroinvazive, dar şi la unele tulpini
enterotoxigene.
 6.1. Virulenţa

 6.2. Toxinogeneza

 Enterotoxinele(exotoxinele) Escherichiei coli enteropatogene au determinare plasmidică

(sau se produce depresia unei gene după lizogenizare cu un fag temperat O-beta). Sunt
descrise două enterotoxine: termolabilă LT („heat-labile-toxin”) şi termostabilă ST
(„heat-stabile-toxin”).
 Exotoxinele sintetizate în cursul metabolismului bacterian(LT, ST, shiga – like)
caracterizează anumite tulpini, şi anume: ETEC, EHEC/VTEC/STEC.
 Endotoxina

 Prezintă proprietăţile generale ale endotoxinelor bacteriilor intestinale (LPS).

 7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 7.1.Rezistenţa la factorii fizici şi chimici

 Destul de rezistenţi la acţiunea agenţilor fizici şi chimici, persistă în mediul extern (aer,
praf), ceea ce are importanţă în infecţiile intraspitaliceşti. Prezintă sensibilitate marcată
faţă de concentraţiile crescute de citraţi din mediu. Pe această proprietate se bazează
utilizarea în diagnosticul enterobacteriaceaelor a mediilor selective (Leifson, Istrate-
Meitert), care, prin conţinutul mare de citraţi, inhibă parţial Escherichia coli, permiţând
dezvoltarea, cu precădere, a Salmonellelor şi Shigellelor. Au sensibilitate variabilă la
dezinfectantele uzuale.
 7.2. Rezistenţa la chimioterapice

 Escherichia coli prezintă sensibilitate la sulfamide şi antibiotice cu spectrul larg

(streptomicină, cloramfenicol, kanamicină, neomicină). S-a notat, totuşi, fenomenul
rezistenţei la chimioterapice (prin transfer de factor „R” sau prin selecţie de mutante
rezistente). Selecţia duce, de asemenea, la apariţia de tulpini condiţionat patogene (în
anumite circumstanţe de dezechilibru ecologic) în cadrul microbiocenozelor normale, cu
declanşarea ulterioară de infecţii intestinale şi urinare grave.
 7.3. Sensibilitatea la bacteriofagi

 Uneori poate avea loc lizogenizarea tulpinilor de Escherichia coli (fag O-beta), acestea
devenind producătoare de enterotoxină.
 Bacteriocine - produc colicine, ceea ce are importanţă în colicinotipie.

8. BOALA LA OM
 8.1. Habitat

 Escherichia coli se găseşte ca saprofit în intestinul uman şi animal (colon în special),

precum şi în flora faringelui. Selecţia de tulpini condiţionat-patogene din aceste populaţii
saprofite duce la actualizarea clinică a unor infecţii diareice sau cisto-pielitice.
 Datorită rezistenţei mari la variaţiile mediului, se găsesc foarte răspândite în aer, sol,
ape poluate, suprafeţe, material moale, instrumentar.
 De asemenea, există purtători de Eschirichia coli (intestin, faringe, căi genitale, căi
urinare).
 8.2. Patogenie

 Selecţia tulpinilor condiţionat-patogene (cu diverşi determinanţi antigenici), în anumite

împrejurări, determină apariţia de enterite, infecţii urinare, meningite, mai ales la
organismele umane cu rezistenţă scăzută (noi-născuţi, boli cronice degenerative etc). S-
a demonstrat că tulpinile aparţinând serotipurilor OB enteropatogene sunt rezistente la
fagocitoză. Şi la adulţi se întâlnesc gastroenterite severe cu Escherichia coli, izolându-se
însă alte serotipuri decât cele izolate în caz de diaree malignă a noului-născut (exemple:
serotipurile O124H30 şi O148H28).
 Pe de altă parte, menţionăm şi lucrări recente care atestă legătura între lizogenizarea
tulpinii de Escherichia coli (cu fag temperat O-beta) şi secreţia de enterotoxină.
 a. Enteritele. Patotipurile diareigene de E.coli recunoscute sunt în număr de 6:
enterotoxigen(ETEC), enterohemoragic(EHEC), enteroinvaziv(EIEC),
enteroagregativ(EAggEC), enteropatogen(EPEC) şi anteroaderent difuz(DAEC).
Exceptân EIEC, care are un mecanism de invazie identic cu Shigella, celelalte patotipuri
de E.coli au o fază iniţială de adeziune la epiteliul intestinal, urmată sau nu de
colonizarea intestinului.
 a.1. Escherichia coli enterotoxigen(ETEC). Este agentul etiologic al unui sindrom
diareic holeriform, întâlnit la copii în ţările subdezvoltate şi al “diareei călătorilor” la
adulţi din ţările dezvoltate economic, care călătoresc în ariile endemice ale acestui
patotip. Cele două tipuri de enterotoxine produse de ETEC – termolabilă LT
I(imunogenă) şi termostabilă Sta(neimunogenă), sunt capabile să inducă o secreţie activă
de lichid ăn lumenul intestinal, fără ca enterocitul să sufere alterări morfologice vizibile.
Evidenţierea toxinelor se face rin metode radiometrice, imunoenyimatice, latex-
aglutinare, coaglutinare.
 a.2. Escherichia coli enterohemoragic(EHEC). Produce toxinele SLT I si SLT II prin
conversie lizogenică, toxine asemănătoare structural toxinei Shiga(Shiga – like –
toxins=SLT). După activitatea lor patogenă asupra celulelor VERO, mai sunt numite şi
verotoxine(VT). Identificarea EHEC se face prin încadrarea în serogrupul O157(H7
pozitiv sau negativ) şi uneori O26 sau O111(reacţii de aglutinare) şi prin următoarele
 teste: citoliza asupra celulelor VERO, determinarea genelor care codifică SLT I si SLT II,
determinarea genei eae A, care codifică intimina(proteină responsabilă de adeziunea
celulară).
 a.3. Escherichia coli enteroinvaziv(EIEC). Determină un sindrom diareic
dizenteriform, întâlnit în special la adulti. Procesul invaziei are patru faze:
 - penetrarea EIEC în celulele M din mucoasa colonului

 - captarea de către macrofage şi eliberarea pe suprafaţa bazo-laterală a celulei intestinale

