RASPUNSURI EDUCATIE PENTRU SANATATE SI PRIM AJUTOR

Traumatismul este reprezentat de orice agresiune produsă asupra

organismului în urma acţiunii unor factori externi sau interni. În activitatea
practică a educaţiei fizice şi a sportului cel mai frecvent întâlnite traumatisme sunt
reprezentate de: contuzii, leziuni musculare, entorse, luxaţii şi fracturi. În funcţie
de amplitudinea traumatismului asupra unui organism, pot apare lezini
traumatice locale precum şi modificări generaleLeziunea este determinată de
acțiunea unor factori externi : - fizici -chimici -mecanici -psihici.

TRAUMATOLOGIA Se ocupă cu: studiul traumatismelor aparatului

locomotor; determinarea cauzelelor care favorizează traumatismele; profilaxia
traumatismelor; tratamentul acestora de la etapa primului ajutor medical până la
asistenţa specializată în serviciul de ortopedie.

PRIMUL AJUTOR ÎN CONTUZII 1. Calmarea durerii 2. Scaderea temperaturii

locale pe parcursul primelor 24 ore după traumatism. 3. Asigurarea unui repaus
funcțional prin aplicarea unui bandaj compresiv, limitarea mişcărilor. 4.
Abordarea dezechilibrului fluidic (o reechilibrare „energica" ar putea preveni
instalarea insuficientei renale) și sindromului compartimental de obicei asociat.
5. În unele cazuri, după primele 24 ore, se recomanda fizioterapie. 6. În cazul
hematoamelor mari, seromului Morel-Lavallee, poate fi efectuată o puncţie de
evacuare a conţinutului lor hemoragic şi infiltratii cu antibiotice. Termenul mediu
de tratament contuziile superficiale este de 7–10 zile; pentru cele profunde –
până la 30 de zile.
 Plaga este leziunea traumatică caracterizată prin întreruperea continuității
tegumentului (soluție de continuitate cutanată).

In functie de mecanismul de producere plagile pot fi: ◦ plagi prin taiere ◦

plagi prin contuzie (lovire) ◦ plagi prin întepare ◦ plagi prin muscatura ◦ plagi prin
agresiune termica (arsuri, degeraturi) ◦ plagi prin agresiune chimica (arsuri
chimice) ◦ plagi prin electrocutare etc.

Clasificarea plăgilor  Majoritatea plagilor sunt accidentale.  Unele plagi sunt

intenționale (consecutiv unor agresiuni sau, mai rar, a unor autoagresiuni);  În
functie de intervalul de timp scurs de la producerea plagii și momentul examinarii
plăgile se clasifica în: - plăgi recente (până la 6 ore) - și plăgi vechi (peste 6 ore).

Simptomele relatate de pacient Durerea este simptomul care apare constant în

cazul producerii unei plagi. Dispare la un interval variabil de timp (fie spontan, fie
în urma administrarii medicatiei antialgice). Reaparitia durerii în evolutia unei
plagi atrage atentia asupra unei complicatii (infectie, hematom etc.). Hemoragia
poate fi constatata de examinator (semn clinic) sau poate fi relatata de (daca este
oprita la momentul prezentarii). Impotenta functionala a segmentului anatomic
afectat atrage atentia asupra unor posibile leziuni tendinoase, musculare, osteo-
articulare sau nervoase.

Tratamentul local al plagii cuprinde: - toaleta plagii - hemostaza - debridarea -

sutura - drenajul si pansamentul.
Luxaţiile reprezintă leziuni osteoarticulare caracterizate prin pierderea
raporturilor anatomice normale dintre suprafeţele articulare ale unei articulaţii.
Ele se pot însoţi de rupturi ale elementelor capsuloligamentare

Clasificare Există mai multe criterii de clasificare a luxaţiilor. Astfel există luxaţii
complete şi luxaţii incomplete (subluxaţii); luxaţii recente şi vechi;  Permanente
 Recidivante  Habituale.

În activitatea sportivă cele mai frecvente sunt luxaţiile umărului, cotului,

metacarpofalangiene a policelui, genunchiului. Luxaţiile traumatice sunt mai rare
la copii.

Clasificarea luxaţiilor A. În funcţie de gradul deplasării segmentului luxat:

1) luxaţie completă – extremităţile osoase în această articulaţie şiau pierdut

complet contactul suprafeţelor articulare; 2) luxaţie incompletă – extremităţile
osoase şi-au pierdut parţial contactul suprafeţelor articulare.

B. În funcţie de perioada posttraumatică, până la reducere: 1) recente – cu o

durată de până la 3 zile; 2) postrecente (învechite) – cu o durată de la a 4-a zi
până la a 21-a zi (adică, până la 3 săptămâni); 3) tardive (vechi) – cu o durată de
peste 3 săptămâni.

Tratamentul a) diminuarea sindromului algic prin administrarea analgezicelor ; b)

imobilizarea membrului afectat Manevrele de prim ajutor al luxațiilor produse
prin traumatism vizeaza reducerea segmentului luxat.

Luxaţiile umărului: Se produc în jos şi înainte. Luxaţia scapulohumerală se poate

reduce atunci când nu este însoţită de o fractură a colului humeral, mai ales
atunci când există o hiperlaxitate a manşonului ligamentar (luxaţii recidivante).
Metoda recomandată este metoda clasică Hipocrate Victima se găseşte în decubit
dorsal, cel care acordă primul ajutor prinde cu ambele mâini antebraţul
accidentatului, introduce călcâiul său în axila victimei; se execută tracţiune
continuă şi progresiv gradată cu mâinile, în timp ce cu călcâiul împinge în axilă
capătul humeral în cavitatea glenoidiană. Reducerea este obiectivizată printr-un
clacment.
 Luxaţia cotului se produce frecvent prin cădere cu antebraţul în
hiperextensie. Se pot luxa ambele oase sau numai cubitusul. Luxaţia posterioara
este cel mai frecvent întâlnită. Manevrele de reducere se efectuează în sens
invers mecanismului de producere prin tracţiuni progresive în axul membrului.
Imobilizarea se face în poziţie funcţională la 90* .

Luxaţia articulaţiei pumnului: frecvent se luxează semilunarul. Se imobilizează

mâna în extensie. Luxaţia rotulei se produce în afară, mai ales la cei cu genunchii
în valg.

Fracturile sunt leziuni ce apar în urma acţiunii unui traumatism puternic

asupra osului, constând în întreruperea totală sau parţiala a continuităţii acestuia.
Focarul de fractură este format din leziunea osului împreună cu ce a ţesuturilor
vecine. Etiologie : Fracturile sunt determinate de acţiunea unei forţe traumatice
care se exercită direct asupra osului sau la distanţă – indirect, cel mai frecvent
acţionând asupra epifizelor, în cazul căderilor, prin flexie, răsucire, tracţiune, forţe
care depăşesc rezistenţa locală a osului.

Fracturile la sportivi apar cel mai frecvent pe os sănătos şi mai rar patologic
(osteoporoză). Datorită elasticităţii osului sunt mai rare la copii.  Există fracturi
închise, când osul rupt nu trece prin piele în exterior şi fracturi deschise când
există o plagă deschisă în profunzime până la nivelul osului rupt sau când osul
fracturat poate ieşi în exterior, prin piele. Elementul de gravitate în cazul
fracturilor deschise este reprezentat de hemoragie, eventualele leziuni ale
nervilor (comprimare, elongare, rupere) şi multiplelor posibilităţi de infecţie.
Semne clinice Sunt locale şi generale, de probabilitate şi de certitudine.  Semnele
de probabilitate sunt reprezentate de: - durere vie, localizată la nivelul fracturii;
durerea este accentuată la încercările de imobilizare sau la palpare; - impotenţa
funcţională; - deformare regiunii sau creşterea în volum;  Semnele de certitudine
sunt: - mobilitatea anormală la nivelul focarului de fractură; - netransmisibilitatea
mişcării distal de leziune; - întreruperea evidentă a continuităţii osului; - crepitaţia
osoasă în focarul de fractură; - scurtarea membrului sau rotaţia anormală.

Clasificarea fracturilor În funcție de modul de producere, fracturile pot fi:

fracturi directe - în care agentul traumatizant acţionează chiar la locul de
producere a fracturii;

 fracturi indirecte - traiectul de fractură apare la distanţă faţă de locul de acţiune

a agentului vulnerant. Din punct de vedere anatomo-patologic, fracturile pot fi :

 fracturi incomplete: fisuri ale oaselor;

 fracturi complete: cu deplasarea sau fără deplasarea segmentelor osoase. În

funcţie de afectarea tegumentelor, fracturile se clasifică în :

 fracturi închise - tegumentele din jurul focarului de fractură sunt intacte;

 fracturi deschise - focarul de fractură comunică cu exteriorul printr-o plagă.

Complicaţiile fracturilor se împart în locale şi generale, imediate şi tardive.

 Complicaţiile locale imediate sunt: hematoamele care prezintă riscul de
suprainfecţie, leziunile părţilor moi, leziunile vasculare, leziunile nervoase,
transformarea unei fracturi închise în fractură deschisă, infecţia.

 Complicaţiile tardive sunt legate de reducerea incorectă a fracturii care poate

genera calus vicios, pseudoartroza, osteoporoza algică (algodistrofia
decalcifcantă), calcificarea postraumatică a hematoamelor, atrofii musculare,
redori articulare
 Primul ajutor

 Se acordă la locul accidentului şi constă în imobilizarea provizorie a fracturii,

imobilizarea definitivă având loc întrun serviciu de specialitate.

 Imobilizarea provizorie se realizează cu mijloace improvizate sau specializate

(atele, scândură, metal, beţe). Imobilizarea se face în poziţia în care s-a găsit
victima fără încercarea de a reduce fractura; în cazul atelelor acestea vor fi
căptuşite cu material moale (vată, comprese) şi apoi vor fi folosite pentru
imobilizare; se imobilizează întotdeauna şi articulaţia proximală şi cea distală faţă
de focarul lezional; segmentul de membru nu va fi lăsat în poziţie declină

 pentru că se favorizează edemul, ceea ce va îngreuna tratamentul definitiv la

spital.

 În cazul fracturilor deschise se face toaleta plăgii, cu îndepărtarea corpilor

străini din plagă, se secţionează îmbrăcămintea şi încălţămintea. Se aplică un
garou în caz de hemoragie arterială sau venoasă. Se imobilizează leziunea în
poziţia în care a fost găsită victima. La spital se face profilaxie antitetanos şi se
administrează antibiotice.

 Imobilizarea unei articulaţii este însoţită de tulburări circulatorii, hipotrofie

musculară, retracţii ale capsulei articulare sau aderenţe. Apar edeme, tulburări
trofice cutanate, cianoză, osteoporoză.

 Poziţia de imobilizarea a membrului fracturat are influenţă asupra tonicităţii

musculare. Dacă este ţinut imobilizat în limite normale ale muşchilor care
participă la mişcările articulaţiei, muşchii atât agoniştii cât şi antagoniştii sunt în
repaus. Imobilizarea în poziţie forţată determină contractura grupului muscular
întins peste lungimea lui normală, în timp ce antagonistul este relaxat şi se va
atrofia.
 Hemoragia sau hemoreea este scurgerea abundentă de sânge, internă sau
externă, în urma ruperii sau tăierii peretelui unui vas sangvin.

Clasificarea hemoragiilor: În dependenţă de ce vas este lezat deosebim:

● Hemoragia arterială – se caracterizează prin culoarea roşie vie a sângelui,
caracterul pulsativ sau continuu intens în dependenţă de tipul plăgii şi rata mare a
pierderilor de sânge.

● Hemoragia venoasă – se caracterizează prin coloarea roşie închisă, a sângelui,

sîngele se scurge sau se prelinge din plagă.

● Hemoragii capilare - se caracterizează prin sângerare difuză de culoare roşie

vie , sunt lezate capilarile-cele mai mici vase. Astfel de hemoragie frecvent se
stopează de la sine.

● Hemoragii mixte - se caracterizează prin scurgerea de sânge de culoare roşie

închisă amestect cu valuri de sânge roşu aprins.

În funcţie de momentul apariţiei, deosebim:

• Hemoragie primară: apare imediat după producerea efracţiunii vasculare;

• Hemoragie secundară (tardivă): apare după un interval de timp de la

traumatism.

• După manifestări clinice, pot fi hemoragii: – Externe – Interne – Exteriorizate –

Oculte

În funcţie de exteriorizarea clinică a sîngerării: • Hemoragie externă – sîngerarea

în afara corpului • Hemoragie internă – sîngerarea într-o cavitate (peritoneu,
pericard, pleură, articulaţie), fie în interiorul unui organ parinhimatos; creier, ficat,
splina, hemoragie intestinală, muşchi etc.
În funcţie de cantitatea sîngelui pierdut deosebim: • Hemoragie mică – pînă la
15% din volemie ( 750 ml.), 0,5-1% din greutatea corporală. • Hemoragie medie –
pînă la 20-25% din volemie (750-1500 ml.), 1,5-2,5% din greutatea corporală.
Hemoragie mare – pînă la 30-40% din volemie (1500-2000 ml.), 2,5% din
greutatea corporală • Hemoragie gravă – mai mult de 40% din volemie ( 2000ml.),
mai mult de 2,5% din greutatea corporală.

Semnele generale ale hemoragiilor: • Indiferent de localizarea acestora ne

orienteaza atat asupra diagnosticului de hemoragie cat mai ales asupra gravitatii
ei (care este direct proportionala cu cantitatea de sange pierdut din volumul
sanguin circulant); • astfel persoana care are o hemoragie dezvolta intr-o
perioada de timp variabila de la producerea accidentului (invers proportionala cu
debitul hemoragiei ) urmatoarele semne generale: • paloarea tegumentelor si
mucoaselor; • extremitati reci • tahicardie (puls accelerat, frecventa cardiaca
peste 80-90 batai/minut, puls filiform; • hipotensiune arteriala; • tahipnee
(cresterea frecventei respiratorii peste 16-18 respiratii / minut) • stare de agitatie,
neliniste; • senzatia de sete; • oligurie (scaderea cantitatii de urina eliminata); •
lipotimie (manifestata prin pierderea brusca a starii de constienta insotita de
relaxare musculara, dar cu mentinerea functiilor vitale ) • sincopa posthemoragica
reprezina pierderea brusca si de scurta durata a cunostintei, insotita de abolirea
respiratiei si activitatii cardiac • socul posthemoragic este o stare foarte grava,
uneori ireversibila, determinata de perfuzia tisulara scazuta si care implica toate
organele si sistemele; socul hemoragic apare chiar si dupa realizarea hemostazei,
uneori la cateva ore de la producerea unei hemoragii mai mari

Semnele locale ale hemoragiilor:

I. În hemoragiile externe poate fi evidențiat ușor chiar și tipul de vas care a fost
lezat, astfel: – în hemoragiile arteriale, sângele se scurge la exterior prin pulsații în
ritmul frecvenței cardiace a accidentatului, fiind colorat roșu aprins; – în
hemoragiile venoase, sângele este exteriorizat printr-un flux continuu, nepulsatil,
având o nuanță de roșu închis; – în hemoragiile capilare (caracteristice
escoriațiilor), sângele se evidențiază printr-o scurgere cu debit mic, numită și
hemoragia în pânză, acestea se opresc de obicei spontan datorită proceselor
fiziologice de hemostază care sunt eficiente doar în cazul hemoragiilor la nivelul
vaselor sangvine mici și mijlocii.

