Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi

Facultatea de Educaţie Fizică şi Sport

Kinetoterapia în Traumatologia Sportivă

FRACTURA DE EPIFIZÃ DISTALÃ DE

RADIUS

Masterandă: Dumea Ionela

An II, semestrul II
 • Mecanism de producere

Este cea mai frecventă fractură a mâinii şi se întâlneşte

cu precădere la sexul feminin. Se
produce din cauza unei căderi pe mână şi recunoaşte câţiva
factori de risc precum vârsta înaintată a pacienţilor.
Se cunoaşte în mod particular osteoporoza secundară
menopauzei la persoanele de sex feminin, dar fractura
poate să apară şi la adulţii tineri, mai ales la cei de sex
masculin. Acestea sunt fracturi cauzate de traumatismele
produse prin cădere de la înalţime, la locul de muncă, prin
accidente rutiere sau accidente sportive.
 Atunci când fractura este multifragmentară sau
cominutivă, se asociază deplasarea fragmentelor şi
poate fi însoţită şi de fractura stiloidei cubitale de
vecinătate, atitudinea terapeutică devenind mult
mai dificilă. Cel mai frecvent traumatismul se
produce prin cădere, cu mâna în extensie.
 • Clasificare
Câteva tipuri de fracturi radiale clasificate după
regiunea epifizei radiale sunt:
- fractură cu deplasare dorsală ( Colles)
- fractură cu deplasare volară ( Smith)
- fractura marginii articulare ( Barton)
 • Simptome

După o cădere pe mână, pacientul resimte o

durere la nivelul articulaţiei pumnului. Această
regiune se măreşte în volum şi, uneori, se
deformează. Mobilizarea articulaţiei este dificilă,
dar nu întotdeauna imposibilă.
Deformarea clasică pentru fractura Pouteau
Colles este “în dos de furculiţă”, însă absenţa
deformării nu exclude riscul de fractură. De
asemenea apare şi pierderea mobilităţii active şi
pasive.
 • Diagnostic

Se recomandă efectuarea unor radiografii de

faţă şi profil ale pumnului, pentru a evalua şi
localiza exact fractura, extensia sa în articulaţie şi
deplasarea fragmentelor.
Toate aceste elemente sunt importante pentru
evaluarea tipului de tratament care trebuie
efectuat. La pacienţii vârstnici, fractura este de
obicei extraarticulară, cu o basculare şi o impactare
posterioară.
 La pacienţii tineri, radiografia arată o fractură
complexă, cominutivă, cu mai multe fragmente,
care interesează suprafaţa articulară a radiusului.
Aceste radiografii standard pot fi completate cu un
examen computer tomograf (CT) dacă fractura are
traiect intraarticular. Aceste fracturi necesită o
atenţie particulară şi se recomandă operaţia pentru
a obţine o reducere cât mai aproape de normal şi a
păstra funcţia articulaţiei pumnului.
 • Tratament
Nu există un protocol unic al tratamentului
acestui tip de fractură, ci mai multe alternative.
Tratamentul acestor fracturi este fie ortopedic
(imobilizarea într-un aparat ghipsat sau într-un
polimer de răşină), fie chirurgical (intervenţie
chirurgicală cu fixarea osului cu broşe, placă şi
şuruburi).
Tratamentul depinde însă de mai mulţi factori
aflaţi în legătură cu pacientul, precum vârsta,
starea psihologică şi calitatea osului, dar şi în
legătură cu fractura, precum sediul, numărul de
fragmente, tipul deplasării acestora.
 O fractură fără deplasare va fi tratată ortopedic,
fără anestezie, fără reducere. După cum
menţionează specialiştii în ortopedie-
traumatologie, acest tip de fractură se imobilizează
într-un aparat ghipsat sau un polimer de răşină
sintetică.
Imobilizarea trebuie făcută însă cu atenţie,
deoarece pumnul trebuie să se afle în prelungirea
axului antebraţului, iar aparatul trebuie să lase
libere degetele să se mişte - prima falangă a
degetului mare trebuie imobilizată, dar cotul este
lăsat liber.
 Va fi efectuată o radiografie de control în
prima săptămână. Se recomandă
fiziokinetoterapie pentru reluarea mişcărilor
mâinii, după îndepărtarea imobilizării, adică
după 3-4 săptămâni, iar pacientul trebuie
să-şi folosească cu prudenţă mâna timp de
alte 4 săptămâni de la terminarea
tratamentului de recuperare.
 Undele scurte, ultrasunetul şi
electroterapia sunt necesare doar dacă apare
un edem postdeghipsare sau dacă redoarea
articulaţiei pumnului este accentuată.
 • Complicaţii