 - multiplicarea activă a bacteriilor intra- si intercelular în submucoasă, prin intermediul

fagocitelor în care supravieţuiesc
 - moartea celulelor intestinale prin blocarea sintezei proteice şi a leziunilor
citoplasmatice ireversibile
 Identificarea EIEC se face in vitro, prin încadrarea într-una din grupele serologice cu
ajutorul serurilor imune specifice(latex-aglutinare) sau prin deteminarea genei plasmidice
ipa H, cu ajutorul PCR.
 a.4. Escherichia coli enteroagregativ(EAggEC). Prezintă particularitatea de a se lega
agregativ de enterocite. Determină diaree apoasă cu vărsaturi, la toate vârstele. În culturi
de celule, s-a demonstrat capacitatea tulpinilor EAggEC de a invada ţesuturile(HeLa). La
EAggEC a mai fost identificată o enterotoxină termolabilă(EALT) antigenic înrudită cu
hemolizina E.coli, dar fără activitate hemolitică.
 a.5. Escherichia coli enteropatogen(EPEC). A fost incriminată în etiologic unor
pusee epidemice de diaree maligna la copii cu vârstă sub un an. Până în prezent, la acest
patotip nu a fost evidenţiată o toxină, leziunile caracteristice asupra celulelor epiteliale
intestinale sunt de tip: aderenţă – ştergere, respectiv aderarea fermă, în unele arii la
suprafaţa celulelor, colonizarea intestinală şi ştergerea microvililor. Identificarea acestui
patotip se face prin reacţie de identificare antigenică, cu serurile EPEC şi prin detectarea
prezenţei genei eae A prin PCR, care tinde să înlocuiască reacţiie serologice.
 a.6. Escherichia coli difuz aderent(DAEC). Are rol diareigen controversat, întrucât
singurul factor de virulenţă la acest patotip este aderearea difuză de celulele HeLa şi de
celulele epiteliale în culturi. Din punct de vedere clinic prezintă diaree apoasă şi
vărsături, la toate vârstele. Adezinele identificate la DAEC sunt factorul F1845 şi adezina
Afa D, care promovează internalizarea bacteriilor în celule, fiind supranumită invazină.
Prezenţa grupului de gene Afa prin PCR reprezintă metoda de identificare a DAEC.
 b. Infecţiile urinare. E.coli este de departe cel mai frecvent agent etiologic(peste 80%) al
infecţiilor tractusului urinar, condiţia gazdei fiind primordială în instalarea ITU(diabet,
imunodeficienţe, malformaţii urinare, uropatii obstructive, reflux vezico-urinar).
 Factorii de uropatogenitate, recunoscuţi la E.coli uropatogen sunt:
 - adezinele

 - hemolizina, prevalentă la tulpinile izolate din ITU superior

 - aerobactina, un chelator de fier, care permite multiplicarea E.coli în condiţiile

feriprive ale tractului urinar
 - factorul citotoxic necrozant I (CNF I) este o toxină proteică, ce determină formarea de
celule multinucleate în unele linii celulare şi care prin efectul său citopatogen poate
facilita răspândirea bilaterală a tupinilor uropatogene din tractul urinar spre şi din torentul
sanguin.
 - antigenele O – în mod particular 8 serogrupuri se întâlnesc frecvent printre tulpinile
uropatogene: O1, O2, O4, O6, O7, O16, O18 şi O75. Antigenele O cresc presistenţa
bacteriilor în tractul urinar
 - antigenele capsulare. Studiile epidemiologice au relevat prevalenţa unui număr
restrâns de antigene K în infecţiile urinare şi anume K1, K2, K5, K13 si K51. Tulpinile
nefritogene produc mai mult antigen K, fapt ce imprimă infecţiei o severitate mai mare.
 c. Infecţiile cutanate. Se poate produce mai ales suprainfecţia plăgilor postoperatorii,
evoluţia fiind trenantă (are loc reabsorbţia toxinelor).
 d. Meningita neonatală şi septicemia. Sunt produse de tulpinile de E.coli dotate cu
structuri de suprafaţă care permit rezistenţa faţă de fagocitoză şi respectiv invazivitatea.
 8.3. Imunitate

 Nu apare o imunitate stabilă (discordanţa între titrul de anticorpi şi rezistenţa efectivă

antiinfecţioasă) în colibaciloze. Apar totuşi anticorpi sistemici şi locali anti-enterotoxină
LT, neutralizanţi (protectori?). În cazurile cu evoluţie cronică (infecţii urinare), este
posibilă intervenţia imunităţii mediate celular.
  

 8.4. Aspecte clinice

 Enterita noului-născut („diareea malignă”). Apare la nou-născuţi sau sugari

(maternităţi, servicii de pediatrie) cu transmitere de la purtătorii aparent sănătoşi.
Evoluţia este, de regulă, gravă, cu mortalitate extrem de dezvoltată (tulpinile sunt
rezistente la chimioterapice, se produce bacteriemie, deshidratare, şoc endotoxic, colaps
vascular periferic). Sunt implicate serotipurile O55B5, O111B4, etc.
 Meningita. După descărcări bacteriemice, în cadrul sindromului „diareei maligne” a
noului-născut, se pot produce diseminări secundare la nivelul meningelui, cu evoluţie
fatală la 100% din cazuri.
 Infecţii urinare ascendente. În condiţii de rezistenţă scăzută a organismului,
Escherichia coli patogen poate determina cistite, cistopielite, rezistente la tratamentul cu
chimioterpice, cu evoluţie trenantă (subacută sau cronică). Dacă infecţia cuprinde
corticala renală, poate apărea un abces care cuprinde parenchimul (pionefroză), cu
compromiterea funcţională totală a organului.
 Enterite. La adulţi determină enterite, cu alte serotipuri decât la copii şi anume OHK, de
obicei prin disbacterie (tratament abuziv cu antibiotice per os). Formele grave se
întâlnesc mai ales la indivizii cu reactivitate scăzută sau subnutriţi („gazde
compromise”).
 Infecţii cutanate. Sunt, mai ales, intraspitaliceşti, în secţiile de chirurgie, producând
suprainfecţia plăgilor postoperatorii (evoluţie lungă, uneori cu semne generale de
toxemie).
 În anumite condiţii, Escherichia coli mai poate determina infecţii ale căilor biliare
(colecistopatii, colangiopatii), peritonită, apendicită etc.
 Diareea călătorilor. Anual, mai mult de un sfert de miliard de persoane călătoresc dintr-
o ţară în alta. Din păcate, un număr semnificativ de călători prezintă o rapidă stare de
deshidratare, numită „diareea călătorilor”. Aceasta este determinată de Escherichia coli
enterotoxigenă în cele mai multe cazuri, deşi pot fi implicate şi specii de Salmonella şi
Shigella.
 9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 Epidemiologie. Astăzi, atât enterita noului-născut, cât şi infecţiile urinare cu

