Sunteți pe pagina 1din 23

Leziuni traumatice prin agenţi mecanici

(*Repere în patologia medico-legală – Carmen Grigoriu)

Violenţa este privită din ce în ce mai mult ca o serioasă problemă de sănătate publică.
Incidenţa ei actuală nu este cunoscută iar aceasta variază de la ţară la ţară. Următoarele date
oferă o idee despre magnitudinea problemei. În Statele Unite estimările arată că anual
aproximativ 2-4 milioane de femei sunt victime cu diverse arme. De asemenea, 2-3 milioane de
copii şi 1-2 milioane de bătrâni sunt abuzaţi anual în SUA (Guth 2000).
Aproape 10% din totalul leziunilor întâlnite în camerele de urgenţă la copii sub 5 ani sunt
potenţial determinate prin violenţă (Discala 2000). Abuzurile la copii şi la adulţi sunt probabil
subestimate (Richardson 2000). Una din cauzele potenţiale recunoscute ale acestei subestimări
este lipsa educaţiei, a pregătirii şi a experienţei practice a medicilor care duce la dificultăţi în
diagnosticul şi diferenţierea leziunilor accidentale de cele nonaccidentale (Warner, Jones).
Studiul lui Haeringen et al. arată că 43% din medicii interogaţi au ales în mod conştient
de a nu raporta cazul poliţiei argumentândd prin frica de a nu stigmatiza familia respectivă,
dorinţa de a rezolva singuri cazul respectiv şi dificultăţile în distingerea leziunilor accidentale de
cele neaccidentale. În ţara noastră, de regulă, victimele care vor să facă plângere la poliţie pentru
acte de violenţă sunt consultate la cererea lor de către medici legişti eliberându-li-se un
certificat medico-legal în care sunt descrise, clar şi complet, leziunile constate.
Prin traumatism înţelegem ansamblul tulburărilor provocate organismului de factori
violenţi externi ca urmare a transferului de energie prin ţesuturi. Aceste tulburări pot fi fizice şi
psihice, de ordin local şi general, cu sau fără alterări structurale decelabile.
Termenul de „leziune de violenţă” sau „leziune traumatică” semnifică în general o
modificare morfologică macroscopică localizată, produsă de acţiunea unui agent vulnerant
asupra unei regiuni a organismului. De aceea, leziunile traumatice ocupă un loc important în
practica medico-legală ele reprezetând consecinţa obiectivă a unei agresiuni produse.
Orice leziune trebuie privită ca un simptom pentru care trebuie găsită o explicaţie
veridică.
Orice medic practician trebuie să aibă abilitatea de a recunoaşte şi a interpreta leziuni de
violenţă.
Energia aplicată ţesuturilor poate îmbrăca diverse forme în funcţie de care agenţii
vulneranţi pot fi:
1. Agenţi mecanici ce acţionează prin transmiterea unei energii cinetice;
2. Agenţi termici (căldură, frig);
3. Agenţi electrici;
4. Radiaţii sub formă de particule sau unde;
5. Presiunea atmosferică (joasă, înaltă, în aer sau apă);
6. Agenţi chimici care produc reacţii chimice cu eliberare de energie în ţesuturi.
Fiecare tip de energie determină aspecte lezionale diferite care permit precizarea
categoriei căreia îi aparţine agentul vulnerant.
Leziunile traumatice variază nu numai ca etiologie şi aspect ci şi din punct de vedere al
efectelor pe care le determină asupra organismului. Aceste efecte pot fi locale sau generale,
directe (prin acţiunea nemijlocită a agentului traumatic) sau secundare (complicaţii) şi pot avea
gravităţi variate, de la puţin severe până la deces.
Problemele medico-legale ce trebuiesc rezolvate în faţa unei leziuni de violenţă se referă
la precizarea:

1
o naturii / tipului;
o vechimii / vârstei;
o mecanismului de producere şi a agentului vulnerant;
o consecinţelor pentru subiect: locale (durere, impotenţă funcţională etc.) şi generale
(tulburări de conştienţă, deces), directe sau indirecte;
o la cadavru, a caracterului ante sau postmortem.
Orice medic întâlneşte în practica sa leziuni traumatice pe care trebuie să le denumească
şi uneori să le descrie minuţios (mai ales în situaţiile care ridică probleme medico-legale). De
aceea este esenţial ca legistul şi clinicianul să folosească o nomenclatură standardizată a
leziunilor şi un tipar comun de descriere al acestora. Nu rare sunt situaţiile în care din descrierea
aspectului lezional iniţial făcută de clinician (actul terapeutic modifică uneori radical leziunea)
medicul legist trebuie să extragă informaţii pe baza cărora să formuleze concluzii cu valoare
juridică (mai ales pentru acele leziuni care păstrează fidel forma agentului vulnerant mecanic ce
a acţionat).
Cele mai frecvente leziuni traumatice întâlnite atât în viaţa de zi cu zi cât şi în cazuistica
medico-legală sunt cele realizate de agenţii vulneranţi mecanici. Aceştia pot fi clasificaţi în
funcţie de caracteristicile şi de modul lor de acţiune în:
 instrumente contondente;
 instrumente tăietoare;
 instrumente înţepătoare;
 instrumente înţepător-tăietoare;
 instrumente despicătoare;
 arme de foc care deşi acţionează ca obiectele contondente sunt clasate separat deoarece
au acţiuni specifice conferite de anumite particularităţi: proiectilul are masă mică, viteză
mare şi deci forţa de pătrundere crescută.
Există şi variante intermediare care deşi pot fi clasate într-o anumită grupă produc leziuni
asemănătoare unei alte categorii: astfel, instrumentele tăietoare puţin ascuţite acţionează şi dau
aspecte lezionale proprii obiectelor contondente.
Caracteristicile lezionale şi intensitatea unui traumatism mecanic depind atât de factori
fizici (care ţin de agentul vulnerant) cât şi de factori biologici (care ţin de organismul asupra
căruia acţionează).
Factorii fizici sunt reprezentaţi de:
 mărimea forţei şi a energiei cinetice aplicate. Aceşti doi factori depind de masa şi viteza
agentului vulnerant:
o forţa = masa x acceleraţia;
o energia cinetică = ½masa x pătratul vitezei.
 felul şi particularităţile agentului vulnerant;
 durata impactului;
 direcţia de aplicare a forţei;
 tipul forţelor mecanice dezvoltate în ţesuturi: de impact, de îndoire, de rupere, de
comprimare, de întindere, de torsiune, de acceleraţie / deceleraţie.
Factorii biologici sunt:
 aria de impact;
 mobilitatea părţii corporale la nivelul căreia se realizează impactul (părţile fixe absorb
întreaga energie aplicată pe când cele mobile transformă o parte din energia cinetică
primită în mişcare);
 anticiparea şi coordonarea;

2
 proprietăţile biomecanice ale ţesuturilor. Diferite ţesuturi au diferite „puncte tari sau
slabe”: pielea este mai elastică şi deci mai rezistentă decât ţesuturile subjacente
(echimozele vor fi mai frecvente decât plăgile); vasele sanguine sunt mai rezistente la
compresiune decât la întindere; organele cavitare sau pline cu lichid sunt mai sensibile la
compresiune; creierul (semifluid) este mai rezistent la impact direct decât la impact
rotaţional ce produce ruperea fibrelor nervoase.
Instrumentele contondente acţionează prin greutatea lor şi viteza cu care sunt
acţionate. Funcție de factorii precizați mai sus, ele determină leziuni superficiale sau profunde,
cu pierderea integrității cutanate (excoriații, plăgi contuze) sau fără soluție de continuitate
tegumentară (echimoze, hematoame, fracturi închise, rupturi și striviri musculare, rupturi
viscerale). Leziunile se produc atunci când energia aplicată depășește limitele de elasticitate
(toleranța sau punctul de rupere) ale țesuturilor. Pielea are limita elastică mai mare decât
grăsimea sau vasele de sânge subjacente astfel că echimozele subcutanate sunt mai frecvente
decât plăgile cutanate în această formă de traumatism. Un aspect particular îl prezintă plaga
contuză din regiunile anatomice în care planul osos este superficial, aspect ce va fi descris
ulterior.
Anumite caracteristici ale corpurilor contondente pot finfluența aspectul leziunilor
rezultate. Este vorba de mărimea și forma suprafeței agentului contondent (regulată, cu forme
geometrice sau neregulată). Corpurile cu suprafață mică determină leziuni pe zone limitate,
adesea cu reproducerea formei și a particularităților instrumentului ce o produce dar nu și a
mărimii acestuia. La nivelul oaselor craniene, ele determină fracturi limitate, înfundate,
reproducând forma și dimensiunile agentului traumatic.
Mijloace contondente sunt denumite acele părți ale corpului cu care omul atacă. Frecvent
este vorba de un pumn și picior. Energia cinetică dezvoltată de lovitura unui pumn este cuprinsă
între 35-95 Joules. Leziunile rezultate sunt echimoze de mărimi reduse, mici plăgi contuze și
fracturi închise.
Energia cinetică dezvoltată de lovitura de picior este mai mult decât dublul celei din
lovitura pumnului. De aceea leziunile produse sunt mult mai grave întâlnindu-se fracturi costale,
rupturi viscerale sau mezenterice.
Instrumentele tăietoare și înțepătoare acționează prin vârfurile și lamele lor ascuțite. În
traumatismele cu astfel de obiecte, forța aplicată nu este de obicei foarte mare însă este
concentrată pe o suprafață mică.
Obiectele înțepătoare au doar vârfuri, obiectele tăietor înțepătoare au un vârf și cel puțin
o lamă ascuțită iar obiectele tăietoare sunt cele care au numai lama tăioasă.
Aceste tipuri de agenți vulneranți produc întotdeauna leziuni cu pierderea integrității
cutanate (excoriații, plăgi tăiate sau înțepate).
Instrumentele înțepătoare acționează prin îndepărtarea țesuturilor de la suprafață spre
profunzime. Mărimea acestei îndepărtări este funcție de diametrul și de forma suprafeței de
secțiune a agentului traumatic. Canalul plăgii înțepate este vizibil când elasticitatea țesuturilor
este învinsă și acestea nu pot reveni la poziția inițială. Exemple: ace, andrele, pile etc.
Instrumentele înțepător tăietoare acționează prin îndepărtarea țesuturilor cu vârful lor la
care se adaugă acțiunea de secționare a lamei. Exemple: cuțite, pumnale, stilete, săbii etc.
Instrumentele tăietoare au una sau mai multe margini liniare, tăietoare. Modul lor de
acțiune este fie prin presiunea lamei pe suprafața corpului (forța este aplicată perpendicular pe
lamă), fie prin alunecare pe țesuturi (forța are direcție oblică pe lamă) fie tangențial cu suprafața
lezată (cu detașări tegumentare și plăgi atipice). Este utilizată o forță mai mare dacă

