VOINȚA

Nimic nu se poate realiza fără voința, fără efort conștient. Vointa reprezinta “motorul”
personalității umane, pilonul ei de susținere.
“Voința mută munții din loc.”
“A voi înseamnă a putea.”
“Cand este voință este și cale de mers.”
“Ai izbutit ? Continuă! N-ai izbutit? Continuă! (F.Nansen - explorator norvegian)

Voinţa – Este aptitudinea omului de a-şi actualiza şi realiza intenţiile.

Actul voluntar este întâi o idee și acesta îi va determina procesul de evoluție. Actul voluntar
presupune un gând și începere a unei acțiuni. Potrivit schemei clasice, aceasta ar implica
următoarele etape (sunt descrise pe larg în pagina 2 a lecției):
1) conceperea unui proiect;
2) analiza și lupta motivelor (aprecierea acţiunii optime);
3) decizia;
4) executarea acţiunii până la capăt;
5) evaluarea și verificarea rezultatelor.

Voința nu poate fi susținută la cote maxime la nesfârșit, fiind de obicei temporară. Menținerea
voinței necesită o concentrare deosebită, este foarte obositoare și de aceea foarte greu de
menținut, de obicei apar alte lucruri care vor distrage concentrarea. Pentru a nu pierde concentrarea
trebuiesc folosite o serie de metode pentru a menține voința la cote maxime. Rezultatul este mai
bun atunci când în loc să fie folosită voința direct în lupta cu problemele, aceasta este folosită în
principal în lupta cu transformarea mediului, a obstacolelor sociale și a obiceiurilor.

Definirea și caracterizarea voinței

Def. Voința reprezinta procesul psihic complex, prin intermediul caruia omul își mobilizează și-
și canalizează forțele și capacitățile fizice și spirituale în vederea învingerii obstacolelor care apar pe
traiectoria activității.
J. Piaget considera voința un reglaj al reglajelor, subliniind faptul că ea se răsfrânge asupra
proceselor cognitive și afective.
Voință poate fi apreciata în corelație cu stadiul de dezvoltare a individului. L. Vagotski
considera că, în evoluția sa, copilul învață comenzile verbale ale adultului, pe care, ulterior, le
exteriorizează, ajungând să-și dea comenzi singur. Adulții constituie, pentru copii, modele de
comportament și chiar modele de voință.
Voința poate fi înțeleasă ca:
- modalitate de coordonare a activității în general (voința acțiunii și voința abținerii, a răbdării,
a renunțării)
- ca proces superior de autoreglaj (de tip conștient și imediat verbal)
- ca aptitudine de a acționa în vederea realizării unui scop conștient propus.

Din punct de vedere psihologic, obstacolul nu se identifică cu nici un obiect sau fenomen al
realității și nici cu rezistența internă resimțită de individ în desfășurarea unei activități.

Def. Obstacolul reprezintă o confruntare între posibilitățile omului și condițiile obiective ale
activității.
Natura obstacolului poate fi diferită:
- externă, materială care nu ține de noi (lipsa unor condiții, obiecte, informații, timp
insuficient, opoziția unor persoane etc.)
- internă (de natura fiziologică, psihologică) care ține de noi înșine (lipsa unor
cunoștințe sau deprinderi de muncă , lipsa unor aptitudini, comoditate, lene, oboseală,
boală, lipsa de interes, plictiseală, nerăbdare, teamă, timiditate, frică, neîncredere în forțele
proprii)
 În evaluarea obstacolului poate să se producă:
- sub-aprecierea obstacolului (eșec),
- supra-apriecerea obstacolului (eșec)
- reflectarea adecvată a acestuia (succes).
Depășirea lor presupune efort, luptă pentru a le învinge, pentru a le înlătura.
Rețineți! Obstacolele cele mai greu de învins sunt cele interne, subiective. (Lupta cu noi
înșine este cea mai grea.)
“Este bărbat (cu sensul de curajos) acela care își învinge nu numai dușmanii ci și dorințele.”
(Democrit)
Toate marile realizări umane din știință, tehnică, arta, sport etc. sunt rezultatul unor mari
eforturi de voință. Insuccesele i-au determinat sa persevereze mobilizandu-si voința.
Se spune că….
→Moliere a învățat cu greu să citească.
→Newton a fost ultimul din clasă.
→Pasteur era slab la chimie și pe punctul de a pica la bac.
→A. France a picat la bac.
→Verdi a fost respins la admiterea în conservator.
→Hegel avea scris pe certificatul de absolvire al facultății: incapabil la filosofie.
→Napoleon era elev mediocru la școala militară.

