1

Fracturile sunt definite ca o întrupere a continuității unui os, apărută în urma unui
traumatism. Fracturile pot fi clasificate în mai multe feluri; astfel, în funcție de relația osului
cu tegumentul supraiacent, fracturile pot fi:
-închise (segmentele osoase sunt acoperite integral de piele);
-deschise (segmentele osoase nu sunt acoperite integral de piele).
Fracturile se clasifică în funcţie de gradul de discontinuitate a osului:
-incomplete (linia de fractură nu cuprinde toată circumferința osului);
-complete (cu 2 sau mai multe fragmente mari și mici – fractură cominutivă).
În funcție de deplasarea fragmentelor, fracturile pot fi:
-fără deplasare (fragmentele osoase sunt foarte apropiate, nefiind deplasate între ele);
-cu deplasare (fragmentele osoase deplasate între ele: longitudinal, lateral sau prin răsucire).
Apariția fracturii presupune prezența atât a factorilor extrinseci, cât și a celor
intrinseci. Factorul extrinsec este forța exterioară care, în funcție de caracteristicile ei
(mărime, direcție și durata de acțiune), determină tipul fracturii. Modul sau mecanismul de
acțiune al forței exterioare poate fi direct (în acest caz: locul de impact = locul fracturii) sau
indirect (cele mai frecvente, la distanță de punctul de aplicare al forței). Factorii intrinseci
care intervin în producerea fracturii sunt:
–capacitatea de absorbție a țesuturilor supraiacente osului (protejează osul) vizavi de
energia externă a factorului extrinsec;
–rezistența la solicitări repetate, acest factor fiind influențat de: densitatea osului
atacat (fractura de fragilitate), protecția supraiacentă, frecvența și intensitatea încărcării
externe (fractura de stres).
Un tip de fractură specifică sportivilor este fractura de stres (de oboseală),
consecutivă unor suprasolicitări osoase repetate la nivelul unui os normal (sănătos).
Mecanismul particular este reprezentat de faptul că ciclurile repetate de încărcare mecanică
determină ruperea osului chiar dacă mărimea fiecărui ciclu în parte este sub solicitarea
mecanică de ruptură. Sportivii cei mai expuși unei astfel de patologii sunt atleții pe distanțe
lungi și cei care fac sărituri repetate în timpul activităților sportive (folosirea excesivă a zonei
anatomice); localizările anatomice cele mai frecvente sunt la nivelul membrului inferior, în
special metatarsienele II, III, IV, tibia, calcaneul și fibula. Localizările mai puțin frecvente ale
acestui tip de patologie se mai întâlnesc la nivelul: femurului, ramurilor ischiopubiene și / sau
la nivelul membrului superior. Din punct de vedere fiziopatologic apare un dezechilibru în
favoarea resorbției osoase față de creșterea osoasă. Astfel, consecutiv solicitărilor mecanice
de o anumită intensitate la nivelul osului respectiv, apar microfisuri, iar datorită repetării
2

acestor forțe mecanice, osul nu mai are timp să se regenereze (repausul favorizează
regenerarea osoasă), ceea ce duce la fragilitate osoasă, rezultând fractura de stres. Fracturile
de stres pot fi clasificate în funcție de localizare, direcția de încărcare a osului fracturat în
timpul mersului și cursul natural al formării calusului (vindecarea fracturilor):
-fracturi cu risc scăzut de neunire: osul cuneiform, cuboid, calcaneu, fibula;
-fracturi cu risc crescut de neunire (zonele cu tensiune crescută / puțin vascularizate):
osul sesamoid, navicular, maleola medială, talus.
În general, fracturile de stres pot fi tratate în mod conservator, condiția de bază
fiind modificarea sau oprirea activităților care determină suprasolicitările osoase repetate. Cu
cât patologia este mai gravă, mai bine definită, cu atât sportivul trebuie să se odihnească mai
mult, să nu desfășoare activitățile stresante. Principiul de bază în tratamentul fracturilor
cu risc scăzut presupune încărcarea osoasă progresivă în timpul mersului și activităților
cotidiene, care trebuie efectuate fără durere. În schimb, fracturile cu risc crescut necesită
uneori tratament chirurgical (eșec al tratamentului conservator). Caracteristic tabloului clinic
al fracturilor de stres, are un debut insidios și cuprinde dureri cu caracter mecanic (dispar la
repausul mecanic și apar la solicitarea mecanică), de intensitate mică inițial, dar care se
accentuează în timp. La palpare se mai identifică durerea în punct fix și tumefacția regiunii
afectate.
La sportivi, în mod caracteristic, frecvența fracturilor este influențată în mod
semnificativ de tipul de activitate sportivă și de gen. Astfel, sportivii care participă la
sporturile de contact prezintă cel mai mare număr de fracturi, iar la sportivii de sex feminin
frecvența fracturilor de stres este semnificativ mai mare. Tabloul clinic al fracturilor cuprinde
semne clinice generale și semne locale, care se împart la rândul lor în semne de probabilitate
și de certitudine. Semnele locale de probabilitate sunt:
-durerea, care apare imediat, de regulă în focarul de fractură sau la distanță (dureri
reflectate); durerea în punct fix (durere vie), provocată prin palpare din aproape în aproape cu
degetul, ajută la stabilirea diagnosticului;
-echimozele (care în fracturi apar mai târziu) sunt comune și contuziilor, luxațiilor și
entorselor; -modificarea formei anatomice fiziologice a regiunii structurale fracturate;
-scurtarea segmentului anatomic fracturat; -impotența funcțională locală.
Semnele locale de certitudine ale fracturilor sunt:
-posibilitatea efectuării unor mișcări (mobilizări active/pasive) cu o amplitudine care
fiziologic este imposibilă, mobilitate anormală, este absentă în fracturile incomplete sau fără
deplasare;
3