3
instrumentul tăietor este acționat prin presiune decât dacă el este acționat prin alunecare (forța
paralelă cu linia tăietoare).
Instrumentele tăietor despicătoare acționează atât prin marginea lor tăioasă dar mai ales
prin forța de pătrundere și zdrobire a țesuturilor în raport cu greutatea și viteza lor. Când aceste
instrumente au masă mare, aceasta este suficientă pentru despicarea țesuturilor chiar dacă tăișul
este neascuțit.
Unul din obiectivele activității medicolegale este ca din studiul aspectului unei leziuni de
violență să poată fi dedus agentul vulnerant care a produs-o.
Aspectul morfologic al unei leziuni traumatice depinde de caracteristicile agentului
vulnerant (natura, forma, dimensiunea, consistența etc.), de modul cum acesta a fost acționat
(energie cinetică, direcție etc.) dar și de regiunea corporală pe care acesta acționează (tip de
țesut, vascularizație etc.).

LEZIUNI PRODUSE DE AGENȚI CONTONDENȚI


Agenții vulneranți contondenți sunt reprezentați fie de obiecte improvizate (orice obiect
dur utilizat într-o agresiune) fie de arme confecționate (munchaku, tonfa etc.).
Aspectul și gravitatea leziunilor produse de corpurile dure depind de:
o tipul obiectului contondent;
o mărimea forței aplicate corpului uman;
o durata impactului;
o regiunea lovită;
o aria zonei corporală asupra căreia este aplicată forța agentului vulnerant.
Leziunile produse de obiectele contondente sunt:
o excoriații (abraziuni);
o contuzii;
o plăgi;
o leziuni osoase (fracturi, luxații).
De remarcat că un obiect contondent poate produce orice tip de leziune din cele
enumerate mai sus, izolate sau asociate (ex: se pot întâlni plăgi cu margini excoriate localizate
pe o zonă de contuzie, cu sau fără fracturi subjacente).

EXCORIAȚIA
Cunoscută și sub numele de abraziune, excoriația este o leziune cutanată superficială, de
gravitate minimă, frecvent întâlnită în practica medicală. Importanța ei medico-legală rezidă însă
din mecanismul ei de producere.
Corpurile contondente produc excoriații cutanate:
 prin detașarea straturilor superficiale ale pielii (epiderm, derm papilar) ca urmare a frecării
sau lovirii tangențiale a corpului cu sau de către un obiect contondent cu suprafață
rugoasă;
 prin distrugerea epidermului ca urmare a unei compresiuni.
Marea majoritate a excoriațiilor rezultă prin acțiunea concomitentă a unei componente
verticale cu una tangențială.
Menționăm însă că excoriațiile pot fi produse și de agenți vulneranți tăioși (lamă) sau
ascuțiți (vârf), situație în care leziunile sunt de regulă unice, liniare și nu multiple, grupate pe o
anumită arie sau cu diverse forme ca cele produse de obiectele contondente.

4
Din punct de vedere clinic, excoriația este o leziune puțin severă în care
hemoragia/exudatul sunt reduse, conducând la formarea unei cruste hematice/melicerice.
Evoluția ei în timp este relativ scurtă, funcție de mărime și profunzime: în câteva zile (2-3) crusta
începe să se detașeze, pentru ca după 7-10 zile detașarea să fie completă lăsând o zonă
pigmentată care ulterior, sub influența soarelui, va dispărea. Vindecarea se realizează prin
reepitalizare deci fără formare de cicatrici. Atunci când survine, infecția prelungește durata
evoluției.
Frecvent, în medicina legală clinică, aceste leziuni nu necesită zile de îngrijiri medicale
pentru vindecare. În situația în care există numeroase excoriații localizate pe arii întinse, durerea
și riscul de suprainfectare justifică acordarea a 2-3 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare.
Uneori este importantă aprecierea caracterului vital al unei excoriații precum și datarea ei
în timp. Macroscopic, excoriațiile produse antemortem au o culoare brun-roșcată și sunt
acoperite de cruste. Abraziunile produse postmortem sunt gălbui și translucide de unde
asemănarea lor cu pergamentul și denumirea lor drept plăci pergamentate. După moarte,
excoriațiile se deshidratează cătătând o consistență fermă.
Examenul microscopic al excoriațiilor oferă mai multe informații fără însă a stabili cu
precizie data exactă a producerii lor. Uneori aprecierea caracterului vital devine dificilă sau chiar
imposibilă de afirmat atunci când excoriațiile apar cât mai aproape de instalarea morții; infiltratul
inflamator în periferia leziunii neavând timp să se constituie. Ca examenele clasice pot fi citate
șanțurile de spânzurare și de strangulare.
Robertson and Hodge descriu patru stadii ce apar în procesul de vindecare a excoriațiilor:
formarea crustei; regenerarea epitelială; formarea ţesutului de granulaţie subepitelial şi
hiperplazia epitelială; modelarea epiteliului şi a ţesutului de granulaţie.
Formarea crustei se datorează depunerii de hematii, fibrină şi ser la nivelul abraziunii.
Acest proces indică numai faptul că există un interval de supravieţuire după producerea leziunii.
După 4-6 ore de la producere, se observă infiltrate perivasculare cu polinucleare neutrofile. La 8
ore, toată partea inferioară a crustei este infiltrată cu PMN-uri. La 12 ore, excoriaţia este
constituită din 3 straturi: un strat superficial de fibrină amestecat cu hematii (sau epiteliu strivit
în excoriaţiile produse prin comprimare), o zonă mai profundă constituită din infiltrate
inflamatorii şi o zonă mai profundă în care ţesutul conjunctiv colagenic îşi modifică
tinctorialitatea pentru ca ulterior să fie invadat de elemente inflamatorii.
Regenerarea epiteliului pavimentos stratificat se face fie de la marginile excoriaţiei, fie de
la nivelul matricei firelor de păr viabile. Acest fenomen apare cel mai devreme la 30 de ore în
excoriaţiile superficiale şi este evident după 72 ore.
Formarea ţesutului de granulaţie subepidermic este evidentă între zilele 5 şi 8. Procesul
apare doar după epitelializarea excoriaţiei. În acest stadiu infiltratele inflamatorii perivasculare
devin mai accentuate cu predominenţa celor cronice. Epiteliul de acoperire apare hiperplazic şi
se formează keratina. Aceste aspecte sunt vizibile în perioada 9-12 zile după producerea
excoriaţiei.
În ultimul stadiu, epiteliul este remodelat devenind mai subţire uneori atrofic. Ţesutul de
granulaţie conjunctiv devine din ce în ce mai pronunţat. Membrana bazală este conturată, iar
dermul devine din ce în ce mai puţin vascularizat.
Excoriaţiile se pot întâlni în diverse circumstanţe medico-legale, mecanismul de
producere fiind particular fiecăreia dintre acestea:
 frecare tangenţială cu/de un corp rugos sau un obiect ascuţit rezultând detaşarea
epidermului/dermului. De regulă excoriaţiile astfel produse sunt liniare, multiple şi

5
paralele între ele. Apar la pietoni în accidente de trafic (prin târâre); în căderi de la
înălţime; în loviri active cu suprafaţă rugoasă sau pot fi produse prin zgâriere cu unghiile;
 impact direct perpendicular pe tegumente rezultând distrugerea superficială a
epidermului/dermului prin compresiune. Astfel de excoriaţii apar cu precădere la nivelul
proeminenţelor osoase acolo unde piele subţire acoperă osul (arc zigomatic, margine
supraorbitară).
Acest din urmă mecanism poate produce excoriaţii marker în care pe piele se imprimă
forma şi modelul fie a agentului vulnerant, fie a materialului intermediar dintre acesta şi piele.
Exemple: în strangulare sau în spânzurare, laţul traumatic îşi imprimă atât forma cât şi modelul
împletiturii; modelul pneurilor în accidentele rutiere; leziunile de muşcare (excoriaţii liniare
spaţiate dispuse în două semicercuri); excoriaţii produse prin unghii (semilunare) în sugrumare,
agresiuni sexuale.
Excoriaţiile sunt importante din punct de vedere medico-legal deoarece:
 indică existenţa unei forţe traumatice aplicate organismului (realitatea traumatismului);
 întotdeauna reflectă locul de impact al agentului vulnerant;
 uneori, când au aspect de leziune marker, indică obiectul sau suprafaţa cauzală;
 pot oferi informaţii asupra circumstanţelor lor de apariţie:
o cădere (localizate pe coate, genunchi, regiuni proeminente ale corpului);
o în apărare sau imobilizare (pe mâini);
o sugrumare cu mâna (în regiunea cervicală);
o accidente de trafic (îndeosebi prin târâre);
o în viol şi alte infracţiuni sexuale (pe mâini, coapse, sâni) etc.;
o indică direcţia impactului.
Mulţi autori afirmă că la excoriaţiile produse prin fricţiuni se poate aprecia direcţia de
acţiune a agentului vulnerant: punctul de plecare al excoriaţiei este mai profund; excoriaţiile
paralele indică direcţia mişcării iar extremitatea terminală conţine frecvent mici fragmente din
epidermul detaşat. DiMaio arată că fenomenul este mai mult teoretic şi în practică nu este
suficient de marcat astfel încât să fie util.

