Curs IV

FRACTURI 3
1. DIAGNOSTIC
2. EVOLUŢIE
3. COMPLICAŢII
4. TRATAMENT

1.DIAGNOSTIC

1.1. DIAGNOSTIC POZITIV

Diagnosticul pozitiv va fi stabilit pe baza semnelor de certitudine şi a

investigaţiilor paraclinice imagistice. Diagnosticul complet va cuprinde
menţionarea segmentului şi a nivelului, a tipului de traiect, numărul
fragmentelor, tipul deplasării, tipul de deschidere, eventualele leziuni
asociate, sau complicaţii imediate (ex.: fractură 1/3 medie de tibie stângă,
cominutivă, cu deplasare, deschisă tip III A.).

1.2. DIAGNOSTIC DIFERENŢIAL

Diagnosticul diferenţial, pe criterii clinice, se va face cu luxaţia, entorsa

sau contuzia.

• LUXAŢIA reprezintă o leziune articulară caracterizată prin deplasarea

unei extremităţi osoase, şi pierderea parţială sau totală a poziţiei anatomice
faţă de cealaltă extremitate osoasă.
Diagnosticul se pune prin palparea extremităţilor articulare luxate, sau prin
modificarea raportului anatomic dintre anumite repere osoase.
Diagnosticul va fi confirmat de examinarea radiologică.

• ENTORSA este o leziune articulară localizată la nivel capsulo-

ligamentar, oasele care alcătuiesc articulaţia rămânând în poziţie anatomică.
Clinic este uneori dificil de făcut diagnosticul diferenţial dintre o entorsă şi o
fractură fără deplasare (“fisură”) localizată peri-articular.

• CONTUZIA este o leziune localizată în părţile moi fără a interesa osul,

învelişul osos (periostul) sau structurile capsulo-ligamentare articulare.
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

2. EVOLUŢIA FRACTURILOR

Corect tratate, fracturile evoluează spre consolidare prin unirea

capetelor fracturate de către un "calus" (etimologia: calum – îngroşare).
Clinic, durerea şi edemul dispar, deficitul funcţional se reduce progresiv
şi la palpare se poate simţi (pentru oasele situate subcutan) apariţia unui
manşon unitiv între cele două fragmente ale fracturii. În funcţie de osul
fracturat funcţia poate fi reluată în 4-12 săptămâni.
Radiografic, după aproximativ 10 zile, traiectul de fractură se lărgeşte,
extremităţile fragmentelor fracturate se estompează datorită resorbţiei
osoase. După trei-patru săptămâni, între fragmente apare un calus sub forma
unui "nor". Densitatea acestui calus creşte treptat dezvoltându-se în jurul
fragmentelor o formaţiune fuziformă sau globuloasă care înglobează şi
uneşte fragmentele fracturate. În timp, acest calus se remaniază, refăcând
forma şi structura osului.

3. COMPLICAŢII

Orice fractură determină apariţia unor tulburări locale, musculare,

articulare sau circulatorii, mai mult sau mai puţin evidente.
Tulburările generale, cum ar fi anorexia, oboseala, ridicarea
temperaturii sunt manifestări obişnuite în orice tip de fractură, la orice vârstă.
Uneori, tulburările generale sau locale, îmbracă forme speciale, având
aspectul clinic al unor complicaţii. Complicaţiile fracturilor pot fi generale sau
locale, imediate sau tardive.

3.1. COMPLICAŢII GENERALE PRECOCE

Apar de obicei la persoane în vârstă, în zilele imediat următoare

accidentului. Uneori îmbracă forme foarte grave:
▪ congestia pulmonară, apare imediat la bătrâni şi se poate transforma în
bronhopneumonie.
▪ tulburări urinare, apar în special la bătrânii cu adenom de prostată
asimptomatic înaintea accidentului. Dacă apare şi infecţia urinară, cu
azotemia caracteristică, poate pune viaţa bolnavului în pericol.
▪ trombembolismul şi embolia grăsoasă, sunt cele mai grave complicaţii
generale. Embolia pulmonară se manifestă prin stare de agitaţie, dispnee,