În depășirea obstacolului, omul își mobilizează efortul voluntar. Efortul voluntar nu este
înnăscut, fiind dependent de modul de apreciere a obstacolului și de nivelul de dezvoltare a
limbajului.

Def. Efortul voluntar constă dintr-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoționale,
prin intermediul mecanismelor verbale.
Limbajul are rol reglator în declanșarea, organizarea și desfășurarea acțiunilor mintale sau
motorii. Astfel, voința poate să transforme imperativele externe în comenzi interne (autocomenzi),
constituindu-se în mecanism psihic de autoreglare de autoguvernare și de dirijare a conduitei.

Etapele actului voluntar

Voința, în calitate de proces psihic, se realizează de-a lungul a mai multor etape:
1. Prefigurarea intenției sau apariția impulsului. Inițierea acțiunii voluntare se poate realiza
pornind de la o nevoie internă sau o solicitare externă, o cerință, o comandă, un îndemn, un imbold.
Sunt nevoi, tendințe, impulsuri, dorințe care se cer satisfăcute.
Scopuri:
- imediate sau îndepărtate
- egoiste sau generoase
- meschine sau mărețe
“Viața omului numai atunci este prețioasă când urmărește un ideal.” (L.Rebreanu)

Conștientizarea impulsului și raportarea lui la un anumit scop sunt urmate de formularea

scopului și directionarea acțiuni în vederea realizari lui (starea de ,,Vrere’’ -,, vreau X”), de
descoperirea unor căi posibile de realizare a scopului, de cunoașterea motivelor care le întăresc sau
care le infirmă.
2. Analiza și lupta motivelor. Motivele odată elaborate intră în raporturi de ”colaborare” sau
”ceartă”, ceea ce duce la analiza avantajelor și a dezavantajelor alegerii unuia sau altuia.
Regula după care funcționează în această etapă este ”Câștigătorul ia totul!”. Odată ales un
motiv toate celelalte se ”supun” sau sunt inhibate (reduse la tăcere). Astfel se crează toate condițiile
pentru satisfacerea dorințelor. Omul nehotărât va fi în continuare chinuit de alegeri, de analize.
3. Luarea hotărârii, realizată în urma deliberării, face posibilă elaborarea planului de acțiune.
Ea presupune alegerea unui motiv și respingerea sau amanarea celorlalte, stabilindu-se, eventual,
ordinea realizării lor. Acum apare intenția de a acționa care include: motivul ales, scopul urmărit,
mijloacele adecvate de realizare a scopului, planul desfășurării acțiunii și posibile consecințe ale
acestuia.
 Luarea deciziei este influențată de: a) informația legată de capacitățile proprii și dificultatea
sarcinii; b) trăsăturile de personalitate, nivelul de aspirații, dorința de succes, tendința de a evita
eșecul, interesele, valorile subiectului; c) experiența succesului sau a eșecului (s-a demonstrat ca un
succes duce la creșterea aspirațiilor și eșecurile scad acest prag).
4. Îndeplinirea planului sau faza executării este considerată cea mai importantă etapă a
actului voluntar, fără de a nu putem vorbi de voință. În această etapă se impune menținerea
resurselor, organizarea acestora, activarea deprinderilor, folosirea cunoștințelor. Etapa este formată
din operații concrete (prin care situația inițială este supusă unor transformări, în plan mintal sau
exterior, pentru realizarea scopului stabilit) și, uneori operații automatizate care vor fi integrate
controlului conștient. Execuția are caracter secvențial = succesiuni de operații. Pe parcursul execuției
pot să apară obstacole și acțiunea să eșueze, scopul nefiind realizat. este important ca voința să
manifeste rigoare și coerență, să nu ne lăsăm influențați de tendințe opuse, să nu renunțăm la greu.
5. Faza de evaluare și verificare a rezultatelor parțiale și transformarea lor în informație
inversă, pentru comanda și efectuarea operațiilor viitoare. Dacă rezultatele nu sunt cele așteptate,
atunci sunt șanse ca acțiunea să fie repetată. Rezultatul final, prin conexiune inversă = feedback,
asigură înregistrarea schemei acțiunii pentru utilizarea ulterioară.

