4.3.1.

Coping-ul, stilul de adaptare centrat pe succes

Mecanismul de coping desemneaza un proces de adaptare n forta (care trece peste obstacole)
prin care individul, pe baza autoaprecierii propriilor activitati si motivatii, reuseste sa controleze
situatii intens strcsante. R.S. Lazarus (1966), primul care defineste adaptarea ca un ansamblu de
pattern-uri comportamentale pozitive orientate spre reducerea actiunii stresorilor, considera ca
adaptarea activa ce are loc sub presiunea stresului este mai bine exprimata prin notiunea de
"coping". El adauga sensului de baza al termenului ("adaptare") conotatii noi. definind coping-ul
ca o adaptare dinamica orientata spre obtinerea succesului, scop n care individul si mobilizeaza
toate resursele de care dispune, face "tot posibilul", "mai mult dect". Declansat de situatii
complexe, cu semnificatie puternica si intens stresanta pentru subiect, comportamentul de coping
este mult mai elaborat dect simpla activare a unor tendinte de lupta sau de fuga.
R.S. Lazarus si S. Folkman (1982) descriu n functie de strategia prin care se urmareste obtinerea
reusitei trei tipuri de coping instrumental, de exprimare a sentimentelor si flexibil- "rezilient".
Coping-ul instrumental este orientat nemijlocit spre rezolvarea dificultatilor, fund considerat de
autori drept un "comportament de stapnire care rezolva probleme". Persoanele care adopta o
asemenea maniera reactioneaza la stres n functie de realitatea pragmatica. Fara a-i contesta
valoarea adaptativa F. Shapiro (1995), analiznd tipologia dificultatilor nevrotice, atrage atentia
asupra corespondentei care apare ntre stilul "pur" instrumental si personalitatea anancastica
(dominant hiperexacta); n opinia sa, comportamentul instrumental suprautilizat ajunge sa
fie lipsit de latura afectiva.
Coping-ul de exprimare a sentimentelor este orientat mai degraba spre stapnirea (acumularea)
dect pe comunicarea (eliberarea) trairilor, n special a celor profunde. n principiu, acest
mecanism gestioneaza eficient tensiunea emotionala, dar daca sentimentelor si reprezentarilor
imagistice negative care nu si gasesc eliberare n exterior li se adauga trairi similare acumulate
din evenimente anterioare, acest stil de coping devine putin adecvat stapnirii noilor probleme.
Necxprimarea ndelungata a afectelor pune n functiune, fie mecanisme de actiune directa dc
tipul evitarii, fie mecanismele de aparare. Ca urmare a evitarii persoana ncearca acute
sentimente dc neajutorare care duc la pierderea sperantei, maresc vulnerabilitate si provoaca n
final o lipsa dc rezonanta si de colaj emotional la realitate. Alternativ, se poate ajunge la coplesire
cu excitatii daca barierele de aparare se prabusesc.
Coping-ul flexibil-'rezilient" (rabdator, capabil de rezistenta) este din punct de vedere al
stapnirii problemei modul ideal de a face fata stresului si situatiilor amenintatoare. Persoana
care l adopta dispune de un spectru relativ larg de strategii de control al dificultatilor, bazate pe
o perceptie realista a acestora si pe modalitati de rezolvare ndreptate spre factorii situationali
modificabili. S. Kobasa considera ca persoanele cu un stil de coping flexibil dispun de control
intern, de vointa ca urmare a unui scop cu care se identifica si de o capacitate considerabila de a
stapni situatiile suprasolicitante (n, Adina Chelcea, S. Chelcea, 1986). In functie dc context,

copingul flexibil si poate schimba continutul si poate lua diferite forme de manifestare fiind
caracterizat de diversitate si dinamism. J. Burgeois si A. Paulhan descriu trei tipuri de coping
centrat pe problema, centrat pe emotie si "vigilent", partial coincidente cu
cele teoretizate de Lazarus si Folkman.
Coping-ul centrat pe problema consta ntr-un ansamblu de reactii care urmaresc predilect
gestionarea problemei aflata la originea suferintei.
Coping-ul centrat pe emotie consta n reactii adaptative care vizeaza predominant reglarea
suferintei emotionale mai degraba prin eliberarea controlata a trairilor, dect prin stapnirea lor;
Shapiro (1995) stabileste corelatii ntre stilul "pur", excesiv centrat pe emotie, si personalitatea
histrionica (dominant demonstrativa), deoarece acestui comportament n varianta sa extrema i
lipseste raportul cu faptele si elaborarea realista a situatiei critice.
Coping-ul "vigilent" (care observa atent, supravegheaza) consta n reactii de asteptare activa n
fata problemelor pentru care individul nu are mijloace de rezolvare, asteptare pe fondul careia el
cauta informatie, mijloace noi de confruntare cu situatia, sprijin social. B. Holahan considera ca
mecanismul de coping poate fi conceput tot mai mult ca o trasatura de personalitate, tendinta de
a nfrunta activ factorii de stres transformndu-se cu timpul ntr-un adevarat stil comportamental
de coping (n, A.J. Marsella, 1991).
O scrie ntreaga de autori considera ca distinctia ntre actiunile de atac si de evitare pe de-o parte,
si cele de tip coping pe de alta parte, este doar una de nuanta si nu de continut. Intr-o
sistematizare generala, conduitele de adaptare la stres prin actiuni directe ce au n vedere
realitatea externa pot fi clasificate dupa urmatoarele criterii: n functie de atitudinea fata de
agentii agresivi:
- conduite de combatere a stresului, care includ cinci submodalitati de manifestare: utilizarea
resurselor de raspuns, exprimarea stresului si eliberarea de tensiune, atacarea factorilor de stres,
cresterea tolerantei la stres prin desensibilizare progresiva, reducerea iritabilitatii generale;
- conduite de prevenire (evitare) a stresului, care includ patru submodalitati de manifestare:
evitarea stresorilor prin modul de organizare a existentei, formularea unor aspiratii si asteptari
rezonabile, corectarea comportamentelor care induc stresul, descoperirea tuturor resurselor
personale de adaptare;
n functie de modalitatea psihica antrenata prioritar n raspuns:
- conduite cognitive, de exemplu informarea care mbunatateste cunoasterea solicitarilor si
favorizeaza raportarea adecvata la ele;

- conduite emotionale, de exemplu autocontrolarea bazata pe nvatarea unor modalitati de

autoreglare a tensiunilor psihice, n cadrul carora relaxarea ocupa un loc central;
n functie de controlul exercitat asupra stimulilor:
- conduite controlate, de exemplu conformarea la norma si adoptarea unor modele de raspuns
prestabilite si validate social;
- conduite lipsite de control, de exemplu agresivitatea prin care se nlatura explicit sursa de stres,
dar ntr-o maniera mai putin aprobata social;
n functie de suportul dominant n realizarea actiunii:
- conduite psihologice, a caror manifestare tine de persoana, de exemplu autoreglarea reactiilor
emotionale, desensibilizarea la stres, informarea;
- actiuni sociale, care necesita suport social, de exemplu solicitarea sprijinului prin mobilizarea
retelei sociale a persoanei.
Aceste categorii de conduite cuprind o multitudine de comportamente concrete, demonstrnd
resursele fiintei umane de a interveni direct asupra stresului.