UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT

MASTERAT: KINETOTERAPIA ÎN AFECȚIUNILE LOCOMOTORII

Program de recuperare în fracturile de

antebraț neoperate

Student: Mustățea Andra Diana

Anul I
  NOȚIUNI DE ETIOPATOGENIE


 Definiție și delimitare
Fracturile de antebraț reprezintă întreruperi complete sau incomplete ale continuității
oaselor care alcătuiesc antebrațul – radiusul și cubitusul.
Ca delimitare, ne raportăm la diafizele acestora, încadrate superior de planul ce trece prin
tuberozitatea bicipitală, iar inferior de un plan situat la 4 centimetri deasupra liniei articulare radio-
carpiene.

 Mecanisme de producere
Fracturile de antebraț apar în urma acțiunii unui factor traumatizant, al cărui mecanism
poate fi:
- indirect, ca urmare a căderii cu sprijin pe mână, situație în care oasele antebrațului sunt
solicitate între greutatea corpului și impacul cu solul (comprimare axială). Afectarea ambelor
oase este rezultată, în cea mai mare parte, în urma unui astfel de mecanism, sediul de elecție al
traiectului de fractură fiind treimea mijlocie (61% cazuri) și mai rar treimea superioară sau cea
inferioară.
- direct, prin lovire cu un corp dur sau în situația în care, în cădere, antebrațul întâlnește un
obstacol. Este modalitatea principală de producere a fracturilor unui singur os, sediul
traiectului fiind la nivelul zonei de impact. În cele două treimi proximale, cubitusul se
fracturează mai ușor, datorită localizării sale superficiale, astfel apărând fracturile „de
apărare”.
Trebuie amintit faptul că antebrațul este un segment scheletic cu oase duble, ceea ce
înseamnă că, în cazul fracturii izolate ale unui singur os și soldată cu deplasare, aceasta va fi
însoțită de luxația celuilalt os. Astfel amintim fractura Monteggia – fractura deplasată a
cubitusului acompaniată de luxația capilui radial și fractura Galeazzi – fractura deplasată a
radiusului, combinată cu luxația ulnei.

 Clasificare
Clasificarea fracturilor de antebraț are un rol important în vederea stabilirii unui program
de recuperare corect și al prognosticului.
Fracturile pot fi:
- complete, cu dereglarea continuităţii osului pe tot perimetrul lui;
- incomplete, cu dereglarea continuităţii unei porţiuni de os la nivelul traumatizării, doar a unui
strat cortical, cel din partea opusă rămânând întreg.
În funcţie de numărul fragmentelor traumatizate, fracturile se împart în:
- fracturi simple sau bifragmentare – cu prezenţa fragmentului proximal şi a celui distal, linia
de fractură fiind transversal, oblică sau spiroidală.

1
- fracturi plurifragmentare:
 cu 3 fragmente (unul mic între cele de bază, în formă de triunghi - „aripă de fluture”),
 bi- sau trifocare (cu formarea unui fragment intermediar)
 cominutive (multe, uneori mici fragmente în focar, cu lipsa de contact între ele şi cu
fragmentele de bază).
De asemenea, fracturile se împart în:
- fracturi fără deplasarea fragmentelor – este cazul celor incomplete, atunci când factorul
traumatizant acționează cu o energie mică; nu este neapărat exclusă o deplasare ulterioară
- fracturi cu deplasarea fragmentelor osoase - mai frecvente, deplasarea producându-se inițial
sub acțiunea factorului traumatizant, dar completându-se în urma contrației grupelor
musculare; deplasată se consideră partea distală a osului deplasat. Poate apărea în axul
transversal prin angulație sau translocație și în axul longitudinal prin scurtare, încălecare sau
rotație.

 Tablou clinic și implicații funcționale

Simptomatologia fracturilor fără deplasare osoasă este destul de discretă. Subiectul
prezintă durere locală, palparea crestei cubitale sau a marginii radiale declanșând durerea într-un
punct fix. Impotența funcțională este parțială, relativă. Cum aceaste leziuni apar în urma unui
traumatism direct, putem observa și o ușoară tumefiere la nivelul locului de impact.
În cazul fracturilor cu deplasare, tabloul clinic este mai bogat, iar semnele mult mai bine
conturate. Durerea este destul de accentuată și este exacerbată în punct fix în momentul palpării.
Împotența funcțională este totală. La inspecție se observă atitudinea de pronație a mâinii și
deformarea regiunii, care diferă în funcție de tipul și amplitudinea deplasării. În situația în care
subiectul se prezintă tardiv, există posibilitatea mascării deformației de tumefierea zonei
respective. La palpare, pe langă durere, se pot observa existența crepitațiilor și a mișcărilor
anormale ( ușor, nu se insistă). Este obligatorie examinarea cotului și a pumnului.