II.Hemoragia interna exteriorizată apare în cazul în care o hemoragie interna se

produce la nivelul unei cavitati sau a unui organ care comunica in mod fiziologic
cu mediul extern; aceste hemoragii au denumiri specifice: – epistaxis: hemoragie
din cavitatile nazale; – hemoptizie: hemoragie la nivelul tesutului pulmonar
(sangele este rosu aerat, spumos si se elimina prin tuse); – hematemeza:
hemoragie la niveul tubului digestiv superior (esofag sau stomac) care se elimina
prin varsatura avand aspect de sange proaspat sau de sange diferat cafeniu,
avand aspectul zatului ramas de la cafea. – melena: se datoreaza unei hemoratii la
nivelul tubului difestiv superior dar care se exteriorizeaza prin materii fecale (ce
contin sange digerat, care sunt negricioase, fetide;

Manifestări clinice ale hemoragiilor: • Astenie şi fatigabilitate instalate relativ

brusc, cu caracter progresiv • Sete; • Vomă; • Modificări ale senzaţiilor vizuale şi
auditive; • Greaţă; • Agitaţie (hipoxie cerebrală)

Semne obiective • Paloarea tegumentelor şi mucoaselor; • Hipotermie; •

Hipotensiune; • Tahicardie; • Tahipnee; • Scăderea reflectivităţii; • Oligurie

Manevre: • aşezarea victimei in pozitie de repaus cu segmentul sangerand in

poztitie ridicata (mai sus decat restul corpului (poziţia Trendelenburg) • se
stabilește tipul hemoragiei (venoasă, arterială, capilară). • hemostaza plăgii •
prelucrarea plăgii cu solutii dezinfectante • aplicarea pansamentului ass. •
imobilizarea provizorie a fracturii în caz de necesitate • analgezice • pungă cu
geaţă • comfort termic şi positional
COMPRESIUNE DIRECTĂ

• Pansamentul compresiv este cel mai simplu mod de a realiza hemostaza; • se

acopera rana cu mai multe comprese sterile sau in lipsa lor cu bucati de panza
curata (batiste, haine etc.) care se comprima cu podul palmei sau cu fasa.

Locul compresiei

• Compresia se efectueaza intotdeauna in dependenta de caracterul singerarii: •

plagi ale arterelor antebratului: compresia se aplica la nivelul bratului (artera
brahiala) • plagi ale bratului: compresia in fosa axilara (artera axilara) plagi ale
umarului: se comprima cu degetele in fosa supraclaviculara, in spatele claviculei
(artera subclavie) • plagi ale gambei si piciorului: compresie in fosa poplitee (in
spatele genunchiului) • plagi ale coapsei: compresia intr-o zona numita triunghiul
lui Scarpa, apasand cu degetele mari de la maini suprapuse in timp ce cu palmele
se inconjoara coapsa plagi ale aortei si arterelor iliace: • compresia peretelui
abdominal cu pumnul, pana la coloana (mai dificil de realizat • plagi superficiale
ale fetei: compresia in fata urechii (artera temporala superficiala) plagi faciale:
compresia la nivelul mandibulei in cazul leziunii in teritoriul arterei faciale, sau
compresie pe carotida comuna • Primul ajutor in cazul epistaxisului consta: in
adoptarea unei pozitii cu capul usor aplecat in fata si aplicarea unei compresii
digitale pe aripa nazala de unde este hemoragia.

Garoul

• Aplicarea garoului este o masura extrema, care se aplica numai in caz de

hemoragii arteriale masive, atunci, cand nu este posibila realizarea hemostazei
prin alte metode. • In cazul in care se aplica garoul, acesta se aplica peste o
bucata de fasa sau alt material moale si se ataseaza neaparat un biletel pe care se
noteaza numele victimei si ora exacta a aplicarii garoului. Garoul poate fi
improvizat dintr-un tub de cauciuc elastic (preferabil) sau orice material flexibil,
însă neelastic: cravată, fular, batic rulat pe diagonală, ciorap etc. • Garoul se
aplică la rădăcina braţelor (la patru laturi de deget sub axilă), pentru hemoragiile
membrului superior, şi la rădăcina coapselor pentru hemoragiile membrului
inferior. • Garoul se strânge astfel încât să se oprească circulaţia, dar culoarea
tegumentelor să se menţină apropiată de cea normală. • Garoul se menţine
maximum 2 ore, slăbindu-l 1-2 minute la fiecare 20 minute – interval pentru a se
permite irigarea ţesuturilor, în acest timp hemostaza fiind asigurată prin
compresiune digitală la distanţă

• Hemostaza presupune patru mecanisme: Hemostaza primara 1) Vasoconstrictie

2) Cresterea presiunii tisulare 3) Formarea dopului plachetar Hemostaza
secundara 4) Formarea cheagului (coagularea) Sinteza

• Hemostaza – reprezintă ansamblul de mecanisme și acțiuni care intervin în

oprirea unei hemoragii la nivelul vaselor sanguine. În dependență de modul de
stopare a hemoragiei, deosebim: • Hemostaza fiziologică • Hemostaza
medicamentoasă • Hemostaza chirurgicală • Hemostaza fiziologică, proprie
organismului uman, reprezintă echilibrul dintre doua procese ce au loc în
organism simultan, formarea cheagului și fibrinoliza. La rândul ei, hemostaza
fiziologică este de 2 tipuri: primară și secundară. – hemostaza primară , are ca
scop formarea trombului alb, în componența căruia intră plachetele și câteva fibre
de fibrină, dar principalul rol în această etapă îi revine endoteliului vascular și
plachetelor. - hemostaza secundară (coagularea), constă în formarea trombului
roșu, constituit din fibre de fibrină care înglobează hematii. În această etapă
participă cei 13 factori ai coagulării, care formează o cascadă a coagulării. Toate
reacțiile ce au loc în procesul de coagulare se realizează prin 2 căi: extrinsecă, cu
implicarea factorilor din plasmă și intrinsecă, cu participarea factorilor tisulari din
afara sângelui. Coagularea se realizează în 4 etape importante: • Formarea
complexului protrombinazic • Formarea trombinei din protrombină sub acțiunea
complexului protrombinazic • Formarea fibrinei din fibrinogen sub acțiunea
trombinei • Consolidarea reteței de fibrină sub acțiunea factorului de coagulare
XIII • Hemostaza medicamentoasă, se realizează prin administrarea medicației
coagulante cu scopul stopării hemoragiei. Din aceste medicamente fac parte:
adrenalina, noradrenalina, efedrina, Acidul aminocapronic, Vitamina K Gluconatul
de Calciu de 20% etc. • Hemostaza chirurgicală, include totalitatea măsurilor
chirurgicale ce duc la oprirea unei hemoragii, fie pe o perioadă scurtă de timp,
adică hemostaza provizorie, fie definitivă.

HEMOSTAZA PROVIZORIE

• Hemostaza provizorie constă în oprirea hemoragiei pentru un timp limitat,

printr-o serie de manevre:

• Compresiunea digitală care se aplică: – deasupra leziunii, în caz de hemoragie

arterială şi – la nivelul leziunii, în caz de hemoragie venoasă

• Hemostaza prin pansament compresiv se realizează prin diferite tehnici de

înfăşare

• Compresiunea circulară se realizează cu: – mijloace improvizate (curea, cravata,

fâşii de pânză etc.), – cu garou.

Stopul cardio respirator - Oprirea schimburilor gazoase de la nivel pulmonar

pentru mai mult de 5 minute poate determina leziuni ireversibile ale organelor
vitale, în special la nivel cerebral. Stopul respirator este urmat aproape
întotdeauna de stop cardiac, dacă nu este reluată funcția respiratorie. Atunci când
stopul cardiac și stopul respirator sunt simultane, indiferent care dintre cele două
s-a instalat primul, vorbim despre stop cardio-respirator.
 Oprirea respiraţiei reprezintă forma gravă de insuficienţă pulmonară.
Încetarea activităţii respiratorii se observă prin oprirea mişcărilor cutiei toracice şi
a diafragmului cu apariţia secundară a semnelor de asfixie. Stopul respirator se
instalează „primar” în sincope respiratorii reflexe prin inhibarea centrilor
respiratori, insuficienţă ventilatorie obstructivă, restrictivă – care conduc la
hipoxie, hipercapnie, leziuni ale SNC cu diminuarea funcţiei respiratorii până la
oprirea respiraţiei • Secundar”, stopul respirator apare ca o consecinţă a stopului
cardiovascular, de gravitate extremă: şoc, colaps vascular, stop cardiorespirator.
Dacă se intervine rapid în situaţia stopului respirator primar, şansele restabilirii
respiraţiei sunt mari. • În situaţia stopului instalat secundar, şansele reechilibrării
respiratorii depind de eficienţa măsurilor cardiovasculare de resuscitare – în acest
caz cele două funcţii se intercondiţionează reciproc.

Măsurile de restabilire a funcţiilor respiratorii constau în:

- asigurarea libertăţii căilor respiratorii;

- asigurarea integrităţii cutiei toracice;

- asigurarea ventilaţiei eficiente;

Asigurarea libertăţii căilor respiratorii: • Indiferent de cauza care produce oprirea

respiraţiei., trebuie să degajăm căile respiratorii de eventualele obstacole care pot
exista. • Obstrucţia căilor respiratorii superioare şi inferioare pot compromite
respiraţia şi oxigenarea tisulară.

• Obstrucţia căilor respiratorii superioare

• Se datorează frecvent căderii limbii posterior, existenţei unor corpi străini

(sânge, resturi dentare), edem glotic, leziuni de laringe sau de corzi vocale. La
pacienţii inconştienţi sau fără tonus muscular limba poate cădea în faringele
posterior şi obstruează căile respiratorii mai ales dacă pacientul este întins pe
spate. • Datorită faptului că limba este fixată de mandibulă toate manevrele care
vizează prognaţia înainte a acesteia antrenează şi limba înainte şi poate deschide
deci şi căile respiratorii.

Manevrele de resuscitare sunt în număr de două:

• prima este de retroflexie a capului prin plasarea degetelor de la mână sub

mandibulă, în timp ce policele de la aceeaşi mână apasă buza inferioară pentru a
deschide gura, victima fiind culcată pe spate. Se împinge uşor mandibula în sus
pentru a aduce mentonul spre înainte. Policele poate fi plasat în acest timp în
gură, posterior de incisivii posteriori. • Dacă se recurge apoi la manevra de
respiraţie artificială gură la gură narinele se pot obstrua cu policele şi indexul de la
cealaltă mână.

• Cealaltă tehnică este cunoscută sub numele de subluxaţia maxilarului şi se

efectuează prinzând unghiul maxilarului inferior (o mână pentru fiecare parte) şi
trăgând mandibula spre în faţă. • Dacă buzele se închid, putem repune policele la
nivelul buzei inferioare. Această tehnică este recomandată când se suspectează o
leziune de coloană cervicală şi când nu este indicată hiperextensia capului.

Obstrucţia căilor respiratorii inferioare. Obstrucţia căilor respiratorii inferioare

necesită intubaţie orotraheală (cricotiroidotomie). Imposibilitatea efectuări
intubaţiei traheale impune efectuarea cricotiroidotomiei în următoarele cazuri:
edem glotic, fracturi de laringe, hemoragie gravă orofaringiană, spasm laringian.
Traheostomia în condiţii de urgenţă este dificil de efectuat şi provoacă hemoragii
abundente. Manevra ideală este cricotiroidotomia chirurgicală, incizia verticală
sau transversală a pielii urmată de incizie cu traversarea membranei
cricotiroidiană şi inserarea canulei.
 Respiraţia gură la gură, metodă bine codificată în practica acordării primului
ajutor, constă în insuflaţia aerului expirat de salvator în plămânii victimei. Tehnica
metodei este următoarea:

- accidentatul se aşează în poziţia culcat, cu faţa în sus;

- salvatorul se aşează în genunchi, la capul victimei, pe partea dreaptă;

- se asigură permeabilitatea căilor respiratorii;

- hiperextensia capului (având grijă să nu aibă fractură a coloanei cervicale

superioare) punând mâna dreaptă sub ceafă, iar cu mâna stângă făcând extensia
capului pe spate;

- tracţiunea limbii dacă este cazul;

- se îndepărtează eventualii corpi străini şi se şterg secreţiile, dacă este cazul;

- se face propulsia mandibulei, dacă aceasta este o cauză de obstrucţie salvatorul

trage puternic aer în piept, pensează, fie cu mâna stângă fie cu policele de la
ambele mâini, nările victimei, se apleacă, cuprinde cu gura sa gura victimei în
totalitate, inclusiv comisurile gurii, pentru a asigura o perfectă etanşeitate, după
care insuflă cu putere aerul din plămânii săi în plămânii victimei. După 4-5
insuflaţii eficiente controlăm pulsul, dacă este prezent şi victima nu respiră în
continuare, la fiecare 5 secunde facem o insuflaţie, realizând un ritm de 14-16
respiraţii pe minut. Ritmul nu trebuie să fie mai mare, pentru că în aceste situaţii
volumul este cel mai important. La copii, în funcţie de vârstă, numărul insuflaţiilor
trebuie să fie mai rapid.
 Respiraţia gură la nas se aplică în anumite situaţii când respiraţia gură la gură
nu este posibilă:

• când gura victimei nu poate fi deschisă,

• când sunt prezente leziuni ce interesează cavitatea bucală,

• fracturi cominutive ale mandibulei fără posibilitatea unei contenţii a acesteia

• sau când gura salvatorului este mai mică decât a victimei.

Tehnica este următoarea

- accidentatul va fi aşezat cu faţa în sus;

- salvatorul va sta în genunchi, la capul victimei, pe partea dreaptă;

- cu mâna dreaptă se împinge în sus şi înainte bărbia victimei pentru a asigura

închiderea completă a gurii, iar cu cea stângă se realizează hiperextensia capului
pentru a asigura libertatea căilor aeriene;

- salvatorul inspiră profund, se apleacă asupra victimei, cuprinzându-i în totalitate

nasul în gura sa, simţindu-şi buzele aplicate în totalitate, insuflă aerul, privind spre
cutia toracică pentru a-i observa gradul de distensie, retrage apoi capul, timp în
care victima realizează expirul pasiv, şi se pregăteşte pentru următoarea
insuflaţie.
 Stopul cardiac este reprezentat de oprirea bruscă a activității mecanice a
cordului, ducând la oprirea circulației sângelui. • În urma stopului cardiac, sângele
nu mai ajunge la organele vitale, privându-le de oxigen. • Astfel, netratat, stopul
cardiac duce la deces.

• MASAJUL CARDIAC EXTERN • Produce contracţia miocardului între stern, coaste

şi coloana vertebrală. • Se poate executa cu mâinile goale sau cu aparate
automate sau neautomate (CardioPump). • Stopul cardio-respirator: comă,
apnee, absenţa pulsului central; • Operatorul se aşează pe partea dreaptă a
victimei, deasupra toracelui, se aplică braţele întinse ale salvatorului în unghi de
900 faţă de axul corpului; • Reperarea zonei de compresie strernală: indexul unei
mâini se aplică pe furculiţa sternală, celelalte pe apendicele xifoid, iar cele două
police se reunesc pentru a repera jumătatea sternului. • Masajul cardiac extern
(MCE) este o metodă de reanimare circulatorie, în mod obligatoriu asociată cu
ventilaţia artificială şi constă în compresiuni ritmice la nivelul toracelui. • Ele duc
la compresia muşchiului cardiac intre stern si coloana vertebrală şi la transmiterea
presiunilor la cavităţile cardiace şi la sistemele vasculare intratoracice. • Masajul
cardiac extern poate fi efectuat cu mâinile goale sau mai bine cu aparate
automate sau neautomate.