Escherichia coli patogen, reprezintă infecţii intraspitaliceşti, cu punct de pornire de la
purtători aparent sănătoşi din personalul de îngrijire (maternităţi, servicii de pediatrie),
ca şi de la obiecte sau instrumentar insuficient sterilizate (mai ales sondele, în servicii de
urologie).
 Focarele epidemice de E. coli O157:H7 se caracterizează pein sindrom hemolitic uremic
cu morbiditate și mortalitate mare în rândul copiilor.
 10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 Profilaxia constă în depistarea purtătorilor aparent sănătoşi şi tratarea lor corectă,

măsuri generale de igienă în staţionar, limitarea la minimum a circulaţiei personalului
din afara spitalului în saloane etc. În cazul declanşării epidemiei de enterită a noului-
născut într-o maternitate sau serviciu de pediatrie, secţia din spital va fi închisă şi se va
proceda la dezinfecţia generală.
  Tratamentul se aplică numai după rezultatul de la antibiogramă. În infecţiile urinare,
potrivit cu acest rezultat, se poate încerca tratament cu nitrofurantoin, acid nolixidic,
colimicină etc.
 În infecţiile urinare se poate face autovaccin cu rezultate bune. Tratamentul cu
bacteriofagi anti-coli a dat rezultate inconstante. Dacă infecţia a invadat rinichiul,
supuraţia este rebelă (antibioticul pătrunde greu, chiar dacă germenul este sensibil la
tratarea in vitro). De aceea, în aceste cazuri, este preferat tratamentul chirurgical.
KLEBSIELLA
 
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Eubacteriales; familia: Enterobacteriaceae; tribul: Klebsielleae; genul:

Klebsiella; specia: Klebsiella pneumoniae.
 
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Sunt bacili Gram negativi, groşi, capsulaţi.

 Caractere de cultură

 După 24 ore de la însămînţare şi incubare la 37°C pe mediile de cultură lichide (bulion glucozat)
produce o tulburare uniformă a masei mediului, iar pe cele solide selective cu lactoză,
determină colonii mari de 2-3 mm, rotunde, opace, convexe, cu aspect mucos, filant, lactoză
pozitive, cu fenomen de cameleonaj.

 4. CARACTERE METABOLICE

 Fermentează cu producere de gaz: glucoza, lactoza, zaharoza. Nu fermentează inulina.

Uneori, aciditatea produsă prin fermentare este tranziorie („fenomenul de cameleonaj”).
 Nu produc indol; nu produc hidrogen sulfurat; folosesc citratul ca unică sursă de carbon;
reduc nitraţii la nitriţi; reacţia roşu-metil este negativă, reacţia Voges-Proskauer
pozitivă; produc urează.
 5. CARACTERE ANTIGENICE

 Prezină un antigen somatic O şi un antigen capsular K (ambele termostabile). Pe baza

antigenului O s-au descris cinci grupe antigenice, iar pe baza antigenului capsular K s-au
descris 72 fracţiuni antigenice.
 Caractere biochimice

 Fermentează zaharurile: glucoză cu gaz, lactoză, zaharoză

  LIA (Lizină Indol Agar)

 Uree +

 Citrat +

 Roşu metil –

 Voges Proskauer +

 Indol -

 Mobilitate

Klebsiella pneumonia
6. CARACTERE DE PATOGENITATE
 Este un germen condiţionat-patogen.

 Virulenţa depinde de capsulă (antigenul K de înveliş), ce îi conferă protecţie

antifagocitară.
 Toxinogeneza se manifestă prin endotoxină (antigen somaic O).

7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 Sunt germeni relativ rezistenţi în mediul extern. În ultimul timp s-au selectat tulpini
rezistente la antibiotice (mai ales în infecţiile urinare).
 8. BOALA LA OM

 a. Infecţii pulmonare purulente, ca floră de invadare secundară, în bronşiectazie, cu

evoluţie cronică.
 b. Pneumonie, asemănătoare clinic cu pneumonia pneumococică (evoluţie acută sau
subacută; expectoraţii cu spută ruginie, gelatinoasă). Deseori, pneumonia cu Klebsiella
se complică, dând abces pulmonar cu localizare predilectă în zonele de parenchim cu
edem, ceea ce s-a demonstrat a fi consecinţa împiedicării fagocitozei locale datorită
prezenţei capsulei microbiene.
 c. Infecţii urinare. Alături de Escherchia coli, Pseudomonas aeroginosa şi Proteus,
Klebsiella pneumoniae poate fi agentul cauzal al unor infecţii urinare.
 d. Infecţii septicemice şi meningită (mai ales la copii mici, cu rezistenţă scăzută).

 9. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

 Sunt valabile problemele infecţiilor interioare. Tratamentul se realizează după indicaţiile

antibiogramei.
  În patologia umană, mai pot interveni şi alte specii ale genului Klebsiella şi anume:

 Klebsiella ozenae, agentul etiologic al bolii numită „ozenă” (rinită atrofică, fetidă);

 Klebsiella rhinoscleromatis, agentul rinoscleromului (inflamaţie cronică, cu formare de

granulom distructiv la nivelul cavităţii nazale şi faringelui).
GENUL PROTEUS
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Eubacteriales; familia: Enterobacteriaceae; genul: Proteus. Există mai multe

specii, din care menţionăm mai frecvente pentru ţara noastră Proteus vulgaris, Proteus
mirabilis, Proteus morgani. Mai rar se întâlneşte Proteus rettgeri.
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Bacili Gram negativi, cu capete rotunjite, extrem de mobili (cili petrichi), necapsulaţi,
nesporulaţi.
 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Germenii din grupul Proteus sunt nepretenţioşi. Ei cultivă bine pe medii simple (bulion,
geloză, etc). Datorită extremei mobilităţi, pe mediul cu geloză înclinată prezintă
fenomenul de „căţărare” şi, respectiv, de „invazie”. Cultura de Proteus evoluează rapid
„în pânză”, acoperind întreaga suprafaţă a gelozei. Acest fenomen poate împiedica
dezvoltarea pe mediu a altor specii bacteriene, creând dificultăţi în diagnosticul
bacteriologic al unor infecţii, în special intestinale.
 Un alt fenomen este cel de „demarcaţie”- antagonism bacterian in vitro între germenii
aparţinând aceluiaşi gen: dacă pe aceeaşi placă Petri cu geloză se cultivă concomitent
două specii de Proteus, cultura ambelor specii va avea tendinţa invadării mediului; la un
moment dat, la locul de întâlnire între cele două „pânze” de cultură, apare o linie de
inhibiţie reciprocă a creşterii.
 Pe medii selectice pentru Enterobacteriaceae, care conţin lactoză şi citrat de fier, datorită
faptului că Proteus este lactozo-negativ şi hidrogen sulfurat pozitiv, coloniile de Proteus
prezintă un aspect caracteristic în „ochi de pisică”, colonii verzui, cu marginea uşor
alburie (lactozo-negativi) şi cu centru negru; prezintă fenomenul de „cameleonaj” (în
timp, pot deveni lactozo-pozitivi).
 4. CARACTERE METABOLICE

 Germenii grupului Proteus sunt nepretenţioşi. Nu fermentează lactoza, produc hidrogen

sulfurat. Cele mai importante reacţii metabolice pentru diagnostic, sunt: producerea de
urează şi, respectiv, producerea de fenilalanin-dezaminază. În ceea ce priveşte formarea
de indol din triptofan, reacţia este variabilă, în funcţie de specie şi de tulpină.
  - TSI: glucoză pozitiv, lactoză negativ, H2S pozitiv (seamănă cu Salmonella).