ECHIMOZA
Generalităţi
Termenul de contuzie se referă la o hemoragie tisulară localizată, fără pierderea
continuităţii suprafeţelor cutanate sau viscerale, produsă prin ruperea de vase sanguine sub
acţiunea unei forţe traumatice de tip contuziv. Contuziile interesează pielea, mucoasele,
seroasele dar şi muşchii sau organele interne (plămâni, cord, creier).
În literatura anglosaxonă termenul de contuzie este utilizat adesea ca sinonim pentru
echimoză.
Pentru autorii francezi, termenul de contuzie cuprinde echimozele şi hematoamele cu sau
fără distrugeri tisulare.
Hemoragiile tisulare de foarte mici dimensiuni pot fi descrise ca peteşii sau hemoragii
petişiale.
Prin termenul de purpură se înţelege prezenţa de multiple hemoragii diseminate, de mici
dimensiuni, localizate la nivelul dermului sau mucoaselor. Clinic, ele se diferenţiază de macule
(congestie) prin faptul că nu dispar la digitopresiune.
Datorită interesului particular pe care îl reprezintă echimozele cutanate, acestea vor fi
discutate în continuare sub mai multe aspecte.

6
Echimoza cutanată reprezintă o modificare de culoare a tegumentelor ca urmare a unei
hemoragii subjacente (în piele sau în ţesutul subcutanat) fără ruperea continuităţii epidermului.
În traumatismele contuzive, ele pot fi solitare sau asociate excoriaţiilor sau plăgilor
contuze. De regulă, ele nu însoţesc plăgile tăiate sau înţepate la nivelul cărora sângele nu
extravazează în ţesuturi ci curge liber prin efracţia vasculară fie extern fie în spaţii şi cavităţi
interne. În general, mărimea unei echimoze este invers proporţională cu existenţa de unghiuri
ascuţite pe suprafaţa agentului vulnerant.

Mecanisme de producere
Echimozele pot fi consecinţe ale unui traumatism contuziv însă pot surveni şi în cadrul
unor patologii netraumatice.
Echimozele traumatice rezultă:
 prin lovire (obiectele contondente în mişcare lovesc corpul uman în repaus) sau prin
cădere (corpul uman în mişcare loveşete obiecte după staţionare);
 prin strângere sau pişcare (când forţa este aplicată gradat şi apoi menţinută);
 prin sucţiune (exercitarea unei presiuni negative cu ajutorul gurii, aşa numitele „love-
bites”).
Localizarea unei echimoze nu reflectă în mod necesar locul precis al impactului. Sângele
extravazat urmează căile de mică rezistenţă pătrunzând în planurile de clivaj tisular (naturale sau
traumatice) sub influenţa gravităţii şi a mişcărilor corpului. Exemple: echimozele din zona
temporală anterioară pot difuza în jos spre obraji, fractura de mandibulă poate produce o
echimoză localizată la nivelul gâtului, echimozele condilului femural intern difuzează ascendent,
ale condilului tibial intern descendent, ale lombelor pe flancuri, ale feselor pe coapse, ale nasului
la pleoape, ale fracturii de bază de craniu la nivel palpebral.
Echimozele nontraumatice apar:
 în cadrul sindromului asfixic (echimoze conjunctivale);
 în maladii ce se însoţesc de anomalii de coagulare (scorbut, leucemii, hemofilie,
hepatopatie alcoolică). În aceste circumstanţe, echimoza apare aşa-zis „spontan”
deoarece chiar dacă survine ca urmare a unui traumatism, acesta este atât de minor şi
nesemnificativ încât în general nu este luat în seamă. În meningoccemia fulminantă se vor
întâlni leziuni purpurice.
Aspectul şi întinderea echimozelor posttraumatice depind de:
o intensitatea traumatismului;
o vascularizaţia regiunii interesate;
o laxitatea ţesuturilor;
o caracterul planurilor subjacente (dure/laxe);
o forma obiectului;
o data producerii.
De aceea, dimensiunile unei echimoze nu sunt întotdeauna un indicator fidel a mărimii
forţei care o produce. În general cu cât forţa de impact este mai mare cu atât este mai probabil
ca suprafaţa ecimozei să fie mai mare.
Ceilalţi factori care uneori se reflectă mai mult în aspectul unei echimoze sunt
reprezentaţi de suprafaţa şi locul impactului; vârsta şi sexul victimei; de asocierea cu patologii ce
pot influenţa sângerarea.
Astfel, echimozele apar cu mai multă uşurinţă în regiuni anatomice bine vascularizate (ex:
faţa), care au o cantitate de ţesut adipos subcutanat (fese şi coapse), care sunt formate din
ţesuturi laxe (în jurul ochilor şi organelor genitale externe) sau care au o proeminenţă osoasă

7
subjacentă. Din contră, ele apar mai greu la nivelul regiunilor în care ţesutul fibros subepidermic
este bine reprezentat împiedicând astfel acumularea de sânge (plante, palme, scalp) sau care au
un tonus muscular bun (muşchi abdominali la boxeri).
La copii şi la bătrâni, echimozele apar mai uşor decât la adultul tânăr (la primii deoarece
pielea este mai laxă şi mai delicată iar ţesutul adipos subcutanat mai bogat iar la ultimii datorită
modificărilor degenerative ale ţesutului de suport a vaselor mici din piele şi ţesutul subcutanat).
La femei echimozele apar mai uşor decât la bărbaţi deoarece femeile au o cantitate mai
mare de ţesut adipos subcutanat; acest lucru fiind cu atât mai evident la persoanele obeze.
Culoarea pielii influenţează numai modul de vizualizare a echimozelor. Cu cât culoarea
pielii este mai închisă cu atât ele sunt mai dificil de observat.
La indivizii care prezintă maladii cu tulburări de coagulare (ex: alcoolismul cronic), boli
degenerative sau hipertensiune arterială, echimozele apar cu mai multă uşurinţă. De asemenea,
ele se vindecă mai greu la aceşti indivizi.
Echimozele sunt intense la nivelul tegumentelor suprapuse pe planuri dure, osoase uneori
fără leziuni la interior (ex: pielea capului) iar în alte regiuni pot fi absente pe tegumente chiar
atunci când există leziuni grave la interior (ex: abdomen). Echimozele pot lipsi mai ales în leziuni
coexistente ale cordului şi ale vaselor mari pentru că nu au timp să se formeze. Ca o regulă,
echimozele nu sunt periculoase pentru viaţă. Totuşi când sunt multiple şi de mari dimensiuni pot
determina şoc hemoragic şi deces. Acest lucru este uneori observat la copii agresaţi.

Tipul de echimoze funcţie de obiectul cauzal


De regulă, echimozele nu reflectă cu acurateţe forma obiectului care le-a produs datorită
modificărilor în timp a formei şi a localizării lor. Totuşi, când obiectul vulnerant are dimensiuni
mici şi este greu, iar decesul survine după un scurt interval de la impact (limitând astfel extensia
produsă de presiunea sângelui) atunci echimozele pot reproduce forma acestuia.
Un obiect dur de formă sferică produce o echimoză în formă de inel (ex: minge de tenis,
minge de cricket).
Lovirea cu un obiect dur de formă alungită (băţ, bâtă) produce două linii echimotice
paralele „în linie de tren sau tramvai”. Vasele sanguine de la nivelul porţiunii centrale a zonei de
impact nu sunt lezate (excepţie făcând situaţiile în care există structuri osoase subjacente). Se
vor rupe însă prin tracţiune vasele corespunzătoare marginilor agentului vulnerant.
Dacă agentul vulnerant este rigid, echimozele sunt limitate la porţiunile convexe ale
suprafeţei corporale (ex: regiunea fesieră) în schimb agenţii vulneranţi flexibili (bici, cablu
electric) produc echimoze „în linie de tren” mai lungi şi adesea curbe, depăşind convexităţile,
deoarece se încolăcesc în jurul corpului de impact.
Echimozele produse cu pulpa degetului, ca rezultat al strângerii cu mâna, au formă
rotundă sau ovalară şi sunt de obicei mai mari decât degetele.
Echimozele ovalare sunt produse prin lovirea cu pumnul a regiunii orbitare însă apar
frecvent şi ca urmare a unei fracturi de bază de craniu (ex: accidente rutiere).
Echimozele eliptice de 2,5 cm lungime şi 1,8 cm lăţime se produc prin sucţiune.
Localizarea lor cervicală şi la nivelul sânilor sugerează producerea lor prin sucţiune. Mărcile
muşcate sunt constituite din două echimoze semilunare (cu sau fără excoriaţii) şi se pot întâlni în
agresiunile sexuale sau în sindromul copilului abuzat.

Echimoza – leziune marker


O echimoză care păstrează forma sau conturul obiectului vulnerant este o leziune marker.
Importanţa ei medico-legală stă în faptul că plecând de la aspectul ei se poate aprecia tipul

8
agentului vulnerant implicat. De unde utilitatea fotografierii leziunilor pentru a fi suprapuse
fotografiei agentului cauzal. Echimoza marker pierde această valoare în timp de unde
necesitatea observării şi descrierii ei rapide precum şi a cunoaşterii ei de către clinicieni.
Dacă contururile unei echimoze marker sunt bine definite se poate aprecia că decesul a
survenit la scurt timp de la impact, în caz contrar marginile ei sunt mai puţin nete.
Atunci când ele se asociază cu excoriaţii marker valoarea lor medico-legală este crescută.
Exemple de echimoze arker: şanţul de ştrangulare, leziunile lăsate de calandra
automobilelor asupra pietonilor, marca lăsată de gura ţevii într-o plagă împuşcată.
Uneori, piesele vestimentare sau bijuteriile pot lăsa echimoze marker atunci când sunt
strivite pe suprafaţa pielii cu ocazia impactului unui obiect dur.

