MINISTERUL SĂNĂTĂȚII AL REPUBLICII MOLDOVA

COLEGIUL DE MEDICINĂ ORHEI

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

Suport de curs

Subiectul: FRACTURILE

Profesor
Natalia Rogoja

0
Anatomia
Ansamblul oaselor formează scheletul, structura de sprijin a aparatului
locomotor.
Dezvoltarea scheletului uman se face pe seama țesutului mezinchimal – de
proviniență mezodermică – mezenchimul scheletogen (sclerotomul) , situate în
regiunea cozii dorsale a embrionului, ear cel al extremităților, din mugurii de la
nervul plăcilor laterale ventral ale embrionului. Apar întîi tipare de membrane
fibroase sau cartilaginoase ale pieselor scheletice, care, prin impregnarea lor cu
săruri de calciu, realizează procesul de osificare. Aceasta se numește osificare
desmală la piesele cu tipar membranos (oasele feții și ale bolții craniene) și
osificare condrală la cele cu tipar cartilaginous (oasele lungi, vertebrale, bazei
craniului, ale carpului și tarsului). Osificarea se face fie la nivelul cartilajului de
creștere, realizînd creșterea în lungime a oului, fiela nivelul periostului, realizînd
creșterea lui în grosime prin procesele de remaniere constructive și distructivă.
Centru de osificare epifizar se oprește la cartilajul diafizoepifizar, care ocupă zona
intermediară, metafiza.
După configurația lor externă, oasele pot fi clasificate în: oase lungi, cu canal
medular central, prezentând o diafiză (corpul) și două epifize (extremitățile
articulare), oasele plate, dezvoltate în suprafață, și oase scurte, dezvoltate aproape
egal în cele trei dimensiuni, prezentând variate detalii de suprafață, tuberozități,
care se pot palpa, sau explora radiologic.
Structura macroscopică a osului este reprezentată de țesut osos compact la
periferie, iar extremitățile diafizare și la epifise de șesut osos spongios, dispus sub
formă de lame – travee sau trabecule. Acestea sânt orientate în sensul solicitării
osului de către presiune sau rezistență la oasele lungi, sau sub formă de diploe
(țesut spongios între cele două zone compacte) la oasele plate (craniu, stern).
Microscopic, țesutul osos este reprezentat de lamele osoase dispuse concentric
în jurul unui canaliculi vascular – canaliculi Havers – (sistemul Haversian) –
formănd o unitate morfofuncțională a osului: osteon (3-15 pe2mm), mai des în osul
compact decît în cel spongios.

1
Figura 1 Scheletul uman
FRACTURILE
Clasic fractura se definește ca o discontinuitate a osului, produsă în urma unui
traumatism, atunci când un os nu poate
suporta forța exercitată asupra lui.

Mecanismul de producere a fracturilor pot fi

ca rezultat a acțiunii forțelor mecanice, care
depășesc rezistența osului, prin lovituri directe,
compresiune vertical, flexie, torsionare, în
timpul reducerii luxațiilor, prin smulgerea
osului în urma contracturii musculare.

Figura 2 Fractura os fibular

2
Clasificarea
Fracturile pot fi congenitale și dobândite.
I – După etiologie:
1. Fracturi traumatice – fracture la un os precedent sănătos
2. Fracturi patologice – fracture la un os atacat de o patologie (osteomielita,
sifilis, proces tumoral, chist, osteoporoză senilă, TBC etc.)
II – După deteriorarea integrității țesuturilor:
1. Fracturi închise (fără lezarea tegumentelor)
2. Fracturi deschise (cu lezarea tegumentelor)
III – După localizare:
1. Epifizare
2. Metafizare
3. Diafizare
IV – După traiectul liniei de fractură
1. Transversale
2. Oblice
3. Spiralate
4. Sub formă de „ramură verde”
5. Cominutive (mai multe fragmente osoase)
6. Angrenate (când un fragment al osului se scufundă în alt fragment, sau prin
începuire)
Fracturile mai pot fi
- Complete (e deteriorată toată grosimea osului)
- Incomplete sau fisuri
V – După raportul fragmentelor oaselor:
1. Fără deplasare
2. Cu deplasare: în unghi; lateral; longitudinală; periferică sau prin rotație.