 Complicații
- Imediate:
o leziunile vasculo-nervoase – apar destul de rar în cazul fracturilor închise, dar nu este
exclus
o sindromul compartimental, care apare, în general, în urma traumetismelor prin strivire.

- Tardive:
o Calusul vicios, care este destul de frecvent în fracturile cu deplasare tratate ortopedic.
Limitează mișcarea de prono-supinație prin suprimarea curburilor radiusului.
o Pseudartroza, care survine în general după osteosintezele incorect executate.
Pseudartrozele cubitusului sunt mai bine tolerate decâtcele de radius. Dacă radiusul este
vicios consolidat, este mărită amplitudinea prono-supinației.
o Sinostoza radio-cubitală – constă în apariția unei punți osoase între cele două oase ale
amtebrațului, la nivelul focarului de fractura și limitează prono-supinația.
o Fractura itirativă – reprezintă o complicație a osteosintezei cu placă de compactare.

2
  TRATAMENTUL RECUPERATOR

În funcție de particularitățile fracturii și ale pacientului, există două posibilități terapeutice

în cazul fracturilot de antebraț:

- Tratamentul conservator/ortopedic presupune reducerea și imobilizarea fracturilor prin

metode nesângerânde. Acesta se limitează la leziunile fără deplasare și fără alte leziuni
asociate, situație în care se realizează imobilizarea în aparat gipsat brahio-palmar și la cele cu
deplasare, dar la care subiectul nu poate suporta o intervenție chirurgicală (inclusiv copii). În
al doilea caz, se recurge la reducea fracturii. Aceasta se face ulterior anesteziei pentru a suprima
durerea și a obține relaxarea musculară. Reducerea se realizează prin manipularea
fragmentelor, cu ajutorul extensiei, care poate fi extemporanee și urmată de imobilizarea în
aparat gipsat sau continuă, asigurând progresiv reducerea și în acelasi timp imobilizarea până
la stabilizarea focarului și începutul formării calusului. Se urmărește radiografic.
Imobilizarea funcțională a cotului se face în poziție de 90⁰, în ușoară semipronație, iar
pumnul, în general, în flexie dorsală de 10⁰. Ghipsul nu trebuie să fie foarte strâns (dacă unghiul
de flexie este mai stâns și mulat pe suprafață, există riscul să se dezvolte la nivelul plicii cotului
un efect de garou → ischemie cronică → Sindromul Volkmann).
- Tratamentul chirurgical - fractura se rezolvă prin osteosinteză cu broșe sau serclaj, uneori
rezecții artroplastice, intervenția fiind urmată de o perioadă scurtă de imobilizare sau chiar
deloc.

!!! În continuare ne vom referi la fracturile de antebraț neoperate, adică acelea care urmează
un tratament conservator/ ortopedic.

 Obiectivele tratamentului recuperator

1. Profilaxia redorilor articulare – în urma imobilizării subiectul rămâne cu un flexum variabil.
Încă de la început vom urmări ca acesta sa fie cât mai mic, utilizând atele care sa permită
alternarea pozițiilor de flexie/ extensie de mai multe ori pe zi. Se previn pe cât posibil redorile
articulațiilor, astfel încât recuperarea să se poată realiza într-un timp cât mai scurt.

2. Combaterea durerii – durerea este unul dintre factorii majori care influențează procesul de
recuperare. Pe parcursul vindecării aceasta trebuie sa dispară progresiv. Combaterea ei este
importantă pentru desfășurarea unui program kinetic cu rezultate optime și, de asemenea,
pentru a nu genera alte posibile sechele/ complicații – atitudini vicioase, mișcări compensatorii,
întârzierea recuperării etc. Astfel, în vederea atingerii obiectivului, se folosesc diferite mijloce
adjuvante: tratament fizical, medicamentos, termoterapie, hidroterapie ș.a.
3. Menținerea troficității țesuturilor/ combaterea tulburărilor vasomototii și trofice – este un
obiectiv important deoarece orice sechelă posttraumatică poate întârzia semnificativ procesul
de recuperare si/sau poate reduce calitatea acestuia. Pentru obținerea unor rezultate optime într-
un timp minim trebuiesc menținute proprietățile fiziologice ale tuturor țesuturilor. În acest

3
 scop, se utilizează poziții antideclive ale mebrului superior, se realizează mișcări în articulațiile
neimobilizate, se utilizează tratamentul fizical, sub diversele sale forme.
4. Menținerea/ refacerea mobilității articulare – în vederea desfășurării activităților uzuale, este
necesară menținerea mobilității articulare și a flexibilității țesuturilor periarticulare. Ideal este
ca recuperarea să fie totală, ca înaintea traumatismului, însă dacă, din diferite motive, nu este
posibil acest lucru, nu este obligatoriu să se obțină inclusiv gradele de lux. Măsurile profilaxiei
redorilor articulare servesc și acestui obiectiv, la care se adaugă programul kinetic
individualizat, realizându-se exerciții globale și analitice pe toate direcțiile și în toate sensurile
de mișcare.