Datarea echimozelor
Aprecierea cu acuratețe a datei la care s-a produs o echimoză nu este posibilă. Se poate
însă realiza o apreciere orientativă pe baza evoluției lor clinice ce constă în modificările
tinctoriale în timp, ritmate de fazele de degradare ale hemoglobinei.
o prima zi după lovire, echimoze va avea culoarea roșu închis (culoarea sângelui capilar);
o destul de repede, va deveni violacee (ziua a doua-a până în ziua patru - șase);
o ulterior devine maro, verde (din ziua a șasea până în ziua a zecea-douăsprezece)
deoarece hemoglobina se scindează în globină și hematină care în prezența fierului
produce hemosiderină iar bilirubina se oxidează în biliverdină;
o apoi sunt galbene (între ziua a zecea și a cincisprezecea) pentru ca apoi să dispară.
Majoritatea echimozelor dispar între 1-3 săptămâni de la apariție. Acest interval este
foarte variabil depinzând de dimensiunea, profunzimea și localizarea infiltratului sanguin precum
și de vârsta sau de starea de sănătate a individului. De exemplu, echimozele produse prin
sucțiune (care sunt mici și superficiale) dispar în cateva zile (max. 7 zile). Modificările de culoare
progresează de la periferia leziunii către centrul ei. Evoluția lor în timp este oprită de apariția
morții.
Examenul microscopic oferă un plus de informații pentru datarea lor:
 hemoragia interstițială inițială este urmată de apariția fibrinei după 10 minute;
 după o oră apar polinuclearele neutrofile;
 celulele mononucleate apar între 4 și 6 ore;
 leziunile de necroză celulară sunt vizibile după 6-12 ore;
 între ziua 1-3 apare țesutul de granulație;
 globulele roșii sunt fagocitate începând din ziua a 3-a – 5-a eliberând hemoglobina care
degrandându-se se transformă în hemosiderină (pigment brun);
 începând din ziua 15 sau 20, granulele de pigment feruginos impregnează țesutul
conjunctiv în stare liberă sau sunt fagocitate de macrofage (siderofage) în citoplasma
cărora le punem în evidență cu ajutorul colorației Perls.
Acumularea intra și extracelulară a hemosiderinei conferă țesuturilor o culoare galben
maronie care persistă în timp aducând astfel proba existenței hemoragiei.
Aceste modificări microscopice au și ele o valoare indicativă variind de la un teritoriu la
altul sau în funcție de vârstă (mai rapide la copii).
În general, infiltratele hemoragice dispar în timp cu restitutio ad integrum. Totuși, când
sunt însoțite de distrugeri tisulare, ele sunt înlocuite de un granulom inflamator de resorbție și
ulterior de fibroză. Acest țesut fibros pigmentat de hemosiderină este proba indubitabilă a unei
hemoragii.

9
Datarea echimozelor are o deosebită valoare medico-legală prin aceea că existența de
echimoze de vârste diferite ridică suspiciunea unor loviri repetate (sindromul copilului bătut sau
al femeii bătute). În unele situații, leziunile preexistente trebuiesc diferențiate de cele produse
recent ex: individ cu alcoolism cronic victimă a unor loviri recente.

Diagnosticul diferențial
Se face cu:
 lividitățile cadaverice, lucru ce se realizează pe baza caracteristicilor și distribuției lor. În
situații neclare, se va realiza o incizie cutanată care va evidenția apariția sângelui la nivelul
efracțiilor vasculare în cazul hipostazei sau din contră un extravazat sanguin în țesuturi în
cazul echimozelor. Spălarea cu apă a suprafeței de secțiune va înlătura sângele de
hipostază însă nu și infiltratul sanguin al echimozei. Distincția se poate și prin examinare
microscopică;
 putrefacția care în fazele inițiale produce o colorație verde a tegumentelor. Putrefacția
poate uneori masca echimozele antemortem.

Echimozele profunde
Echimozele localizate în țesuturile profunde, chiar atunci când sunt fatale, pot să nu aibă
expresie cutanată. Ex.: în strangulare pot să apară largi infiltrate hemoragice în mușchii gâtului
fără echimoze cutanate evidente. Lovirea abdomenului, care produce frecvent rupturi ale
organelor interne, poate să nu fie însoțită de echimoze existente.
Alteori echimozele profunde apar la nivelul pielii după un interval mai lung de timp (12
până la 24 ore), sub acțiunea gravitației. De regulă, cu cât sursa sângerării este mai superficială
cu atât apariția cutanată a echimozelor este mai rapidă. De aceea este important ca la victimile
în viață să fie efectuată o nouă examinare după una sau două zile de la agresiune, examinare
care poate pune în evidență noi echimoze pe zone care erau inițial doar tumefiate. Același lucru
se poate face și cu ocazia unei autopsii, în particular în cazurile de sugrumare. Examinarea în
lumina ultravioletă evidențiază echimoze care altfel pot rămâne neobservate cu ocazia
examinării.

Circumstanțe medico-legale de apariție a echimozelor


Echimoze de la nivelul pleoapelor, baza nasului, obrajilor și buzelor sunt sugestive de
lovire activă.
Echimozele produse cu pulpa degetelor au o mare valoare medico-legală atât prin
aspectul cât și prin localizarea lor deoarece pot evoca:
 sugrumare când sunt localizate la nivel cervical;
 sindromul copilului bătut când sunt localizate pe membre, obraji sau bilateral pe trunchi
(scuturare);
 agresiuni sexuale când sunt localizate pe fața internă a coapselor la femei;
 imobilizare forțată sau transportul corpului când sunt localizate pe antebrațe.
Echimozele regiunii genitale externe și cele din jurul regiunii anale sugerează agresiuni
sexuale.
Echimozele situate la nivelul proeminențelor osoase de pe fața posterioară a trunchiului
(umeri, sacrum și pelvis), asociate sau nu cu excoriații, sugerează comprimarea corpului de o
suprafață dură și reținerea forțată la sol (ex.: sugrumare, agresiuni sexuale). Sunt mai frecvent
localizate în mușchi decât la nivelul pielii. Echimoze similare cu localizare pelvină anterioară pot
fi observate în raporturile sexuale anale prin constrângere.

10
În lovirea cu piciorul încălțat întâlnim invariabil echimoze asociate cu multiple excoriații și
plăgi.
Echimozele de vârste diferite sugerează agresiuni repetate (asupra copiilor sau femeilor).
De asemenea se întâlnesc la persoane cu tulburări de coagulare și/sau căderi repetate (ex.:
alcoolism cronic, bătrâni care prezintă frecvent astfel de echimoze pe antebrațe – purpura
senilă).
În concluzie, din examinarea și descrierea corectă a echimozelor pot fi apreciate:
o realitatea traumatismului;
o intensitatea traumatismului;
o numărul de lovituri;
o data producerii leziunilor;
o uneori, identificarea agentului vulnerant.

HEMATOMUL
Hematoamele sunt colecții sanguine localizate în țesuturi moi, organe parenchimatoase
sau în cavități preformate. Ele se produc prin lezarea unui vas sanguin de calibru relativ mare
astfel că volumul de sânge cumulat este mai mare decât în cazul unei echimoze.
Fie că sunt superficiale, în țesutul celular subcutanat, sau mai profunde, în mușchi,
hematoamele sunt leziuni care respectă integritatea tegumentelor suprajacente.
Hematoamele sunt:
o patologice;
o traumatice.
Factorii care influențează formarea și volumul unui hematom se suprapun peste factorii
de care depind aspectul și dimensiunile echimozelor (intensitatea forței de impact, calibrul și
numărul vaselor lezate, caracteristicile regionale și structurale ale țesuturilor traumatizate, vârsta
și existența unor patologii asociate care modifică sângerarea și coagularea). Hematoamele
traumatice sunt expresia unor traumatisme intense (cu distrugeri tisulare ce permit acumularea
de sânge) sau minore (pe un fond premorbid – discrazii sanguine).
Hematoamele traumatice apar de regulă la locul impactului și rar la distanță (prin fuzarea
sângelui pe teci aponevrotice).
Ca mecanisme, hematoamele se produc prin lovire sau compresiune.
Aspectele clinice ale hematoamelor variază în funcție de localizarea și volumul lor.
Hematoamele din țesuturile moi sunt de regulă mai puțin periculoase decât cele profunde,
intraparenchimatoase (ex.: intracerebrale) sau intracavitare (ex.: hematoame extra și subdurale).
Evoluția în timp este funcție de sediul și volumul hematomului precum și de reactivitatea
organismului sau de terapia aplicată. Hematoamele se pot resorbi spontan, se pot închista,
calcifica, sau chiar osifica, se pot infecta.
La cadavru se pune uneori problema diagnosticului diferențial dintre hematoamele vitale
și colecțiile hematice intracraniene postvitale ce apar în carbonizări, congelări. Acestea din urmă
sunt de regulă bilaterale, formate din sânge necoagulat, neaderent și fără fibrină.
La persoana vie, aprecierea numărului de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare
depinde de localizarea, mărimea dar și de complicațiile care apar în evoluția unui hematom. În
localizarea intracraniană, hematoamele au potențial tanatogenerator prin creșterea presiunii
intracraniene cu efecte deletere asupra creierului.
Hematoamele se produc în diferite circumstanțe:
 lovire;

11
 accident de trafic;
 cădere etc.
Plaga contuză
Plaga contuză cutanată reprezintă o soluție de continuitate care interesează întreaga
grosime a pielii fiind produsă prin întinderea sau strivirea țesuturilor sub acțiunea unui agent
vulnerant contondent. Ca și în cazul contuziilor, plăgile contuze pot fi localizate la nivelul pielii
sau a organelor interne.
Plăgile contuze ale pielii sunt leziuni care se însoțesc de hemoragie externă redusă (cu
excepția scalpului) datorită strivirii și retracției vasculare. În schimb, se asociază cu leziuni
profunde și hemoragie internă. Frecvent aceste plăgi se infectează. Vindecarea lor se realizează
cu formarea de cicatrici.
Plăgile pot fi:
 superficiale (până la aponevroză);
 profunde;
 nepenetrante;
 penetrante (interesează cavităţi);
 perforante (interesează organe interne);
 transfixiante (traversează un organ).
Mecanisme de producere: lovire cu sau de corpuri contondente, comprimare, smulgere.
În funcţie de modul lor de producere putem vorbi de plăgi plesnite, plăgi muşcate, plăgi
smulse, toate reprezentând varietăţi de plăgi contuze.