2
GENERALITATI FRACTURI

junghi toracic, paloare şi senzaţie de moarte iminentă. Embolia cerebrală

se manifestă prin amnezie, confuzie, somnolenţă şi tulburări vizuale.
▪ coagularea intravasculară diseminată poate urma unui traumatism şi se
datorează tulburărilor în mecanismul coagulării.
▪ exacerbarea unor afecţiuni preexistente ca: diabet, afecţiuni
pulmonare, retenţie urinară şi infecţie urinară la cei cu adenom de
prostată, insuficienţă coronariană etc.

3.2 COMPLICAŢIILE TARDIVE GENERALE

Sunt reprezentate de litiaza renală şi de osteoporoză (determinate de

imobilizări prelungite).

3.3. COMPLICAŢII LOCALE IMEDIATE

▪ DESCHIDEREA FRACTURII. Datorită importanţei ei, fractura deschisă,

va fi prezentată într-un subcapitol separat.
▪ LEZIUNI NERVOASE. Pot apărea atunci când focarul de fractură este
plasat în vecinătatea unor nervi. O fractură în treimea medie a
humerusului poate leza nervul radial, care la acest nivel este situat în
imediata vecinătate a diafizei.
▪ LEZIUNI VASCULARE. Ele apar prin acelaşi mecanism ca şi leziunile
nervoase.
▪ Alte complicatii locale:
▪ La nivelul membrului inferior pot apărea şi accidente trombotice
locale, în special la pacienţii în vârstă.
▪ Interpoziţia de părţi moi. De obicei între fragmentele fracturii se
interpun muşchii. Aceasta împiedică reducerea ortopedică a fracturilor
şi impune reducerea chirurgicală.

3.4. COMPLICAŢII LOCALE TARDIVE

Se manifestă în lunile ce urmează accidentului şi pot fi o manifestare directă,

de sine stătătoare, sau una ce rezultă dintr-o complicaţie imediată. Infectarea
unei fracturi deschise în majoritatea cazurilor va evolua spre întârziere de
consolidare sau spre pseudartroză.

▪ Întârzierea în consolidare - se manifestă ca o depăşire a termenului

normal de consolidare a unei fracturi. O parte din întârzierile de

3
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

consolidare vor evolua spre pseudartroze.

▪ Redoarea articulară vecine focarului de fractură (mai frecvent
articulaţiilor subiacente) se poate instala datorită unei imobilizări
prelungite.
▪ Artroza articulaţiilor vecine focarului de fractură se poate datora
calusului vicios cu dezaxare, mai ales la membrele inferioare, unde se
tulbură repartiţia presiunilor pe suprafaţa articulară.
▪ Osteoperoza posttraumatică - apare ca o consecinţă a tulburărilor
vasomotorii şi metabolice locale şi constă în demineralizarea osului din
imediata vecinătate a focarului.
o Sindromul algoneurodistrofic. Clinic se manifestă prin durere ce
depăşeşte limitele focarului de fractură, tulburări circulatorii
(transpiraţii, cianoză, edem), tulburări trofice (tegumente subţiri,
atrofice, tulburări trofice ale fanerelor). Radiografic apare o
"osteoporoză pătată " (zone multiple de osteoporoză diseminate
pe scheletul zonei interesate). Se poate remite sub tratament sau
poate evolua spre edem cronic, redori articulare, impotenţă
funcţională marcată.
▪ Calusul vicios - reprezintă fractura care s-a consolidat într-o poziţie
neanatomică. Această poziţie vicioasă poate să determine şi un deficit
funcţional. Chiar atunci când calusul vicios este bine tolerat, fără deficit
funcţional, el poate determina în timp apariţia artrozelor, în articulaţiile
supra şi subiacente.
Cauzele calusului vicios pot fi:
- reducerea incompletă a fracturii;
- imobilizarea defectuoasă;
- perioada prea scurtă de imobilizare;
- cauze locale metabolice sau generale.
▪ Calusul hipertrofic - constă într-o formare în exces a calusului şi apare
de obicei la bolnavii cu traumatisme craniene asociate.
▪ Osteoamele periarticulare - apar prin osificarea hematoamelor
periarticulare posttraumatice în următoarele 3-6 săptămâni de la accident.
▪ Pseudartroza
Reaprezintă cea mai redutabilă complicaţie tardivă.
Este considerată pseudartroză o fractură care nu s-a consolidat într-un
timp standard, specific pentru fiecare segment osos şi variind între 90 şi
180 de zile.
Se poate prezenta sub trei forme principale:

I. Pseudartroza fibroasă (strânsă) Cele două capete osoase sunt

unite între ele printr-un ţesut fibros sau fibro – cartilaginos. Canalul medular
este astupat, iar capetele osoase au un volum mărit, ca niste “tampoane”,

4
GENERALITATI FRACTURI

sau sunt subţiate.

Are o mobilitate relativ redusă şi un răsunet funcţional mai mic.

II. Pseudartroza “flotantă” (laxa). Între cele două capete osoase se

află un ţesut lax, care conferă o mobilitate anormală accentuată.
Uneori poate îmbrăca un aspect “fibrosinovial”, schiţând o articulaţie cu
pseudo – capsulă fibroasă şi un lichid de tip sinovial în interior.
Răsunetul funcţional este mai mare decât în forma precedentă.

II. Pseudartroza cu defect de segment osos. Spre deosebire de

primele două forme, în acest tip de pseudartroză, capetele osoase se află la
mare distanţă unul de celălalt.
Poate apărea ca urmare a expulzării unui fragment osos în fractura
deschisă, sau după sechestrectomii întinse (îndepărtarea chirurgicală a
ţesutului osos infectat şi necrozat).

Suspiciunea clinică de pseudartroză se pune atunci când, la nivelul

unei foste fracturi, este prezentă durerea în focar şi mobilitatea anormală,
chiar şi după trecerea timpului standard de consolidare. Din alte puncte de
vedere anatomo-clinice, pseudartrozele pot fi:
▪ închise sau deschise;
▪ infectate sau neinfectate;

5
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

8. T R A T A M E N T

Tratamentul unei fracturi are ca scop restabilirea formei şi a funcţiei

membrului fracturat la un nivel cat mai apropiat de performanţele anterioare
accidentului.
Refacerea integrităţii anatomice a osului fracturat este condiţia
primordială pentru recuperarea funcţiei.
Tratamentul fracturilor presupune mai multe etape:
 primul ajutor;

 transportul accidentatului;

 tratamentul general;

 tratamentul local.

Evident, cel mai important este tratamentul local, dar, pentru

înţelegerea mai aprofundată a problemei vom prezenta şi noţiuni sumare
privind celelalte etape.

8.1. PRIMUL AJUTOR ŞI TRANSPORTUL

8.1.1. Primul ajutor

Nu se poate prezenta un standard de gesturi, ele fiind diferite şi
specifice fiecărui tip de fractură. Există totuşi anumite principii şi priorităţi:
▪ degajarea accidentatului şi scoaterea lui în afara perimetrului de
accidentare şi de risc. În timpul degajării membrele pe care le bănuim
fracturate, sau coloana cervicală, se vor susţine şi tracţiona uşor în axul
lor. Se vor evita gesturile brutale.
▪ păstrarea funcţiilor vitale cardio – respiratorii şi resuscitarea lor dacă
sunt deficiente.
▪ inventarul lezionar şi eventualele gesturi urgente pentru oprirea unor
hemoragii în caz de fractură deschisă asociată cu leziuni vasculare
(pansament compresiv şi / sau garou).
▪ imobilizarea provizorie a segmentelor fracturate cu mijloace specifice
sau improvizate.
▪ tratamentul durerii şi al şocului (traumatic şi / sau hemoragic) atunci
când este posibil. Se asigură prin antialgice şi prin perfuzii.
▪ asigurarea unui transport supravegheat.