Calitățile voinței
Voința nu este o însușire psihică înnăscută, ci ea se dezvoltă în procesul activității umane, sub
influența educației și pe măsura acumulării experienței personale. Astfel, voința diferă calitativ de la
o vârstă la alta, în funcție de aspectul calitativ al activității predominante. La început, în dezvoltarea
mișcărilor voluntare predomină trebuințele organice ale copilului (foame, sete), apoi predomină
percepțiile și reprezentările și mai tarziu, rolul hotărâtor îl au gândirea și limbajul. În concordanță cu
vârsta, se schimbă motivele și scopurile activității în funcție de puterea de proiectare, în plan mental,
a activității. Odată cu aceasta crește și capacitatea de a mobiliza efortul voluntar necesar pentru
depășirea obstacolelor interne și externe, în activitate se constituie și calitățile voinței.

Cele mai importante calități ale voinței sunt:

1. Perseverența constă în menținerea timp îndelungat a efortului în direcția realizării scopului
la nivelul de perfecțiune impus de subiectul însuși și așteptat de cei din jur. Ea presupune realizarea
efortului voluntar pe o perioada îndelungată de timp, chiar și condițiile în care aparent n-ar fi
posibilă continuarea acțiunii.
Rețineți! Voința puternică se formează în cadrul unei vieți ordonate (programul zilnic de
muncă, odihnă, recreere, trebuie riguros respectat)
Moralistul englez John Stuart Blackie, spunea: “Activitatea dezordonată, fără program, este
aproape egală ca rezultat cu trândăvia absolută.”
Exersează-ti perseverență! (spune NU amânărilor și tergiversarilor). “Nu lăsa pe mâine ce
poți face azi.”
Opusul ei este încăpățânarea (însușire negativă) care presupune urmărirea unui scop și atunci
când este clar că împrejurările nu oferă nicio șansa de reușită (este rezultatul lipsei de flexibilitate în
gândire și acțiune, al prejudecăților sau a unor carențe educaționale).
2. Fermitatea și tăria voinței este capacitatea de a suporta dificultatile, opiniile contrare,
severitatea criticii etc., pentru a-si mentine hotararea luata. Opusul ei este slabiciunea vointei
(insusire negativa) care înseamnă imposibilitatea de a realiza efortul voluntar cerut, chiar dacă cel în
cauză este conștient de importanța acestui fapt pentru el sau pentru cei din jur.
3. Independența și inițiativa exprimă gradul de autodeterminare și originalitatea liniei proprii
de conduită. Opusul ei este sugestibilitatea (însușire negativă) care consta în adoptarea necritica a
influențelor exterioare.
Rețineți! Gândește cu capul tău, nu te lua după alții, acționează cât mai mult din proprie
inițiativă, nu aștepta ”să fii împins de la spate”.
Exerseaza-ți capacitatea de a te stăpâni: Nu te lăsa pradă mâniei, domină-ți emoțiile
negative, fii cumpătat, ai răbdare.
4. Autocontrolul presupune conștientizarea, aprecierea și adecvarea permanentă a
tendințelor, motivelor și proceselor intelectuale, precum și acțiunilor concrete anumitor exigențe,
principii, idealuri morale, politice, sociale etc.
 Rețineți! Exerseaza-ți capacitatea de a te stăpâni: Nu te lăsa pradă mâniei, domină-ți
emoțiile negative, fii cumpătat, ai răbdare.
5. Promptitudinea deciziei consta în rapiditatea cu care omul delibereaza. Opusul ei este
nehotărârea sau tergiversarea (însușire negativă) care se manifesta ca oscilatii îndelungate și
nejustificate între motive, scopuri, mijloace etc. cu amânarea deciziei.
Calitățile voinței, integrate în structuri mai complexe, devin trăsături de caracter. Dezvoltarea
voinței contribuie la dezvoltarea personalității, deoarece pe masura ce obstacolele sunt depasite, ele
își pierd sau se diminuează caracterul de obstacol.
După tipul de activitate și de efort exersate, voința se specializeaza fiind mai dezvoltată într-un
domeniu decât în altul.