 - MIU: mobilitate pozitiv, indol-variabil, urează pozitiv (diferenţiere faţă de Salmonella).

Proteus vulgaris
 5. CARACTERE ANTIGENICE

 Conţin un antigen somatic O şi un antigen flagelar H. Pe baza antigenului somatic O au

fost descrise 49 grupe sau, după o altă clasificare, 12 tipuri antigenice, notate cu X2, X19,
XL, XK şi A-H.
 6. CARACTERE DE PATOGENITATE

 În general, Proteus constituie un exemplu de germen saprofit, care populează flora

normală a microbiocenozei umane, mai ales intestinale. În anumite condiţii, se pot selecta
tulpini condiţionat-patogene, care determină infecţii aparente clinic (enterite, infecţii
urinare). În aceste cazuri, patogenitatea se exprimă atât prin virulenţă, cât şi prin
toxinogenoză.
 7. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 Germenii Proteus rezistă relativ bine la acţiunea factorilor fizici şi chimici ai mediului
aparent.
 În ceea ce priveşte sensibilitatea la chimioterapice, trebuie menţionat că, în cazul
germenilor din genul Proteus, fenomenul de selectare de mutante şi de tulpini
antibiotico-rezistente, în urma tratamentului abuziv cu chimioterapice cu spectru larg,
reprezintă una din cauzele importante ale apariţiei infecţiilor urinare sau intestinale
intraspitaliceşti, rebele la tratament.
 8. BOALA LA OM

 Exacerbarea patogenităţii germenului la „gazde compromise” determină apariţia

infecţiilor de tip „oportunistic”.
 Speciile saprofite nu determină îmbolnăviri.

 Selecţia de tulpini condiţionat-patogene în urma tratamentului oral cu antibiotice cu

spectru larg, a dus la apariţia unei patologii „particulare” cu Proteus: infecţii urinare
intraspitaliceşti (cistopielite, cistite, chiar pionefroze) la adulţi; enterite acute grave, la
copii; infecţii purulente ale pielii (plăgi postoperatorii) cu miros putrid. Aceste afecţiuni
sunt greu de stăpânit, datorită rezistenţei înalte a germenilor infectanţi la chimioterapicele
uzuale.
 9. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

 10. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT

  Germenii condiţionat patogeni din genul Proteus domină astăzi patologia infecţiilor
urinare bacteriene, rezistente la antibiotice. Contaminarea este intraspitalicească, în
servicile de urologie. Conduita corectă este detectarea infecţiilor intraspitaliceşti,
aplicarea tratamentului numai pe baza indicaţiilor antibiogramei, sterilizarea corectă a
instrumentarului şi materialului de efectuare a pansamentelor, dezinfecţie periodică a
serviciului spitalicesc, etc.
 Tulpinile de Proteus izolate de la cazuri cu infecţii urinare sau intestinale sunt rezistente
la cloramfenicol, tetracicline. Se aplică cu succes tratamentul cu gentamicină, septrin,
neomicină, nitrofurantoin, acid nalidixic, etc.
GENUL CITROBACTER
 
 Sunt înrudite antigenic cu salmonellele. Prezintă anumite diferenţe biochimice faţă de
salmonelle (unele tulpini fermentează lent lactoza, testul la malonat poate fi pozitiv, etc).
 Rezervorul de germeni este reprezentat de animale (mamifere domestice, păsări de curte,
etc). Sunt geremeni condiţionat-patogeni, determinând boală manifestă clinic la „gazde
compromise” (gastroenterită, osteomielită, supuraţii ale plăgilor postoperatorii, infecţii
urinare, meningite neonatale) sau stare septică (infecţie generalizată, gravă).
 Dintre speciile frecvent întâlnite în patologia umană cităm Citrobacter freundii(determină
septicemii accidentale posttransfuzionale) – reprezintă un patogen intestinal, C.diversus,
semnalat în septicemii, meningite neonatale, C.farmerii, C.amalonaticus.
 Este un bacil Gram negativ mobil, pe mediile de cultură slab selective determină colonii
mari, lactozo-negative, asemănătoare cu cele de Proteus. Biochimic fermentează glucoza
şi nu fermentează lactoza si zaharoza, produc hidrogen sulfurat, nu produc lizin-
decarboxilază şi nici fenilalanin-dezaminază.
 
 
GENUL ENTEROBACTER
 Reprezintă un grup de enterobacterii mobile. Sunt ocazional patogene, putând fi întâlnite
în spută, urină, exudate purulente. Sunt bacili Gram negativi mobili, cresc pe medii
simple, dând colonii mari de 2-3 milimetri de tip S, rotunde, lactozo-pozitive,
fermentează glucoza cu formare de gaz, nu produc hidrogen sulfurat, nu fermentează
lactoza şi zaharoza, indol negative.
 Speciile cu interes medical sunt reprezentate de Enterobacter aerogenes şi E.cloacae.

GENUL HAFNIA
 
  Constituit dintr-o singură specie – H.alvei, reprezintă o grupare de enterobacterii mobile,
izolată la om din materiile fecale. Patogenitatea ei este discutată, posibila implicare fiind
în traheobronşite postintubaţie, ori în infecţii de tract urinar.
 Creşte pe medii uzuale, determinând colonii S mari, lactozo-negative. Sunt bacterii
mobile, Gram negative, care fermetează glucoza fără gaz, nu produc hidrogen sulfurat,
lizindecarboxilază pozitiv, indol negativ, fenilalanin-dezaminază şi indol negativ.
GENURILE PROVIDENCIA ȘI MORGANELLA
 
 Genurile Providencia şi Morganella, recent reconsiderate ca gen aparte, fac parte din
enterobacteriile mobile, urează pozitiv, fenilalanin-dezaminază pozitiv şi indol pozitiv.
 Cresc uşor pe mediile de cultură slab şi moderat selective, dând colonii de tip S, lactozo
negative.
 Spre deosebire de Proteus, nu produc invazie pe mediile de cultură.

 Sunt cunoscute ca agenţi etiologici ai unor infecţii urinare postoperatorii.