a) Fracturi asociate – sunt cîteva leziuni în același timp ex. Fractura oaselor
bazinului și a intestinului subțire)
b) Fracturi unice
c) Fracturi multifragmentare
d) Fracturi unice
e) Fracturi complexe
f) Fractură primară (produsă nemijlocit în timpul traumei)
g) Fractură secundară (după contracture musculară, sau în timpul transportării)
VI – După tabloul clinic
1. Fracturi simple – fracture închise fără complicații
2. Fracturi complicate – fracture însoțite de lezarea vaselor sangvine, nervi,
infecție, lezarea organelor interne.

3
 Figura 3 Tipuri de fractură după linia de fractură

Figura 4 Fractură cominutivă

Figura 5 Zone de fractură a os mandibular

Semiologia fracturilor
Fenomenele clinice sînt locale și generale
Manifestări locale
Semne de probabilitate ori nesigure:
1- Durerea – apărută odată cu traumatismul, care este localizată de obicei într-un
punct fix, se accentuează la mișcări. Depinde de lezarea trunchiurilor nervoși,
formarea hematomului. E mai evidentă la palpare (durere provocată).
2- Edemul țesuturilor moi
3- Hiperemia locală și hipertermia
4- Impotența funcțională
5-Echimoze sau hematom
6-Poziția antalgică (forțată) a segmentului lezat
4
 Toate aceste simptome, desi au o mare valoare, nu confirm cu certitudine
fractura. Ele pot apărea și în traumatisme lipsite de fracturi.

Semne de certitudine ori sigure:

1- Mobilitatea patologică a segmentului fracturat. Evidența mobilității în locul

unde în normă nu este. Este mai pronunțat la fracturile oaselor lungi și poate lipsi
la oasele plate, scurte, la fracturile angrenate, incomplete.

2- Crepitașia fragmentelor de fractură se apreciază la palpare pe proiecția

fracturii sau e auzită în timpul mișcărilor anormale prin atingerea fragmentelor
osoase. Se determină prin deplasarea fragmentelor osoase unul față de altul. Este
un zgomot care se determină mai mult prin palpare decât prin auz. Se deosebește
de crepitația gazoasă (în caz de fractură a coastelor).

3 – Deformarea segmentului lezat – se paote determina la palpare, unde stratul

muscular este mai subțire; hematomul și edemul nu sunt prea mari.