Masajul cardiac extern pasii:

• Operatorul se plasează pe o parte a victimei, deasupra toracelui se aplică

braţele întinse ale salvatorului, în unghi de 90° faţă de axa corpului, genunchiul în
contact cu fosa axilară a pacientului.

• Zona de compresie sternală este reperată astfel : • - indexul unei mâini se aplică
pe furculiţa sternală şi celălalt pe apofiza xifoidă, iar cele două police se reunesc
pentru a repera mijlocul sternului; • - palma mâinii care asigură compresia este
plasată în partea superioară a jumătăţii inferioare a sternului • A doua mână este
plasată deasupra primei; se poate plasa la 90°, degetele întinse sau degetele
întrepătrunse cu cele ale mâinii inferioare. • Compresia este strict verticală
exercitată folosind greutatea corpului, braţele întinse, umerii paralel cu sternul,
adâncimea compresiei toracice este de 4-5 cm la adult si frecvenţa 80-100/minut.
• Relaxarea adică decompresia trebuie să fie completă, dar mâinile trebuie să
rămână aplicate pe torace. • pentru ca aceasta manevra sa fie eficienta persoana
care executa masajul cardiac extern executa apasarea avand membrele
superioare orientate perpendicular pe sternul victimei si coatele in extensie, se
realizeaza 15 astfel de compresii urmate de 2 alte insuflatii; • ritmul de apasare
este de 60/ minut iar ritmul insuflatiilor va fi de aproximativ 10 / minut. • In cazul
in care 2 persoane efectueaza resuscitarea cel care face masajul cardiac extern
numara proportia intre insuflatii si compresiunile cardiace este bine sa fie 1:15
sau in cazul unui singur salvator 2:30. 4 • Aceasta manevra de resuscitare cardio-
respiratorie se continua pana cand victima isi reia respiratia si activitatea cardiaca
spontana; in situatia in care nu se observa acest lucru se continua cu manevrele
inca 30-45 de minute, exceptie fac cazurile in care victima a fost expusa la
temperaturi scazute (inec in apa rece, avalanse), situatii in care manevrele de
resuscitare pot avea succes dupa o perioada indelungata.

Compresiunea toracică este asigurată de mişcarea trunchiului şi nu a

braţelor. Eficacitatea maximă, debitul cardiac cel mai bun este obţinut dacă
timpul de compresie este egal cu cel de relaxare. Perceperea unui puls femural
sau carotidian este un semn de eficacitate dacă este concordant cu compresiunile
dar poate fi şi consecinţa transmiterii undei de presiune. Dacă fracturile costale
facilitează masajul, ele reduc în acelaşi timp eficacitatea, diminuând variaţiile de
presiune intra- toracică.

• Masajul cardiac extern este o manevră obositoare si salvatorul trebuie schimbat

des.

• DE EVITAT • Compresiunile bruşte, prea scurte. • Oprirea prematură a MCE în

caz de hipotermie profundă. • Confundarea activităţii cardiac
 Stopul cardiorespirator
Evaluarea primară reprezintă prima etapa în managementul oricarui pacient cu
funcţii vitale instabile şi trebuie parcursă complet în maxim 30 de secunde.
Aceasta evaluare urmăreşte:

- singuranţa victimei şi a salvatorului;

- evaluarea stării de conştienţă;
- asigurarea libertăţii căii aeriene;
- evaluarea respiraţiei;
- evaluarea circulaţiei.

Siguranţa victimei şi a salvatorului – salvatorul nu patrunde într-un mediu

care i-ar putea periclita viaţa, decât în urma unor măsuri de siguranţă, eventual în
prezenţa persoanelor care sunt instruite în acest sens (pompieri, poliţie). Pe de
alta parte, victima trebuie scoasă cât mai repede dintr-un astfel de mediu.
Evaluarea stării de conştienţă – se realizează rapid, după schema AVPU.

A - pacient alert, pacient conştient, cooperant;

V - pacient care răspunde la stimuli verbali (pacientul va fi scuturat uşor de umeri,
adresându-i-se întrebări simple: cum te numeşti? câţi ani ai? unde locuieşti?);
P - pacient care răspunde la stimul dureros (se va ciupi de braţ sau altă zonă
pentru a observa reacţia la durere);
U - pacient neresponsiv.

Evaluarea şi asigurarea libertăţii căii aeriene

Pentru eliberarea căii aeriene, se realizează: hiperextensia capului şi ridicarea
barbiei şi apoi controlul vizual al cavităţii bucale. În caz de traumatism, pentru a
nu se produce leziuni ale coloanei cervicale şi măduvei spinării, nu se vor efectua
hiperextensia capului şi ridicarea barbiei. Singura manevra permisă este
subluxaţia mandibulei: cu palmele de o parte şi de alta a capului victimei, se
tracţioneză mandibula spre anterior cu ajutorul degetelor 2-5 sprijinite de
ramurile mandibulare, iar în acelaşi timp se deschide gura cu cele două police
aflate la nivelul barbiei.
Evaluarea respiraţiei
Ţinând căile aeriene deschise, se priveşte, ascultă şi simt respiraţiile normale nu
mai mult de 10 secunde.
Evaluarea circulaţiei
Se realizează prin căutarea pulsului central timp de maxim 10 secunde. La adult se
preferă palparea pulsului carotidian, iar la copilul sub 1 an cel brahial, deoarece
are gâtul scurt şi gros şi este dificil de găsit pulsul carotidian.
Urmând acest protocol de evaluare primară, cu durata de maxim 30 secunde
(evaluarea starii de conştienţă 10 secunde, evaluarea respiraţiei 10 secunde,
evaluarea circulaţiei 10 secunde), salvatorul poate să aprecieze gradul deteriorării
funcţiilor vitale ale accidentatului.
Rănitul se poate afla în una din urmatoarele situaţii:
- responsiv, conştient;
- alterarea stării de conştienţă mergând până la comă profundă.
- stop respirator (după deschiderea căii aeriene, pacientul are puls dar nu respiră).
- stop cardio-respirator (după deschiderea căii aeriene, pacientul nu are puls şi nu
respiră).

Oprirea respiraţiei (stopul respirator) şi oprirea inimii (stopul cardiac), deci

încetarea atât a funcţiei respiratorii, cât şi a funcţiei cardiace, duc la stopul sau
sincopa cardiorespiratorie, care corespunde morţii clinice.
Oprirea într-o primă etapă a respiraţiei (stopul respirator) fără oprirea inimii,
permite pe un interval variabil (3-10 minute sau chiar 12 minute) ca reanimarea
respiratorie să aibă succes. Stopul cardiac este urmat invariabil şi de stopul
respirator în 20-30 de secunde. Din punct de vedere practic, înseamnă că există
reanimare respiratorie fără masaj cardiac, în opriri accidentale ale respiraţiei cu
hemodinamica (circulaţia sanguină) păstrată, dar nu există masaj cardiac fără
respiraţie artificială, pentru că odată cu stopul cardiac se opreşte rapid şi
respiraţia.
Moartea clinică începe odată cu stopul cardiac, care determină şi oprirea
circulaţiei cerebrale. Este deosebit de important de ştiut că moartea clinică este
un proces reversibil şi victima poate reveni complet la o viaţă normală daca i se
acordă primul ajutor competent în timp util (resuscitare cardiorespiratorie în
primele 3-4 minute). Orice intârziere în acordarea primului ajutor eficient duce,
după acest interval, datorită lipsei de oxigen în 2
creier, la moartea biologică, adică la moartea definitivă, ireversibilă a victimei
(leziuni ireversibile în creier şi alte organe, midriază fixă, apariţia petelor
cadaverice).
Stopul cardio-respirator poate avea două categorii mari de cauze:
Accidente acute, care pot fi produse de:
 cauze cardiace: infarct miocardic acut, insuficienta cardiaca, tulburari severe de
ritm cardiac (fibrilatia ventriculara, tahicardia ventriculara, asistolia, blocul
atrioventrivular complet, disociatia electro-mecanica);
 cauze extracardiace:

- respiratorii: asfixie prin obstrucţia căilor aeriene (corp străin intrabronşic,

hemoragii masive din căile respiratorii severe), rupturi pulmonare, embolia
pulmonară;
- cerebrale: accidente vasculare cerebrale (rupturi de vase intracerebrale, cu
hematoame consecutive), contuzii cerebrale grave, encefalite;
- hemodinamice: hemoragii masive (leziuni de vase mari, sarcina extrauterină
ruptă, anevrism disecant de aorta);
- toxice: intoxicatii medicamentoase sau cu alte substante toxice.
Semne clinice ale stopului cardiorespirator:
- oprirea mişcărilor respiratorii, toracice şi abdominale;
- încetarea bătăilor inimii;
- absenţa pulsului la carotidă;
- paloarea extremă a tegumentului;
- globii oculari imobili (midriază);
- relaxarea completă a musculaturii, inclusiv a sfincterelor.
Manevrele de reanimare încep cu eliberarea căilor aeriene superioare (gură, nas,
faringe). Eliberarea căilor aeriene este suficientă deseori pentru ca victima să-şi
reia respiraţia (fără să mai fie nevoie de respiraţie artificială). Se poate obţine
eliberarea căilor respiratorii prin aşezarea în poziţii diferite (lateral - oferă cea mai
mare securitate pentru victimă). Salvatorul îngenunchiază lateral de victimă şi
fixând cotul şi genunchiul opus al acestuia, îl întoarce cu o singură mişcare pe
partea laterală (manevra este contraindicată în unele leziuni - fracturi de coloană,
unele leziuni ale peretelui toracic)
Tehnica efectuarii resuscitării cardiorespiratorii trebuie corect însuşită, cu
respectarea riguroasă a succesiunii timpilor de executie, după formula HELP ME.
H - hiperextensia capului: se trece o mână pe sub gâtul victimei şi i se ridică ceafa,
iar cu a doua mână, aşezată pe frunte, se împinge capul spre spate, apoi se
introduce un sul improvizat dintr-o haină sau o patură sub umerii victimei.

E - eliberarea cailor respiratorii: prin curăţarea cu degetele înfaşurate într-o

batistă sau cu un tampon improvizat dintr-o baghetă de lemn sau de metal,
înfaşurată cu o batistă. În cazul în care căile aeriene sunt astupate de corpi străini
(mai frecvent la copii bile, nasturi, fragmente de os), se ridică copilul în sus de
picioare, i se deschide gura şi se aplica cateva lovituri uşoare între omoplaţi. La
adulţi loviturile se aplică aşezându-i culcat pe o parte.

L - luxarea mandibulei, apasând pe unghiurile exterioare ale mandibulei cu

ultimele patru degete de la ambele mâini, iar policele pe bărbie; se proiecteaza
mandibula înainte, în aşa fel încât arcada dentară inferioară să o depaşească pe
cea superioară. La sugari şi la copiii mici hiperextensia capului nu dezobstruează
glota, dimpotriva, poate agrava obstrucţia; în aceste cazuri se va susţine numai
mandibula sau se va luxa anterior, fără hiperextensia capului.

P - pensarea nasului, cu policele de la ambele mâini sau cu mâna stangă.

După această pregatire, salvatorul trage aer adanc în piept, îşi ţine respiraţia în
inspiraţie profundă, apoi, cu gura larg deschisă, insuflă cu putere aerul în căile
respiratorii ale victimei. Această succesiune de respiraţii re repetă de 14-16 ori pe
minut pentru a fi eficientă. Respiraţia artificială poate fi executată prin două
metode: gură la gură sau gură la nas.