În cadrul primului ajutor, tipurile de imobilizare provizorie diferă de la un

segment la altul. Mijloacele specifice de imobilizare vor fi prezentate cu
ocazia descrierii diverselor localizări ale fracturii. Acestea sunt reprezentate
de aparatele gipsate şi ele pot imobiliza fractura provizoriu sau definitiv.

6
GENERALITATI FRACTURI

Alte mijloace specifice de imobilizare provizorie pot fi:

▪ metalice – ex. atela Kramer;
▪ atele, combinate din metal şi cauciuc, orteze;
▪ din materiale plastice termomodelante;
▪ pneumatice, care prin umflare se mulează pe segmentul fracturat şi îl
imobilizează.
Atunci când aceste mijloace lipsesc se poate face imobilizarea
provizorie improvizată folosind scânduri, beţe, eşarfe, sau chiar
autoimobilizări (ex. bolnavul işi menţine cu mâna sănătoasă cealaltă mână
care este fracturată).

8.1.2. Transportul
În primul rând trebuie asigurat transportul bolnavului de la locul
accidentului până la un punct unde are acces autosanitara. Aceasta se va
face pe brancarde standard sau prin mijloace improvizate: scânduri sau prin
susţinerea accidentatului de către mai multe persoane.

Autosanitara este mijlocul de transport ideal către centrele specializate

de asistentă medicală. Dacă situaţia gravă impune transportul urgent, cu alt
mijloc de transport, este necesar ca, în afară de şofer sa mai fie o persoană.

În caz de politraumatisme, dacă bolnavii sunt în comă, ei vor fi

transportaţi în decubit ventral (pe burtă) şi cu capul într-o parte. Această
poziţie previne aspirarea intrapulmonară accidentală a unor cheaguri sau
vomismente.

La noi în ţară nu există un sistem naţional de acordare a primului ajutor.

Excepţie fac anumite perimetre montane, de mare interes turistic, în care
serviciul de “Salvamont” acordă asistenţă medicală de urgenţă în sistem
integral.

8.2. TRATAMENTUL GENERAL

Tratamentul general ar trebui sa înceapă imediat ce bolnavul a fost

descoperit, uneori chiar înaintea degajării (în caz de surpare).
Confortul bolnavului va fi asigurat prin antialgice şi tranchilizante. La
aceasta, în funcţie de tipul şi complexitatea fracturii, se pot adăuga:
▪ vaccinarea antitetanică, anticangrenoasă etc.;
▪ antibiotice;
▪ perfuzii şi / sau transfuzii;

7
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

▪ tratamente specifice pentru boli asociate.

8.3. TRATAMENTUL LOCAL

Tratamentul local al unei fracturi presupune reaşezarea fragmentelor

osoase fracturate în poziţia lor anatomică (REDUCEREA FRACTURII) şi
menţinerea lor în această poziţie (IMOBILIZAREA) până când, printr-un
proces natural de vindecare (FORMAREA CALUSULUI), între aceste
fragmente se va forma o punte de ţesut osos (CONSOLIDAREA
FRACTURII).

Reducerea poate fi :
▪ ORTOPEDICĂ (nesângerândă)
▪ CHIRURGICALĂ (sângerândă).

Imobilizarea poate fi făcută prin mijloace

▪ nesângerânde, externe (aparate gipsate)
▪ mijloace sângerânde interne (osteosinteze).
Un tip special de imobilizare este cea prin fixator extern, care este o
imobilizare sângerândă dar externă.

Deci, tratamentul local de specialitate al unei fracturi se poate face în

două feluri:
 tratamentul ortopedic efectuat prin reduceri nesângerânde,
ortopedice şi imobilizări în aparate gipsate;
 tratamentul chirurgical efectuat prin reduceri sângerânde,
chirurgicale şi imobilizări gipsate, fixări osoase interne (osteosinteze) sau
fixări osoase externe (fixator extern).