4 – Scurtarea sau alungirea membrului – ca rezultat al contracției mușchilor și

deplasare longitudinală: se determină prin măsurarea comparative a membrului
sănătos și cel traumat. Măsurarea trebuie efectuată între punctele osoase
proieminente:
- Brațul – acromion și condilul lateral a humerusului
- Antebrațul – capul osului radial – apofiza stiloidă
- Femur – marele trochanter – condilul femoral lateral
- Gamba – capul osului peroneu – maleola externă sau maleola externă și
marginea suprafeței articulare a tibiei
Unii aitori consideră că semnul de scurtare sau alungire a membrului este semn de
probabilitate, dat fiind faptul că acest semn poate fi present și în luxații.
Din semnele locale ale ffracturillor deschise se determină:
- Întreruperea continuității învelișului cutanat sau a mucoaselor la nivelul
respective.
- Hemoragii (pot lipsi)
Manifestări generale
Din manifestările clinice generale se menționează șocul traumatic sau
posttraumatic.
Șocul traumatic
Șoc (engl.) – lovitură, zguduitură.
Entitatea clinică ce se caracterizează printr-o evoluție multifazică, Șoc
traumatic, declanșat de agență fizici care acționează asupra organismului,
ducănd în cele din urmă la un dezechilibru între cantitatea de sânge circulant și
patul vascular, având drept consecință scăderea cantității de oxigen care ajunge
la celule.
Sau
5
 Șocul traumatic este o entitate clinică determinată de sindrom algic puternic și
pierderea de sânge în cantități mari.
Tulburările de hemodinamică sunt fenomenul cel mai important în
fizeopatologia șocului. Apariția tabloului clinic este determinat de fractură, de
leziunea unui viscer, de marele striviri de țesuturi etc.
Ca să indice apariția Șocului traumatic agentul traumatic trebuie să aibă o
anumită intensitate și durată de acțiune.
În cazul unei acțiuni moderate ca intensitate, organismul intervine prin
mecanisme compensatorii și șocul nu este declanșat. Cînd intensitatea
traumatismului sau durata lui depățesc puterea de adaptare a aorganismului, apar
tulburări care instalează șocul.
Patogenia șocului la politraumatizați ține de trei factori: factorul hemoragic,
prăbușirea tonusului vasomotor și insuficiența circulatorie centrală.
Șocul traumatic se derulează în două faze:
1. Faza erectilă (de excitație) caracterizată prin:
- stare de neliniște;
- strigăte de ajutor;
- stare de excitare psiho-motorie
- PS și TA în limitele normale sau ușor sporite.
Această fază poate dura de la cîteva minute până la câteva ore.
2. Faza torpidă (de inhibiție) se instalează în urma suprasolicitării scoarței
cerebrale (survine inhibiția acesteia).
Traumatizatul este: indifferent; pasiv; cu privire fixă; răspunde adecvat la întrebări,
dar cu întârziere. Tegumentele la început sunt palide apoi au nuanță cianotică și
sunt reci la palpare. Respirația este superficială, frecventă. PS este accelerat,
filiform. TA este în scădere (chear se prăbușește).
Este frecvent utilizată și azi o clasificare satadială a șocului:
stadiile PS/min TA mmHg conștiința Pierderea volemică
I 100 100 clară normovolemie
II 100-120 80-100 inhibată Sub 30%
III 120-140 70-40 obnubilată Peste 30%
(pericol)
IV ≥140 ≤40 Stare terminală Cataclismică
E necesar de ținut cont întotdeauna de valorile TA, anterioare instalării stării de
șoc, o scădere cu 20 mm Hg impune tratament antișoc.
Pentru un bolnav ajuns la unitatea sanitară în stare de șoc sau în iminență de șoc
traumatic, asistența medical la indicațiile medicului:
- Administrează substanțe analgetice sol. Analgină 50%-2,0 plus sol.
Dimedrol 1%-2,0;
- Instalează aparatul pentru perfuzie cu sol. Reopoliglucină, Refortan, Haes,
Gelofuzin.
- Determină grupia sangvina și colectează sânge pentru constatarea Rh
factorului;
- Asigură lichidele de perfuzat, inclusive sângele
6
 - Pregătețte aparatura pentru respirația asistată.
- Oxigenoterapie
- Administrează medicamentele necesare pentru reechilibrarea funcțiilor
vitale ( vasoconstrictoare, cardiotonice, hormonale etc.) sol. Adrenalină (sau
Noradrenalină), sol. Cordiamină, Dexametazon sau Prednisolon.
- Bolnavul este cateterizat (la necessitate) și este minitorizată diureza
bolnavului.