-zgomote caracteristice însoțite de senzația tactilă cu caracter aspru, determinate de

frecarea a două oase, crepitațiile și cracmentele osoase absentează în fracturile incomplete,
fără deplasare, în cazul existenței unei interpoziții de spațiu sau de părți moi între fragmentele
fracturate;
-netransmiterea mișcărilor dincolo de linia de fractură (o mișcare pe care bolnavul o
poate face la nivelul uneia dintre epifize și absența acesteia la nivelul celeilalte epifize) se
asociază, de regulă, cu mobilitatea anormală;
-întreruperea continuității osului fracturat se realizează prin palparea din aproape în
aproape a osului în regiunile unde acesta este accesibil; caracteristic, poate să apară semnul
creionului, poate fi introdus un creion între fragmentele fracturii; Identificarea unui singur
semn este suficientă pentru a diagnostica cu certitudine prezența unei fracturi.
Provocarea acestor semne se realizează prin palparea sau mobilizarea segmentelor
fracturate, aceste manevre sunt periculoase (pot determina complicații la nivelul fracturii sau
leziuni ale țesuturilor moi) și dureroase, de aceea este indicat să nu fie efectuate (cazuri
excepționale). Pentru stabilirea diagnosticului de fractură este indicat să fie efectuat
examenul radiografic (examenul diagnostic de bază), în cazul unei fracturi dificil de
identificat (fracturile de stres ale atleților) se efectuează tomografia computerizată, imagistica
prin rezonanță magnetică (RMN-ul) sau ecografia osoasă.
Tratamentul fracturilor are două obiective principale: restabilirea continuității
osului fracturat și redobândirea funcțiilor caracteristice ale segmentului anatomic la nivelul
anterior fracturii. Realizarea acestora presupune trei acte medicale distincte: reducerea
deplasării fragmentelor osoase fracturate (unde este cazul), menținerea în poziție fiziologică a
osului până la refacerea calusului fracturar și reeducarea regiunii anatomice lezate (umăr,
picior, membru inferior, pumn) pentru recâștigarea funcționalității. Din punct de vedere al
momentului în care se efectuează metodele terapeutice specifice și necesare, există mai
multe etape, care se pot suprapune:
-urgența medicală reprezentată de rezolvarea posibilelor complicații (oprirea
sângerărilor majore) care pot leza funcțiile vitale;
-tratamentul ortopedic (obligatoriu, imediat, competența necesară), reprezentat de
reducerea capetelor fracturate (pentru poziționarea lor în același ax) și imobilizarea regiunii
anatomice (mai puțin fracturile costale), cuprinzând articulațiile situate deasupra și
dedesubtul focarului de fractură cu diferite dispozitive, pe o perioadă variabilă, în funcție de
gravitatea și localizarea fracturii; în caz că tratamentul ortopedic este ineficient sau
contraindicat, se utilizează tratamentul chirurgical (cât mai repede);
4

-tratamentul medicamentos imediat cuprinde antialgice și miorelaxante, iar ulterior

se inițiază terapia medicamentoasă, pentru consolidarea calusului osos: anabolizante,
vitamina C, calciterapia și vitamina D2;
-tratamentul funcțional, imediat crioterapie locală (fracturi închise), ulterior
kinetoterapie (inițial, în perioada imobilizării cu protejarea segmentului imobilizat, doar
mobilizări pasive, după imobilizare și realizarea consolidării fracturii, mobilizări active
articulare, pentru refacerea mobilității, forței musculare, stabilității/abilității),
hidrokinetoterapie, fizioterapie (beneficii clare în formarea calusului osos, plus efecte
simptomatice), completate de hidroterapie și balneoterapie marină.