Complicaţii întâlnite mai frecvent în cazul

tratamentului conservator sunt:
- calusul vicios: complicaţie foarte frecvent
întâlnită, predominant în cazul tratamentului
conservator şi constă în consolidarea osului cu
scurtare, angulare, decalare, în aşa fel încât
mobilitatea şi forţa sunt afectate, durerea este
cvasipermanentă (mai ales pe partea cubitusului
care proemină după scurtarea radiusului), iar
aspectul estetic este „în baionetă”.
- pseudoartroza (lipsa consolidării) este extrem de
rar întâlnită în acest tip de fracturi
- sindromul de tunel carpian constă în compresia
nervului median la nivelul pumnului care poate
produce parestezii, durere şi impotenţă
funcţională în teritoriul afectat- poate sa apara ca şi
consecinţă a consolidării în poziţie vicioasă.
-complexul dureros regional (sindrom
algoneurodistrofic) datorat, în general, imobilizării
prelungite, caracterizat prin modificări trofice
locale însoţite de sudoraţii reci.
 Complicaţii legate de actul chirurgical:
- leziuni vasculo- nervoase locale: sunt rar
întâlnite, de obicei fără consecinţe pe
termen lung
-infecţiile pot impune îndepărtarea
implanturilor metalice interne şi eventual
înlocuirea cu un fixator extern.
- diverse tipuri de deterioare a fixării
- leziuni ale unor tendoane (lungul extensor
al policelui)
 • Recuperarea articulaţiei pumnului

Recuperarea are trei stadii principale: iniţial,

mediu şi final.
Stadiul iniţial (0-6 săptămâni)
În primele 6 săptămâni după o fractură de epifiză
distală de radius reabilitarea urmăreşte:
- protejarea fracturii pe timpul consolidării
- reducerea durerii şi a inflamaţiei
- articulaţiile neafectate vor fi menţinute la gradul
lor de mobilitate
 Pentru reducerea durerii şi a inflamaţiei se vor
respecta următoarele principii: repaus, crioterapie,
compresie (pansamentele de compresie, bandajul
elastic sau o mănușă de compresie, pot reduce
inflamația). Pansamentele de compresie ar trebui
să fie schimbate şi verificate la fiecare 2-3 ore. Dacă
există simptome de tulburări circulatorii (cum ar fi
vârfurile degetelor albăstrii sau senzaţii alterate),
bandajul de compresie sau mănuşa nu vor mai fi
folosite.
 Poziția antideclivă: este esenţială pentru a
reduce inflamarea. Prin urmare, este
esenţial ca o poziţie ridicată să fie menţinută
pe tot parcursul zilei şi al nopții. Mâna
trebuie să fie deasupra nivelului inimii.
O altă tehnică pentru a ajuta la controlul
inflamației este drenajul, care mobilizează
limfa spre punctele de colectare.
 Stadiul mediu (6-8 săptămâni)

După primele şase săptămâni de tratament,

osul fiind sudat, recuperarea se va concentra pe
restaurarea forței și a mobilității. Chiar dacă există
mai multe tipuri de fracturi şi tratamentele
chirurgicale pentru acestea, principiile de bază ale
recuperării sunt aceleași.
Folosind principiile de bază ale recuperării,
kinetoterapeutul va personaliza planul de
tratament în funcţie de nevoile specifice ale
fiecărui pacient.
 O dată ce vindecarea precoce este stabilizată (la
aproximativ 6 săptămâni de la traumatism), cu
confirmare radiologică, pot începe exerciţiile active
asistate ale antebraţului şi pumnului. Acestea au
rolul de a creşte mobilitatea.