ME - masajul cardiac extern: se aplică transversal podul palmei uneia dintre mâini
(de obicei stanga) pe 1/3 inferioară a sternului, iar cealaltă palmă se suprapune
perpendicular pe prima. Cu cele două mâini suprapuse şi cu braţele întinse,
ajutandu-se de greutatea corpului, salvatorul exercită presiuni ritmice asupra
sternului. Fiecare compresiune va fi bruscă şi scurtă (aproximativ o secundă) şi va
exercita o presiune verticală a sternului spre coloana vertebrală, în aşa fel ca
sternul să fie înfundat cu aproximativ 5-6 cm. Se apasă numai cu podul palmei, 3
degetele fiind ridicate pentru a se evita comprimarea coastelor. După fiecare
compresiune sternul este lăsat să revină în poziţie iniţială, fără să se ridice mâinile
de pe sternul victimei. Dacă este un singur salvator se fac două insuflaţii urmate
de 12-14 compresiuni, dacă sunt doi salvatori unul face o insuflaţie, celalalt face 5
compresiuni sternale. La copii se poate comprima cu o singura mână iar la copiii
mici, cu 1-2 degete, în ritm de 80-100 de compresiuni pe minut. Masajul cardiac
trebuie executat până la reluarea bătăilor inimii. După 50-60 de minute de
resuscitare la o victimă la care semnele care caracterizează instalarea morţii
biologice nu se remit, manevra de resuscitare trebuie întreruptă.
Eficienţa ventilaţiei artificiale şi a masajului cardiac extern se apreciază prin:
- apariţia pulsului la vasele mari (artera carotidă, femurală);
- apariţia reflexului la lumină, prin lipsa rigiditătii globului ocular ;
- recolorarea tegumentelor.
Chiar dacă victima îşi reia activitatea respiratorie şi cardiacă, este interzisă
ridicarea până la venirea ambulanţei. LP 2 Strategii de intervenţie pentru
profilaxia stării de sănătate Conceptul de profilaxie, desi este un concept foarte
vechi, a cunoscut in ultimele decenii o reactualizare, devenind o preocupare
dominanta a multor societati si guverne din tarile dezvoltate. Factorii care au
condus la aceasta reactualizare au fost:  Observatia ca tehnologiile medicale noi,
de virf, dezvoltarea unei medicini supraspecializate nu au avut efectul scontat in
imbunatatirea starii de sanatate a populatiei.  Cheltuielile pentru ocrotirea
sanatatii au crescut mult, intr-un ritm mai mare decit produsul national brut al
tarilor, iar rezultatele in domeniul sanatatii nu au fost pe masura investitiilor.
Tarile nu mai puteau face fata cresterii cheltuielilor datorate imbatrinirii
populatiei, cresterii supravietuirii bolnavilor cu afectiuni cronice, factori care au
dus la cresterea volumului ingrijirilor medicale care au devenit si mai costisitoare.
 Unele ameliorari ale starii de sanatate au aparut inainte de introducerea in
practica a unor tehnologii foarte scumpe(rolul altor factori decit cei sanitari in
ameliorarea starii de sanatate).  Inechitati ale starii de sanatate intre diferite
populatii definite geografic sau socio-economic, medicina moderna neavind o
influenta satisfacatoare. Prin profilaxie se intelege ansamblul masurilor luate de
individ, familie, societate si stat (ca putere) care au drept scopuri: - sa promoveze
sanatatea; - sa ocroteasca sanatatea; - sa previna bolile; - sa reduca consecintele
acestora (incapacitatea, invaliditatea); - sa evite decesele premature. În funcție de
momentul intervenției în istoria naturală a bolilor, activitățile preventive au fost
clasificate ca prevenție primară (intervenții care contracarează riscul de
îmbolnăvire), prevenție secundară (intervenții care urmăresc selectarea indivizilor
cu risc crescut sau în stadii în care boala nu este încă manifestă) și prevenția
terțiară (intervenții care urmăresc să atenueze/ anuleze impactul bolii asupra
persoanelor diagnosticate). Afecțiunea țintă este acea stare de sănătate alterată
pe care intervenția preventivă o evită (prevenție primară) sau o identifică de
timpuriu (prevenția secundară). Importanța afecțiunii este dată de frecvența și
severitatea sa. Factorii de risc sunt caracteristici asociate afecțiunii țintă.
Cunoașterea lor permite să se prezică starea de sănătate sau boală viitoare, chiar
dacă în majoritatea cazurilor ei nu reprezintă cauza propriu-zisă a afecțiunii.
Factorii de risc pot fi demografici, genetici, de comportament sau de mediu.
Importanța lor este, de asemenea, dată de frecvență și amploare. Factori de risc
pentru starea de sănătate şi recomandări privind abordarea acestora 
ALIMENTAȚIA NESĂNĂTOASĂ este unul din cei 4 factori de risc comportamental
modificabili (alături de fumat, consum de alcool și inactivitatea fizică), care
contribuie la apariția majorității bolilor cronice importante. Alimentația
nesănătoasă generează obezitate la copii, în creștere alarmantă în Europa și
întreaga lume, cu consecințe importante asupra sănătății fizice și mentale a
copiilor și un risc semnificativ de multiplicare a bolilor cronice la copii și adulți.
Alimentația nesănătoasă combinată cu inactivitatea fizică crește semnificativ
riscul de boli cronice netransmisibile la adulți: în special boli cardiovasculare
(BCV), cancer, hipertensiune arteriala (HTA), obezitate și diabet zaharat de tip 2
(DZ2). Dietele bogate în carne roșie/procesată, cartofi prajiți și surse de zahăr sunt
asociate cu risc mai mare de cancer. Un pattern alimentar bazat pe legume, fructe
și nuci, conținând lactate semidegresate și pește, cu limitarea sării, a grăsimilor
saturate, a cerealelor rafinate și a alimentelor și băuturilor îndulcite, sărac în
carne roșie și procesată se asociază cu reducerea indicelui de masă corporală
(IMC), a circumferinței abdominale sau a procentului de grăsime corporală și a
riscului de obezitate. Dovezile substanțiale existente recomandă o alimentație
sănătoasă ca fiind piatra de temelie a prevenției bolilor cardiovasculare. 
FUMATUL, deprindere extrem de dăunătoare sănătăţii, a devenit un important
factor de risc. Efectele nocive ale nicotinei se bazează pe influenţa sa directă
asupra creierului şi sistemului nervos. În accepţiunea multor autori nicotina este
considerată un drog, la fel ca heroina, cocaina sau alcoolul, producând atât
dependenţă fiziologică cât şi psihologică. Efectele aşa zis “benefice” ale nicotinei
se concretizează prin reducerea senzaţiei de stres, oboseală sau epuizare,
stimularea memoriei, reducerea senzaţiei de anxietate, creşterea toleranţei la
durere, accelerarea metabolismului cu pierderea în greutate, inhibarea apetitului
şi creşterea capacitătii de muncă şi concentrare. Riscul producerii infarctului
miocardic acut creşte prin vasoconstricţia arterelor coronare şi hipoirigare la acest
nivel. Riscul producerii IMA se multiplică de 2,7 ori la fumători şi de 4,1 ori la marii
fumători (>15 ţigări pe zi). După 5 ani de la renunţarea la fumat, riscul infarctului
scade cu 50- 70%, devenind după 3-6 ani asemănător cu riscul persoanelor care
nu au fumat niciodată.  ALCOOLISMUL este o boală cronică, progresivă şi deseori
fatală considerată maladie primară şi nu un simptom al altor boli sau al
problemelor emoţionale. Alcoolismul se poate dezvolta insidios, neexistând iniţial
o delimitare clară între băutori şi alcoolici. După o expunere prelungită la
consumul de alcool se instalează rapid dependenţa, afectând ficatul, stomacul,
pancreasul, inima, sistemul nervos central, organele de simţ şi funcţionarea
glandelor sexuale.  STRESUL se află la baza multor tulburări comportamentale
dar şi imunologice care conduc la apariţia bolilor cronice precum şi a celor
infecţioase, într-o comunitate. Stresul şi lupta împotriva sa (capacitatea
organismului de a se adapta la stres) influenţează comportamentul legat de
fumat, consum abuziv de alcool/droguri, bulimie/anorexie, rezistenţă scăzută la
infecţii, neatenţia la volan şi diferite forme de violenţă (auto şi heteroagresiuni).
Intervenţiile pentru reducerea stresului, pentru a-i ajuta pe oameni să se
adapteze la stres, ar putea reprezenta obiectul unor programe de sănătate de
prevenţie primară în relaţie cu majoritatea cauzelor care conduc la deces
prematur sau incapacitate de muncă, în societatea modernă. Dar stresul nu este
întotdeauna un fenomen nesănătos. Pentru unii oameni stresul este benefic şi
duce la creşterea creativităţii, eficienţei şi productivităţii.  SEDENTARISMUL este
un factor de risc sau agravant pentru foarte multe dintre afecţiunile cronice
netransmisibile. Astfel, activitatea fizică prelungită are efect benefic în bolile
ateromatoase coronariene prin creşterea concentraţiei de HDL, diminuarea
adezivităţii plachetare, creşterea capacităţii miocardului cu diminuarea
consumului de oxigen la efort şi ameliorarea stabilităţii electrice a miocardului.

Principii generale de acordare a primului ajutor.

Trusa de prim ajutor
Primul ajutor reprezintă totalitatea măsurilor luate de o persoană numită salvator,
având cunoştinţe medicale minime, pentru a salva viaţa unei alte persoane aflată în
pericol. Primul ajutor se acordă unei persoane rănite sau aflate într-o situaţie
critică.
Accidentul este reprezentat de orice agresiune produsă asupra organismului în
urma acţiunii unor factori externi sau interni. În activitatea practică a educaţiei
fizice şi a sportului cel mai frecvent întâlnite accidente sunt reprezentate de:
contuzii, leziuni musculare, entorse, luxaţii şi fracturi. Factorii externi favorizanţi
traumatismelor sportive sunt: erorile de antrenament – condiţionare şi pregătire,
climatul şi aportul de lichide, kinesiologia sportului, echipamentul sportiv, terenul
de antrenament sau competiţie. Factorii intrinseci sunt legaţi de caracterele
anatomice şi biomecanice ale sportului respectiv. Astfel se pot enumera:
aliniamentul segmentar deficitar, asimetriile de forţă, dezechilibrele musculare,
deprinderile neuro musculare reduse şi disfuncţiile lanţului kinetic.
Măsurile de prevenire a accidentărilor sunt foarte importante în cadrul oricărei
acţiuni de intervenţie. Se recomandă cunoaşterea problemelor de sănătate înainte
de începerea activităţii sportive, o bună încălzire a tuturor articulaţiilor, folosirea
materialelor sportive adecvate şi verificate, asigurarea unor condiţii optime pentru
desfăşurarea activităţii – lumină, temperatură, umiditate, personal de supraveghere
calificat şi echipament adecvat.
În toate cazurile de acordare a primului ajutor, este important să se:
- asigure locul accidentului;
- ia măsurile de prevenire pentru ca starea de fapt să nu se înrăutăţească;
- stabilească contactul cu persoana bolnavă sau accidentată;
- acţioneze corespunzător când persoana accidentată sau bolnavă este lipsită de
cunoştinţă;
- aline durerea;
- stabilească priorităţile.
Asigurarea locului accidentului. Persoana care acordă prim ajutor trebuie, în
primul rând, să asigure securitatea accidentatului, a celor din jur, cât şi a ei înseşi.
De fapt, aceasta înseamnă scoaterea persoanei accidentate din zona în care a avut
loc accidentul, dacă există pericol de incendiu, explozie, electocutare.
Prevenirea agravării situaţiei. Pentru a preveni agravarea traumatismelor sau a
bolii, salvatorul trebuie să examineze accidentatul/accidentaţii. Salvatorul va trebui
să evalueze situaţia şi să înţeleagă cauzele care au provocat accidentul.
Tratamentul stabilit a se aplica în urma acestei evaluări şi nu trebuie să contribuie
la agravarea situaţiei. De exemplu: pentru a preveni sufocarea, se aşază persoana
care şi-a pierdut 2
cunoştinţa în poziţie laterală, stabilă; hemoragia trebuie să fie oprită rapid, pentru a
preveni pierderea inutilă a sângelui.
Stabilirea contactului cu persoana accidentată. Prima examinare trebuie să
evidenţieze posibilele traumatisme fizice ale victimei. Adeseori, acest lucru este
dificil, datorită stării psihice a accidentatului. În situaţii concrete, se recomandă să:
- se ţină mâna accidentatului în timpul examinării pentru a stabili un contact fizic.
Cealaltă mână se aşază în zona inspectată, ofrerind astfel accidentatului
posibilitatea să urmărească mai uşor examinarea efectuată sau să dea răspunsuri
clare;
- personalul de prim ajutor trebuie să dovedească o atitudine optimistă, să-şi
exprime încrederea că deţine controlul asupra situaţiei, iar persoana în dificultate
va beneficia în curând de ajutor.
Intervenţia în cazul în care o persoană este lipsită de cunoştinţă. În această
situaţie, viteza cu care se acţionează are o deosebită importanţă. Examinarea şi
tratamentul trebuie să fie efectuate rapid. Pentru ca ajutorul acordat să fie eficient,
în primul rând trebuie efectuată o evaluare a semnelor, a indiciilor clare care
demonstrează lipsa de cunoştinţă.
Ameliorarea durerii. Durerile pot fi ameliorate prin aplicarea de bandaje, prin
imobilizare şi printr-o transportare corespunzătoare.
Stabilirea priorităţilor. În cazul în care există mai multe persoane accidentate, este
important să se stabilească priorităţile, astfel încât primul ajutor să se acorde în
primul rând persoanei celei mai grav accidentate. Poate fi dificil de stabilit o linie
corectă de priorităţi, deoarece, câteodată, cei care prezintă cele mai evidente
traumatisme nu sunt neapărat şi cel mai grav accidentaţi. De asemenea, nici cei
care atrag cel mai tare atenţia prin ţipete sau plânsete nu sunt întotdeauna cel mai
grav afectaţi.
Pentru a evalua gradul de afectare trebuie să:
1. Vorbiţi cu accidentatul
2. Observaţi accidentatul
3. Atingeţi accidentatul
4. Evaluaţi
5. Stabiliţi priorităţile
Cei care acordă primul ajutor vin în contact direct cu persoane rănite, intoxicate
sau care pot suferi de o boală transmisibilă. Ca atare, sunt necesare măsuri de
autoprotecţie:
- la persoanele otrăvite cu substanţe toxice pulverizate: se va spăla bine cu apă
curată faţa acestora, înainte de a executa manevrele de respiraţie artificială;
- la persoanele intoxicate cu gaze într-o încăpere închisă - înainte de a se acorda
primul ajutor, va fi chemat personalul de specialitate, pentru a scoate victimele din
mediul toxic.
- prevenirea contaminări cu boli transmisibile prin sânge (ex. hepatita B şi SIDA):
- la manevra de respiraţie artificială: teoretic, singurul risc poate să îl constituie 3
sângele din gura victimei, de aceea se aplică un material filtrant pe faţa
accidentatului
- la oprirea hemoragiei: teoretic, singurul risc este numai dacă cel care acordă
primul ajutor are răni; în acest caz îşi va pansa rănile iar dacă accidentatul
sângerează şi este inconştinet, se va apăsa pe zona hemoragică, utilizând un strat
gros de ţesătură sau se va face compresie cu mâna acoperită de un material
impermeabil, pentru a se evita contactul cu sângele victimei;
- după îngrijirea oricărui accidentat, se vor spăla mâinile cu apă şi săpun.
În concluzie, persoana care acordă prim ajutor ar trebui să:
- asiste fară a avea sau a fi afectată de prejudecăţi, încercând să aline suferinţa unei
persoane; - acţioneze întotdeauna în condiţii de siguranţă şi confortabile, să fie
capabilă să execute cu uşurinţă măsurile de salvare şi protejare a vieţii, să
supravegheze victima şi situatia; - solicite ajutor corespunzator, cand si unde este
posibil;
- urmarească obţinerea cooperării victimei, prezentându-se şi stabilindu-şi rolul de
asistenţă; - strângă toate informaţiile posibile despre situaţie şi starea victimei,
pentru a-şi ghida acţiunile; - predea victima unui serviciu de urgenţă cât mai repede
posibil, dacă un astfel serviciu este disponibil şi necesar;
- ofere suport psihologic victimei, prin atitudinea, cuvintele şi acţiunile sale, ţinând
cont de faptul că îngrijeste „o persoană rănită, nu doar rana”; - asiste şi să
monitorizeze condiţia victimei până când asistenţa nu mai este necesară
(întreruperea asistenţei se poate produce când serviciul de urgenţă ajunge la locul
intervenţiei, victima ajunge la serviciul de urgenţă sau se determină că victima nu
mai necesită nici o îngrijire ân continuare);
- fie capabilă să asiste serviciul de urgenţă în asigurarea îngrijirii victimei,
incluzând furnizarea informaţiilor despre victimă şi situaţia de urgenţă.
CONŢINUTUL MINIM OBLIGATORIU AL TRUSEI SANITARE
Cutie din material plastic, etanşă, cu colturi rotunjite = 1 Foarfece cu vârfuri boante
= 1 Garou 50 cm = 1 Deschizător de gură din material plastic = 1 Dispozitiv de
respiraţie gură la gură = 1 Pipă Guedel mărimea 4 = 1 Pipă Guedel mărimea 10 = 1
Mănuşi de examinare, pereche = 4 Pahare de unică folosinţă = 5 Batiste de hârtie
cu soluţie dezinfectantă = 10 4
Atele din material plastic = 2 Feşi din tifon mici 5 cm/4 m = 5 Feşi din tifon mari
10 cm/5 m = 3 Bandaj triunghiular I = 80 mm =2 Vată hidrofilă sterilă, pachet A
50 g = 2 Ace de siguranţă = 12 Leucoplast 5 cm/3 m = 1 Leucoplast 2,5 cm/2,5 m
= 1 Alcool sanitar 200 ml = 1 Comprese sterile 10 cm/8 cm x 10 buc. = 10
Pansament individual 2 cm/6 cm = 10 Pansament cu rivanol 6 cm/10 cm = 5
Plasture 6 cm/50 cm = 1 Creion = 1 Caiet a 50 de pagini = 1 Broşură cu
instrucţiuni de prim ajutor = 1 Rivanol soluţie 1 la mie, 200 ml = 1 Apă oxigenată
sau perogen = 1 Alcool iodat 200 ml = 1
Folie de supravieţuire termoizolantă = 1 1
LP.5
Sterilizarea. Dezinfecţia. Curăţarea şi dezinfecţia plăgilor
Definirea termenilor
1. Sterilizarea – reprezintă totalitatea metodelor fizico-chimce de distrugere a
tuturor germenilor patogeni.
2. Dezinfecţia – reprezintă totalitatea mijloacelor fizico-chimice, biologice şi
farmacologice prin care se urmăreşte îndepărtarea, inactivarea sau distrugerea
germenilor patogeni din mediu.
3. Asepsia – ansamblul de măsuri prin care se împideică contactul dintre germeni
şi plagă. Scopul este acela de a preveni riscul infecţios prin contaminarea plăgilor.
Cea mai folosită metodă pentru asigurarea asepsiei este sterilizarea.
4. Antisepsia – totaliatea măsurilor prin care se realizează distrugerea
microorganismelor prezente într-o plagă, pe tegumente sau în mediu. Este o
metodă curativă ce foloseşte substanţe antiseptice şi dezinfectante.
5. Plăgi – întreruperile continuităţii ţesuturilor, apărute în urma unui traumatism
mecanic, termic sau chimic.