SERRATIA
 
 Reprezintă un grup de enterobacteriacee mobile, care a fost considerat multă vreme ca
organism saprofit, cu răspândire ubicuitară în apă, alimente, sol. S-au semnalat în ultima
vreme numeroase îmbolnăviri accidentale şi infecţii spitaliceşti, cu caracter epidemic,
afectând de obicei organismele handicapate. În mediu spitalicesc a fost izolată din
sistemele de administrare a oxigenului şi aerosolilor, din aparate pentru respiraţie
controlată, din loţiunile dezinfectante.
 A fost de asemenea izolată din prelevatele conjunctivale de la persoanele purtătoare de
lentile de contact.
 Dintre speciile implicate în patologia umană, speciile cel mai frecvent întâlnite au fost
Serratia marcescens, S.rubidaea.
 Sunt bacili Gram negativi cu cili, deci mobili, toate speciile cresc pe medii nutritive
simple, pe mediile gelozate bogate în peptone şi aminoacizi S.marcescens şi S.rubidaea
dezvoltă un pigment roşu, care este mai evident după 3-5 zile, la 25-30 de grade Celsius.
Pe mediile slab şi moderat selective, S.marcescens determină colonii lactozo-negative
mari, bombate, de tip S.
 Din punct de vedere biochimic, fermentează glucoza fară gaz, nu fermentează lactoza, nu
produc hidrogen sulfurat, indol negativ, fenilalanin-dezaminază negativ.
Serratia marcescens
Caractere de cultură
• Pe mediile de cultură gelozate, după o incubare de 3-5 zile la 25-30C, apar colonii
caracteristice palid roşietice deoarece specia este pigmentogenă (produce un pigment de
culoare roşie nedifuzibil în mediu).
• Pe med.geloza-sange dezvolta colonii hemolitice
• Pe mediile selective lactozate dezvolta colonii lactoza negative.
• Pe mediile cu galbenus de ou formeaza colonii lecitinaza pozitive
HELIOBACTER PYLORI
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Evidenţiat în 1982 prin examen microscopic şi cultură din biopsii ale mucoasei
gastrice de către Warren şi Marshall (Australia). Iniţial a fost inclus în genul
Campylobacter (Campylobacter pylori), apoi studiile de taxonomie l-au încadrat într-un
gen nou Helicobacter. Normal mucoasa gastrică nu este colonizată cu bacterii, datorită
pH-ului foarte acid al secreţiei gastrice (1-4), flora bacteriană introdusă odată cu
alimentele fiind distrusă.
HELIOBACTER PYLORI
 La condiţiile ostile oferite de stomac, H. pylori este bine adaptat, capabil să
colonizeze cronic mucoasa gastrică, îndeosebi cea antrală. Trei factori fac posibilă
această colonizare:
 producerea de urează în cantitate mare, care hidrolizează ureea cu eliberare de amoniac
care tamponează pH-ul acid;
 forma spiralară şi prezenţa flagelilor unipolari care îi permit traversarea stratului de
mucus pentru a ajunge la nivelul celulelor mucoasei gastrice unde pH-ul este aproape de
neutralitate;
 prezenţa de adezine pe suprafaţă celulei bacteriene, ce realizează fixarea specifică,
exclusiv la nivelul receptorilor celulelor epiteliului gastric.
 Odată stabilit în stomac, H. pylori produce o protează ce modifică mucusul gastric
şi reduce capacitatea acidului de a difuza prin mucus. El poate persista toată viaţa chiar,
dispariţia sa spontană fiind condiţionată de instalarea gastritei atrofice cu metaplazie
intestinală ce determină dispariţia receptorilor celulari. Această persistenţă este posibilă
prin faptul că bacteria este capabilă să reziste la fagocităză şi la apărarea umorală
locală. Prezenţa H. pylori pe suprafaţa mucoasei gastrice se însoţeşte întotdeauna de un
infiltrat inflamator (limfocite, plasmocite, PMN), cu apariţia gastritei tip B.
 2. CARACTERE MORFOLOGICE
  Bacili sub formă de virgulă, Gram negativi prezenţi la nivelul mucoasei gastrice.
Sunt mobili şi puternic producători de urează.
 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Se cultivă pe medii selective, la 37C în atmosferă de 5% O2 şi 10% CO2 şi

atmosferă umedă, cu examinarea culturilor 3-7 zile. Cultura poate fi limitată de terapia
instituită deja, de contaminarea cu alte bacterii sau alţi factori. Determină colonii mici,
transparente, crescând la un pH de 6-7.
 4. DIAGNOSTIC DE LABORATOR

 Metode invazive ce permit evidenţierea H. pylori la nivelul biopsiilor de mucoasă

gastrică:
 examen microscopic: bacili spiralaţi Gram negativi la nivelul mucoasei gastrice;

 testul ureazei: decelarea prezenţei ureazei produse de H. pylori din fragmentul biopsic,
prin plasarea lui într-un mediu cu uree 2% şi roşu fenol ca indicator de pH (testul
comercial CLO-test);
 cultura pe medii specifice cu evidenţierea după 3-7 zile a coloniilor specifice.

Morfologie
 bacterii Gram negative

 lungime 3- 5 microni,

 diametru 0.5 microni

 încurbate sau spiralate

 Mobili, prezintă 4-6 flageli localizaţi la un pol

 la microscopul electronic

 pot avea forma literei S

 sau pot fi cocoide

HP - caractere de cultura şi biochimice

 Pentru cultivare se utilizeaza o gama larga de medii care trebuie suplimentate cu sange
10% si agenti antimicrobieni pentru a preveni contaminarea fungica si bacteriana.
 Incubare la 37ºC în microaerofilie (CO2 10%, N 85%, O2 5%), timp de peste 7 zile, cu
prima citire la 3 zile
 colonii de tip S, translucide, de 1-2 mm
  Oxidazo şi catalazo pozitive

 nu descompun zaharurile

 descompun ureea din mediu în 5-20 de min.

testul ureazei este principalul test screening

Biotiparea a evidenţiat 40 de biotipuri
Metode neinvazive
 Sunt tehnici indirecte, care nu necesită endoscopie, constând în decelarea în ser a
anticorpilor anti H. pylori de tip IgG care însoţesc infecţia. Se practică: tehnica ELISA
sau teste rapide cromatografice sau de latex aglutinare, ţinând cont că bolnavii infectaţi
cu Heliobacter pylori dezvoltă anticorpi de tip IgM, dar şi anticorpi IgG şi IgA locali la
nivelul mucoasei gastrice, aceştia menţinându-se la titruri ridicate în infecţii cronice.
 5. EPIDEMIOLOGIE

 Infecţia cu H. pylori este cea mai frecventă şi persistentă infecţie din lume, care
afectează ½ din populaţia globului. Este prezent la nivelul mucoasei gastrice la mai puţin
de 20% din persoanele sub 30 de ani, dar prezenţa creşte la 40-60% pentru persoanele de
peste 60 de ani.
 Sursa de infecţie este reprezentată de om, calea de transmitere este fecal-orală şi
oral-orală prin contact strâns intrafamilial, bacteria având o rezistenţă scăzută în mediul
extern.
PSEUDOMONAS AERUGINOSA
 1. ÎNCADRARE TAXONOMICĂ

 Ordinul: Pseudomonadales; familia: Pseudomonadaceae; genul: Pseudomonas; specia:

Pseudomonas aeruginosa. Specia este cunoscută şi sub numele de Bacillus pyocyaneus (
bacilul piocianic).
 2. CARACTERE MORFOLOGICE

 Bacili Gram negativi, mobili, cu cili dispuşi polar.

