Asistență socială- anul I

Intervenția psihologică și intervenția socială în

situații traumatice

Cu toții ajungem să ne confruntăm la un moment dat cu situații care ne fac să ne

simțim copleșiți si fara solutii. Alteori, suntem puși în fața unor pierderi sau evenimente
nefericite care ne schimbă radical viața, iar adaptarea la noua realitate are loc cu
dificultate.
Criza se referă la o stare afectiva temporara, intensa si dezorganizanta in mai
multe domenii personale, in care abilitatea de a face fața situațiilor este depășită. Există
posibilitatea apariției unor consecinte nefaste, care urmează unui eveniment traumatogen.
Traumele sau traumatismele psihice sunt acele evenimente intense din
experienta unui individ, care il socheaza si care sunt insotite de reactii emotionale care ii
perturba echilibrul, conducandu-l la comportamente sau reactii inadecvate. Între aceste
evenimente intense se numara:
 evenimente naturale (de tipul dezastrelor naturale);
 situatii psihologice de „pierdere” sau „separare” (de tipul decesului unui membru
al familiei, divort, ruptura sentimantală, avort, pensionare ori abuz fizic sau
sexual);
 situatii de ordin social-politic (razboi, schimbare de regim politic, pierderea
libertatii).
Deși folosite ca sinonime, de obicei, in limbajul de specialitate, o diferență ar fi ca
„traumatismul” trimite mai mult la consecintele evenimentului, iar „trauma” la
evenimentul în sine. Dincolo de evenimentul obiectiv traumatizant cu incarcatura lui

1
patogena (prin intensitate, timing, durata etc.), efectul traumatizant variaza de la o
persoana la alta si depinde de structura psihologica cu „vulnerabilitatile” fiecaruia, pe
care se face receptarea evenimentului.

Reacţiile la traumă
Rana produsă de evenimentul traumatizant este un amestec complex de reacţii
care afectează următoarele niveluri ale psihicului uman:
 Nivelul de funcţionare (pe plan fizic, psihic, social, spiritual);
 Viaţa afectivă;
 Imaginea de sine;
 Viziunea asupra viitorului;
 Sentimentul de împlinire;

Trauma psihică și consecințele ei

- poziția de martor la amenințarea cu moartea, rănirea gravă a altei persoane sau la
agresiunea sexuală a altei persoane;
- aflarea veștii că o persoană dragă (membru de familie, prieten apropiat) a murit, a fost
rănit grav sau agresat sexual;
- a fi expus repetat sau extrem, ca parte a rolului profesional, la detalii ale unor
evenimente traumatice (de exemplu, persoanlul din descarcerări, ofițerii de poliție sau
avocați care sunt expuși repetat la detalii ale abuzului copiilor, etc.)
De exemplu, A. Green (1993), a enumerat 8 factori situaţionali care provoacă
efecte traumatice, individual sau împreună:
1. ameninţarea intagrităţii corporale şi a vieţii
2. vătămările sau rănirile corporale severe
3. a fi expus unei răniri sau vătămări intenţionate
4. confruntarea cu corpuri umane diforme
5. pierderea violentă sau bruscă a unei persoane iubite
6. observarea violenţei împortiva unei persoane iubite sau informare despre aceasta
7. informarea că individul este sau a fost el însuşi expus unui stimul nociv de mediu
8. vinovăţia faţă de moartea sau severa vătămare a altora.

2
 Sintetizând aceste evenimente, putem ajunge la câteva categorii de evenimente cu
potențial crescut de destructurare a psihicului uman:
 Agresiuni fizice – accidente, loviri, chiar și în perioada prenatală;
 Nașteri dificile; boli;
 Neglijarea copilului;
 Agresiunile și abuzurile: emoţional, fizic, sexual;
 Separarea membrilor prin părăsire, divorţ – mai ales la vârste mici;
 Decesul unei persoane dragi / ființă de atașament;
 Boala gravă a unei persoane dragi;
 Absența mijloacelor de trai: sărăcia, șomaj, traiul pe străzi;
 Delicvenţa unui membru de familie, în special părinte;