Sterilizarea se poate realiza prin metode fizice (mecanice, căldura, radiaţiile UV

sau ionizante) sau chimice (formol, oxid de etilen, glutaraldehida).
Metodele mecanice se referă la curăţirea mecanică şi spălarea cu apă, detergenţi şi
săpun, în vederea pregătirii instrumentelor, a materialului moale, a mâinilor
chirurgului şi a câmpului operator, dar şi la filtrarea directă a soluţiilor cu
vâscozitate mică.
Căldura acţionează prin precipitarea proteinelor din membrana bacteriană şi se
foloseşte sub formă de căldură uscată şi căldură umedă. Dintre metodele de
folosire a căldurii uscate, flambarea este cea mai simplă şi mai rapidă, dar cu
aplicabilitatea redusă. Acest procedeu constă în trecerea instrumentelor de metal
prin flacără (alcool) de 2-3 ori şi se foloseşte în situaţii de urgenţă sau la recoltarea
produselor patologice.
Fierul de călcat realizează sterilizarea la temperaturi de 200-300°, distrugând
germenii de pe ţesături, lenjeria nou-nascuţilor şi a materialului moale pentru
pansat.
Cu ajutorul cuptorului cu aer cald (160-180°) se pot steriliza instrumente metalice,
obiecte din sticlă, ceramică, unele pulberi.
Sterilizarea prin căldură umedă prezintă o putere de penetrare mai mare şi se
realizează la temperaturi mai mici.
Fierberea se realizează în fierbatoare speciale, cu temperatura de lucru de 100°, ce
poate fi crescută cu 2-3 grade prin adaos de formol sau carbonat de sodiu, timp de
30-40 de minute. Metoda are ca dezavantaj faptul că nu distruge microbii rezisteţi
la temperatura de 100°.
Sterilizarea cu vapori de apă sub presiune (autocleve) este cea mai utilizată metodă
pentru materialele şi instrumentele chirurgicale: material moale, tuburi de dren,
instrumentar chirurgical.
Pasteurizarea se foloseşte pentru aseptizarea unor lichide la temperaturi sub 100°,
urmată de răcire bruscă asigurând o distrucţie în proporţie de 90-95% din germenii
patogeni.
Razele ultarviolete sunt emise de lămpi speciale cu mercur şi acţionează direct
asupra germenilor asigurând sterilizarea încăperilor şi a diferitelor suprafeţe.
Radiaţiile ionizante se folosesc pentru sterilizarea soluţiilor perfuzabile, a
pulberilor, materialelor de sutură, instrumentarului medical, halatelor, sondelor.
Prezintă avantajul de a penetra foliile de plastic sau hârtie, nu încălzesc obiectele
de sterilizat şi au o durată mare de sterilizare (2-3 ani). 2
Mijloacele chimice de sterilizare folosesc: oxidul de etilen (instrumente
chirurgicale metalice sau din plastic, tuburi, catetere, ace, materiale de sutură),
vaporii de formol, submersia în substanţe germicide – Fenosept soluţie 2%,
Bromocet 1-2%, Clorocet 0,2-0,6%.
Antisepticele sunt substanţe ce distrug microbii, dar nu sunt toxice pentru
organismul uman şi pot fi utilizate în aplicaţii pe tegumente şi mucoase.
Substanţele dezinfectante au efect bactericid mai puternic, sunt iritante pentru
organism şi sunt utilizate pentru distrugerea germenilor de pe obiecte, suprafeţe şi
mediul extern.
Condiţiile ce trebuie îndeplinite de substanţele antiseptice sunt următoarele:
- să fie bactericide;
- să fie uşor solubile în apă;
- să nu deţină miros neplăcut persistent;
- să acţioneze rapid în orice mediu;
- să nu irite ţesuturile pe care se aplică;
- să fie stabile în timp.

Majoritatea substanţelor antiseptice pot fi folosite ca dezinfectante în concentraţii

mari.
Substanţe antiseptice pe bază de iod – bactericide şi fungicide, au capacitatea de a
pătrunde în porii glandelor; se folosesc sub formă de soluţii cu alcool sau
detergenţi
- tinctura de iod (alcool iodat), este iritantă pentru ţesuturi şi nu se aplică direct pe
plagă. Aplicarea compreselor umede pe tegumentele badijonate cu tinctură de iosd
este contraindicată datorită degajării acidului iodhidric care este toxic şi iritant;
- betadina este mai puţin iritantă şi are putere mare de penetrare.

Substanţe pe bază de alcool (etilic) – alcoolul sanitar (50-70%) este bactericid

folosit pentru dezinfecţia tegumentelor. Aplicat direct pe rană precipită proteinele
rezultând o crustă sub care se pot dezvolta microbii. În concentraţii mari (70-90%)
se foloseşte pentru sterilizarea instrumentelor medicale.
Substanţele pe bază de clor – îşi exercită acţiunea bactericidă prin punerea în
libertate a clorului activ
- cloramina B: soluţie 0,1-0,3% se prepară din tablete de 500mg de cloramină, se
foloseşte prin irigare continuă în dezinfecţia plăgilor; soluţie 5% se foloseşte
pentru dezinfecţia veselei şi a pardoselilor.
- hipocloritul de sodiu se foloseşte în plăgile infectate, cu puroi.

Substanţe care degajă oxigen:

- apa oxigenată (soluţie apoasă 3% peroxid de hidrogen), are acţiune bactericidă şi
hemostatică uşoară. În contact cu plaga produce efervescenţă prin eliberarea
oxigenului având acţiune de curăţare mecanică;
- acidul boric sub formă de pulbere sau soluţie 2-4% se foloseşte pentru plăgile
infectate cu pianoceanic;
- permanganatul de K (cristale violet) se foloseşte sub formă de soluţie 1/1000
pentru dezinfecţia mucoaselor.

În cazul în care un accident este soldat cu rănire şi formare de plăgi, toaleta

plăgilor reprezintă prima măsură care se execută în cadrul măsurilor de prim ajutor.
Tegumentele din jurul plăgii vor fi bine spălate cu apă şi săpun pentru a se
îndepărta impurităţile: praf, zgură, noroi, iar în cazul în care tegumentele prezintă
pe suprafaţa lor substanţe grase, degresarea se va face cu alcool de 70°. Spălarea se
face în sens centrifug, de la plagă spre exterior, folosind tampoane din comprese
sterilizate.
În cazul în care plaga se află într-o regiune păroasă se va face depilarea
tegumentelor din jurul plăgii cu foarfeca pe o distanţă de câţiva centimetri, având
grijă ca părul să nu intre în plagă. Se 3
va efectua apoi dezinfectarea tegumentelor pe o distanţă de 4-5 cm cu tampoane
îmbibate în soluţii antiseptice puternice: alcool sanitar, tinctură de iod, manevrele
executându-se tot excentric.
Curăţirea plăgii se realizează prin îndepărtarea corpilor straini şi spălarea acesteia
prin turnare sub formă de jet a soluţiilor antiseptice slabe (apă oxigenată, rivanol,
hipermanganat de potasiu). În plagă nu se introduc soluţii antiseptice puternice
cum ar fi alcoolul sanitar sau tinctura de iod. Peste plaga curăţată se pun comprese
sterile peste care se aplică un pansament. 1
LP 6
Primul ajutor în traumatismele deschise
Tipuri de bandaje
Traumatismul reprezintă raspunsul organismului (ansamblul tulburărilor, locale şi
generale) la acţiunile violente ale factorilor externi asupra organismului. Aceştia
sunt reprezentaţi de agenti mecanici, fizici sau chimici.
În funcţie de amplitudinea traumatismului asupra unui organism, pot apare lezini
traumatice locale precum şi modificări generale.
Traumatismele pot fi clasificate în uşoare sau grave; închise (fără lezarea
tegumentelor) sau deschise (cu lezarea integrităţii tegumentelor). De cele mai
multe ori traumatismele deschise sau plăgile sunt produse prin acţiunea diferiţilor
factori mecanici: tăiere, înţepare, zdrobire, muşcături de animale.
Dintre factorii importanţi în tratamentul plăgilor se pot enumera :
- hemostaza minţioasă;
- irigarea amplă cu soluţie antiseptică a plăgii;
-debridarea, adică îndepărtarea judicioasă a ţesuturilor necrozate. Indiferent de
mecanismul de producere, îngrijirea plăgilor deschise presupune:
 să se inspecteze şi să se cureţe plăgile de eventuali corpi străini;
 plăgile înţepate ale părţilor moi se vor explora în adâncime şi se vor trata ca şi
celelalte plagi – cavitatea nu se suturează, în ea se poate lăsa un tub de dren;
 muşchii se vor apropia, după ce mai întai se debridează;
 toţi bolnavii cu plăgi vor primi profilaxie antitetanică, iar cei cu plăgi
contaminate vor primi şi antibioterapie;
 nu se introduc în plagi detergenţi, soluţii bactericide, sau alcooli, datorita iritaţiei
chimice care întârzie vindecarea plăgii;
 după efectuarea asepsiei şi antisepsiei, după acoperirea zonelor osoase, se va
acoperi plaga cu pansamente.

Pansamentul reprezintă actul chirurgical prin care este protejată o plagă împotriva
pătrunderii microbilor, sau se urmăreşte distrugerea microbilor care se află deja la
acest nivel.
Un pansament corect executat trebuie să respecte următoarele condiţii:
 Să fie făcut în condiţii aseptice: instrumentarul şi pansamentele să fie sterile.
Este bine ca cel care face pansamentul să aibă mâinile protejate de mănuşi sterile.
Dacă nu există asemenea mănuşi, se vor spăla mâinile şi se vor dezinfecta înainte
de efectuarea pansamentului. În cazul plăgilor recente, tegumentele din jurul plăgii
vor fi rase şi dezinfectate.
 Să fie absorbant: compresa de tifon absoarbe o cantitate mică de secreţii, de
aceea în cazul plăgilor cu secreţii abundente, peste stratul de tifon asezat deasupra
plăgii, se poate pune vată sterilă.
 Sa fie protector: plaga să fie bine acoperită pentru a fi protejată de
microtraumatisme sau de pătrunderea germenilor din exterior.
 Bolnavul trebuie aşezat într-o poziţie optimă pentru efectuarea pansamentului,
cu plaga orientată orizontal şi în sus pentru a permite operatorului să lucreze
comod.
 Sa nu fie dureros: aplicarea şi scoaterea compreselor trebuie făcute prin manevre
sigure şi blânde pentru a nu declanşa dureri suplimentare bolnavului şi pentru a
evita unele infecţii sau hemoragii.
2
 Să fie schimbat la timp în funcţie de evoluţia plăgii. În cazul plagilor
chirurgicale aseptice sau în cazul plăgilor curate, fără secreţii, schimbarea
pansamentului se face mai rar. În cazul plăgilor secretante, cantitatea secreţiilor
este cea care impune ritmul schimbării pansamentelor.
 Pansamentul trebuie fixat corespunzător pentru a împiedica deplasarea în timpul
mişcărilor sau al transportului accidentatului.

Pentru efectuarea în bune condiţii a unui pansament avem nevoie de: comprese
sterile, vată hidrofilă, soluţii antiseptice, pudră de sulfamidă sau unguent cu
antibiotice, pense (anatomică şi chirurgicală), foarfece şi tăviţă renală.
În condiţiile de urgenţă pansamentul se face la locul accidentului cu ajutorul
materialelor din trusa de urgenţă. De remarcat este faptul că, de condiţiile în care
se face primul pansament, depinde evoluţia ulterioara a plăgii. Întodeauna,
pansamentul trebuie efectuat cu bolnavul aşezat în decubit, pentru a evita
eventualele lipotimii emoţionale.
Actul chirurgical al pansamentului unei plăgi cuprinde patru timpi executaţi într-o
ordine strict determinată şi anume: tratarea tegumentelor din jurul plăgii, tratarea
propriu-zisă a plăgii, acoperirea plăgii şi fixarea materialelor care acoperă plaga.
Acoperirea plăgii se face cu un strat suficient de gros de comprese sterile care
trebuie să depăşească cu 4-5 cm marginile acesteia şi apoi se pune un strat de vată
hidrofilă cu scopul de a proteja plaga de frig şi de a absorbi eventualele secreţii sau
sângele care se mai află în plagă. Stratul de vată nu se pune direct pe plagă deorece
din ea se pot detaşa fire care favorizează infecţiile ulterioare.
Materialele care acoperă plaga trebuie fixate şi menţinute deasupra plăgii până la
efectuarea unui nou pansament. Fixarea se face prin benzi adezive – leucoplast, caz
în care deasupa startului de vată se va pune un alt strat de comprese sterile.
De asemenea, se pot folosi soluţii adezive (Galifix , Mastisol), caz în care se aplică
o compresă mai mare care depăşeşte stratul de vată, după ce tegumentele din jurul
plăgii au fost badijonate cu soluţie adezivă.
Cea mai utilzată formă de fixare a materialelor, în special în cazul unor plăgi la
nivelul mucoaselor sau al capului este înfăşarea, numită astfel deoarece se face cu
ajutorul feşilor de tifon.
În funcţie de rolul îndeplinit, pansamentele pot fi: antiseptice (împiedică
introducerea, sau dezvoltarea microbilor ajunşi în plagă), compresive (pentru
oprirea hemoragiei, a inflamaţiei sau hidartrozei, prin aplicarea unui strat gros de
comprese sterile şi vată pe locul traumatizat şi apoi înfăşarea strânsă la nivelul
respectiv) sau umede (pentru plăgi înţepate sau contuzii se aplică comprese
îmbibate în soluţie de apă şi alcool sau soluţie Burow, apoi se aplică un material
impermeabil şi se face înfăşarea).
Înfăşarea sau bandajarea reprezintă manevra de fixare a materialelor care acoperă
plaga, felul în care se conduce faşa fiind condiţionată de mărimea plăgii şi forma
segmentului corporal lezat.
În mod obişnuit înfăşarea începe în partea distală a unui segment, progresându-se
în sens proximal. Faşa se derulează ţinând ruloul în mâna îndemânatică, apoi cu
indexul şi policele de la cealaltă mână se apucă capătul feşei trăgând aproximativ
10-15 cm de faşă de pe rulou şi aplicând pe segmentul lezat această porţiune.
Pentru realizarea în bune condiţii a bandajării avem nevoie de următoarele
materiale: rulouri de faşă, leucoplast, eşarfe, benzi elastice în funcţie de forma de
bandajeare ce trebuie realizată şi localizarea traumatismului.
Formele de înfăşare sunt diferite dacă este vorba de un segment de membru conic
sau cilindric, de o articulaţie, extremitatea cefalică, torece.
Cele mai des utilizate forme de înfăşare utilizate în prctica medicală sunt: înfăşarea
circulară, în spirală, răsfrântă, în „8”, mănuşă, capelină, eşarfă. 3
1. Înfăşarea circulară