5. Îmbunătățirea forței musculare (secundară mobilității) – este un obiectiv important pentru ca

subiectul să poată reveni la activitățile uzuale. Se realizează progresiv printr-un program
kinetic individualizat, rezultatele fiind potențate cu ajutorul electroterapiei,
hidrokinetoterapiei, termoterapiei ș.a.
6. Recuperarea stabilității, a mișcării controlate și a abilității – este ultimul „pas” al recuperării
și presupune obținerea mișcărilor de finețe și controlate, de care se ocupă terapia ocupațională.
Se realizează diferite exerciții și jocuri minuțioase, care necesită coordonare. Acest obiectiv
este important pentru o autonomie deplină a subiectului și pentru facilitarea ativităților de zi
cu zi.

 Programul global de recuperare

 Tratamentul fizical - susține și potențează tratamentul kinetic. Terapiile se realizează în
funcție de particularitățile și de responsivitatea fiecărui caz iîn parte. Unele procedee se
aplică în timpul imobilizării, altele după ce se renunță la gips.
- terapia de înaltă frecvență pulsată (Diapulse) – este foarte indicată datorită efectului de
accelerare însemnată a calusării, dar și datorită posibilității de aplicare asupra segmentelor în
aparate gipsate. Astfel, tratamentul începe precoce și se diminuează substanțial perioada
imobilizării și recuperării. De asemenea, accelerează procesul de vindecare prin creșterea
vascularizației locale, scăderea edemului tisular. Localizatorul se aplică la o distanță foarte mică
de fractură. Durata ședinței este de ~ 10 minute/ ședință, dar se pot face mai multe aplicații pe
zi.

- unde scurte, în câmp condensator - electrozii sunt poziționați la nivelul antebrațului - anterior,
respectiv posterior de fractură. Dacă există edem se folosesc dozele oligoterme în vederea
resorbției acestuia, însă se pot folosi si doze mai calde, frecvența fiind cuprinsă între 3-30 MHz.
Durata este între 3-5 minute pe ședință. Se obțin efectul analgetic (foate bun), efectul
vasodilatator, creșterea metabolismului tisular, menținându-se astfel troficitatea, dar și
elasticitatea musculară.

- terapia prin câmpuri magnetice de joasă frecvență (Magnetodiaflux – MDF) – se utilizează

aplicatorul solenoid pozițonat la nivelul zonei fracturate. Durata aplicației este de 20-30 minute
pe ședință, zilnic până la consolidarea fracturii. În cazul unei consolidări întârziate, se fac 2-3

4
 ședințe pe săptămână până la degipsare. Se folosește câmpul magnetic continuu cu frecvența 50-
100 Hz. MDF-ul, asemenea formelor de curenți anterioare, se aplică precoce, după instalarea
contenției și are un rol semnificativ în calusarea fracturilor, accelerând depunerile de calciu în
os, aceste două aspecte grăbind procesul de vindecare. Se mai obțin efecte trofotrope și sedative
importante.
- terapia LASER – biostimularea laser nu este obligatorie la bolnavii cu status postfractura, însă
poate fi un factor adjuvant valoros, inclusiv în situațiile cu tulburări trofice sau imobilizări
prelungite, scurtând perioadeșe de vindecare și asigurând o calitate superioară reparației. Această
terapie dezvoltă următoarele efecte: analgezic, miorelexant, de stimulare a troficității locale și
de prevenție a aderențelor, efect antiedematos, grăbește formarea calusului cu creșterea calității
biologice a acestuia și a osului adiacent. Biostimularea se face la nivelul focarului de fractură, în
punctele dureroase (3-4 puncte), cu o putere de 3-4 J/cm2 și o durată de 1 minut/ punct.
- ultrasonoterapia – se realizează un masaj al zonei de tratat cu ajutorul capul ultrasonic și a unei
substanțe de contact. Având în vedere faptul că osul este superficial, efectele vor fi mai
semnificative; se aplică 0,1-0,2 W/cm2, câte 3 minute, la 2 zile. Este indicată datorită stimulării
formării calusului, înclusiv în consolidările întârziate, a efectului biotrofic, și de creștere a
elasticității țesuturilor, prin urmare previne formarea sechelelor posttraumatice.