Principii care stau la baza intervenţiei în criză (după Everly, 2000):

1) intervenţia imediată, impusă de caracterul situaţional/emoţional extrem, cu
scopul de a preveni şi/sau limita daunele persoanei şi a ale celor din jur;
2) stabilizarea psihologică şi comportamentală a persoanei aflate în criză, în
scopul reducerii distresului şi evoluţiei deteriorării capacităţii sale funcţionale adaptative;
3) facilitarea înţelegerii rolului agenţilor declanşatori şi a dinamicii crizei, pentru
a permite persoanei aflate în criză să formuleze afirmaţii de coping echilibrate, sănătoase
şi să controleze, astfel, stările emoţionale negative şi autodistructive;
4) focalizarea pe rezolvarea practică a problemelor, pe identificarea obiectivă a
resurselor disponibile, pe formularea unui plan de acţiune realist şi pe identificarea
surselor de suport social al persoanei aflate în criză;
5) restabilirea încrederii persoanei aflate în criză, prin oferirea de asistenţă
orientată spre redobândirea deprinderilor de coping adaptativ, a funcţionalităţii adecvate
şi prin adoptarea unei atitudini echilibrate şi mai realiste.

3
Ce se intampla dupa evenimentul traumatic?
Adaptarea la o situatie extrema dureaza o perioada de timp iar  factorii de
vulnerabilitate personala joaca un rol important. Imediat dupa traume, este normala o
scadere a nivelului de functionare psiho-sociala.
Există persoane care reusesc sa integreze astfel de evenimente in contextul vietii
lor fara a avea nevoie de ajutorul unor specialisti. Alte persoane raman la un nivel redus
de functionare si apare o probabilitate mare de a dezvolta diverse tulburari
psihopatologice cu continut anxios si/sau depresiv sau mai grav, de tipul unei tulburari de
stres post-traumatic (TSPT).
Trebuie sa stim ca nu toti cei care sunt expusi la situatii traumatice ajung sa
dezvolte tulburari patologice de tip TSPT sau de alta intensitate. In unele cazuri, sunt
gasite mijloace personale de a depasi situatia, fie prin constientizarea propriilor
vulnerabilitati in fata unor evenimente traumatizante cu „intarirea” suportului social, fie
prin apel la diverse strategii, inclusiv „(re)motivationale”. In alte cazuri, nu sunt
identificate limitele in a face fata situatiei si resimt o stare de criza/de impas
psihologic.  In aceasta situatie, responsabili de orientarea persoanei in directia unui ajutor
specializat din aria psihoterapiei si/sau psihiatriei sunt membrii familiei sau cei din grupul
social apropiat (prieteni, colegi, vecini).
Asadar, este fundamentala evaluarea pericolului si al letalitatii in care se afla
persoana, iar apelarea la psihologul clinician cu competente intr-una din formele de
psihoterapie acreditate prezinta mai multe beneficii.

Care este procedura in acest caz?

O prima etapa in cadrul interventiei este evaluarea. Ea vizeaza severitatea crizei,
nivelul curent de functionare a persoanei in domeniile afectiv, cognitiv si comportamental
si a nivelului letalitatii pentru ea (dar si pentru ceilalti). Ea reprezinta o urgenta si o
prima etapa in anatomia interventiei psihologice de consiliere sau de psihoterapie. In
functie de rezultatul evaluarii, se fac recomandari pentru interventie psihologica pe
termen scurt, psihoterapie pe termen lung, internare imediata si medicatie psihotropa,
interventie psihologica pe termen scurt sau directionare spre alte servicii specializate in
probleme specifice ale clientului.