Asistența de urgență în fracturi

Tratamentul fracturilor include acordarea asistenței de urgență și continuarea cu
tratamentul aplicat în secții specializate.
Asistența de urgență are scopul de a preveni șocul, hemoragia și infecția. În
fracturile închise sarcina principal este prevenirea deplasărilor fragmentelor osoase
și traumatismele țesuturilor alăturate. Această sarcină va fi realizată prin aplicarea
atelelor de transport standarte și improvizate.
În fracturile deschise aplicarea pansamentului steril pe plagă (prelucrarea
primară a plăgii).
Asocierea cu hemoragie – de oprit hemoragia.
Asistența de urgență în fracture se începe la locul accidentului prin:
- Combaterea șocului
- În caz de hemoragie se va recurge în primul rând la hemostaza provizorie
- Analgizia
- Toaleta primară a plăgii (aplicarea pansamentului aseptic pe plagă)va
contribui la profilaxia infectării plăgii.
- Imobilizarea provizorie
- Transportarea de urgență a victimei într-o unitate sanitară specializată (de
profil traumatologic).

Imobilizarea de transport
În cazul fracturilor și leziunilor importante ale țesuturilor moi, înainte de
transportare este necesar a se imobiliza partea traumatizată a corpului pentru:
- A crea condiții de repaos;
- Pentru a reduce din dureri;
- Pentru a preveni lezarea ulterioară a țesuturilor, vaselor, trunchiurilor
nervoase, organelor interne prin fragmentele osoase;
- Pentru profilaxia șocului traumatic;
- Pentru evitarea transformării fracturii închise în fractură deschisă.
Se cunosc următoarele tipuri de imobilizare de transport:
1. Imobilizarea cu atele de transport fabricate (standarte – atela Kramer,
Diterix, atele pneumatice, atele din masa plastic)
2. Imobilizarea cu mijloace improvizate (bețe, scânduri, umbrele, carton
presat)

7
 3. Imobilizarea primitive – se folosesc părțile sănătoase ale corpului, de ex.
Membrul inferior se fixează de membrul sănătos, membrul superior se
fixează de trunchi.
Regulile imobilizării
1. Imobilizarea de transport se efectuează la locul unde s-a produs accidentul
(se interzice categoric transportarea bolnavului fără imobilizare).
2. În caz de hemoragie se aplică garoul Esmarch, tamponarea plăgii sau
pansamentul compresiv. Se dezinfectează preventiv marginile plăgii cu
antiseptic, iar pe plagă se aplică pansament aseptic.
3. Înainte de imobilizare, se suprimă sindromul algic
4. Înainte de imobilizare atela se acoperă cu căptușeală din vată, tifon, apoi cu
mușama.
5. Atela se măsoară și se modelează pe membrul sănătos
6. Se imobilizează două sau trei articulații vecine sănătoase.
7. Se aplică direct pe înbrăcăminte ori încălțăminte.
8. Membrului lezat I se creează poziție fizeologică posibilă
9. Se evită mișcările bruște, grosolane ce provoacă dureri.
10.Atela se fixează circular cu fașa de tifon.
11.În caz de leziune deschisă, hainele se îndepărtează, fiind tăieate cu foarfece
pe la cusături.
12.Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizarea și
de personae mai puțin instruite.

a.

b. c. d.
Figura 6 a. – Imobilizarea cu atelă; b. – Imobilizarea primitive; c. – Imobilizarea cu colt
(basma); d. – Imobilizarea cu atelă gonflabilă.

8
Figura 7 Imobilizarea cu bandajul Desault fabricat
Figura 8 Imobilizarea cu atela Kramer

Figura 9 Imobilizarea cu atela Diterichs

(cu extensie)

Principii de diagnostic a fracturilor

În principiu pentru un lucrător medical ce este present la locul accidentului
este posibil să stabilească diagnosticul de fractură, în baza datelor obiective și
subiective ce le prezintă accidentatul. Dar odată fiind transportat accidentatul la
secția de tiaj a instituției medicale sau la punctul traumatologic, la indicația
medicului, obligatot, va fi indicat și tralizat examenul rentghenologic
(imagistic) al segmentului lezat. Cee ace va permite aprecierea tipului de
fractură și posibilitățile sau alegerea metodei de repoziție a fragmentelor
osoase.