Descriere
Caracteristicile plăgilor contuze:
 margini neregulate, zimţate, inegale ca mărime (uneori decalate);
 se asociază cu echimoze, excoriaţii sau fracturi la nivelul marginilor sau a ţesuturilor
subjacente;
 prezenţa de punţi tisulare în profunzimea plăgii (structurilor nervoase, vasculare sau
tendoanelor pot rămâne intacte deoarece au rezistenţe elastice mai mari). Este
caracteristică decisivă care diferenţiază aceste plăgi de cele tăiate.
Plăgile contuze sunt constituite din trei zone:
 zonă centrală (cu ţesuturi distruse);
 zonă mijlocie (cu ţesuturi devitalizate);
 zonă periferică (cu ţesuturi alterate funcţional).
Localizarea cea mai comună a plăgilor contuze este la nivelul regiunilor cu proeminenţe
osoase (ex.: cap, antebraţ, genunchi) deoarece pielea este imobilă şi poate fi mai uşor întinsă şi
ruptă. Plăgile produse prin lovire în astfel de localizări se numesc plăgi plesnite. Acest tip de
plagă se caracterizează prin margini relativ regulate astfel încât la o examinare rapidă ele pot fi
confundate cu plăgile tăiate. Examinarea marginilor şi a profunzimii plăgii tranşează diagnosticul
în sensul că şi plaga plesnită prezină margini excoriate sau contuze iar în profunzimea ei se
găsesc punţi tisulare deoarece diferitele componente ale ţesuturilor moi au rezistenţe diferite.
Aspectul morfologic al acestor plăgi nu reflectă cu acurateţe tipul obiectului care le-a
produs. Astfel, o bară metalică poate determina o plagă liniară la nivelul scalpului dar şi una în
formă de Y. Ca o regulă generală, obiectele dure fine şi alungite tind să producă plăgi liniare în
timp ce obiectele cu suprafaţă plană tind să producă plăgi neregulate, stelate (DiMaio).

12
Unele obiecte contondente de formă geometrică pot reproduce forma lor în plaga
contuză. Plăgile semicirculare sau circulare pot rezulta prin lovirea cu un ciocan cu cap sferic.
Plăgile de pe faţa internă a buzelor sugerează lovirea gurii.
Atunci când impactul agentului vulnerant se realizează oblic pe suprafaţa corpului, plaga
rezultată indică direcţia de aplicare a forţei (punctul de plecare al plăgii prezintă excoriaţii şi este
înclinat faţă de extremitatea opusă la nivelul căreia sunt ataşate ţesuturile desprinse – plagă în
lambou).
Plaga cutanată smulsă este o variantă a plăgii contuze în care forța de impact atinge
corpul într-un unghi foarte oblic sau tangențial detașând astfel pielea și țesuturile moi de pe
fasciile profunde sau os (ex.: roțile de mașină care trec peste un membru). În cazuri extreme, o
extremitate sau chiar capul pot fi smulse în întregime. Leziuni interne similare pot fi uneori
întâlnite prin smulgerea parțială sau totală a punctelor de fixare ale organelor. O formă a
leziunilor smulse sunt plăgile produse prin forțe de forfecare în care pielea rămâne intactă doar
țesutubul subcutanat fiind smuls de pe fascii constituindu-se cavități în care se pot acumula
cantități mari de sânge. Acest tip de leziuni sunt întâlnite pe fața posterioară a coapselor la
pietonii loviți de bara de protecția a mașinilor.
O altă varietate de plagă contuză o reprezintă plaga mușcată care poate fi cu sau fără
pierdere de substanță. Plăgile mușcate (produse de om sau animale) au caracteristici ce depind
de forma danturii, realizând adevărate amprente pe tegumente. Cele produse de om apar
frecvent în infracțiuni sexuale (localizate pe sâni, coapse, gât etc.) și mai rar ca leziuni de apărare
activă (când apar la agresor pe mâini, față etc.). ele sunt formate din două semicercuri a căror
concavități sunt orientate una spre cealaltă. Uneori, aspectul și dimensiuniule elementelor
acestui tip de plagă poate oferi indicații asupra dimensiunilor arcadelor dentare și asupra
dentiției agresorului. Riscul de suprainfectare a acestor plăgi este foarte mare.

Importanță medico-legală
De regulă, aceste leziuni nu reflectă forma și mărimea agentului cauzal.
Uneori la nivelul unei plăgi contuze se pot întâlni corpuri străine provenite de la agentul
vulnerant de aceea explorarea profunzimii plăgii este esențială.
Rareori ele sunt autoproduse.
Leziuni (mai rar plăgi contuze și mai frecvent echimoze sau excoriații) localizate la nivelul
feței posterioare a mâinilor, brațelor sau antebrațelor pot sugera un mecanism de apărare într-o
agresiune cu corpuri contondente.
Diagnosticul diferențial al plăgilor contuze se va face cu plăgile tăiate și cu plăgile
despicate.
În prima situație, diferențierea este de regulă facilă. Totuși există cazuri în care acest lucru
se dovedește a fi mai dificil (un cuțit foarte tocit care produce o plagă tăiată cu margini
excoriate) sau chiar imposibil (plaga situată la nivelul scalpului unui cadavru putrefiat).
Plaga despicată poate fi considerată fie o variantă a plăgii contuze fie o leziune diferită,
intermediară între plaga contuză și cea tăiată, fie o varietate de plagă tăiată. Ea este produsă de
agenți vulneranți cu greutate mare și margini relativ ascuțite (ex.: topor, sapă).
Plaga despicată asociază de regulă, margini discret neregulate şi excoriate (apropiindu-se
astfel de plaga contuză) cu absenţa de punţi tisulare în profunzime (asemănătoare cu plagă
tăiată).
Aprecierea caracterului vital al unei plăgi se realizează prin examen macroscopic şi
microscopic. Prezenţa hemoragiei în ţesuturi este proba faptului că victima era în viaţa sau, cel
puţin, că activitatea cardaică persistă în momentul producerii ei.

13
Totuşi, traumatismele produse imediat după moarte pot determina şi ele hemoragii în
ţesuturile moi (frecvent întâlnite în puncţionarea vitrosului) (DiMaio).
Examenul microscopic va pune în evidenţă existenţa unei reacţii inflamatorii atunci când
leziunea este vitală. Totuşi, în anumite ţesuturi aceasta nu apare decât dacă victima
supravieţuieşte câteva ore după traumatism.
Pentru aprecierea caracterului vital al unei plăgi, au fost puse la punct analize
histochimice, enzimologice, biochimice şi mai nou imunohistochimice care nu sunt utilizate în
rutină.

FRACTURILE
Fracturile reprezintă soluţii de continuitate ale oaselor determinate de acţiunea unei forţe
traumatice mecanice. Constituirea fracturii apare când pragul de rezistenţă osos este depăşit.
Există o multitudine de clasificări ale fracturilor. Fracturile nu sunt numai traumatice ele
pot surveni şi spontan pe oase cu patologii care favorizează acest lucru. După mecanismul de
producere, întâlnim fracturi prin lovire, prin strivire sau compresiune, prin întindere. Menţionăm
că de exemplu oasele sunt mai puţin rezistente la întindere decât la compresiune.
În funcţie de locul de aplicare al forţei ce le generează, fracturile pot fi:
 directe (apar în locul unde agentul vulnerant acţionează asupra osului);
 indirecte (se formează la distanţă de locul aplicării forţei traumatice).
Fracturile interesează atât oasele late cât şi oasele lungi. Fracturile oaselor lungi pot
interesa corpul (diafiza) sau extremităţile (epifizele).
Din punct de vedere anatomo-patologic pot fi:
o fisura;
o fractura incompletă;
o fractura completă (cu sau fără deplasare);
o fractura cominutivă (mai multe fragmente).
Când focarul de fractură cominutivă cu exteriorul se numeşte fractură deschisă.
Tipul şi caracterul fracturii sunt determinate atât de rezistenţa şi forma osului, cât şi de
condiţiile de acţiune (direcţia, unghiul, mecanismul) şi proprietăţile obiectului contondent
(caracterul şi tipul suprafeţei – plană, sferică, cilindrică) (Plăhteanu).

Fracturile directe ale oaselor lungi


Forţa aplicată de un obiect contondent pe un os lung tinde să-l curbeze provocând
ruperea lui în partea opusă impactului (partea convexă sau de tensiune a osului). Totuşi, dacă
forţa este seminificativ de mare atunci osul va fi strivit la locul de impact (partea concavă) înainte
de a se deforma şi fisura.
În funcţie de mărimea forţei aplicate şi de aria zonei pe care ea acţionează, fracturile
directe pot fi împărţite în penetrante, focale şi de strivire (DiMaio).
Fracturile penetrante sunt determinate de aplicarea unei forţe mari pe o suprafaţă mică.
Această categorie se întâlneşte în cadrul leziunilor produse prin împuşcare.
În fracturile focale, forţa este redusă şi ea acţionează pe o arie restrânsă iar fractura va
avea de regulă un traiect transvers. De obicei, ţesuturile moi suprajacente vor prezenta leziuni
puţin severe (excoriaţii, echimoze, mici plăgi contuze). În regiunile în care există două oase
adiacente (ex.: antebraţ), tipic va rezulta doar fractura unuia dintre ele. Acest tip de fractură se
întâlneşte în lovirea cu un corp contondent alungit când victima incearcă să se apere prin
pararea loviturii.

14
În fracturile prin strivire, o forţă de intensitate crescută va acţiona pe o arie largă şi va
determina fracturi cominutive asociate cu leziuni severe ale structurilor moi din jur. Marea
majoritate a fracturilor prin strivire de la nivelul membrelor interesează membrele inferioare,
etiologia cea mai frecventă fiind lovirea pietonilor de un autovehicul în cadrul accidentelor de
trafic. În aceste situaţii, ambele oase ale gambei vor fi fracturate.
De asemenea în impactele severe ale membrelor inferioare sunt posibile multiple forme
de fracturi: transverse, oblice, spiralate, segmentare, cominutive etc.