Se face pe segmentele cilindrice şi se numeşte astfel deorece tururile de faşă se

realizează sub formă de cerc, fiecare tur acoperindu-l perfect pe cel anterior,
lăţimea feşei trebuie să depăşească cu 1-2 cm marginile compreselor sterile
aplicate deasupra plăgii.
Se începe derularea feşei, porţiunea derulată se întinde bine pentru a nu aluneca şi
se aplică peste pansamentul efectuat la nivelul plăgii. Toate tururile se aplică
perfect unul peste celălalt derulând faşa în sensul deplasării acelor de ceasornic, iar
ruloul de faşă se trece succesiv dintr-o mână în cealaltă. Bandajarea se termină prin
aplicarea pe capătul feşii a unei benzi de leucoplast sau prin secţionarea capătului
feşei în sens longitudinal şi înodarea capetelor de partea opusă plăgii.
2. Înfăşarea în formă de spirală

Se face pe segmente cilindrice, în cazul în care lăţimea feşii este mai mică faţă de
regiunea care trebuie bandajată. Operaţiunea începe din partea distală a
segmentului prin 2-3 tururi circulare de faşă şi progresează sub forma spiralelor
unui arc, către partea proximală. Fiecare tur de faşă trebuie să lase neacoperită o
parte a turului precedent, întotdeauna de aceeaşi lăţime pentru a asigura soliditatea
înfăşării şi aspectul estetic al acesteia.
După ce a fost acoperită toată zona pansamentului, bandajarea se termină în partea
proximală a segmentului prin fixarea capetelor feşei cu leucoplast sau înodarea
capetelor acesteia.
3. Înfăşarea“în spic”
Se aplică la nivelul segmentelor circulare: antebraţ, braţ, gambă.
Se începe înfăşarea din partea distală a segmentului prin câteva tururi circulare de
fixare a feşii, apoi se continuă cu tururi spirale, oblic în sus, care înconjoară
segmentul de membru jumătate de tur şi se duc apoi oblic în jos, încrucişând turul
dinainte pe faţa anterioară a antebraţului, gambei, braţului. Se continuă în acest fel
până acoperim toată zona lezată şi se încheie prin tururi circulare în zăna proximală
a segmentului.
4. Înfăşarea cu faşă răsfrântă.
Acest tip de înfăşare se aplică pe segmentele în formă de trunchi de con (antebraţ,
gambă), formă care nu permite feşii să fie aplicată cu ambele margini pe suprafaţa
membrului lezat.
Se începe înfăşarea din partea distală a segmentului prin câteva tururi circulare de
fixare a feşii, apoi se continuă cu tururi spirale care se răsucesc cu 1800, pe una din
feţele segmentului, continuându-se tura pe faţa opusă a acestuia, iar legarea se face
proximal.
5. Înfăşarea în formă de „8”.
Reprezintă o formă specială de înfăşare ce se aplică la nivelul articulaţiilor,
prezentând avantajul de a permite efectuarea de mişcări fără deplasarea
materialelor care acoperă plaga.
Se începe înfăşarea de sub nivelul articulaţiei prin tururi circulare, de fixare a feşii,
apoi se urcă oblic deasupra articulaţiei unde se face un tur circular complet şi se
revine oblic în jos, încrucişând turul dinainte. Legarea se face deasupra articulaţiei,
pentru a fixa cât mai bine faşa.
Se recomandă aşezarea articulaţiei în semiflexie pentru a uşura efectuarea
mişcărilor la acest nivel.
6. Înfăşarea umărului în „8” (spica umărului)
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul umărului pentru fixarea materialelor puse pe
plagă. Se începe prin tururi circulare de faşă la nivelul braţului, apoi se continuă
prin înfăşare în 8, cu încrucişare pe umăr. Turul de faşă se duce oblic în sus, apoi
se trece pe sub axila corespunzătoare umărului bolnav, înconjoară toracele prin
spate, trece pa sub axila corespunzătoare umărului sănătos, se trage faşa apoi prin
faţă peste torace, pe sub axila umărului bolnav şi traversează oblic în jos turul
anterior. Se continuă astfel până este acoperit tot umărul şi se leagă faşa peste
torace.
7. Înfăşarea în formă de mănuşă.
Este aplicată în cazul unor leziuni la nivelul degetelor mâinii, în special când
acestea interesează mai multe degete. 4
Înfăşarea se începe prin tururi circulare la nivelul articulaţiei pumnului pentru a
fixa faşa, apoi se continuă cu mai multe tururi longitudinale duse în axul mâinii, pe
feţele anterioară şi posterioară, pentru a acoperi materialele aplicate pe plăgile de la
nivelul degetelor.Tururile longitudinale se fixează apoi prin tururi circulare la
nivelul articulaţiei pumnilui.
Se continuă cu faşa dusă oblic, pe faţa dorsală a mâinii, până la vârful degetelor,
apoi se traversează faţa palmară a degetelor şi se coboară oblic tot pe faţa dorsală a
mâinii, încrucişând turul anterior, până la nivelul articulaţiei pumnului. Se face
jumătate de tur la acest nivel şi se urcă din nou către vârful degetelor, lăsând
neacoperită o parte a turului precedent, apoi faşa se duce drept pe faţa palmară şi se
coboară din nou oblic către articulaţia pumnului, iar în final se leagă la acest nivel.
Încrucişarea feşii pe faţa dorsală a mâinii, cu aspectul de „spic de grâu”, permite
accidentatului să facă flexia degetelor.
8. Înfăşarea degetului mare de la mână (Spica policelui).
Se aplică în cazul unei plăgi la nivelul degetului mare de la mână. Se începe prin
tururi circulare de faşă la nivelul articulaţiei pumnului, pentru fixarea feşii, apoi se
duce faşa în axul longitudinal al degetului, deasupra materialeleor puse pe plagă.
Se continuă cu ture spirale începând de la vârful degetului, până aproape de
falanga a doua şi apoi se face bandajul în „8”, cu încrucişare pe faţa dorsală a
degetului, fiecare tur mergând oblic în jos la articulaţia pumnului, iar turul oblic
următor înconjurând policele şi încrucişând turul anterior. Se leagă la nivelul
articulaţiei pumnului.
9. Înfăşarea degetului II de la mână.
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul acestui deget, dar se poate face bandajarea
în mod similar şi pentru degetele III, IV şi V. Se începe cu tururi de faşă în lungul
degetului pentru acoperirea materialelor puse pe plagă, apoi prin tururi spirale de
faşă, începând de la vârful degetului până la baza acestuia, unde se leagă.
10. Înfăşarea la nivelul capului (căciulă sau capelină).
Acest tip de bandajare se aplică în cazul existenţei unei plăgi la nivelul calotei
craniene.
Se începe prin tururi circulare de faşă în jurul capului, duse în faţă deasupra
sprâncenelor şi în spate la nivelul cefei, pentru ca bandajul să nu alunece. Se
continuă cu tururi longitudinale – care să acopere materialele puse pe plagă – ce se
fixează apoi prin alte tururi circulare în jurul capului. Faşa se duce înainte şi înapoi
în axul longitudinal al calotei craniene, ficare din aceste tururi acoperind cel puţin
2/3 din tururile anterioare.
La 4-5 tururi longitudinale se trag 1-2 tururi circulare pentru a fixa faşa, iar legarea
se face după efectuarea ultimelor tururi circulare.
11. Înfăşarea sub formă de căpăstru (praştie)
Se aplică în cazul unor plăgi la nivelul nasului, buzelor sau al bărbiei. În acest
scop, o bucată de faşă, lată de 8-10cm şi lungă de 60-70cm se taie în lungime la
capete, rămânând mijlocul netăiat pe distanţă de aproximativ 7-8 cm. Mijlocul
feşei se aplică peste materialele puse pe plagă, la nivelul nasului sau al bărbiei, iar
capetele tăiate se încrucişează, benzile inferioare trecând pe deasupra urechilor, iar
cele superioare, pe sub ureche. Se înoadă fiecare capăt separat, în regiunea
occipitală.
12.Înfăşarea ochiului
Pansamentul monocular se începe prin tururi circulare la nivelul capului deasupra
sprâncenelor şi se coboară peste ochi, oblic, pe sub ureche; se încheie prin tururi
circulare la nivelul capului, deasupra frunţii.
Pansamentul binocular se execută ca şi cel precedent, nămai că se vor duce tururi
oblice alternative peste un ochi şi apoi peste celălalt, încrucişate la rădăcina
nasului. Se fixează printr-un tur circular deasupra sprâncenelor. 1
LP 7 - Primul ajutor în entorse Entorsa reprezintă un complex de leziuni
posttraumatice capsulo-ligamentare, produse de obicei prin mecanisme de distensie
peste limita de amplitudine articulară normală. Leziunile capsulare şi ligamentare
pot fi însoţite de leziuni ale cartilajului articular, tendoane, plan osos. În toate
cazurile, raportul dintre suprafeţele articulare ale epifizelor se păstrează în limite
normale. Factorii ce stau la baza producerii entorselor sunt de ordin general
(oboseală, hipotonie musculară), sau de ordin local (laxitate articulară, încălţăminte
inadecvată). Entorsele pot fi produse prin mecanisme de hiperextensie ligamentară,
prin suprasolicitare de lateralizare şi prin mecanisme directe ale agentului
vulnerant. În funcţie de severitatea leziunilor şi violenţa mişcării, entorsele pot fi
clasificate în:  entorse uşoare (gr.I) fără leziuni anatomice vizibile, elongări
ligamentare şi rupturi fibrilare, cu durere şi tumefiere moderată;  entorse de
gravitate medie (gr.II) caracterizate prin rupturi parţiale sau totale ale unuia sau
mai multor ligamente, cu durere, echimoză, prezenţa lichidului intraarticular şi
tumefiere importantă;  entorse grave (gr.III) în care apar în plus rupturile
capsulare şi de ligamente (uneori împreună cu un fragment de os), iar mobilitatea
articulară este anormală. Semnele clinice sunt reprezentate de : - durere, vie,
spontană sau la palpare, localizată în zona articulaţiei, care se accentuează la
mişcări pasive sau active; - impotenţă funcţională locală de diferite grade; - edem
sau tumefiere articulară; - echimoză; - poziţie antalgică a segmentului ce conţine
leziunea, poziţie determinată de punerea în relaxare a articulaţiei dureroase; -
mărirea volumului complexului articular, ca urmare a prezenţei lichidului
intraarticular. Alături de semnele clinice amintite, indicaţii asupra vechimii leziunii
sunt furnizate şi de aspectul tegumentelor regionale: în primele ore paliditate şi
răceală, apoi roşeaţă, tumefacţie şi căldură locală, iar după un anumit interval de
timp, cianoză şi răceală tegumentară. Diagnosticul pozitiv are la bază semnele
clinice, durerea cu maxim de intensitate în punct fix, localizat la nivelul inserţiei
ligamentare, iar examenul radiologic efectuat în două incidenţe (faţă şi profil)
poate evidenţia eventualele smulgeri osoase. Diagnosticul diferenţial trebuie făcut
cu luxaţii şi fracturi (modificările raporturilor anatomice, examen radiologic). O
investigaţie clinică valoroasă, pentru stabilirea diagnosticului diferenţial cu luxaţii
şi fracturi constă în acţionarea de la distanţă asupre zonei lezate. Manevrarea
planului osos în direcţia opusă zonei dureroase exacerbează durerea (+) iar
manevrarea unei epifize vecine spre zona dureroasă poate produce diminuarea
durerii (-). Aceste semne se inversează în fracturile para-articulare. Toate
articulaţiile pot suferi entorse, dar cele mai afectate zone, în activitata sportivă,
sunt reprezentate de degetele mâinii şi articulaţiile membrelor inferioare (genunchi,
gleznă). Tratamentul entorselor este complex în raport cu gradul leziunilor.
Intervenţia imediată are drept scop combaterea durerii şi limitarea volumului
hematimului, scăzând astfel timpul necesar resorbţiei şi vindecării complete a
leziunii articulare. Membrul afectat trebuie pus în repaus şi urmărit în evoluţie.
Sunt total contraindicate aplicaţiile locale de căldură, masajul zonei tumefiate şi
mobilizarea forţată a regiunii lezate. Abordarea prediagnostică a entorselor se
bazează pe aplicarea protocolului RICE ( Rest=repaus, Ice=gheaţă,
Compression=compresie, Elevation=ridicare). Evoluţia entorselor este de obicei
bună, spre vindecare. Uneori pot apare cicatrici fibroase, alteori se pot complica cu
instabilitate articulară, pot recidiva sau pot constitui punctul de plecare pentru o
artroză postraumatică. Materiale necesare acordării primului ajutor în entorse: 2
- rulou de faşă; - feşe elastice; - benzi adezive de tip elastoplast sau în lipsa
acestora leucoplast. Primul ajutor în entorsele de gradul I constă în repaus local
segmentar, imobilizarea (5-7 zile) şi bandajarea în „8” a articulaţiei, masaj cu
gheaţă în scopul prevenirii şi/sau combaterii edemului şi durerii, eventual
administararea de antialgice (novocaină) şi antiinflamatoare. În entorsele moderate,
de gradul II, este bine să se imobilizerze articulaţia 10-14 zile, eventual folosind o
atelă gipsată, urmată de bandaj elastic sau gleznieră/genunghieră încă 2-3
săptămâni. Bineânţeles ca nu trebuie scăpat din vedere tratamentul fizio-kineto-
terapeutic în vederea asigurării unei refaceri complete a articulaţiei lezate. Pentru
entorsele grave, sau de gradul III intervenţia ortopedică sau chirurgicală este
aproape indispensabilă pentru refacerea ligamentelor rupte. Postoperator se aplică
imobilizare pe atelă gipsată timp de 14-24 de zile şi apoi bandaj elastic încă 2
săptămâni. Dacă la nivelul articulaţiei se instalează hidartroza/hemartroza, se
practică puncţia articulară evacuatoare şi se administrează antiinflamatoare.
Entorsa gleznei interesează frecvent maleola peronieră şi mai rar maleola tibială
(datorită ligamentelor mai puternice). Glezna se imobilizează pentru atenuarea
durerii şi pentru a facilita refacerea formaţiunilor articulare afectate. Imobilizarea
se realizează cu ajutorul unei feşe elastice aplicată sub formă de „8”, începând cu
tururi circulare, sub articulaţie, la nivelul tălpii, încrucişând deasupra regiunii
afectate şi încheind cu tururi circulare deasupra articulaţiei, pe gambă. Încrucişarea
feşei la nivelul gleznei se face acoperind 2/3 din turul anterior şi înaintând către
articulaţie pentru a acoperi şi călcâiul. Entorsa genunchiului este cea mai frecventă
leziune osteoarticulară la sportivi. În majoritatea cazurilor este afectat ligamentul
colateral intern (prim mişcări forţate de abducţie a gambei, suprasolicitări de tip
picior de bătaie, teren tare, inflexibil). Mai pot fi afectate: ligamentul colateral
extern, ligamentele încrucişate – prin rupere împiedică mersul, ligamentele
încrucişate anterioare – prin rupere permit alunecarea gambei înainte, iar cele
poasterioare aluneacarea înapoi a gambei. Cea mai bună imobilizare a
genunchiului se face prin aplicarea de benzi adezive şi feşe elastice. Entorsa
cotului apare frecvent la sportivii care practică scrima sau tenisul şi se însoţeşte de
smulgeri de ligamente de pe trohlee sau condili. Entorsa pumnului apare într-o
serie de sporturi: box, lupte, judo, volei, fotbal, traducâdu-se prin durere localizată
pe liniile de inserţie capsulară şi edem local. Atitudinea terapeutică este aceeaşi ca
la celelalte entorse (RICE). 1
LP - Primul ajutor în luxaţii Luxaţiile sunt leziuni traumatice osteo-articulare
caracterizate prin pierderea raporturilor anatomice normale dintre suprafeţele
articulare ale unei articulaţii. În mod convenţional, denumirea luxaţiei se face după
regiunea articulară interesată (de cot, de umăr, de şold), deşi în realitate un singur
element articular este deplasat (olecran, cap humeral, cap femural), motiv pentru
care, în denumirea corectă se folosesc termenii anatomici (cubito-humerală,
scapulo-humerală, coxo-femurală). Mecanismele de producere pot fi directe
(traumatism extern al segmentului) sau indirecte, din ultima categorie făcând parte
şi contracţiile musculare. Factorii determinanţi sunt reprezentaţi de hipoplazia
formaţiunilor osoase sau fibrocartilaginoase, modificări ale capetelor osoase,
aplazii musculare, microtraumatisme repetate pe aceeaşi ariculaţie, suprasolicitarea
articulaţiilor prin tehnică de execuţie greşită sau prin cădere. Din punct de vedere
simptomatic, o luxaţie se recunoaşte din primele momente, după deformarea
caracteristică a regiunii şi poziţia anormală a membrului ce conţine le regiunea
luxată. Tabloul clinic în luxaţii este reprezentat de : - durere vie, brutal instalată,
prezentă constant şi accentuată de mobilizarea pasivă sau activă, având maximum
de intensitate în regiunea articulară; - impotenţă funcţională locală completă; -
deformarea regiunii (fiecare localizare şi formă clinică prezintă o atitudine
particulară a membrului, cu modificarea axelor normale, cu alungirea sau scurtarea
aparentă sau măsurabilă a unui segment sau a membrului în totalitate); - poziţie
vicioasă; - tumefierea regiunii; - hemartroze, echimoze subcutanate; - sensibilitate
la atingerea zonei. Tabloul clinic este completat uneori de prezenţa leziunilor
vasculare sau nervoase. De aceea, in mod obişnuit, în cazul luxaţiilor se intervine
ca şi cum ar fi prezente leziunile cele mai grave. Diagnosticul pozitiv se pune în
funcţie de prezenţa traumatismului, de rezultatele examenului clinic şi radiologic
(poate evidenţia coexistenţa fracturilor). Diagnosticul diferenţial se face cu
entorsele, fracturile , disjuncţiile articulare, diastaza (legăturile anatomice sunt
normale, dar distanţa între ele este mai mare). Complicaţiile pot fi imediate: leziuni
vasculare, neurale, leziuni ale cartilajului diartrodial, luxaţii-fracturi, luxaţii
ireductibile de la început, luxaţii deschise. Complicaţiile tradive sunt de cele mai
multe ori: recidive, laxităţi articulare, artrite şi artroze, osteoporoza postraumatică ,
redori articulare, necroze epifizare, atrofii ale cartilajului articular, fibozări
capsulare, atrofii musculare. Măsurile de prim ajutor sunt foarte importante pentru
o recuperare completă, corectă şi pentru evitarea complicaţiilor. Aceste măsuri sunt
