FRACTURA ANTEBRAT

DEFINITIE
Fracturile antebratului sunt definite prin
intreruperea continuitatii a unuia sau ambelor
oase (radius si ulna) ce formeaza scheletul
acestui segment de membru, produse, de obicei,
prin cadere pe membrul superior in extensie,
accidente rutiere, traumatisme directe, dar si
prin impuscare cu proiectile cu viteza mare.

ETIOPATOGENIE
Incidenta fracturilor diafizei oaselor antebratului este relativ scazuta (5% din totalul fracturilor
antebratului si mainii). Majoritatea este reprezentata de persoane de sex masculin. Mecanismul de
producere poate fi direct (leziune de aparare) sau indirect (accidente rutiere, accidente sportive, caderi
de la inaltime). Frecvent exista leziuni asociate, precum fracturi si/sau luxatii ale cotului sau pumnului,
aparitia sindromului de compartiment.
CLASIFICARE
Fracturile antebratului se pot clasifica, in functie de structurile osoase afectate, in:

fracturi izolate ale ulnei

fracturi izolate ale radiusului

fracturi ale ambelor oase.

In functie de caracteristicile focarului, fracturile antebratului se pot clasifica in:

fracturi cu traiect simplu

fracturi cu fragment intermediar

fracturi complexe (cominutive).

DIAGNOSTIC:
Diagnosticul este clinic si radiologic. Conturul anatomic al bratului este deformat, cu edem local
important si echimoze. In cazul fracturilor deschise, se poate observa o solutie de continuitate la nivelul
tegumentului, de dimensiuni variabile, de la o plaga punctiforma, la defecte tegumentare extinse cu
leziuni ale tesuturilor moi, hemoragie si expunerea fragmentelor osoase.

Din punct de vedere radiologic se poate observa intreruperea continuitatii osoase, cu sau fara deplasarea
fragmentelor, cu sau fara fragmente intermediare, cu sau fara leziuni asociate, precum fracturile sau
luxatiile cotului si pumnului. Incidentele standard pentru antebrat sunt antero-posterior si latero-lateral,
care trebuie obligatoriu sa includa cotul si pumnul.

TRATAMENT:
Exista doua optiuni terapeutice: tratament conservator (ortopedic) si tratament chirurgical.
Tratamentul ortopedic
Indicatiile tratamentului ortopedic sunt limitate la leziunile izolate, fara deplasare, ale unuia dintre cele
doua oase ale antebratului (fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, fara alte leziuni asociate, precum
luxatii sau fracturi suplimentare).
Tratamentul conservator consta in imobilizarea intr-un aparat gipsat circular care trebuie neaparat sa
cuprinda articulatiile cotului si pumnului, cu flexia antebratului fata de brat la 90 si mana in supinatie
(palma priveste in sus). Aparatul gipsat nu trebuie sa cuprinda articulatiile metacarpo-falangiene, pentru
a permite mobilizarea degetelor. Membrul imobilizat trebuie sustinut printr-o esarfa lata, pentru a
preveni angularea ulnara a fragmentelor si pentru a mentine membrul in pozitie elevata (astfel se
previne sau limiteaza aparitia edemului in tesuturile moi). Miscarea permanenta a degetelor trebuie
incurajata. Este necesara o atenta supraveghere clinica pentru a preveni aparitia sindromului de
compartiment la nivelul antebratului. Monitorizarea clinica si radiologica periodica este esentiala pentru
a observa in timp util eventualele deplasari secundare. Convertirea la tratamentul chirurgical este
posibila numai in primele 3 saptamani de la producerea evenimentului traumatic. Dupa aceasta
perioada, o reducere anatomica este foarte dificil de obtinut (focarul de fractura consolideaza).
Imobilizarea se mentine pana la aparitia semnelor clinice (disparitia durerii) si radiologice de
consolidare.
Avantajele tratamentului conservator sunt reprezentate de anularea riscului anestezico-chirurgical si
infectios, dar presupune riscul unor deplasari secundare, intarziere in consolidare sau consolidare
vicioasa, cu urmari nefavorabile asupra functionalitatii membrului superior afectat.
Complicatiile imobilizarii in aparat gipsat circular sunt reprezentate de riscul aparitiei sindromului de
compartiment: edem masiv al tesuturilor moi ale antebratului, constranse intr-o structura inextensibila.
Poate apare ischemia musculaturii, care se retracta, generand asa-numita contractura Volkmann, cu
pierderea functionalitatii membrului superior. De asemenea o evaluare clinica amanuntita trebuie sa
excluda eventuale leziuni nervoase (tulburari motorii si de sensibilitate) si/sau vasculare (absenta
pulsului periferic si modificari de culoare si temperatura tegumentare).
Tratament chirurgical
Tratamentul chirurgical este rezervat fracturilor cu deplasare ale antebratului, fracturi instabile, in care
nu se poate obtine vindecare corecta doar prin imobilizare gipsata. De asemenea tratamentul chirurgical

