MEDICINĂ LEGALĂ

1. Cauzalitatea în medicina legală

 Element cu valoare de cauză

 Eveniment cu valoare de efect

Cauza: fenomenul care precede și produce efectul. În lipsa cauzei nu se poate produce
efectul chiar dacă există circumstanțe favorabile.

Cauzalitate multiplă (concomitentă): se referă la două sau mai multe cauze ce

acționează concomitent în producerea efectului.
Cauze:
 Convergente:
- Cauze asociate (fiecare cauză în parte poate explica producerea efectului);
- Cauze concurente (fiecare cauză nu poate explica producerea efectului, însă
cauzele concurente, împreună pot explica rezultatul).
 Divergente

Condiția: acea situație cu acțiune prelungită în timp de care depinde apariția efectului.
Circumstanțele: evenimente cu acțiune episodică care însoțesc condiţiile și cauzele.

Cauzalitatea în mod legal presupune: raportul de cauzalitate și legătura de cauzalitate.

Legătura de cauzalitate este corelația dintre traumatism și prejudiciul generat (leziuni

traumatice sau deces).
 Legătura de cauzalitate poate fi:

 Primară (directă):
- Imediată (necondiționată): între traumatism și efect nu se interpune nimic;
- Condiționată (mediată): se poate stabili atunci când între traumatism și consecințe
se interpun niște factori preexistenți care, fie agravează efectele traumatismului,
fie agravează traumatismul deja existent.
 Secundară (indirectă): care poate fi stabilită atunci când între traumatism și efect se
interpune o complicație care nu era un lucru obișnuit traumatismului
 Terțiară: în producerea efectului concură atât fondul preexistent, cât și traumatismul.

Cerințe pentru a stabili că există legătură de cauzalitate:

- Să existe continuitate în timp a suferințelor morfofuncționale de la traumatism până la momentul
analizei;
- Să existe concordanță de localizare între manifestările resimțite și locul de acțiune al
traumatismului;
- Să se poată exclude orice alta cauza în geneza leziunii traumatice respective;
- Să se interpreteze corect fondul patologic preexistent pentru a se putea face referire corect.
Există legătură de cauzalitate.
- Ori de câte ori cauza generează durerea/ traumatismul;
- Ori de câte ori cauza produce efectul;
- Ori de câte ori acționează într-un complex de condiții.

Raportul de cauzalitate: sintagma prin care realizăm o comparare a diferitelor leziuni

traumatice interpretate prin prisma obiectelor ce le-au generat în vederea ierarhizării lor (pentru
când sunt mai multe elemente traumatice).
 2. Reacția vitală

Reacția vitală reprezintă totalitatea modificărilor locale și/sau generale ce apar în

organismul viu ca răspuns la acțiunea unui agent traumatic. Ne arată că atunci când a avut loc
traumatismul elementul se afla în viată.

Leziunile traumatice pot fi generate:

- înaintea decesului: reacția vitală bine exprimată

- în timpul procesului de moarte: caracterul vital al leziunii este estompat.

- post mortem: caracterul vital lipsește.

Reacțiile vitale ajută la:

- Stabilirea momentului săvârșirii leziunii traumatice practice;

- Reacțiile vitale ajuta la stabilirea succesiunii loviturilor;
- Permite să se aprecieze gravitatea leziunii traumatice tanatogeneratoare.

Putem împărții reacțiile vitale:

 semne vitale
 reacția vitală propriu-zisă
 reacții sau modificări post-vitale
 modificări post-mortale

 Semnele vitale - orientează asupra faptului că subiectul era în viată când ele s-au
constituit.
 Reacțiile vitale propriu-zise – atunci când le găsim, în mod sigur individul era în viață
- locale
• infiltratul sanguine, hemoragia fisulară - care se poate vedea și pe țesutului moale sau
osos, apare ca o zonă roșiatică ce nu se spală la jetul de apa (sângele este în țesut);
 • coagularea - posibilitatea sângelui de a se întări, proces ce are loc doar în timpul vieții,
atunci când apar cheaguri de sânge rugoase, mate, aderente la țesut; cheagurile post-mortem sunt
neaderente și lucioase;

• crusta - nu se formează post-mortem; este un semn de certitudine că persoana era în

viață;

• retracția țesuturilor secționate – la cadavru, plaga rămâne la fel, la individul viu

secțiunea se deschide;

• inflamația.