reprezentate de : - administrarea de calmante numai pe cale injectabilă; este
prudent să se evite administrarea perorală, pentru a permite medicilor, la nevoie să
execute tehnici de anestezie generală, necesare pentru reducerea unor luxaţii, la
sosirea traumatizaţilor în spital. - se face imobilizarea articulaţiei afectate -
luxaţiile deschise se pansează ca şi plăgile fracturilor deschise, cu respectarea
riguroasă a măsurilor de asepsie - imobilizarea se face ca şi în fracturile deschise,
fără sa se încerce, reducerea luxaţiei, menţinând membrul în poziţia în care a fost
adus de taumatism; - profilaxia antitetanică, în cazul luxaţii lor deschise. 2
Reducerea se execută de către persoane avizate şi constă într-o serie de manevre,
care trebuie să refacă în sens invers traseul parcurs de extremitatea deplasată în
momentul luxării, până la repunerea acesteia în cavitatea articulară pe care a
părăsit-o. Aceasta impune o perfectă cunoaştere a anatomiei regional. Manevrele
trebuie să fie blânde, eliminându-se orice brutalitate, ele constând în tracţiune
executată asupra segmentului distal faţă de articulaţia interesată, ajutată prin
contraextensie şi completată, după necesitate, prin mişcări ajutătoare, specifice,
necesare pentru fiecare articulaţie (abducţie, adducţie sau rotaţie). Obţinerea
reducerii se traduce printr-o senzaţie tactilă, uneori chiar auditivă şi prin refacerea
formei normale a regiunii articulare. Durerea încetează sau se ameliorează în cea
mai mare măsură. Reducerea luxaţiilor de către nespecialişti se poate face numai în
următoarele cazuri: - dacă a fost stabilită cu precizie direcţia în care extremitatea
osoasă a migrat de la nivelul articulaţiei; - dacă luxaţia este recentă (15-30 minute
de la producere); - dacă masa musculară din jurul articulaţiei nu este foarte
hipertrofiată; - dacă salvatorul este sigur că nu există complicaţii (fracturi,
compresiuni musculare sau de nerv). Cele mai frecvent întâlnite suxaţii sunt
localizate la nivelul umărului, cotului, pumnului, genunchiului, gleznei. Luxaţia
scapulo-humerală se poate produce în urma unei căderi sau a unei mişcări care
rupe formaţiuni capsulo-ligamentare. Accidentatul se prezintă cu braţui în
abducţie, iar regiunea subaxromială este scobită. La palpare, scobitura
subacromială este bine percepută datorită lisei capului humeral care se poate palpa
în axilă. Această luxaţie poate determina complicaţii imediate, vasculare sau
nervoase (hematoame, paralizii). Tratamentul constă în reducerea luxaţiei
(manevra Hipocrate, Von Arlt, Djanelidze sau altele) şi imobilizare cel puţin 11
zile, urmată de recuperare adecvată. Procedeul Hipocrate Accidentatul este culcat
în decubit dorsal. Salvatorul se descalţă şi aplică călcâiul său în axila accidentatului
prinzând cu ambele mâini antebraţul accidentatului. Execută apoi tracţiuni
progresive, fără bruscheţe, a membrului superior în abducţie de 450 . Prin manevre
blânde, aduce umărul superior lângă trunchi, în timp ce împinge cu călcâiul capul
humeral în cavitatea glenoidă, situaţie obiectivată printr-un clacment. Apoi se
imobilizează umărul prin bandaj elastic (spica umărului). Procedeul Von Arlt
Accidentatul stă pe un scaun , cu axila trecută peste speteaza pe care este aşezat un
rulou care să asigure braţului o abducţie de 300. Salvatorul ţine cu o mână
antebraţul accidentatului în flexie de 900 , iar cu cealaltă mână se sprijină de
antebraţul accidentatului aproape de cot apăsând lent şi progresiv în jos. După 5-10
minute contracţia cedează şi salvatorul face o rotaţie internă a antebraţului de
aproximativ100 până când se aude clacmentul. Procedeul Djanelidze Accidentatul
este culcat pe o masă în decubil lateral, cu capul şi membrul superior în afara
planului de susţinere, capul fiind menţinut de către un ajutor, iar membrul superior
atârnând liber. Se menţine poziţia 10-15 minute, pentru relaxarea musculaturii,
apoi salvatorul flectează cotul accidentatului la 450 şi apasă pe antebraţ producând
extensia şi abducţia umărului, manevre având drept consecinţă reintrarea capului
humeral în cavitatea glenoidă. 1
LP - Primul ajutor în fracturi Fracturile sunt leziuni ce apar în urma acţiunii unui
traumatism puternic asupra osului, constând în întreruperea totală sau parţiala a
continuităţii acestuia. În functie de modul de producere, fracturile pot fi : - fracturi
directe - în care agentul traumatizant acţionează chiar la locul de producere a
fracturii; - fracturi indirecte - traiectul de fractură apare la distanţă faţă de locul de
acţiune a agentului vulnerant. Din punct de vedere anatomo-patologic, fracturile
pot fi : o fracturi incomplete: fisuri ale oaselor; o fracturi complete: cu deplasarea
sau fără deplasarea segmentelor osoase. În funcţie de afectarea tegumentelor,
fracturile se clasifică în : - fracturi închise - tegumentele din jurul focarului de
fractură sunt intacte; - fracturi deschise - focarul de fractură comunică cu exteriorul
printr-o plagă.  Semne de probabilitate pentru recunoaşterea unor fracturi: -
durere spontană sau într-un punct fix, exacerbată la palpare sau mobilizare; -
echimoze; - tumefacţie, edem, creşterea temperaturii locale; - impotenţă
funcţională a membrului afectat; - deformarea regiunii.  Semne de certitudine
(semne sigure): - mobilitate anormală în focar; - crepitaţii osoase; - netransmiterea
mişcărilor distal faţă de focarul de fractură; - întreruperea evidentă (la inspectie sau
palpare) a continuităţii osoase. - modificările radiologice, care permit aprecierea
clară a fracturii şi a detaliilor acesteia. Fracturile se pot însoţi de o serie de
complicaţii: complicaţii imediate: - transformarea unei fracturi închise într-o
fractură deschisă; - lezarea vaselor sau a nervilor din vecinatate; - infecţia focarului
de fractură. complicaţii tardive: - cicatrizarea anormală a plăgii osoase (în unele
boli cronice); - pseudartroza (întârzierea consolidarii fracturii); - calusul vicios.
Aceste complicaţii apar frecvent din cauza neacordării sau acordarii incorecte a
primului ajutor. Primul ajutor în caz de fracturi constă în imobilizare provizorie
care se face în scopul împiedicării mişcărilor fragmentelor osoase fracturate şi
pentru evitarea complicaţiilor care pot fi provocate prin mişcarea unui fragment
osos. Imobilizarea definitivă se va face după transportarea accidentatului la o
unitate sanitară de specialitate. Orice fractură trebuie imobilizată înainte de
transportarea accidentatului la spital, deoarece transportul expune la complicaţii
uneori de mare gravitate (transformarea unei fracturi închise în fractură deschisă,
secţiune de vase, nervi, muşchi), iar durerile foarte mari ale rănitului favorizează
instalarea stării de şoc. Imobilizarea provizorie a unei fracturi se face în general cu
atele special confecţionate în acest scop, dar în lipsa acestora pot fi folosite diverse
materiale: scânduri, beţe, schiuri, cartoane. Pentru a realiza o imobilizare corectă şi
eficientă trebuie respectate mai multe condiţii: 1. Prima manevră care se face la
locul accidentului, în cazul în care este pus diagnosticul de fractură, constă în
imobilizarea manuală, cu ambele mâini introduse simultan de o parte şi de 2
alta a focarului de fractură. Numai după această manevră obligatorie bolnavul
poate fi aşezat în poziţie optimă pentru a continua acordarea primului ajutor. 2. În
cazul unei fracturi la nivelul membrelor, se vor imobiliza ambele articulaţii
proximală şi distală – de o parte şi de alta a focarului de fractură. 3. După aşezarea
atelelor, înfăşarea începe întotdeauna de la nivelul focarului de fractură, la început
în sens proximal, către articulaţia cea mai puternică şi apoi se face imobilizarea
articulaţiei distale. 4. Atelele folosite la imobilizarea provizorie a unei fracturi
trebuie să fie lungi, în aşa fel încât să depăşească cu 4-5 cm atât articulaţia
proximală, cât şi pe cea distală. 5. Salvatorul nu trebuie să facă manevre de aşezare
a osului fracturat în poziţie normală, imobilizarea realizându-se în poziţia în care se
găseşte osul fracturat pentru a evita producerea unor complicaţii cu consecinţe
deosebit de grave (hemoragii arteriale, paralizii). 6. Imobilizarea provizorie se face
în general cu două atele aşezate perpendicular una pe cealaltă, în aşa fel încât să nu
permită deplasarea fragmentelor osoase din focarul de fractură în sens transversal
sau antero-posterior. Atelele trebuie capitonate cu vată, tifon, sau alte materiale
moi, pentru a nu traumatiza în plus, prin duritate, focarul de fractură sau ţesuturile
moi din jur. 7. În cazul deformărilor unghiulare ale osului fracturat, acesta va fi
imobilizat în poziţia în care a fost găsit, salvatorul aşezând o atelă în partea
concavă a deformării (în unghiul făcut de oasele fracturate se pun rulouri de faşă
sau alte corpuri moi pentru a menţine nemişcate capetele oaselor în focarul de
fractură), iar a doua atelă se aşază pe partea laterală a segmentului lezat. 8.
Întotdeauna, prima se aşază atela care menţine grautatea segmentului lezat, pentru
a evita deplasarea capetelor osoase în focarul de fractură, apoi salvatorul retrage
simultan ambele mâini de sub focarul de fractură şi se continuă executarea
celorlalte manevre de imobilizare provizorie a fracturii. Materialele necesare
acordării primului ajutor în caz de fracturi: - atele de diferite mărimi; - vată; -
rulouri de faşă; - 2-4 persoane care să-l ajute pe salvator. Imobilizarea provizorie a
fracturii de claviculă Imobilizarea în cazul fracturii de claviculă se poate face cu
eşarfă în trei colţuri, legând 2 din colţuri peste umărul sănătos, iar al treilea colţ se
prinde în faţă cu un ac de siguranţă. Pentru o imobilizare mai completă şi mai
sigură se poate folosi bandajarea în formă de „8”, trăgând faşa pe sub ambele axile
şi pe sub ambii umeri, cu încrucişare la nivelul omoplaţilor, în timp ce un ajutor
ţine antebraţul de partea lezată flectat în unghi drept pe braţ. Înfăşarea începe prin
tururi circulare de faşă la nivelul braţului sănătos, apoi se trage faşa pe sub axila
sănătoasă, se traversează spatele peste omoplaţi, apoi oblic în sus peste clavicula
fracturată, se trece pe sub axila afectată, faşa încrucişând oblic în jos turul anterior
la nivelul coloanei vertebrale toracale şi este dusă din nou către umărul sănătos, pe
sub aceeaşi axilă, către partea afectată. Pentru a nu traumatiza pielea din regiunea
axilară şi a fixa mai bine focarul de fractură, în axilă şi pe umeri, înainte de
înfăşare se pun perniţe de vată şi tifon pudrate cu talc. Imobilizarea provizorie a
fracturii de humerus În fractura de humerus, imobilizarea se face cu ajutorul a două
atele a căror lungime trebuie să depăşească umărul proximal şi articulaţia cotului
distal, iar lăţimea să fie de circa 10 cm. Pentru efectuarea în bune condiţii a
imobilizării provizorii a braţului, în afară de salvator, sunt necesre încă 2-3
persoane care vor fi instruite de acesta asupra manevrelor pe care le au de făcut. 3
În primul rând se face imobilizarea manuală de către salvator a capetelor osului
fracturat prin, introducerea simultană a ambelor mâini de o parte şi de alta a
focarului de fractură, apoi ajutoarele aşează bolnavul în poziţie optimă (decubit
dorsal sau şezând) pentru continuarea acordării primului ajutor. Un ajutor susţine
braţul de partea bolnavă şi îl flectează în unghi drept antebraţul pe braţ, un alt
ajutor ridică uşor umărul accidentatului (în cazul în care acesta este culcat), iar un
al treilea ajutor aşază o atelă pe partea posterioară a braţului. Salvatorul scoate cu
grijă, simultan mâinile de sub focarul de fractură, braţul rămânând sprijinit pe atela
susţinută de ajutor şi apoi aşează cea de-a doua atelă pe partea laterală a braţului,
iar în cazul în care linia de fractură este unghiulară spre exterior, cea de-a doua
atelă se aşează pe partea anterioară a braţului. Spaţiile goale rămase se umplu cu
vată, rulouri de faşă sau alte corpuri moi. Înfăşarea se începe de la nivelul focarului
de fractură progresând către axilă, ultimele tururi de faşă înconjurând toracele pe
sub axila de partea sănătoasă, iar antebraţul se imobilizează, fixându-l de gât cu o
eşarfă. Imobilizarea provizorie a fracturii oaselor antebraţului Imobilizarea oaselor
antebraţului se face, în general, cu o singură atelă a cărei lungime trebuie să
depăşească distal vârful degetelor mâinii, iar proximal articulaţia cotului şi să aibă
o lăţime de 10 cm. este nevoie de două ajutoare pentru execuţia corectă şi precisă a
manevrelor de imobilizare. Mai intâi se face imobilizarea manuală a capetelor
osului fracturat, manevră prin care salvatorul introduce simultan ambele mâini sub
focarul de fractură, apoi ridică uşor antebraţul şi îl susţine pentru a evita deplasarea
capetelor fracturate. Ajutorul aşează apoi accidentatul în poziţia optimă: şezând, cu
atela sub antebraţ, susţinută cu ambele mâini de capete. Salvatorul retrage simultan
mâinile de sub focarul de fractură, antebraţul rămânând pe atela susţinută de ajutor.
Se introduce vată, rulouri de faşă sau alte corpuri moi în spaţiile rămase libere între
atelă şi antebraţ, apoi se începe înfăşarea de la nivelul focarului de fractură, la
inceput proximal, până la cot şi apoi distal, acoperind şi degetele. Antebraţul se
fixează în unghi drept pe braţ şi se lipeşte de corp pentru a împiedica mişcările în
articulaţia cotului. Această poziţie se menţine apoi cu o faşă care trece pe sub atelă
la nivelul articulaţiei pumnului, pe sub braţul sănătos, peste umărul corespunzător
antebraţului lezat şi se înoadă la acest nivel. Imobilizarea provizorie a fracturii de
femur În cazul unei fracturi de femur, imobilizarea se realizează folosind 2 atele şi
4 ajutoare. Lungimea atelelor trebuie să corespundă distanţei de la jumătatea
gambei până la umărul accidentatului, să aibă lăţimea de aproximativ 10 cm şi
grosimea de 1-2 cm, pentru a putea susţine greutatea corpului. Salvatorul face
prima manevră, introducând simultan ambele mâini sub focarul de fractură.
Ajutoarele prind accidentatul, unul de umeri, al doilea de bazin, al treilea de gambe
şi îl aşază în poziţia optimă pentru continuarea acordării primului ajutor. La
comanda salvatorului, ajutoarele ridică accidentatul şi cel de-al patrulea ajutor
introduce o primă atelă sub corpul accidentatului de la umăr până la jumătatea
gambei, salvatorul retrage mâinile deodată de sub focarul de fractură şi aşează a
doua atelă, perpendicular pe prima, de sub axila accidentatului până la jumătatea
gambei. Ca şi în celelate cazuri, spaţiile libere se umplu cu vată sau alte materiale
moi. Înfăşarea se face cu o primă faşă la nivelul focarului de fractură, a doua faşă
se trage peste bazin pentru a imobiliza articulaţia coxo-femurală. Faşa se trece apoi
pe sub axilă, până la regiunea abdominală, pentru a se favoriza respitaţia, toracele
fiind blocat, iar la femei înfăşarea nu se face peste sâni. Se imobilizează apoi
articulaţia genunchiului prin tururi de faşă pornind de la jumătatea coapsei până
sub genunchi, pentru a fixa şi jumătatea proximală a gambei de cele două atele; se
trage apoi un ultim tur de faşă în partea distală a gambei. 4
Imobilizarea provizorie a fracturii oaselor gambei Pentru imobilizarea fracturii la
acest nivel se folosesc două atele mai lungi cu 20-30 cm faţă de gamba lezată şi
late de aproximativ 10 cm, suficient de rigide pentru a susţine greutatea membrului
inferior, fiind necesare şi două ajutoare. Prima manevră este reprezentată de
introducerea simultană a ambelor mâini, proximal şi distal de focarul de fractură,
pentru a imobiliza capetele osului fracturat. Ajutoarele aşează accidentatul în
poziţie optimă şi se continuă acordarea primului ajutor prin introducerea unei atele
sub gamba accidentatului de la jumătatea coapsei, depăşind distal zona gleznei.
Salvatorul retrage mâinile de sub focarul de fractură, gamba rămânând sprijinită de
atela susţinută de ajutoare. Apoi se aşează a doua atelă, de aceeaşi lungime cu
prima, pe partea laterală a coapsei şi se umplu spaţiile rămase libere. Se incepe
înfăşarea la nivelul focarului de fractură, apoi se merge proximal până la jumătatea
coapsei, fixând-o de atele pentru a imobiliza articulaţia genunchiului. Se fixează
distal articulaţia gleznei prin înfăşare în formă de „8”: se porneşte cu un tur de faşă
dinspre partea internă a piciorului, oblic în sus pe talpă, se trece faşa drept peste
faţa dorsală a piciorului, apoi oblic în jos pe talpă trecând peste cele două atele şi
se continuă trăgând totodată piciorul spre atela aşezată lateral pentru a realiza o
bună fixare a gleznei şi piciorului de cele două atele. 1
LP Ed. pentru sănătate şi prim ajutor
Primul ajutor în hemoragii
Hemoragia reprezintă scurgerea sângelui în afara sistemului vascular, consecinţă a
lezării unui vas de sânge.
După tipul vasului lezat, se poate clasifică în:
 arterială: în care sângele este de culoare roşu deschis, bine oxigenat şi ţâşneste
ritmic, sincron cu bătăile inimii;
 venoasă: sângele de culoare roşu închis (mai puţin oxigen, mai mult CO2), se
exteriorizează cu presiune constantă, relativ modestă;
 capilară: este o hemoragie difuză, fără a se identifica un vas de calibru mai mare
ca sursă principală a hemoragiei;
 mixtă.