8.3.1. Reducerea ortopedică

Reducerea ortopedică presupune corectarea deplasărilor fragmentelor
de os fracturat, prin manevre externe (nesângerânde).
Ideal, reducerea ortopedică ar trebui făcută imediat după accident, când
există o adevărată “stupoare” a percepţiei algice.
Reducerea ortopedică se face după cercetarea prealabilă a
mecanismului de producere a deplasărilor fragmentelor de os şi după
efectuarea radiografiilor.
Din punct de vedere al momentului în care se realizează reducerea
ortopedică, aceasta poate fi:
▪ imediată (extemporanee);

8
GENERALITATI FRACTURI

▪ progresivă.

REDUCEREA EXTEMPORANEE
Manevra de reducere presupune, în principal, tracţiunea în ax a
membrului fracturat, asociată cu compresia laterală şi / sau rotaţia
segmentului distal.
Fiecare tip de fractură are anumite gesturi specifice prin care se poate
obţine reducerea. Imediat după reducere se face imobilizarea gipsată.
Reducerea extemporanee se adresează în special fracturilor stabile.

REDUCEREA PROGRESIVĂ
Este o metoda de reducere – imobilizare care, prin tracţiunea continuă,
în ax, a segmentului distal al fracturii, asigură reducerea lentă şi menţinerea
oaselor în poziţie corectă.
▪ Pentru membrul inferior reducerea progresivă se face prin tracţiune cu
brose Kirschner. După aproximativ trei săptamâni, dacă fractura s-a redus, se
va practica imobilizarea gipsată.
▪ Pentru membrul superior s-au imaginat diverse sisteme de scripeţi şi
altele care permit tracţiunea continuă în mai multe sensuri (de obicei
bipolară), asigurând astfel reducerea progresivă.Pentru fracturile de humerus
reducerea progresivă se poate asigura şi prin aşa numitul “gips de tracţiune”,
care prin greutatea proprie axează focarul de fractură.

Tracţiunea continuă asigură menţinerea focarului de fractură în poziţie

redusă până la apariţia calusului provizoriu fibro – condroid (aproximativ trei
săptămâni)1. Calusul provizoriu asigură o “stabilizare relativă” a fracturii şi
permite aplicarea aparatului gipsat.
Reducerea progresivă se adresează în special fracturilor instabile.

EFICIENŢĂ - LIMITE
Reducerea ortopedică (extemporanee sau progresivă) nu poate
asigura rezolvarea întregii game lezionare.
În fracturile stabilite, dacă reducerea este anatomică şi imobilizarea
corectă, formarea calusului va fi de bună calitate iar recuperarea functională
optimă.
Totuşi, tratamentul ortopedic are anumite limite. Uneori, o reducere
foarte bună, chiar sub o imobilizare corectă, se poate deplasa secundar.
1
Uneori, extensia asigură doar o reducere aproximativă, în vederea intervenţiei
chirurgicale. Acest tip de aşteptare pentru operaţie permite urmărirea foarte bună a unor
leziuni tegumentare prezente sau potenţiale.
9
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

Manevrele de reducere ortopedică pot fi compromise uneori de

interpoziţia muşchilor sau a tendoanelor în focarul de fractură. În anumite
situaţii, starea precară a tegumentelor nu permite imobilizarea gipsată. În
aceste cazuri, reducerea sângerândă şi fixarea osoasă internă vor rezolva
problema mai bine.
Reducerile ortopedice au şanse mai mari de reuşită la copii. La vârstele
mici se admit şi reduceri aproximative, chiar cu angulări, deoarece scheletul
în creştere va corecta în timp diformităţile posttraumatice.
În fracturile cu traiecte articulare, atât la copii cât şi la adulţi, reducerea
trebuie sa fie “riguros anatomică”.
Deoarece tratamentul ortopedic are anumite limite, un traumatolog cu
experienţă va şti să aleagă pentru fiecare tip de fractură metoda cea mai
bună: ORTOPEDICĂ SAU CHIRURGICALĂ.
Atunci când manevrele de reducere ortopedică nu au reuşit, sau când
fractura este instabilă şi necesită o fixare internă, reducerea se va face prin
mijloace chirurgicale.