9
 Figura 10 Examenul imagistic

Figura 11 Metode avansate de diagnostic

Principii de tratament a fracturilor

Tratamentul contemporan a
fracturilor este orientat spre restabilirea
structurilor anatomice și funcțiilor

10
fizeologice a osului fracturat. Acest scop este realizat prin aplicarea consecutive
a următoarelor acțiuni:

1. Reducerea fragmentelor osoase – repoziția.

2. Fixarea lor în poziție corectă anatomică până la consolidarea –

imobilizarea.

3. Tratamentul functional - permite accelerarea proceselor de consolidare și

de restabilire a funcției organului traumat sau a osului fracturat prin
tratament functional cu aplicarea gimnasticii curative, ameliorarea stării
generale a bolnavului, alimentare corectă, aplicarea mijloacelor de
consolidare.

11
Repoziția – reducerea fragmentelor, care e de dorit de efectuat imediat după
fractură până la declanșarea edemului și contracturii reflexe a mușchilor.
Fragmentele osoase trebuie suprapuse exact fără deplasare și diastază între ele.
Succesul repoziției e determinat de:
- Cunoașterea caracterului deplasării fragmentului central și distal (prin
Repoziția într-un singur timp examinarea bolnavului și studierea
radiografiilor)
- Anestezia adecvată în locul fracturat (locală cu administrarea sol. Novacaini
2% - 10,0 sau anestezie general cu relaxarea musculară).
- Reducerea corectă a fragmentelor osoase în fracturile oaselor, membrelor –
fragmentul distal se suprapune după cel central. Folosirea penrtru reducere a
procedeelor manuale și a diferitor aparate.
- Repoziția într-un singur timp sau treptat prin extensie.
Imobilizarea – fixarea fragmentelor osoase în poziția corectă poate fi prin diferite
metode:
- Pansamente ghipsate: circulare, atele ghipsate, aparat ghipsat cu fereastră,
aparat ghipsat armat. Bolnavul imobilizat cu pansament ghipsat are
posibilitate de a se mișca ceia ce ameliorează circulația sangvină și grăbește
vindicarea fracturii.
- Metoda de extensie: asigură imobilizarea fragmentelor osoase cu păstrarea
imobilizării în articulații și funcțiile mușchilor. Membrul nu-i comprimat,
nu se dereglează circulația de sânge ceia ce contribuie la consolidarea osului,
toată extremitatea este accesibilă pentru abservare, se păstrează mișcările de
început.
- Inconvinientul este că extensia menține bolnavul la pat, nu poate fi
transportat.
Metoda chirurgicală – permite reducerea și fixarea fragmentelor osoase sub
anestezie generală. Prin abord chirurgical se deschide zona fracturii, se găsesc
fragmentele osoase se suprapune cu ajutorul instrumentelor și se fixează. Fixare
cu fir metalic, mătase, plăci metalice, întroducerea în canalul măduvei osoase a
unei tije de metal, ori os, ori masa plastică.

12
 Figura 12 Fixare cu fir metalic

Figura 13 Fixare cu placă metalică

Figura 13 Endoprotezarea

Intervenția chirurgicală este indicateă:

1. În fracturile neconsolidate sau vicios consolidate
2. Fracturi recente – fracturi mediale a colului femoral
- fracturi transversae a femurului din cauza dificultății de
reducere și fixare.
- fractură prin zmulgere (ex. Fractura patelei)
3. Interpoziție între fracturile osoase, care împiedică reducerea și fixarea.
4. Reducerea nereușită într-un singur timp.
Contraindicații a tratamentului chirurgical:
- șocul traumatic
- șocul hemoragic
- infecție locală și general
13
După intervenția chirurgicală se recomandă:
- Membrul se imobilizează cu o atelă ghipsată;
- Tratament functional pentru prevenirea mobilității reduse în articulație;
- Profilaxia infecției;
- Accelerarea procesului de consolidare prin gimnastică curativă, alimentație
balansată, vitaminoterapia.