 3. CARACTERE DE CULTURĂ

 Bacilul piocianic cultivă uşor pe medii uzuale. Caracteristică în cultură este

producerea de pigmenţi: colorarea în verde a bulionului sau colorarea în albastru-verde a
coloniilor pe medii solide, colorarea în verde strălucitor a coloniilor pe unele medii
solide. Pe medii solide, coloniile de bacil piocianic, pigmentate, mai prezintă şi un alt
caracter: aderenţa lor marcată la suprafaţa mediului. Pe mediile solide cu sânge, se
produce hemoliză în jurul coloniilor.
  Atât pe mediile lichide, cât şi pe cele solide, cultura de Pseudomonas aeruginosa
exală un miros caracteristic plăcut, aromat de „flori de tei”.
 Reacţia citocromoxidazei este pozitivă.

CARACTERE MORFOLOGICE
 Bacili Gram negativi, mobili prin flageli situaţi polar

 Capsulaţi (polizaharid capsular – LPS)

 Nesporulaţi.

 4. CARACTERE ANTIGENICE

 Bacilul piocianic, ca şi ceilalţi reprezentanţi ai genului Pseudomonas, prezintă un

antigen comun, antigenul somatic O.
 5. CARACTERE DE PATOGENITATE

 Bacilul piocianic poate exista în mediul extern (sol, apă, dejecte, aer) ca şi în
intestinul uman, ca saprofit. În unele condiţii, devine patogen, datorită tratamentelor
abuzive cu antibiotice. Patogenitatea se realizează atât prin toxinogeneză, cât şi prin
virulenţă.
 6. REZISTENŢĂ. SENSIBILITATE. VARIABILITATE GENETICĂ

 Prezintă o rezistenţă remarcabilă la acţiunea factorilor fizici ai mediului extern

(uscăciune, variaţie de temperatură), ceea ce îi asigură rezistenţa pe obiecte, instrumentar,
în aerul saloanelor de spital, etc. Bacilul piocianic este un exemplu de rezistenţă
fenotipică la chimioterapice. Tratamentele abuzive cu chimioterapice au favorizat, prin
diminuarea florei bacteriene de asociaţie, sensibilă, apariţia infecţiilor cu Pseudomonas
aeruginosa, mai ales în mediul spitalicesc.
 7. BOALA LA OM

 Altădată considerat un saprofit banal, astăzi, bacilul piocuianic reprezintă o

problemă, determinând infecţii rebele la tratament, ca de exemplu: infecţii urinare,
trenante; infecţii purulente (puroi de culoare verde-albăstrui, cu miros aromat); rareori
meningite, cu evoluţie gravă; în condiţii de rezistenţă scăzută a organismului, pot apărea
infecţii generalizate (septicemii) cu bacil piocianic. Majoritatea acestor forme au un
pronunţat caracter intraspitalicesc.
FACTORI DE PATOGENITATE
VIRULENŢĂ
 Pilli - rol în aderenţă

 Capsula polizaharidică– rol antifagocitar

  Elastaza – distruge eleastanul din peretele vaselor sanguine

 Proteaza alcalină– rol în distrugerea ţesuturilor

 Fosfolipaza C – lizează lipidele şi lecitina din ţesuturi

 Hemolizina

 Multirezistenţă la antibiotice şi dezinfectante

TOXINOGENEZA
 Endotoxina– LPS – produce sindromul septic

 Exotoxin A – blochează sinteza proteică în celulele eucariote

 Exoenzima S – termostabilă, inhibă sinteza proteică

8. DIAGNOSTIC DE LABORATOR: vezi Îndrumar lucrări practice

9. EPIDEMIOLOGIE. PROFILAXIE. TRATAMENT
 Astăzi, infecţiile intraspitaliceşti cu Pseudomonas aeruginosa reprezintă o
problemă importantă, epidemiologică şi clinică. Infecţiile urinare, cele purulente,
meningitele etc, ocupă un loc important în patologia de spital, atât datorită tratamentelor
masive cu chimioterapice şi multirezistenţei speciei Pseudomonas aeruginosa, cât şi
rezistenţei marcate a germenului la condiţiile mediului, ceea ce implică unii factori de
răspândire: dezinfecţie insuficientă a încăperilor de spital; nerespectarea circuitelor de
deplasare a persoanelor în serviciile de chirurgie generală, urologie şi pediatrie;
sterilizarea incorectă a instrumentelor etc.
 Profilaxia se referă la măsuri de igienă generale, tratament raţional cu
chimioterapice şi limitarea răspândirii infecţiilor, regulile profilaxiei pentru infecţiile de
spital fiind valabile şi pentru bacilul piocianic. Vaccinarea antipiocianică se poate folosi
profilactic în secţiile clinice de arşi.
 Polimixina este singurul chimiterapic la care e sensibil acest bacil, dar are o mare
toxicitate pentru om.
ACINETOBACTER
 Face parte din ordinul Pseudomonadalaes şi reprezintă flora saprofită de pe piele şi
mucoasele tractelor respirator, gastro-intestinal şi genito-urinar al oamenilor. Determină
imbolnăviri la om când -apărarea gazdei este compromisă. În ultima vreme s-a constatat o
creştere alarmantă a infecţiilor determinate de microorganisme oportuniste, mai ales cu
caracter de focar şi în special infecţii nosocomiale.
  Genul Acinetobacter cuprinde bacili sau cocobacili Gram negativi, adesea grupaţi
în diplo. Capătă forme cocoide în faza staţionară de creştere şi pe medii sărace, dar se pot
întalni pe acelaşi frotiu şi forme filamentoase.
 Este stric aerob, imobile, catalază pozitiv, oxidază negativ, glucoză negativ, lizin-
decarboxilază negativ, fenilalanin-dezaminază negativ, indol şi hidrogen sulfurat negativ.
 Se dezvoltă de medii de cultură uzuale, determinând colonii cu diametru de 2-3
milimetri, de culoare alb-gri. Se dezvolta pe mediul MacConkey şi se diferenţiază de
celelalte enterobacterii deoarece nu fermentează glucoza şi e strict aerob.
 Speciile frecvent intâlinite în patologie sunt Acinetobacter baumanii, A.lwofii şi
A.johnsonii.
Caractere morfologice
 Bacili Gram negativ, capsulaţi, nesporulaţi, dispuşi câte 2 sau uneori în lanţuri, imobili

 În faza de multiplicare au formă de bacili iar în faza staţionară (culturi vechi) formă de
cocobacili şi devin Gram pozitiv prin retenţia violetului de genţiană
Caractere de cultură
 Sunt strict aerobe.