4
 In cursul evaluarii persoanelor traumatizate se stabilesc si bazele aliantei
terapeutice (acea legatura personala cu terapeutul), conditie sine qua non a oricarei
interventii psihoterapeutice.
Aceasta include acordarea suportului emotional, empatizarea cu clientul si
acceptarea lui neconditionata, congruenta si relatia colaborativa cu acesta. Odata
realizata evaluarea, se trece la etapa conceptualizarii cazului, in urma careia se stabilesc
strategiile de interventie; acestea pot fi strategii de tip: non-directiv, colaborativ,
psihodinamic, directiv, tranzactional s.a.m.d.
Pe langa asistarea clientilor in procesul de stabilizare dupa expunerea lor la o
situatie traumatica si dezvoltarea unor strategii de adaptare la situatii stresante, in cursul
unei psihoterapii de scurta sau lunga durata pot fi mai usor depistate persoanele cu risc
suicidar si trans-crizele (care apar la adultii abuzati sexual in copilarie).
Aşadar, intervenţia în criză se delimitează de intervenţia psihoterapeutică, ceea ce
înseamnă că nu este orientată spre tratament psihologic specific şi nu recomandă
medicamente, nu se întinde pe o perioadă lungă de timp, nu furnizează sfaturi sau reţete
de viaţă şi nu utilizează modele explicative psihopatologice pentru manifestările
psihocomportamentale ale persoanei afectate.
De aceea, rolul celui care furnizează sprijin psihologic în criză este acela de a
ajuta persoana să depăşească cu pierderi minime situaţia şi să o readucă la nivelul de
funcţionalitate din perioada de dinaintea crizei, furnizând asistenţă pragmatică, concretă,
punctuală şi adaptată individului respective.

Evitarea re-traumatizării
Retraumatizarea este unul dintre elementele cel mai des avute în vedere de
profesioniștii preocupați de ameliorarea efecteori posttraumatice și de stoparea
traumatizării. Înțelegerea factorilor traumatici a generat o direcție de gândire legată de
prevenție, adică de limitarea manifestărilor factorilor și evenimentelor traumatice, dar și
de protecție, adică de stimularea capacităților fizice și psihice umane capabile să limiteze
efectele unor posibili factori cu potențial traumatic. Cu alte cuvinte, acei factori să
rămână factori stresanți, dar nu și traumatizanți, să genereze tensiune psihică, nu splitare.
Există câteva modalități prin care putem acționa astfel încât să limităm acțiunea

5
unor factori agresivi și să sprijinim procesul natural de procesare a informației
traumatice. Dintre aceștia cei mai importanți sunt:
• Să recunoaştem agresiunea
• Să eliminăm pe cât posibil factorii agresivi de natură traumatică – acest factor este cel
mai important! Este important ca o persoană să părăsească mediul traumatic, relațiile
traumatice!
• Să fim atenți la propriile mecanisme agresive (intenționate sau nu). Nimeni nu este
imun la agresiune, fie in calitate de victimă, fie de agresor.
• Să recunoaştem trauma /ruptura şi mecanismele compensatorii.
• Să permitem emoțiilor să se manifeste / să stăm cu emoţiile până se consumă. Nicio
emoție nu durează o veșnicie, există un început și un proces de exprimare până se
finalizează.
• Să oferim informații juste, potrivite, adecvate (nu mințim, informăm și clarificăm pe
înțelesul persoanei)
• Să clarificăm realitatea și să facem diferența între realitate și opinie, nevoie, dorință
• Să definim persoana în funcție de structurile sănătoase – adică persoana nu este
bolnavă, ci a fost deturnată de la funcționarea sănătoasă de către experiența traumatică ce
a copleșit mecansimele naturale de auto-reglare;
• Să credem în funcționarea sănătoasă, să credem că această funcționare a fost și este incă
posibilă, chiar dacp încă nu știm cum.
• Să dezvoltăm empatia și auto-empatia față de durerea emoțională;
• Să fim atenți la propriile mecanisme relaționale, când putem deveni agresivi verbali sau
nedrepți, judicativi sau agresivi fizici – chiar și fără voia noastră.
• Să eliminăm relațiile toxice / nepotrivite din viața persoanelor care depind de noi și,
evident, din viața noastră.
• Să stimulăm relațiile hrănitoare, acceptante cu toți cei din jur.
• Să redefinim / reconstruim realitatea persoanei după experiența traumatică

6
Bibliografie
American Psychiatric Association, DSM-5, 2013
Fischer, G., Riedesser, P.,Tratat de psihotraumatologie, traducere, Ed. Trei, Bucureşti,
2007