- TENS – se fac aplicații transversale cu electrozi placă situați anterior, respectiv posterior de
fractură. Intensitatea stimulilor se dozează în funcție de toleranța pacientului, la nivelul la care
se obține o vibrație de tip furnicătură, iar frecvența impulsurilor poate varia între 15-500 Hz.
Durata aplicației este de 10-15 minute/ ședință. Procedura are un rol antialgic important, dar și
de intreținere a pompei musculare care sa asigure întoarcerea venoasă.
- curenți interferențiali – aplicația se face la nivelul antebrațului, cu 2 perehi de electrozi placă,
poziționați astfel încât curenții să se intersecteze în mijlocul zonei tratate. Astfel folosim:
aplicația manuală 100 Hz, utilizată ca fomă de introducere timp de 5 minute - se obține efect
analgetic, apoi aplicație tip spectru 0-100 Hz, timp de 10 minute; intensitatea crește progresiv,
atinge un paltou, iar spre finalul procedurii scade progresiv și depinde de rezistența pacientului.
Sunt vizate efectul antialgic, prin creșterea pragului la durere, efect de reglare a tonusului tisular,
inclusiv vascular și de activare a funcțiilor celulare, resorbtiv.
- aplicații de caldură, de parafină, la nivelul antebrațului, înaintea ședințelor de kinetoterapie, cu
o durata de 20-30 minute. Acțiunea se datorează factorului termic, care, prin încălzirea
țesuturilor, determină o vasodilatație importantă, combate durerea și îmbunătățește elasticitatea
musculară.
- masaj, drenaj limfatic – la nivelul pumnului si antebrațului pentru îmbunătățirea circulației, a
troficității țesuturilor. Câte 10 minute pe ședință.

 Hidrokinetoterapie, eventual în apă caldă și în special după perioada imobilizării – pe de-

o parte scade greutatea membrului, ușurându-se efectuarea mișcărilor și a exercițiilor, iar pe de
altă parte crește coeficientul de elasticitate.

5
  Terapie ocupațională – pentru performare mișcărilor fine și controlate ale mâinii. Acestea
vizează prono-supinația, dar și flexia și extensia. Se pot prelua elemente ale activităților de
muncă, dar și din unele tipuri de sporturi (baschet, tenis de masa etc.).

 Tratamentul medicamentos – antialgic, sedativ, antiinflamator dacă este cazul

 Programul kinetic de recuperare funcțională

Obiectivele programului kinetic:

- refacerea mobilității articulare - ideal este ca recuperarea să fie totală, ca înaintea

traumatismului, însă dacă, din diferite motive, nu este posibil acest lucru, nu este obligatoriu
să se obțină inclusiv gradele de lux. Măsurile profilaxiei redorilor articulare servesc și acestui
obiectiv, la care se adaugă programul kinetic individualizat, realizându-se exerciții globale și
analitice pe toate direcțiile și în toate sensurile de mișcare.

- creșterea forței musculare (secundară mobilității) - se realizează progresiv printr-un program

kinetic individualizat, rezultatele fiind potențate cu ajutorul electroterapiei,
hidrokinetoterapiei, termoterapiei ș.a.

- recuperarea stabilității, a mișcării controlate și a abilității - este ultimul „pas” al recuperării

și presupune obținerea mișcărilor de finețe și controlate, de care se ocupă în principal terapia
ocupațională. Se realizează diferite exerciții și jocuri minuțioase, care necesită coordonare.
Acest obiectiv este important pentru o autonomie deplină a subiectului și pentru facilitarea
activităților de zi cu zi.

 FAZA 1 - perioada imobilizării

- Este ideal ca imobilizarea să se facă de la început în atele care să alterneze de câteva ori pe zi
poziția maximă de flexie și de extensie
- Posturări în orteze în vederea menținerii gradelor de mobilitate obținute în urma sedinței de
kinetoterapie
- Este importantă poziționarea antideclivă a membrului superior pentru evitarea posibilelor
complicații
- Toate celelalte articulații neimobilizate trebuie sa fie mobilizate pasivo-activ și activ
permanent
- Se pot realiza chiar și exerciții decontracturante la nivelul umărului, coloanei dorsale și
coloanei cervicale superioare.