Reeducarea flexiei
1. Prin adoptarea unor posturi: pacientul în şezând,
mâna se introduce sub coapsă, cu palma în contact
cu aceasta; extensia cotului apropie antebraţul de
corp, accentuând flexia pumnului.
2. Prin mobilizări pasive
3. Prin mobilizări auto-pasive: în şezând, cu cotul
pe masă, antebraţul vertical în supinaţie: cu
cealaltă mână, care face priză pe mâna afectată
(police în palmă), se execută flexia pumnului.
4. Prin mişcări
active: flexia  pumnului din poziţii variate(supinaţi
e, pronaţie sau neutră) ale antebraţului, cu
degetele flectate, semiflectate sau întinse.
5. Prin metode de facilitare: flexia pumnului intră
în executarea schemei diagonalelor Kabat.
 Reeducarea extensiei
1. Prin adoptarea unor posturi: din ortostatism, cu
palma în sprijin pe masă, degetele acroşează
marginea mesei.
2. Prin mobilizări pasive: terapeutul aplică o priză
pe treimea distală a antebraţului şi o alta pe mână,
cu policele în palmă: se execută extensia pumnului.
3. Prin mobilizări autopasive: automobilizarea
clasică, cu ajutorul mâinii sănătoase.
4. Prin mobilizări active: extensia activă se
realizează din toate cele trei poziţii de bază
ale antebraţului, degetele fiind flectate
pentru a relaxa tendoanele flexorilor şi a
permite astfel o amplitudine mai mare
extensiei pumnului.
5. Prin metode de facilitare: extensia
pumnului intră în schema de executare a
diagonalelor Kabat.
 Reeducarea înclinării radiale şi cubitale,
în vederea acestui obiectiv, utilizează
mobilizările pasive şi cele active care nu
prezintă nimic deosebit. Mobilizările
pasive se fac prin prize alăturate lângă
pumn, pe antebraţ şi mână. Mişcările active
se execută din poziţiile de supinaţie,
pronaţie sau neutră ale antebraţului cu
degetele flectate sau întinse.
 Stadiu final (8-12 săptămâni)

O dată vindecarea făcută, pot fi iniţiate

exerciţiile de creştere a forţei musculare, în
timp ce exerciţiile de mobilizare activ
asistată sunt continuate.
Pumnul şi mâna vor beneficia mai multe
luni de exerciţii de creştere a forţei
musculare, incluzând exerciţii de forţă
pentru degete.
 Tonifierea musculaturii flexoare

Musculatura principală flexoare a pumnului

este reprezentată de marele palmar,
micul palmar, cubitalul anterior şi flexorul comun 
al degetelor (micul palmar este un muşchi
inconstant), iar cea accesorie, de lungul flexor al 
policelui.
 Exerciţiul 1 — Pacientul în şezind, cu
braţul de-a lungul corpului, antebraţul
supinat, articulaţia scapulo humerală în
rotaţie externă, cotul întins, pumnul în
extensie: terapeutul aplică rezistenţă pe
palmă şi pe treimea distală a feţei anterioare
a braţului; subiectul execută o flexie clin
articulaţia scapulo-humerală, o flexie a
cotului şi o flexie a pumnului (în această
ordine), degetele rămânând libere.
 Exerciţiul 2 — Cu cotul sprijinit pe masă,
extins, antebraţul supinat : prize pe palmă şi
antebraţ (faţa anterioară); subiectul
realizează o flexie a cotului şi o flexie a
pumnului contra rezistenţelor.
Exerciţiul 3 — Cotul pe masă
şi antebraţul, supinat, aşezat tot pe masă : cu
o ganteră se execută flexii ale cotului si
pumnului.
 Tonifierea musculaturii extensoare

Principalii extensori ai pumnului sunt cubitalul

posterior, primul şi al doilea radial,extensorul
comun al degetelor, extensorul propriu al
degetului V şi extensorul propriu al degetului II.
Ultimii trei devin extensori ai pumnului numai
după ce au realizat extensia degetelor sau acestea
sunt blocate.
 Exerciţiul 1— în şezând, cu braţul la trunchi,
antebraţul în poziţie neutră : se execută abducţia
braţului cu extensia pumnului contra rezistenţelor
opuse de asistent — exerciţiul activează deltoidul
mijlociu şi prin el, extensorii pumnului.
Exerciţiul 2 — în şezând, cu cotul pe
masă, antebraţul la verticală şi supinat, pumnul şi
degetele flectate: rezistenţe pe antebraţ, posterior
şi pe faţa dorsală a mâinii, subiectul extinde cotul
şi, concomitent, pumnul şi degetele.
 Exerciţiul 3— Pacientul în decubit
ventral, cu braţul abdus 90°, cotul flectat,
antebraţul atârnând la marginea mesei, în
mână cu o ganteră: se realizează o extensie a
cotului, care necesită fixarea în extensie a
pumnului.
 Tonifierea musculaturii înclinării cubitale