Fracturile indirecte ale oaselor lungi


Fracturile indirecte pot fi clasificate în 6 tipuri:
 prin tracţiune (ex.: fractura transversă a rotulei produsă prin contracţia violentă a
muşchiului cvadricepsului);
 prin angulaţie;
 prin rotaţie rezultând o fractură cu traiect spiralat. La nivelul femurului, majoritatea
fracturilor spiralate interesează treimea proximală;
 prin compresiune verticală când se produc fracturi oblice la nivelul corpului osului lung.
La nivelul femurului, fracturi în formă de T sau Y sunt întâlnite de regulă la extremitatea
distală;
 angulaţie şi compresiune în care linia de fractură este curbă cu o componentă oblică
datorată compresiunii şi o componentă transversă datorită angulaţiei;
 angulaţie, rotaţie şi compresiune.

Evoluţia fracturilor
Vindecarea fracturilor este influenţată de vârsta şi starea de nutriţie a victimei. La modul
foarte general, la copii calusul poate fi observat radiologic după 2 săptămâni de la fractură;
consolidarea apare în 4-6 săptămâni. La adulţi consolidarea apare în aproape 3 luni, pentru
femur această durată fiind de 4-5 luni.

LEZIUNI PRODUSE PRIN OBIECTE TĂIOASE ŞI ASCUŢITE


Instrumentele metalice cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite sunt cunoscute şi sub
termenul de arme albe. Ele pot fi clasificate în instrumente tăioase (cuţit, cutter, etc.), înţepătoare
(furculiţa, burghiul, foarfecele, tirbuşonul, săgeata etc.), înţepător tăioase (cuţit, foarfece) şi
despicătoare (topor, sapă etc.).
În consecinţă, leziunile determinate de obiecte cu margini tăioase şi vârfuri ascuţite pot fi
încadrate în una din următoarele grupe:
 plăgi tăiate;
 plăgi înţepate;
 plăgi înţepat tăiate (înjunghiate);
 plăgi despicate;
 incizii (termen rezervat leziunilor produse în cadrul manevrelor diagnostice şi
terapeutice).
Observăm că majoritatea acestor instrumente produc doar plăgi, leziuni cu soluţii de
continuitate, atât cu interesare cutanată cât şi cu interesare viscerală. Numai instrumentele
despicătoare asociază leziuni contuzive, superficiale sau profunde.

PLAGA TĂIATĂ

15
Plăgile tăiate sunt produse de obiecte cu margini ascuţite. Exemplul clasic de armă
tăioasă este cuţitul. Plăgile tăiate pot fi însă produse şi de bucăţi de sticlă, de metal, de fapt de
orice obiect care are una sau mai multe margini tăioase.
Plaga tăiată reprezintă o netă soluţie de continuitate cutanată produsă alunecarea şi
comprimarea marginii tăioase pe piele. Rezultă astfel o plagă a cărei lungime este mai mare
decât profunzimea.
Descrierea acestor leziuni trebuie să cuprindă:
Aspectul marginilor şi a bazei plăgii. Marginile plăgii tăiate sunt netede, regulate şi
dehiscente, fără echimoze sau excoriaţii iar în profunzime nu există punţi tisulare. Marginile
plăgii tăiate tind să se îndepărteze una faţa de cealaltă, fenomen ce depinde de orientarea plăgii
(paralelă, transversă sau oblică) faţă de fibrele elastice din piele (liniile Langer) precum şi de
retracţia musculară (în plăgile mai profunde). În consecinţă, plăgile tăiate cutanate paralele cu
liniile Langer vor avea o dehiscenţă mai redusă faţă de cele cu direcţie perpendiculară sau oblică
pe aceste fibre. La nivelul plicilor membrelor, plăgile paralele cu acestea sunt beante în extensie
iar plăgile perpendiculare pe plici sunt beante în flexie. De aceea notarea dehiscenţei pare a fi
inutilă deoarece nu oferă nici o informaţie asupra agentului vulnerant.
O atenţie deosebită trebuie acordată din acest punct de vedere plăgilor produse cu
obiecte tăioase cu lama tocită, neregulată. În acest caz, plaga tăiată are margini neregulate,
excoriate sau echimotice deoarece lama acţionează mai mult prin presiune decât prin tăiere.
Aprecierea exactă a tipului de plagă şi diferenţierea ei de plaga contuză se face prin faptul că nu
există punţi tisulare în profunzimea plăgii tăiate.
La nivelul scalpului, obiecte contondente grele, metalice pot produce plăgi cu margini
nonexcoriate asemănătoare cu plăgile tăiate. Examenul atent al plăgii va pune în evidenţă punţi
tisulare indicând astfel o plagă contuză.
Când tegumentele sunt secţionate oblic se produc plăgi în lambouri. Obiectele tăioase
pot produce amputări ale degetelor, urechii, penisului (letale pe penisul în erecţie).
Lungimea în milimetri. Pentru măsurarea exactă a lungimii plăgilor cutanate tăiate sau
înţepător-tăiate este necesară apropierea marginilor acestora. Lungimea plăgii pe tegumente
depinde de distanţa parcursă de obiectul tăios pe acestea ca şi de forma regiunii pe care
obiectul acţionează.
Localizarea. Cel mai frecvent ele sunt situate pe părţile descoperite ale corpului: cap,
braţe, gât. Localizarea reprezintă un element important în aprecierea auto sau heteroproducerii
acestor leziuni (ex.: plăgile tăiate de la nivelul feţei anterioare a antebraţelor sunt aproape
întotdeauna autoproduse) (DiMaio).
Forma. De regulă, plăgile tăiate sunt liniare sau eliptice. Uneori, pot fi întâlnite plăgi
tăiate semicirculare, dinţate.
Profunzimea plăgii. Adesea, plăgile tăiate au extremităţile mai superficiale faţă de
porţiunea centrală care este mai profundă. Unii autori susţin însă că plaga este mai profundă la
nivelul punctului ei de plecare decât în punctul ei final, continuându-se cu o incizie superficială
de forma unei codiţe (Plăhteanu).
Unghiurile plăgii sunt ascuţite şi de regulă, la locul de plecare sunt mai profunde iar la
locul de oprire mai superficiale şi mai efilate (coada plăgii).
Numărul lor. În general, o plagă tăiată reflectă o singură aplicare a agentului vulnerant.
Uneori însă, în cazurile în care pielea prezintă cute, o singură acţionare a lamei produce mai mult
de o plagă tăiată. Aceste plăgi se situează de regulă pe o linie dreaptă. Mai rar, când pliurile sunt
neregulate. Plăgile rezultate vor lua aspect de zigzag deoarece lama alunecă înainte de a tăia.

16
Importanţa medico-legală
Plaga tăiată reflectă doar faptul că a fost produsă cu un obiect cu margini ascuţite, dar nu
dă indicaţii exacte despre tipul instrumentului folosit. Astfel, dimensiunile plăgilor tăiate nu oferă
nici un fel de informaţii asupra agentului vulnerant.
Sunt leziuni „curate” fără urme de corpuri străine.
Periculozitatea pentru viaţă depinde de localizarea şi de profunzimea lor. Frecvent, plăgile
tăiate cutanate nu determină decesul. Vindecarea lor se realizează cu producerea unei cicatrici
liniare, fine. Atunci când sunt tanatogeneratoare, acest lucru se datorează hemoragiei externe
abundente sau emboliei gazoase (ex.: plăgile gâtului).
Plăgile tăiate pot fi autoproduse, heteroproduse sau accidentale.
Criteriile clasice în diferenţierea plăgile autoproduse de cele heteroproduse sunt în
general următoarele:
Localizarea leziunilor. Astfel, plăgile tăiate autoproduse vor fi localizate în regiuni
anatomice accesibile victimei. Cele mai frecvente localizări (aşa numite locuri de elecţie) în
aceste situaţii sunt la nivelul antebraţelor, toracelui, abdomenului şi gâtului. Poziţia lor va
coroborată cu mâna utilizată de victimă (dreptaci sau stângaci). Uneori, existenţa de cicatrici în
aceste zone sugerează producerea lor într-o tentativă de suicid anterioară.
Numărul leziunilor. Existenţa leziunilor de ezitare este cel mai util indicator în aprecierea
auto sau heteroproducerii leziunilor, ele fiind prezente mai frecvent în suicid. Ele sunt
reprezentate de plăgi tăiate superficiale multiple (ce nu interesează întreaga grosime a pielii),
nefatale datorită durerii sau ezitării. Ele sunt localizate în jurul unei leziuni singulare, profunde şi
cu caracter tanatogenerator.
Direcţia şi profunzimea plăgii. Plăgile tăiate autoproduse sunt localizate frecvent pe
regiuni care nu sunt acoperite de îmbrăcăminte sau sunt realizate după înlăturarea acesteia.
Acest element pare a fi un bun indicator în aprecierea modalităţii de producere a leziunilor.
Plăgile tăiate de la nivelul gâtului. În crime, acestea pot avea aspecte diferite în funcţie de
poziţia victimă-agresor (din spate sau din faţă).
Când plăgile tăiate ale gâtului sunt produse din faţă (capul victimei este împins spre spate
cu expunerea gâtului).
 tipic, un agresor dreptaci va realiza o plagă de partea stângă a gâtului victimei, cu direcţia
în jos şi spre median, sub un unghi oblic. În această situaţie, plaga tăiată deci să fie scurtă
şi oblică. Plăgile tăiate cu direcţie orizontală produse în această poziţie sunt rare;
 când victima se află cu faţa în jos, agresorul găsindu-se în spatele victimei (situaţia cea
mai frecventă), punctul de plecare al plăgii este situat în regiunea cervicală superioară
(frecvent după ureche) de partea opusă mâinii utilizate de agresor (DiMaio). Iniţial, plaga
este superficială apoi devine profundă pentru ca apoi să redevină superficială. Forma
plăgii este curbă cu concavitatea superior iar extremitatea finală este inferioară celei
iniţiale.
Plăgile tăiate autoproduse ale gâtului păstrează aceleaşi caracteristici generale cu cele
ale plăgilor heteroproduse din spate. Obişnuit, plaga are extremitatea de început superioară
celei terminale care se află de partea opusă a gâtului. Ea este frecvent, însă nu întotdeauna,
însoţită de plăgi superficiale de ezitare. Rareori, există cazuri de suicid în care plaga cervicală
este unică şi se asociază cu spasm cadaveric în care victima ţine ferm agentul vulnerant în mână.
Plăgile tăiate ale gâtului pot fi uneori foarte profunde atingând coloana vertebrală, aspect
mai frecvent întâlnit în crime din poziţia din spate.
Aceste criterii au o valoare orientativă şi de aceea trebuie avut tot timpul în vedere faptul
că există situaţii în care plăgile sunt atipice faţă de descrierea anterioară:

17
 leziuni autoproduse situate pe partea dreaptă la dreptaci;
 singură plagă tăiată sau din contră multiple leziuni în cazuri de suicid;
 existenţa mărcilor vestimentare în suicid;
 existenţa de leziuni de ezitare în crime etc.
Atunci când plăgile tăiate au aspecte mai puţin obişnuite trebuie avut în vedere existenţa
unei patologii psihiatrice sau a unei motivaţii puternice, ea însăşi de factură patologică.
Frecvent, victimele cu plăgi tăiate sunt găsite la locul sau în apropierea locului unde au
fost produse leziunile. Există însă situaţii în care victima este capabilă să efectueze diverse acte
(deplasări).
Plăgile tăiate situate la nivelul membrului superior sugerează un mecanism de apărare.
Frecvent, ele sunt întâlnite pe palme ca urmare a apucării de către victimă a agentului tăios
(apărare pasivă). Mai rar ele sunt situate la nivelul membrelor inferioare în încercarea victimei de
a apăra zonele vitale prin ridicarea piciorului.
Leziunile produse prin agenţi tăioşi pot duce la deces prin hemoragie masivă; în
particular, cele de la nivelul gâtului pot produce embolii gazoase fatale. De aceea, se recomandă
efectuarea unei radiografii toracice care va pune în evidenţă aer în sistemul venos şi inimă.
Ulterior, cu ocazia autopsiei, examenul cordului va cuprinde teste pentru determinarea
embolismului gazos. Durata supravieţuirii în plăgile tăiate ale gâtului depinde de localizarea
arterială sau venoasă (pierderea conştienţei este mai puţin brutală) a plăgii vasculare precum şi
de existenţa embolismului gazos (plagă venoasă).
Examenul extern al cadavrului reprezintă uneori partea esenţială a autopsiei şi de aceea el
trebuie efectuat cu minuţiozitate numai după spălarea cadavrului deoarece urmele de sânge pot
simula plăgi cu margini zdrenţuite. Unii autori recomandă examinarea plăgilor deshidratate
după umectarea lor timp de câteva ore astfel încât acestea să-şi recapete aspectul iniţial.
Aprecierea caracterului vital al plăgilor tăiate se face pe baza existenţei infiltratului
hemoragic în ţesuturile moi adiacente. Existenţa lui confirmă caracterul antemortem al leziunii
însă lipsa lui nu implică în mod automat că plaga a fost produsă postmortem. Imersia ulterioară
în apă determină „spălarea” ţesuturilor.
Diagnosticul diferenţial:
 cu plaga contuză. Există şi situaţii în care nu este posibilă diferenţierea între aceste două
tipuri de plăgi numai pe baza examenului leziunii;
 cu plaga despicată;
 cu plăgile terapeutice.

PLAGA ÎNŢEPATĂ
Obiectele înţepătoare determină penetrarea şi îndepărtarea ţesuturilor asupra cărora
acţionează rezultând plăgi mai profunde decât lungimea lor la tegumente. Plaga astfel formată
prezintă un mic orificiu (de intrare) tegumentar, un canal mai lung ce interesează ţesuturi,
organe şi cavităţi şi eventual un al doilea orificiu tegumentar (de ieşire, situaţie în care plaga are
caracter transfixiant).
Obiectele înţepătoare sunt de regulă obiecte metalice, lungi, fine, cu vârf ascuţit şi cu
diverse forme ale secţiunii transversale.
Forma orificiului cutanat al plăgilor înţepate nu corespunde formei obiectului care a
produs-o deoarece proprietăţile elastice ale pielii nu permit acest lucru. Un obiect de formă
conică (ex.: cuţit de gheaţă) produce o plagă cutanată mică, rotundă sau în fantă. O astfel de

18
plagă poate fi pierdută din vedere cu uşurinţă la un examen extern rapid mai ales când
sângerarea este minimă sau absentă.
Când obiectele înţepătoare au muchii, plaga tegumentară poate avea aspect stelat doar
pentru scurt timp. După îndepărtarea agentului vulnerant, plaga cutanată devine ovală sau
fusiformă.
Utilizarea unui obiect înţepător cu mai multe braţe (furculiţă) produce un buchet de 2-4
plăgi cutanate, la distanţe egale una faţă de cealaltă.
Leziunile determinate de un foarfece sunt funcţie de deschiderea braţelor lui. Atunci când
este acţionat închis, foarfecele îndepărtează ţesuturile (nu le taie) determinând o plagă cutanată
liniară cu margini excoriate. Dacă braţele foarfecelui sunt deschise, vor rezulta două plăgi
perechi. Fiecare plagă are o extremitate ascuţită şi una rotunjită iar marginile lor sunt uşor
neregulate. Distanţe dintre ele depinde de gradul de deschidere al foarfecelui. În situaţia în care
după penetrarea în organism braţele foarfecelui sunt îndepărtate unul de celălalt, leziunea
rezultată va fi constituită din două canale separate unite însă cu un singur orificiu tegumentar de
pătrundere (Plăhteanu).
Instrumentele înţepătoare de calibru mai mare produc plăgi în butonieră, cu margini
simetrice mai mult sau mai puţin apropiate, cu unghiuri ascuţite, aspect foarte asemănător cu cel
produs de instrumentele înţepător tăietoare (Beliş).
Canalul plăgii înţepate are pereţi neregulaţi, diametrul său fiind mai mic decât diametrul
instrumentului ce l-a produs. Lungimea canalului nu se suprapune peste lungimea agentului
vulnerant, în funcţie de localizarea leziunii canalul putând fi mai lung, mai scurt sau egal cu
lungimea instrumentului înţepător.
Atunci când canalul rămâine deschis după extragerea agentului înţepător, caracteristicile
sale (lungime, lăţime) sunt mai uşor de cuantificat. Acest lucru este valabil în situaţia interesării
organelor parenchimatoase şi mai ales când sunt lezate oase late (omoplat, oasele calotei
craniene). În această din urmă situaţie, forma şi dimensiunile pierderii de substanţă osoasă (mai
ales la nivelul tăbliei externe) păstrează fidel forma şi dimensiunile agentului înţepător. Unele
instrumente conice sau cilindrice formează pe aceste oase plate orificii rotunde foarte
asemănătoare cu cele produse prin împuşcare. Diagnosticul diferenţial în aceste situaţii se
realizează luând în considerare aspectul morfologic al plăgii cutanate precum şi prezenţa sau
absenţa unor factori caracteristici împuşcării.
Când obiectele înţepătoare interesează ţesuturi retractile sau organe cavitare, canalul
plăgii înţepate nu poate fi apreciat şi în consecinţă nu pot fi identificate caracteristici ale
agentului vulnerant.

PLĂGILE ÎNŢEPAT TĂIATE


Obiectele înţepător tăietoare acţionează atât prin lamele lor ascuţite (componenta
tăietoare) cât şi prin vârf (componenta înţepătoare). Astfel, aceste obiecte determină
îndepărtarea şi secţionarea concomitentă a ţesuturilor cu vârful şi lama lor tăioasă.
Plaga înţepat tăiată este constituită dintr-o plagă cutanată şi un canal iar aspectul ei
morfologic este funcţie de caracteristicile agentului vulnerant dar şi de regiunea pe care s-a
aplicat lovitura. Aceste plăgi au lungimea canalului mai mare decât lungimea plăgii cutanate.
Marea majoritate a plăgilor înţepat tăiate sunt heteroproduse. Clasic, agentul vulnerant,
implicat este cuţitul care poate produce şi plăgi tăiate şi plăgi înţepat tăiate.
Forţa necesară unui cuţit pentru a perfora pielea depinde de configuraţia şi ascuţimea
vârfului său. Cuţitul va perfora mai uşor tegumentele cu cât vârful său este mai efilat şi mai tăios.

19
Odată ce vârful a trecut de piele, restul lamei va tăia cu multă uşurinţă ţesuturile. Atâta timp cât
cuţitul nu întâlneşte în calea sa planuri osoase dure, el va trece prin organe fără ca forţa aplicată
să fie mare.
Mărimea şi forma plăgii cutanate depind de natura cuţitului şi a lamei sale, direcţia de
lovire, mişcarea lamei în plagă, mişcarea victimei, starea de relaxare sau de tensiune a pielii
(DiMaio).
Dimensiunile plăgii cutanate nu reflectă cu acurateţe lăţimea agentului vulnerant. Astfel,
lungimea plăgii la piele poate fi egală, mai mare sau mai mică decât lăţimea cuţitului. De
exemplu, când în momentul penetrării cuţitului lama alunecă lateral pe piele rezultă o plagă mai
lungă decât lăţimea lamei. Elasticitatea şi laxitatea cutanată pot modifica dimensiunile plăgii
tegumentare prin creşterea sau reducerea ei cu unu-doi milimetri faţă de dimensiunile lamei
cuţitului (DiMaio).
De asemenea, nici adâncimea plăgii înţepat tăiate nu poate reproduce lungimea cuţitului.
Această adâncime poate fi mai mare, egală sau mai mică decât lungimea lamei. Dacă cuţitul nu
este introdus în organism în totalitate, este evident că lungimea canalului este mai mică decât
lungimea lamei. Pe de altă parte, atunci când agentul vulnerant este aplicat pe regiuni
depresibile (ex.: abdomen) cu o forţă crescută va rezulta un canal care va depăşi în lungime
mărimea lamei cuţitului. O idee mai aproape de adevăr asupra dimensiunilor cuţitului ne-o
putem face doar atunci când sunt examinate mai multe plăgi înţepat tăioase produse de acelaşi
cuţit în diferite regiuni ale corpului (DiMaio).
Forma plăgilor cutanate produse prin înjunghiere variată de la liniare sau fuziforme la
unghiulare/cuneiforme. Ea este determiantă atât de forma lamei cuţitului cât şi de proprietăţile
pielii. Un cuţit cu un singur tăiş va realiza o plagă ovală cu o extremitate efilată şi una mai
rotunjită. Un cuţit cu două tăişuri va produce o plagă a cărei extremităţi sunt egale, ascuţite
(plagă în butonieră). În cazul în care leziunea este produsă cu un cuţit cu grosime relativ mare
atunci plaga la tegumente va avea un aspect triunghiular, cuneiform.
Atunci când sunt secţionate pliuri cutanate, forma plăgii la piele poate fi semicirculară sau
în zig zag.
Ascuţimea lamei cuţitului se reflectă în aspectul marginilor plăgii cutanate. Atunci când
lama este ascuţită, marginile plăgii sunt netede şi regulate. Dacă lama este tocită atunci
marginile vor fi excoriate sau contuzionate.
În situaţia în care cuţitul nu este acţionat perpendicular pe piele ci realizează un unghi
oblic cu aceasta, plaga rezultată va avea o margine mai ridicată decât cealaltă, aspect din care se
poate deduce direcţia din care cuţitul loveşte.
Aspectul plăgii cutanate poate fi influenţat şi de cât de adânc este implantat cuţitul
precum şi de partea componentă a acestuia care ia contact cu pielea.
Dacă forţa cu care este acţionat cuţitul este destul de mare şi determină implantarea lui
până la mâner atunci la nivelul plăgii se va observa amprenta acestuia pe piele sub forma unei
excoriaţii sau a unei echimoze.
Există situaţii când în momentul extragerii unui cuţit din plagă fie acesta este rotat, fie
victima se mişcă. Plaga astfel rezultată va avea forma literei Y sau L fiind formată dintr-o plagă
primară şi una secundară (extensie cauzată de alunecarea cuţitului).
Medicul legist este adesea întrebat care este opinia sa referitor la caracteristicile unui cuţit
utilizat ca armă într-o omucidere. Întrebările mai frecvent adresante sunt:
 cuţitul are o singură lamă sau mai multe?
 care este lungimea lamei cuţitului?
 care este lăţimea lamei cuţitului?