În funcţie de sediul sângerării, hemoragia poate fi:

 externă: sângele se scurge în afară, printr-o soluţie de continuitate tegumentară
(plagă);
 internă: sângele se acumulează într-una din cavităţile normale ale organismului;
 exteriorizată: caracterizată prin hemoragie internă într-un organ cavitar, urmată
de eliminarea sângelui la exterior pe cai naturale: epistaxis, hematemeză, melena,
hematuria.

După cantitatea de sânge pierdut, există hemoragii: mici (300-500 ml), medii (800-
1000 ml, apar agitaţia şi ameţeli în ortostatism), mari (1000-1500 ml, semne –
paloare, tahicardie, transpiraţii reci, hipotensiune arterială, tahipnee) şi letale (peste
1500-2500 ml, TA nemăsurabilă, stare de inconştienţă).
Oprirea sângerării poartă denumirea de hemostază. Ea poate fi spontană în cazul
unor hemoragii mici, prin intervenţia mijloacelor proprii organismului, dar de cele
mai multe ori este necesară intervenţia altor persoane, care să realizeze hemostaza.
Hemostaza poate fi provizorie sau definitivă.
Măsuri de prim ajutor:
 accidentatul trebuie mişcat cât mai putin;
 nu se administrează apă sarată sau alte lichide, deoarece declansarea unor
vărsături pun în pericol viaţa rănitului;
 se aşează traumatizatul într-o poziţie în care centrii nervoşi cerebrali, rinichii şi
ficatul, organe sensibile la lipsa oxigenului, să primească cantitatea suficientă de
sânge;
 dacă este conştient se aşează orizontal pe spate cu membrele inferioare ridicate
(dacă nu are fracturi) la 30-40 grade şi capul la acelaşi nivel cu trunchiul;
 dacă este inconştient, se aşeaz în poziţie laterală, de siguranţă;
 scoaterea, slăbirea oricarei părţi a vestimentaţiei, care comprimă gâtul, toracele
sau mijlocul.

Hemostaza provizorie se poate realiza prin:

 compresiune digitală;
 pansament compresiv;
 garou.

Intervenţia de prim ajutor, prin care se realizează comprimarea temporară a

pereţilor unei artere până la oprirea definitivă a circulaţiei sângelui prin vasul lezat,
reprezintă hemostaza arterială provizorie. Procedeele folosite pentru efectuarea
hemostazei sunt diferite, în funcţie de locul leziunii şi de mijloacele existente la
locul accidentului.
Prima intervenţie obligatorie şi care trebuie efectuată cu maximă rapiditate este de
comprimare manuală a arterei lezate, sau dacă nu este posibil, se relizează
comprimarea arterei mari din care aceasta provine.
Locul comprimării este întotdeauna proximal faţă de plagă, deoarece în artere
sângele circulă de la inimă către periferie, iar comprimarea trebuie făcută într-un
loc accesibil, pe un plan osos. În cazul în care acest lucru nu este posibil, se face
comprimarea arterei chiar în plagă, acolo unde capătul secţionat al acesteia se
poate observa, prin prinderea acestui capăt între police şi index.
Pentru efectuarea comprimării manuale a arterei lezate, trebuie ca aceasta să fie
palpată proximal de plagă până când se simte pulsul, apoi se apasă cu putere vasul
până la oprirea curgerii sângelui în plagă. 2
Numai după ce a fost oprită hemoragia, bolnavul se aşază în poziţie comodă pentru
continuarea acordării primului ajutor.
Se pot folosi numeroase mijloace pentru realizarea hemostazei, printre care:
1. Poziţia segmentului – presupune ridicarea segmentului astfel încât circulaţia
arterială să se facă împotriva gravitaţiei, astfel se micşorează irigaţia cu sânge şi
este favorizată oprirea hemoragiei.
2. Comprimarea manuală sau prin pansament compresiv, direct la nivelul plăgii.
3. Compresiunea la distanţă pe trunchiul arterial, executată la început manual şi
menţinută prin aplicarea unui rulou fixat cu o faşă, curea sau cravată.
4. Compresiunea la distanţă prin flexia membrului şi aplicarea unui rulou în
articulaţie, care să apese artera, fixând apoi ruloul prin tururi de faşă în formă de 8.
5. Compresiunea circulară a segmentului prin intermediul garoului care suprimă în
întregime circulaţia în regiunea distală a aplicării acestuia.
6. Aplicarea de substanţe coagulante pe plagă (apă oxigenată) în cazul în care
artera lezată are calibru redus, dar regiunea este intens vascularizată (pielea feţei
sau a capului).
Materialele necesare pentru realizarea hemostazei sunt nelipsite din trusa de prim
ajutor:
- rulouri de faşă;
- garou;
- pensă hemostatică;
- apă oxigenată.

Hemostaza arterială provizorie prin aplicarea garoului la nivelul membrelor

Garoul este un tub de cauciuc care, datorută elasticităţii sale, atunci când este
aşezat în jurul unui segment, exercită o presiune prin care sunt comprimate toate
vasele sangvine, iar consecutiv se întrerupe complet circulaţia distal faţă de locul
unde este aplicat.
Prima manevră executată de salvator este reperarea arterei mari de la care provine
hemoragia (humerală, femurală) şi comprimarea manuală a acesteia, apoi
comprimarea este preluată de un ajutor.
Membrul care prezintă hemoragia se ridică în poziţie verticală şi prin manevre
uşoare de masaj este golit teritoriul venos. În zona proximală faţă de plagă,
salvatorul trage câteva tururi circulare de faşă, pentru a nu leza tegumentele prin
aplicarea garoului – apoi întinde puternic garoul cu ambele mâini aşezate la
aproximativ 10-15 cm una de cealaltă şi îl aplică peste faşă, fixându-l fie prin
înodare pe partea exterioară a membrului lezat, fie încrucişând capetele acestuia şi
prinzându-le cu o pensă hemostatică.
Se ataşează un bilet cu ora efectuării hemostazei şi se transportă accidentatul de
urgenţă la spital. Pe drum, la fiecare 30 de minute se reface hemostaza.
Aplicarea garoului trebuie făcută numai în cazurile absolut necesare, deorece poate
conduce la complicaţii locale precum paralizii sau cangrene, prin lipsa irigării
segmentului distal, sau complicaţii generale, mergând până la starea de şoc, în
cazul în care garoul a fost păstrat mai mult de 1-2 ore şi a comprimat o arteră de
calibru mare (brahială sau femurală).
Hemostaza arterială pe diferite trunchiuri arteriale
Hemostaza arterială provizorie, pe trunchiurile arteriale mari, poate fi realizată fie
prin comprimarea acestora, fie prin comprimarea directă în plagă a arterei lezate.
Astfel:
 artera carotidă primitivă – poate fi comprimată manual în şanţul carotidian, între
conductul laringotraheal şi muşchiul sternocleidomastoidian, pe planul osos al
coloanei vertebrale cervicale, în cazul unor hemoragii la nivelul gâtului;
 artera subclaviculară poate – poate fi comprimată manual pe coasta I, imediat în
apropierea claviculei, apăsând cu degetul arătător şi mijlociu deasupra claviculei şi
cu degetul inelar sub claviculă, în caz de hemoragii în zona axilară şi la umăr;
 artera humerală – poate fi comprimată manual în şanţul bicipital intern, pe
planul osos al humerusului;
 artera aortă abdominală – poate fi comprimată manual pe coloana lombară,
apăsând puternic cu pumnul la nivelul ombilicului;
 artera pedioasă – poate fi comprimată pe partea dorsală a piciorului, imediat sub
articulaţia gleznei, între primul şi al doilea rând de metatarsiene.

Hemostaza în hemoragii externe mici prin intermediul pansamentului compresiv

În cazul hemoragiilor externe mici (arteriale sau capilare), hemostaza se face prin
pansament compresiv. Se începe prin ridicarea segmentului la verticală, pentru a
încetini circulaţia sângelui dinspre inimă către periferie. Se introduc în plagă
substanţe coagulante (apă oxigenată), apoi se efectuează pansamentul compresiv
prin tururi de faşă care se trec peste materialele aplicate pe plagă.
Condiţiile pentru relizarea unui bun pansamet compresiv sunt următoarele:
- să comprime suficent de puternic pentru a opri hemoragia;
- să fie făcut în condiţii de asepsie şi antisepsie;
- să fie suficient de elastic pentru a nu împiedica circulaţia în teritoriul de sub el;
- să fie bine fixat pentru a se putea menţine 48 de ore, timp necesar pentru
realizarea hemostazei definitive.