Mişcarea de înclinare cubitală este realizată de ac
ţiunea echivalenta a cubitalului anterior şi a celui
posterior, care sunt agonişti în această mişcare şi
antagonişti în mişcarea de flexie-extensie
a pumnului.
 Exerciţiul 1— În şezând, cu membrul superior
întins pe lângă cap, antebraţul în poziţie neutră: se
execută coborârea membrului superior (extensia
braţului) si înclinarea cubitală a pumnului contra
rezistenţei opuse de asistent pe braţ şi marginea
cubitală (solicitare proximo-distală).
Exerciţiul 2 —În şezând, cotul sprijinit pe masă,
se execută înclinarea cubitală învingând o
rezistenţă dată de utilizarea unei benzi elastice.
 Tonifierea musculaturii înclinării radiale

Mişcarea este realizată de primul radial,

marele palmar, lungul şi scurtul extensor
al policelui, lungul abductor al policelui.
Deşi ultimii trei au poziţia cea mai bună
pentru a realiza înclinarea radială; ei nu o
fac decât după ce acţiunea lor
asupra policelui este terminată.
 Exerciţiul 1: în şezând, cu braţul în flexie 90°,
cotul extins, antebraţul pronat, pumnul în înclinare
cubitală: asistentul face priză de opoziţie pe
marginea radială a metacarpianului II;
pacientul realizează înclinarea radială a pumnului;
Exerciţiul 2: din şezând, cu membrele superioare
de-a lungul corpului, cotului extins, antebraţul în
poziţie neutră, subiectul face o flexie de braţ, o flexie
de cot şi o înclinare radială priza aplicată de către
asistent pe marginea radială a metacarpianului I
opunându-se acestor mişcări.
 Refacerea stabilităţii, mişcării controlate şi
abilităţii

Exerciţiul 1 — în şezind, cu mâinile la nivelul

feţei, lipite prin pulpele digitale,
podurile palmelor îndepărtate: subiectul încearcă
să îndepărteze coatele, luând sprijin pe pulpele
degetelor prin activarea izometrică aflexorilor
pumnului şi ai degetelor.
 Exerciţiul 2 — în şezând, cu coatele uşor
îndepărtate, sprijinite pe masă, antebraţele
verticale, mâinile lipite cu degetele întrepătrunse:
subiectul încearcă să desfacă mâinile, menţinând
degetele întrepătrunse; mişcarea de îndepărtare o
realizează rotatorii externi ai umărului, contra
cărora trebuie să se opună extensorii pumnului,
punctul fix fiind luat prin
întrepătrunderea degetelor.
 Reeducarea prehensiunii

1. Din şezând, exerciţii de flexie a degetelor si

pumnului.
2. Ducerea diverselor obiecte (aflate la
distanţe diferite si de diverse forme), cu mâna
afectată, dintr-o parte în cealalta.
3. Strângerea unei mingi cu mâna afectata.
4. Stând, cu un baston pe masă: rularea
bastonului cu mişcări de la nivelul
pumnului si cotului.
5. Din stând, aruncarea unei mingi spre o
anumită ţintă cu ambele membre.
6. Stând cu faţa la spalier, prinderea şipcilor
cu mâna, alternativ şi concomitent.
 • Concluzie

Recuperarea precoce după o fractură

distală de radius este extrem de importantă
întrucât de ea depinde redobândirea
mobilităţii, a forţei musculare şi, în final, a
funcţionalităţii complete a articulaţiei
pumnului.
 • Bibliografie

Iaroslav Kiss, ”Fiziokinetoterapia şi recuperarea medicală” –

Editura Medicală, Bucureşti 2002;
D. Barbu, ”Elemente de Ortopedie şi Traumatologie” -
Universitatea de Medicină şi Farmacie, Bucureşti 2001;
Cristian Budică, ”Kinetoterapia în afecţiunile ortopedico-
traumatice” – Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti
2005;
Tudor sbenghe, ”Recuperarea medicală a sechelelor
posttraumatice ale membrelor” – Editura Medicală – Bucureşti –
1981.
http://www.sfatulmedicului.ro/arhiva_medicala/fractura-radius