RAPORTUL DINTRE ACTIVITATEA VOLUNTARĂ ȘI ACTIVITATEA INVOLUNTARĂ

"Omul in general este constient de obiectivele pe care le urmareste, de procedeele, de
actiunile prin care aceste obiective pot fi atinse. Datorita acestui fapt, caracterul voluntar, constient,
devine o trasatura specifica, esentiala a omului.
In afara de actiunile voluntare, la om se manifesta insa si diferite procese, miscari sau actiuni
care nu au caracter voluntar. ( ...) Amintim cateva dintre acestea: clipitul, stranutul, tusitul,
retragerea bratului sau a piciorului la un stimul dureros, intoarcerea capului catre un stimul
neasteptat, oftatul, risul. Caracter involuntar pregnant au mai cu seama unele procese vegetative,
cum ar fi salivarea, functionarea inimii, respiratia, transpiratia etc. Unele manifestari de conduita
apar la copil sub forma unor actiuni involuntare, cum ar fi sugerea, inghititul, miscarile impulsive ale
membrelor si ale trunchiului etc., dar mai tarziu acestea se subordoneaza reglarii voluntare. Alte
procese sau manifestari devin reglabile prin vointa numai partial. Astfel, de exemplu, putem sa ne
reglam voluntar, in anumite limite, respiratia. Putem tusi si intentionat, dar in caz ca ne chinuie o
tuse grava nu mai putem rezista si tusim in cursul unei conferinte. De asemenea, putem influenta
voluntar risul sau plansul (...)
Actiunile voluntare ale omului isi pot pierde prin exercitiu caracterul lor voluntar propriu-zis.
Actiunile de acest fel se pot numi actiuni postvoluntare. Astfel, deprinderile, operatiile automatizate
pot sa se desfasoare chiar sub un control sumar al constiintei. Actiunile automatizate se pot insa
subordona reglarii voluntare in orice moment, daca apar anumite dificultati in calea realizarii lor.
Aceste actiuni se incadreaza de obicei in intregul unei activitati sau actiuni planificate si
organizate in mod constient. Astfel scrierea unei scrisori unui prieten reprezinta o actiune voluntara,
dar efectuarea unor litere in cursul scrierii se desfa soara automat. (...)
Intre actiunile voluntare si cele involuntare exista relatii multiple. (...) Un criteriu acceptat in
general pentru distingerea actiunilor voluntare de cele involuntare consta in reglarea prin sistemul
verbal a actiunii. Daca o actiune poate fi reglata prin cuvant, prin autocomanda, ea poate fi supusa
reglarii prin vointa noastra." (Beniamin Zorgo, Ce este vain/a?, Editura stiintifica, Bucuresti,
1969,p.97-1oo)