Tratamentul fracturilor deschise

În caz de lezare a țesuturilor moi este pericol de infecție în regiunea fracturii.
Prevenirea infecției:
- Toaleta primară chirurgicală a plăgii (se înlătură numai fragmentele osoase libere
mici din plagă). Se înlătură corpii străini, țesuturile devitalizate și se aplică
tratamentul fracturilor prin una din metodele menționate mai sus.

Consolidarea fracturilor
Consolidarea fracturilor este propriu zis vindicarea fracturilor, care se petrece în
următoarele faze:
1 fază – faza pseudoinflamatorie este faza modificărilor legate de trauma și
dezvoltarea procesului aseptic. În momentul fracturii și în primele zile în focarul
traumei se determină hemoragie, distrugerea celulelor țesutului conjunctiv,
dezvoltarea inflamației aseptice și edemului, migrarea leucocitelor și exudației
inflamatoare. Inflamația aseptică duce la rezorbția țesuturilor lezate (4-5 zile)
2 fază – faza de osteogeneză
a) Faza calusului fibros – formarea calusului primar ori cicatrizării primare
b) Faza calusului osos – osificarea
a) Faza de osteogeneză se desfășoară sub influența factorilor complecși care
transformă celulile conjunctive nediferențiate în celule formatoare de os
(osteoblaste) și de cartilaj (condroblaste). Acest țesut nou format duce la unirea
fragmentelor. Se formează un păingeniș de vase care asigură nutriția calusului
fibros.
b) faza calusului osos se începe înmulțirea celulelor mezinchimale, care aduc la
formarea calusului osos primar.
Există patru surse de formare a calusului osos primar:
1. înmulțirea celulelor periostului
2. înmulțirea celulelor endostului
3. Înmulțirea cerulelor canalelor osteomului
4. Țesut conjunctiv din preajma focarului de fractură.

14
Figura 13 Consolidarea
a) – Hematomul b) – Faza pseudoinflamatorie ((c,d) Faza de pseudogeneză)) c) – Formarea
calusului fibros d) – Formarea calusului osos

Figura 14 Consolidarea

Calosul osos:
1. Periostul (cel mai pronunțat)
2. Endostal (din celulele măduvii osoase)
3. Intermediar (din celulele oaselor)
4. Paraosal (din țesuturile moi din jurul fracturii)
Timpul de formare a calusului osos primar 4-5 săptămîni.
Dezvoltarea ulterioară a calusului osos are loc pe două căi:
1cale – formarea direct prin calcificarea lui.
2cale – formarea din țesutul osteoid a cartilajului hialin și fibros care apoi se
transformă în os.

15
 Calea de dezvoltare depinde de repoziție și imobilizare. Dacă sunt
satisfăcătoare ambele, are loc formarea directă a calosului osos. Dacă lipsesc –
formarea indirectă a calusului osos. În timpul formării calusului osos primar –
calusul este elastic și se păstrează mobilitatea fragmentelor osoase, ulterior se
depun săruri (fosfat de Ca, carbonat de Ca) care se transformă în calos primar – 5-7
săptămîni. Odată cu osteogeneza are loc restructurarea arhitectonică a calusului
osos.
Formarea și restructurarea calusului osos depinde de:
1. Caracterul și forța agentului vulnerant
2. Trauma gravă cu destrugeri mari în țesuturile moi învecinate crează condiții
mai puțin favorabile. În oasele plate calusul osos se formează mai greu în
cele tubulare – mai evident. La persoanele tinere mai repede, la vîrstnici și
personae cu patologii cornice – mai lent.

Mai greu se consolidează fracturile cu destrugeri a periostului cu dereglare de

circulație, devascularizate, lipsite de periost, prezența inflamației în regiunea
fracturii, fracturi repetate, imobilizarea nesatisfăcătoare.