este indicat in fracturile deschise, precum si in caz de complicatii neurologice, vascular sau existenta
altor fracturi asociate.
Fixatorul extern (solutie temporara)
Fixatorul extern reprezinta un cadru rigid, solidarizat prin fise metalice introduse in fragmentele osoase
ce trebuie reduse si fixate in pozitie anatomica. Fixarea externa este o solutie provizorie de tratament,
in cazul pacientilor politraumatizati, cu importante leziuni ale tesuturilor moi, ce nu permit o fixare
definitiva imediata. Convertirea la fixare definitiva nu trebuie intarziata cu mai mult de 3 saptamani,
datorita riscului crescut de infectie, in caz contrar. Plasarea fiselor trebuie sa permita aplicarea
ulterioara a unei placi pentru fixare definitiva.
Avantajele fixarii externe sunt: fixare rapida, cu evitarea agravarii leziunilor tesuturilor moi (mai ales in
cazul fracturilor deschise), reducerea semnificativa a durerilor pacientului, pana la fixarea definitiva.
Placa si suruburi
Reducerea deschisa si fixarea interna cu placa si suruburi (Fig. 3) este tratamentul de electie in cazul
fracturilor radiusului si ulnei. Aceasta tehnica presupunerea deschiderea focarului de fractura,
indepartarea tesuturilor devitalizate si fragmentelor osoase neviabile, reducerea fracturii si fixarea in
pozitie anatomica cu placa si suruburi.
Indicatiile sunt: fracturi izolate ale radiusului sau ulnei, cu deplasare, cu sau fara fragment intermediar,
fracturi ale ambelor oase ale antebratului, fracturi cominutive. Avantajele sunt reprezentate de:
reducere anatomica, fixare absoluta la nivelul focarului, consolidare primara a fracturii, mobilizare
precoce. Dezavantajele sunt reprezentate de: risc anestezico-chirurgical (uneori inacceptabil in cazul
pacientului politraumatizat), risc de lezare a structurilor vasculo-nervoase in timpul interventiei, risc
infectios, risc de producere a fracturilor iatrogene, traumatism chirurgical important al tesuturilor moi
cu risc de devascularizare a fragmentelor osoase si intarziere in consolidare.
Postoperator, se poate asocia o imobilizare in atela gipsata antebraghio-palmara, pentru 10-14 zile,
pentru a permite vindecarea tezuturilor moi si diminuarea edemului. Pe parcursului acestei perioade se
incurajeaza miscarea activa si pasiva a degetelor, precum si flexia-extensia a cotului. Moblizare activa si
gimnastica medicala usoara este permisa dupa suprimarea atelei.
Exercitiile active, cu rezistenta si incarcarcarea cu greutate sunt permise numai dupa aparitia semnelor
radiologice de consolidare osoasa. Controlul clinic si radiologic se face la 1, 2 si 4 saptamani
postoperator, apoi odata pe luna, pana la consolidate. Intarzierea in consolidare presupune interventii
secundare si grefare osoasa.
Indepartarea materialului de osteosinteza in cazul acestor fracturi este un subiect controversat. Avand in
vedere faptul ca radiusul si ulna nu sunt structuri cu rol in sustinerea greutatii corpului si ca interventia
chirurgicala de indepartare a placii si suruburilor este una laborioasa, cu risc de refracturare si leziuni
neurologice, se prefera evitarea acestui procedeu.

Tija centromedulara
Reducerea inchisa si fixarea interna cu tija centromedulara este rezervata fracturilor antebratului cu
leziuni importante ale tesuturilor moi. Aceasta tehnica presupune introducerea unei tije metalice in
canalul medular al radiusului sau ulnei si blocarea montajului cu suruburi proximal si distal, sub control
radioscopic.
Dezavantajul acestei tehnici este dificultatea de a obtine o reducere anatomica si stabilitate
rotationala. Avantajul fixarii cu tija centromedulara este evitarea producerii unui traumatism aditional al
tesuturilor moi si evitarea devitalizarii fragmentelor osoase prin deschiderea focarului de fractura si
deperiostare. Acest aspect este deosebit de important in cazul traumatismelor de energie inalta cu
leziuni grave de tesuturi moi.
Ingrijirea postoperatorie este similara tehnicii de fixare cu placa si suruburi. Daca stabilitatea montajului
este pusa sub indoiala, se poate continua imobilizarea in atela antebrahio-palmara inca 4-6 saptamani.
Controlul clinic si radiologic urmareste acelasi protocol.
Indepartarea materialului de osteosinteza, in acest caz, nu presupune un risc de refracturare, insa nu
este o procedura de rutina. Se practica indepartarea tijelor, numai dupa obtinerea consolidarii, in cazul
in care acestea devin simptomatice.

AS MED PR
GOLEA FLORIN