- generale
• aspiratul pulmonar - prezența în căile respiratorii a unor particule din mediul ante-
mortem;

• conținutul gastric;

• embolia - prezența unui element ce nu face parte din componența sângelui;

• anemia – lipsa sângelui;

• depistarea substanțelor toxice;

• socul.

 Reacțiile post-vitale (supra vitale)- viată reziduală a unor țesuturi în organism după
încetarea vieții:

•uterul are contracții post-mortem;

•spermatozoizii rezistă câteva zile după moarte, etc.

 Modificări post-mortale:

• diverse leziuni produse în timpul transportului;

• incinerarea cadavrului;
 •depesaj (ciopârțire) poate fi accidental sau criminal (ofensiv sau sadic).

3. Tanatologia medico-legală și medicina legala clinică

Tanatologia studiază fenomenele ce preced și succed decesului astfel încât după

examinarea nemijlocită a cadavrului, să se poată formula răspunsuri pertinente și utile în legătură
cu decesul.

Moartea este un proces declanșat de cauze violente sau neviolente caracterizat prin
încetarea completă și definitivă a funcțiilor vitale (funcție cardio-circulatorie, funcția
respiratorie) ce determină constituirea leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos central
și în final dispariția individului ca entitate biologică.

Viată este forma superioară de mișcare a materiei ce însumează totalitatea proceselor

mecanice , fizice, chimice, ce au loc în organism.

Criteriile morții organismului uman:

- clinice: auz, văz;

- paraclinice: trasee izoelectrice, electroencefalograma;

- criteriul morfologic-se face prin puncție, biopsie cerebral.

Pentru confirmarea medicală a morții cerebrale este nevoie de o echipă de 2 medici, din
care unul să fie primar - se confirma pentru adulți după doua determinări la interval de 6 ore, iar
pentru copii mai mici de 7 ani la interval de 12 ore.

Etapele procesului morții (tanatopatologia)

1. Agonia (viața redusă) - diminuare a funcțiilor vitale

Fazele agoniei:
→pre agonie: stare de dezinhibiție, neliniște, respirație rapidă, vorbește mult;
→privire fixă, transpirații reci, extremitățile se răcesc, devin albăstrui, respirație neregulată;
→imobilizare :simțurile dispar progresiv, auzul dispare ultimul.

În funcția de conștientă, agonia poate fi: conștientă, inconștientă, alternantă.

Agonicii sunt iresponsabili juridic.
În funcția de durata agonia poate fi: lungă, scurtă, absentă.
Agonia se termină în momentul opririi funcțiilor vitale, semn ca se intra în a doua etapa.

2. Moartea clinică - are loc odată cu întreruperea funcțiilor vitale până când se instalează
leziunile la nivelul sistemului nervos. 5-7 minute.
3. Moartea finală-biologică: etapa ireversibilă spontan și artificial: încetarea funcțiilor vitale
și apariția leziunilor ireversibile la nivelul sistemului nervos.

Felul morții
Tanatologia (cauza morții) se ocupă cu studiul cauzelor (condiții ce concură în
producerea decesului în vederea clasificării din punct de vedere medico-legal și juridic a morții)

Din punct de vedere juridic moartea poate fi violentă sau neviolentă.

Moartea neviolentă se produce printr-o boală fie prin cauze naturale.

Moartea violentă se produce cu încălcarea drepturilor la viată a ființei umane. Intervin

factori externi. (sinucidere, execuție, eutanasie, omor, accident).

Moartea suspecta de a fi violentă

Moartea subită - în mod brusc la un individ necunoscut cu vreo patologie; nu se

întrevedea decesul; de obicei neviolentă.