3 fază – faza de reconstrucție – care duce la înlocuirea țesutului osos primitiv prin
țesut osos lamelar. Acest proces de remodelare este dirijat de forțele mecanice
exercitate în zonă și care duce la refacerea continuității și formei osului inițial.

Complicațiile fracturilor

Complicațiile fracturilor se pot împărâi în:

- Complicații imediate
- Complicații tardive
Dintre complicațiile imediate menționăm:
- Lezarea pielii prin capetele de fractură și transformarea unei fracture închise
într-o rfactură deschisă;
- Lezarea pachetului vasculo-nervos prin capetele ascuțite ale oaselor
fracturate sau prin compresie, urmate de hematoame, ischemie periferică și
paralizii;
- Apariția șocului traumatic datorită durerii și reflexelor nociceptive medulare
sau corticale cu punct de plecare de la nivelul osului;
- Embolia gazoasă cu punct de plecare în grăsimea medularei, mai frecventă a
5-6-a zi de la traumatism. Embolia pulmonară se manifestă prin junghi
thoracic puternic, sincopal, dispnee, paloare și senzație de moarte iminentă.
Emboliile grăsoase cerebrale dau o stare de somnolență, amnezie, confuzie
și tulburări vizuale. Embolia urinară se manifestă prin picături fine de
grăsime în urină; la 2-3 zile de la fractură uneori urina capătă aspectul
lactescent;
- Complicațiile prin acutizare a unor afecțiuni cornice care se agravează după
fractură:
16
 a) Tulburări de micție – la bolnavi cu adenoma de prostată;
b) Pneumopatii acute – pe fonul unor supurații pulmonare cornice;
c) Declanșarea diabetului decompensat – la unii bolnavi cu diabet
latent;
d) Trombembolii – la bolnavii cu varice
e) Ischemii periferice – pe fonul unor arteriopatii cornice.
Complicațiile tardive ale fracturilor sînt:
- Calusul vicios – se datorează incorecției imobilizării și deplasării sub
imobilizare. Dintre varietățile de deplasare a fragmentelor de fractură, cele
mai frcvente sînt decalajul și unghiularea. Aceste calusuri duc la deteriorarea
articulației din vecinătate și apariția artrozei. Corectarea chirurgicală constă
în: osteoclazie, osteotomie și rezecție.
Figura 15 Consolidarea vicioasă. Unghiularea.
Înlăturarea consolidării poate avea mai multe
cause: reducerea imperfectă, continuitatea
insuficientă a fragmentelor, diminuarea
rezistenței bolnavului. Întîrzierea în
consolidare se recunoaște prin menținerea
durerii la nivelul calusului, după perioada
normală de consolidare.
- Pseudoartroza este o consolidare
patologică definitivă. Criteriul clinic al
apariției pseudoartrozei este mobilitatea în focar și lipsa durerii, spre
deosebire de calusul întîrziat care este dureros.
Figura 16 Pseudoartroza
În afară de complicațiile ce țin de
formarea calusului, mai trebuie să
menționăm și alte complicații, la distanță
cum sînt:
Osteoporoza care poate consta în
decalcifieri de vecinătate sau la distanță,
miozită, atrofiile musculare după
imobilizare prelungită și litiază renală.
În cadrul contuziilor profunde se pot
include și traumatismele viscerale.
Profilaxia tuturor comlicațiilor constă în respectarea regulilor de acordare a
asistenței de utgență și tratamentul corect: Reducerea, imobilizarea, tratament
functional.
Pronosticul fracturilor
1. Consolidarea cu restabilirea structuilor anatomice și a funcției.
2. Consolidarea cu alterări în structurile anatomice, dar cu restabilirea funcției.
3. Consolidarea cu restabilirea structurilor anatomice, dar cu funcția
incompletă
4. Consolidarea cu alterări în structura anatomică și funcția proastă.
5. Lipsa de consolidare sau pseudoartroză.
17
Bibliografia:

18