 Pot creşte şi la 44 grade Celsius

 Cresc pe mediul Mac Conkey, cu excepţia A. lwoffi

 Coloniile au diametru 1-2 mm, pigmentate galben pal (nepigmentate pe geloză sânge),
convexe, mucoase, cu suprafaţă netedă sau cu denivelări.
 Coloniile sunt lactozo-negative, unele tulpini putând fermenta slab lactoza.

 Pe mediile cu sânge nu dau hemoliză, cu excepţia A. haemolyticus.

Caractere biochimice
 Sunt strict aerobi

 Produc catalază

 Nu produc indol

 Nu produc oxidază

 Nu reduc nitraţii la nitriţi

 Reacţiile roşu-metil şi Voges-Proskauer sunt negative

 Oxidează zaharurile (glucoză, xiloză, galactoză, manoză) la acizi (ex. acid gluconic)
  Pot folosi diverse surse de energie

 Pe mediul TSI se dezvoltă rapid în 16-18 ore doar la suprafaţa mediului, fără acidifiere

Acinetobacter – Tratament
 Germenii sunt multirezistenţi la antibiotice prin:

 metallo-β-lactamaze (VIM, IMP): se transmit între tulpini prin transfer genetic,

activarea genelor se face prin inserţia unei secvenţe de activare sau prin mutaţii.
 OXA- carbapenemaze.

 Modificări ale permeabilităţii peretelui celular

 Modificări ale PBP

 În cazul celulitei sau flebitei asociate cu corp străin intravenos (cateter sau sutură), este
suficientă îndepărtarea corpului străin.
 In cazul uretritei sau cistitei asociate cu cateterismul urinar, este suficientă îndepărtarea
cateterului.
 În toate cazurile tratamentul se va efectua conform antibiogramei datorită
multirezistenţei la antibiotice dobândite.
 În cazul infecţiilor oculare sau faciale se foloseşte antibioterapie sistemică şi locală.

 În cazul prezenţei leziunilor tisulare (dehiscenţe, fasceite, abcese) se recomandă drenaj şi

terapie sistemică cu antibiotice.
 În cazurile cu bacteriemie, enocardite sau osteomielite, tratamentul sistemic este
obligatoriu.
 A. baumanii este rezistent la ampicilină, gentamicină şi carbapeneme. Rezistenţa la
aminoglicozide (tobramicină şi amikacină), quinolone, colistin, polimixină B.
 În cazul tulpinilor multirezistente se pot utiliza Imipenem sau Meropenem în
combinaţie cu aminoglicozide şi antibiotice betalactamice asociate cu inhibitori de
beta-lactamază.