 FAZA 2 - primele 2-3 saptămâni postimobilizare; (subiectul rămâne cu un flexum variabil)

- Se reia gradual mișcarea
- Se efectuează mobilizări active asistate din ce în ce mai ample

6
- Se realizează mobilizări active pe diagonalele membrului superior, inițial cu cotul flectat și
apoi cu el extins. Acestea sunt ghidate de kinetoterapeut, urmărind într-o primă fază reeducarea
globală a gestualității. și progresiv se adaugă și rezistență.

 FAZA 3 – la 3 săptămâni de la ridicarea imobilizării

- Mobilizări analitice auto-pasive și active
- Exerciții de creștere a forței musculare
- Tehnici facilitatorii proprioceptive (relaxare-opunere, relaxare-contracție, stabilizare ritmică)

 FAZA 4 – după 6 săptămâni

- Creșterea mobilitatii prin tehnici de facilitare neuro-proprioceptivă, în special în cazul
retracturilor.
- Exerciții de creștere a forței musculare analitic pe următorii mușchi: triceps brahial, muschii
abductori, mușchii adductori, rotatori externi, mușchii pronatori și supinatori, extensorii
pumnului.
- Exerciții de refacere a stabilității și mișcării controlate

Program kinetic. Mijloacele și metodele kinetice utilizate:

 Exerciții izometrice de flexie-extensie la nivelul cotului și de prono-supinație, de flexie-
extensie și înclinație radială și cubitală la nivelul pumnului;
 Mobilizări auto-pasive, active asistate, active, active cu rezistență progresivă, adaptat la nivelul
funcțional al articulațiilor. Se performează în special la nivelul cotului și a pumnului, în toate
sensurile și pe toate direcțiile de mișcare, dar se realizează și la nivelul umărului și al
articulațiilor mâinii. Din a 3-a fază ne putem folosi și de materiale cum ar fi: benzile elastice,
săculeții de nisip, gantere etc.;
 Exerciții la montaje de scripeți, roata de reabilitare și la bicicleta de mână;
 Pendulări Codman;
 Așezat la masă, cu brațul pe lângă corp, cotul flectat la 90⁰, se realizează rularea unei mingi
pe suprafața mesei, extinzând cotul.
 La spalier, cu pacientul în picioare, inițial cu fața orientată către acesta, ulterior din lateral, se
apucă succesiv câte o treaptă a spalierului pornind de la nivelul cel mai jos unde poate ajunge
subiectul și prin flexia, respectiv abducția brațului, se urcă până la cea mai înaltă treaptă
posibilă, menținând cotul extins. Același exercițiu se poate efectua și la perete.
 Tehnici de facilitare neuroproprioceptivă: stabilizare ritmică, hold – relax, tehnici pentru
promovarea abilității (progresia cu rezistență și secvențialitatea normală). Se fac conform
principiului iradiației excitației când se lucrează întâi musculatura puternică, apoi cea slabă
(umăr-cot-pumn-degete-police). Se execută pe diagnalele membrului superior: flexie-
abducție-rotație internă și extensie-abducție-rotație externă. Ulterior se blochează cotul și se
lucrează de la pumn în jos, iar la sfărșit degetele. Pentru tonifierea mușchilor slabi folosim
tehnica „hold-relax”, inclusiv de diagonalele de facilitare.
 Exerciții cu bastonul, susținut cu unul sau cu ambele membre superioare. Se realizează din
picioare/ așezat și în fața oglinzii pentru ca subiectul să își poată conștientiza mișcările și
postura. Pentru a crește gradul de greutate al exercițiilor se pot adauga greutăți la nivelul
bastonului.
7
 Spre exemplu: susținut cu ambele membre, se ridică bastonul către zenit prin flexia
brațelor, cu cotul pe amplitudinea maximă de extensie.
Tot susținut cu ambele membre toracice, brațele în ușoară flexie, coatele semiflectate, se
încearcă abducția acestora contra rezistenței terapeutului fără desprinderea mâinilor de pe
baston.
Din picioare, cu un baston prins cu mâinile din ambele capete, realizează abducția unuia
dintre brațe , cu cotul cât mai extins, concomitent cu adducția celuilalt braț.
 Metoda Kabat, cu diagonalele 1 și 2 de flexie și extensie ale extremității superioare și variantele
de cot;
 Exerciții de cățărare
 Se fac exercitii cu opozitie din așezat sau decubit dorsal, eventual cu gantere și uneori tracțiuni
pe sisteme de scripete cu greutate
 Cu ajutorul unei benzi elastice prinse de spalier, subiectul se poziționează în fața acestuia, cu
brațele pe langă corp, coatele flectate la 90 ⁰ și în pronație, realizează extensia brațelor, asociată
cu flexia brațelor și supinația antebrațelor.