20
 a fost utilizat un singur tip de cuţit sau mai multe?
Trebuie să fim extrem de precauţi atunci când încercăm să răspundem la astfel de
întrebări. În majoritatea cazurilor, informaţiile pe care le putem oferi în urma examinării acestor
leziuni sunt cele referitoare la lăţimea maximă a lamei cuţitului, o aproximare a lungimii acesteia
şi dacă lama are un singur tăiş.
Singura situaţie în care se apreciază cu certitudine că un cuţit este arma cu care au fost
produse anumite leziuni este atunci când vârful acelui cuţit se rupe şi este reţinut în plaga
înţepat tăiată iar agentul vulnerant este recuperat şi ataşat acelui vârf.
Moartea produsă prin agenţi tăietori înţepători este violentă şi în marea majoritate a
cazurilor aceste leziuni sunt heteroproduse, forma juridică a morţii fiind omucidere. În asemenea
situaţii nu este rar a găsi numeroase plăgi înjunghiate dipuse pe mai multe regiuni ale corpului,
unele dintre ele fiind puţin profunde. Plăgile înjunghiate tanatogeneratoare se găsesc de regulă
la nivelul toracelui şi al abdomenului. Moartea survine de regulă rapid datorită exsanghinării.
Suicidul prin producerea de plăgi înţepat tăiate este rar întâlnit. În aceste situaţii, regiunea
frecvent vizată este partea mediană sau stângă a toracelui iar plăgile sunt multiple, majoritatea
fiind puţin profunde unel nedepăşind cu mult grosimea pielii. Astfel de leziuni poartă numele de
leziuni de ezitare. Doar una sau două plăgi sunt profunde având caracter tanatogenerator. În
unele situaţii cuţitul este lăsat in situ fiind ţinut cu fermitate de mâna victimei ca urmare a
constituirii spasmului cadaveric ce apare în momentul apariţiei decesului. Existenţa unui spasm
cadaveric este dovada indubitabilă că victima ţinea arma în mâna sa înainte de moarte.
Seppuku sau hara-kiri este o formă neobişnuită de suicid prin producerea unei singure şi
largi plăgi înjunghiate la nivel abdominal. Evisceraţia imediată a organelor interne abdominale
determină scăderea bruscă a presiunii intraabdominale şi în consecinţă a returului venos cardiac
ce conduce la oprirea bruscă a inimii.
La nivelul toracelui, plăgile înţepat tăiate ale toracelui cu potenţial tanatogenerator sunt
cele care interesează aorta şi inima. În aceste situaţii moartea se datorează fie unui
hemopericard cu constituire rapidă fie asocierii hemotorax, hemopericard, sângerare externă.
Atunci când plaga interesează artera coronară descendentă anterioară, moartea survine rapid.
De asemenea, interesarea atriilor sau a marilor vase care vin sau pleacă din inimă determină mai
rapid moartea comparativ cu plăgile ventriculare deoarece muşchiul ventricular se poate
contracta încetinind astfel sângerarea. Rareori au fost citate supravieţuiri după plăgi tăiate ale
cordului.
Leziunile izolate ale pulmonilor duc mai rar la deces. Cauza morţii este de regulă
hemotoraxul şi mai rar pneumotoraxul.
Plăgile înjunghiate abdominale interesează frecvent ficatul şi vasele mari (aorta, vena
cavă, vasele iliace sau cele mezenterice). Uneori plăgile abdominale nu sunt letale ele putându-
se complica prin peritonită mai alex cele care interesează intestinele.
Mai puţin frecvent sunt întâlnite plăgi înţepat tăiate la nivelul capului şi gâtului. Plăgile de
la nivelul gâtului pot duce imediat la moarte prin exsanghinare, embolie gazoasă sau asfixie
determinată de comprimarea traheei şi a vaselor cervicale prin hemoragie masivă a părţilor moi
ale gâtului. Tardiv, moartea se poate datora fie dezvoltării celulitei cervicale, fie trombozei
arteriale cu embolie şi infarct cerebral.
Plăgile înţepat tăiate ale capului sunt localizate cel mai frecvent la nivelul regiunii
temporale şi la nivelul orbitei deoarece grosimea mică a acestor oase permite penetrarea lor.
Adesea, o singură plagă înjunghiată la nivel cerebral nu este imediat fatală, victima având
posibilitatea de a se deplasa şi a se îndepărta de agresor.

21
Şi mai rar încă pot fi întâlnite plăgi înjunghiate la nivelul coloanei vertebrale. Lezarea
măduvei va conduce la paralizie completă sau parţială sub nivelul lezat.
Uneori se pot întâlni şi plăgi înţepat tăiate la nivelul extremităţilor. Artera femurală este
vasul cel mai frecvent interesat.

PLĂGILE DESPICATE
Plăgile despicate sunt produse de instrumente grele cu margini tăioase (topor, sapă,
satâr, etc.). Aspectul lor morfologic depinde de gradul de ascuţire a lamei, de dimensiunile
tăişului, de regiunea interesată şi de forţa cu care este acţionat obiectul despicător.
Dacă lama este bine ascuţită, la nivelul tegumentelor va rezulta o plagă tăiată cu toate
caracteristicile acesteia (formă liniară sau uşor semicirculară, margini netede şi regulate, unghiuri
ascuţite).
Dacă lama este tocită se va produce o plagă asemănătoare cu cea produsă de obiecte
contondente: margini excoriate sau contuzionate, neregulate; în profunzime pot exista punţi
tisulare.
Indiferent de tăişul lamei, plăgile despicate se caracterizează prin prezenţa fracturilor
osoase subjacente leziunilor cutanate. Frecvent aceste fracturi sunt complexe, multieschiloase.
Plăgile despicate interesează cel mai frecvent capul, mai rar gâtul sau alte segmente
corporale. Paleta lezională este foarte diversă de la plăgi superficiale cu sau fără interesare
osoasă până la rupturi ale organelor interne.
Când agentul despicător acţionează asupra corpului sub un anumit unghi se pot produce
plăgi în lambou sau chiar secţionări de segmente corporale ale căror margini sunt netede.
Plăgile localizate pe faţa dorsală a mâinii victimei evocă apărarea pasivă a acesteia faţă de
agresor; leziunile de pe faţa palmară (aspect în lambou) evocă o apărare activă (prindere şi
imobilizare).
În concluzie, toate leziunile elementare enumerate mai sus necesită o descriere şi o
interpretare corectă.
Descrierea trebuie să cuprindă:
o localizarea leziunii – după regula Pe (marea regiune a corpului) În (regiunea topografică)
La (distanţa faţă de repere anatomice fixe);
o denumirea generică;
o forma, mărimea, dimensiuni, particularităţi, specificităţi;
o descrierea ţesuturilor înconjurătoare.

22
Bibliografie:

1. Knight B. – The dynamics of stab wounds, Forensic Sci, 1975; 6:249-255


2. Robertson I., Hodge PR. – Histopathology of healing abrasions, Forensic Sci, 1972; 1:17-25
3. DiMaio V., DiMaio D. 2001, Forensic Pathology, 2nd edition, ed. CRC press LLC, Boca
Raton Guth AA, Pachter HL – Domestic violence and the trauma surgeon. Am J Surg 2000;
179:134-40
4. Discala C., Sege R., Li G., et al., Child abuse and unintentional injuries. A 10 year
retrospective, Arch Pediatr Med 2000; 154: 16-22
5. Richardson J., Coid J., Petrukevich A, et. Al., Identifying domestic violence: cross-sectional
study in primary care, BMJ 2002; 324: 1-6
6. Warner JE, Hqnsen DJ, The identification and reporting of physical abuse by physicians: a
review and implications for research, Child Abuse Neglect 1994; 18: 11-25
7. Jones R., Wounds and injury awareness amongst students and doctors, J. Clin Foren Med
2003; 10: 231-4
8. Haeringen van AR, Dadds M., Armstrong KL, The child abuse lottery – will the doctor
suspect and report? Physician attitudes towards and reporting of suspected child abuse and
neglect, Child Abuse Neglect 1998; 22: 159-69
9. Plăhteanu M., Baciu G., Pădure A., Aspecte medico-legale lezionale în traumatologia
mecanică, Ed. Performantica, Iaşi, 2004

23