TREPONEMA PALLIDUM – Curs 8

Ordinul: Spirochaetales
Familia: Spirochaetaceae
Genul: Treponema
Morfologie
  Spirochete Gram-negative, subţiri (0,2 µm) şi lungi (5-20 µm), formate
din 7-13 spire regulate, cu capetele efilate
 Sunt mobile, efectuând mişcări de flexie, răsucire în jurul axului,
pendulare, translaţie
 Mobilitatea este asigurată de fibrile axiale, denumite flageli periplasmici
sau endoflageli
 Se colorează prin metodele: Giemsa, Fontana-Tribondeau, Burry,
imunofluorescenţă
 Microscopia electronică evidenţiază: cilindrul protoplasmatic,
membranele de înveliş internă şi externă, aparatul locomotor.
Rezistenţă la agenţi chimici şi fizici
 TP este imobilizată şi distrusă rapid de:
 Oxigen
 Detergenţi
 Soluţii hipotone
 Săpun
 Compuşi mercuriali
 Temperatură peste 41 °C
 TP moare în 24 h în flacoanele cu sânge conservate la 4 °C
 Este sensibilă la penicilină, eritromicină, preparate de bismut, mercur, arsenic
Caractere de patogenitate
Factori de virulenţă:
 Proteinele din membrana externă cu rol în aderenţă
 Hialuronidaza – facilitează infiltrarea perivasculară
 Fibronectina formeaza un înveliş cu rol antifagocitar
 Mobilitatea – facilitează invazia
 Treponemele penetrează prin mucoase şi piele cu soluţie de continuitate.
 Pătrund foarte uşor în celulele epiteliale, conjunctive, musculare, endoteliale,
ajutate de molecule ce se leagă de suprafaţa sa (fibronectină, proteoglicani,
lactoferină, transferină).
 Se multiplică local, fiind transportate limfatic
  Eliberează factori chemotactici pentru neutrofile, care vor fagocita treponemele,
dar nu le vor ucide obligatoriu, aşa încât ele se vor multiplica intracelular.
 După o perioadă, treponemele înving rezistenţa de la poarta de intrare, apărând
şancrul de inoculare.
 În general, ostilităţile de la poarta de intrare durează 3 săptămâni, după care se
produce invazia ganglionară şi adenopatia specifică.
 Limfocitele vor fi stimulate şi vor produce anticorpi specifici. Concomitent sunt
mobilizate macrofagele prin intermediul unor limfokine, accetuându-se procesul
de fagocitoză facilitat de IgG2.
Aspecte Clinice
După manifestările clinice, sifilisul a fost împărţit în 3 forme :
– Sifilis recent - cu o vechime sub 2 ani şi cu manifestări clinice de sifilis primar sau
secundar
– Sifilis latent - cu serologie pozitivă şi fără leziuni
– Sifilis tardiv - cu o vechime de peste 2 ani şi cu manifestări clinice de sifilis
terţiar.
Sifilis primar – şancru
În primele 3-4 săptămâni de la contact, în zona de inoculare apare o leziune specifică numită
şancru. Acesta creşte în dimensiuni timp de câteva zile sau săptămâni, evoluând spre ulceraţie.
Apare adenopatia regională. Şancrul evoluează spontan spre vindecare completă, fără tratament.
Sifilis secundar
După 2-10 săptămâni de la vindecarea şancrului boala evoluează către sifilis secundar. Apar
manifestări eruptive cutanate (rozeole sifilitice), pruriginoase, asemănătoare cu cele din psoriazis
sau din pityriasis rosea, localizate predominant pe mâini, trunchi, faţă. Leziunile sunt
contagioase.
Sifilis latent
 După stadiul secundar al bolii, se instalează sifilisul latent, care poate fi latent
recent (în primii 2 ani de la contaminare) sau latent tardiv (după această perioadă).
 Circa 40% din cazurile cu sifilis latent tardiv progresează spre sifilis terţiar.
Sifilisul terţiar
 Sifilisul terţiar se caracterizeaza prin leziuni granulomatoase în derm (tuberculi sifilitici)
şi în hipoderm (gome sifilitice).
  Neurosifilisul tardiv se dezvoltă la peste 5 ani de la infectare şi implică sistemul nervos
central (demenţă, convulsii, agitaţie neuro-motorie etc.).
 Sifilisul cardiovascular apare după 10-40 ani de evoluţie şi conduce la insuficienţă
cardiacă
 Se mai poate localiza la nivelul ficatului, plămânilor, rinichilor, splinei.
Sifilis congenital
 T. pallidum poate infecta fetusul în dezvoltare şi disemina în organele acestuia
 Sifilisul congenital apare prin infecţia transplacentară
 Are ca rezultat: avort, moartea perinatală, sechele tardive fizice sau mentale ca rezultat al
progresiei bolii
Diagnostic de laborator
 Examen microscopic: preparate proaspete examinate pe fond întunecat sau frotiuri
colorate Giemsa, Fontana Tribondeau, Burry, imunofluorescenţă.
 Nu se poate izola pe medii de cultură, fiind un agent patogen intracelular.
 Diagnosticul serologic este de bază
Diagnostic serologic
Teste serologice cu antigene netreponemice (VDRL, RPR carbon, RBW):
– sunt nespecifice
– se utilizează ca teste de screening, pozitivându-se după 1-4 săptămâni de la
aparitia şancrului
– se utilizează pentru confirmarea succesului terapeutic
– decelează anticorpii tip reagine faţă de antigene cardiolipinice
– pot da reacţii fals pozitive în afectiuni hepatice, boli de colagen, cancere etc.
– Teste serologice cu antigene treponemice (TIT, IF, TPHA, ELISA):
– Folosesc antigene specifice de Treponema pallidum fiind folosite pentru
confirmarea diagnosticului
Testul VDRL (Venereal Disease Research Laboratory)
• Este un test de floculare în mediu lichid. Antigenul standard în prezenţa reaginelor din
serul de testat formează complexe imune care precipită sub formă de particule fine,
vizibile la microscop.
• Antigenul trebuie preparat în aceeasi zi
 • Serul trebuie inactivat termic la 56 C 30 minute pentru distrugerea complementului care
poate da reacţii fals pozitive
• Poate fi efectuat pentru ser sau LCR
RPR – carbon (Rapid Plasma Reagin)
• Este o reacţie de aglutinare pe card folosită ca test de screening, ce poate fi automatizat
• Se foloseşte plasmă sau ser, nu se poate efectua cu LCR
• Antigenul cardiolipinic este cuplat cu particule de carbon
Testul de imobilizare a treponemelor (TIT)
• Anticorpii din serul pacientului (imobilizine) în prezenţa complementului produc
imobilizarea treponemelor obţinute de la iepuri inoculaţi cu TP
• Microscopic se observă absenţa mişcărilor specifice
Testul TPHA (Treponema pallidum hemagglutination assay )
• Reacţia se desfăşoară în plăci de polistiren cu microgodeuri
• Se foloseşte antigen de Treponema pallidum, tulpina Nichols adsorbit pe eritrocite de
oaie ( hematii sensibilizate).
• În prezenţa anticorpilor specifici din serul pacientului se vor forma complexele imune
antigen-anticorp ce vor produce aglutinarea eritrocitelor sensibilizate cu antigen.
• Reacţia pozitivă – depunerea eritrocitelor sub forma unui sediment neomogen
• Reacţia negativă – eritrocitele se depun în buton omogen
• Se folosesc obligatoriu martori: ser pozitiv, ser negativ, eritrocite nesensibilizate,
eritrocite sensibilizate
Fluorescent Treponemal Antibody Absorption Test (FTA-ABS)
Reacţia se efectuează pe lame de microscop care conţin antigen reprezentat de tulpina
Nichols de Treponema pallidum
Se adauga serul de cercetat şi se incubează
Lamele se spala si se adaugă conjugatul fluorescent
După incubare lamele se spală şi se examinează la microscopul cu fluorescenţă
ELISA
• Se realizează în plăci de polistiren cu godeuri tapetate cu antigent T pallidum
• Se adaugă serul de cercetat şi se incubează. Dacă serul conţine anticorpi specifici, aceştia
se vor lega de antigenul din godeu.
 • După spălare se adaugă conjugatul ELISA format din IgG anti imunoglobuline umane
cuplat cu peroxidază
• După incubare şi spălare, enzima legată se detectează prin adaugarea substratului
(peroxidul de hidrogen), reacţia producând modificarea culorii cromogenului
• Intensitatea culorii obţinute este măsurată spectrofotometric prin măsurarea densităţii
optice la o lungime de undă specifică
• O absorbanţă peste valoarea prag (cut-off) indică reacţia pozitivă
Epidemiologie
 Transmitere directă: contact sexual, contact cu leziunile cutaneomucoase, cu fluidele şi
secreţiile infectate (spermă, secreţii vaginale, salivă, sânge). Se transmite rar prin sărut şi
transfuzii.
 Transmitere verticală (transplacentar) de la mama infectata la făt
 Contagiozitatea nu este foarte mare (şansa de infectare după o expunere este de 30%) dar
rata de transmitere depinde de stadiul bolii
 Perioada de incubaţie este lungă, timp în care gazda este necontagioasă
 Se recomandă anchetă epidemiologică pentru depistarea contacţilor, stabilirea
seropozitivităţii şi administrarea terapiei preventive.
 Factori de risc: prostituţie, consum de droguri intravenos, persoane cu profesii sau stare
sociala ce predispun la relaţii intime ocazionale.
Profilaxie
Profilaxia este nespecifică şi se realizează prin metode multiple şi complexe:
 Depistarea cazurilor seropozitive lues şi tratarea lor corectă
 Obligativitatea efectuării investigaţiilor serologice la angajare, căsătorie sau cu ocazia
unor controale periodice, de rutină, la persoanele din sectorul alimentar, sanitar etc.
 Efectuarea anchetei epidemiologice în cazul depistării unui nou caz de sifilis
 Controlul obligatoriu al persoanelor care donează sânge, conform legislaţiei sanitare în
vigoare
 Efectuarea unor programe prevenţionale naţionale care au la bază intensificarea educaţiei
sanitare a populaţiei, promovarea în masă a unui mod de viaţă sănătos, a monogamiei şi
folosirea mijloacelor de protecţie individuală.
Tratament
• Penicilina – antibioticul de electie.