8.3.2. Reducerea chirurgicală

Reducerea sângerândă se face prin abordarea chirurgicală, la vedere
a fragmentelor osoase, îndepărtarea elementelor anatomice interpuse şi
aşezarea fragmentelor în poziţia iniţială.
Reducerea chirurgicală presupune întotdeauna o poziţionare minuţios
anatomică a fiecărui fragment fracturat.
În majoritatea cazurilor, reducerea sângerândă este urmată imediat de
fixarea internă a oaselor (osteosinteza).

8.3.3. Imobilizări în aparate gipsate

Aparatele gipsate reprezintă mijloacele curente de imobilizare a
fracturilor. Aparatul gipsat se aplică imediat după obţinerea reducerii
ortopedice şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
să fie solid, dar şi comod;
să fie bine mulat, dar şi suficient de larg pentru a nu genera tulburări
circulatorii de tip “garou”;
să nu fie compresiv pe reliefurile anatomice dure;
să imobilizeze cel puţin două articulaţii, proximal şi distal faţă de
focarul de fractură;
să imobilizeze articulaţiile în “poziţie fiziologică”;
să fie supravegheat periodic.

Aparatele gipsate sunt alcătuite din mai multe straturi de feşe gipsate.

10
GENERALITATI FRACTURI

O faşă gipsată reprezintă o faşă de tifon (bumbac) peste care s-a presărat
gips şi a fost apoi rulată. Se poate păstra ca atare, iar în momentul folosirii se
scufundă în apă pentru înmuierea completă a gipsului.
Aparatele gipsate nu se aplică niciodată direct pe piele. Segmentul de
membru ce urmează a fi imobilizat, este îmbrăcat într-un tricou tubular fără tiv
(cusătură), cu sau fără un strat de vată.
În lipsa tricoului, vata se poate aplica direct pe piele, iar peste ea se
înfăşoară o faşe de bumbac uscată. După această pregătire se trece la
imobilizarea gipsată propriu-zisă.
Aplicarea aparatului gipsat este un act terapeutic complex, efectuat sub
directa supraveghere a medicului curant, care va prelua întreaga
responsabilitate a evoluţiei ulterioare.

I.TIPURI DE IMOBILIZARI GIPSATE

După criteriul “cât din circumferinţa membrului este acoperită de gips”,

există trei tipuri de imobilizare gipsată:
▪ ATELA GIPSATĂ – se confecţionează din mai multe straturi longitudinale
de feşe gipsate şi se aplică doar pe o faţă a membrului fracturat. Acoperă
aproximativ o treime din circumferinţa membrului.
▪ GUTIERA GIPSATĂ – este un “jgheab gipsat” care acoperă cam trei
sferturi din circumferinţa membrului. Asigură o contenţie (imobilizare) mai
bună decât atela şi are avantajul posibilităţii de îndepărtare rapidă în caz de
tulburări circulatorii de tip “garou”.
▪ APARATUL GIPSAT CIRCULAR - acoperă întreaga circumferinţă a
membrului fracturat şi asigură cea mai bună contenţie.

II. TIPURI DE APARATE GIPSATE CIRCULARE PENTRU

MEMBRUL SUPERIOR

În funcţie de limitele între care se aplică aparatul gipsat pe membrul

superior, acesta are mai multe denumiri
Aparat gipsat brahio-palmar cu “epolet”
Are limita superioară în zona acromionului iar cea inferioară la baza
degetelor. Se foloseşte pentru imobilizarea unor fracturi de diafiză humerală.
Când este confecţionat mai voluminos, prin greutatea lui proprie asigură
reducerea progresivă a fracturii (“gips de tracţiune”).
Aparat gipsat brahio-palmar simplu
Are limita superioară în treimea proximală a braţului, iar cea inferioară
la baza degetelor. Se foloseşte în anumite fracturi ale cotului şi în fracturile de
antebraţ.
Aparat gipsat antebrahio-palmar

11
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

Are limita superioară imediat sub cot, iar cea inferioară la baza
degetelor. Se foloseşte pentru imobilizarea fracturilor din regiunea
radiocarpiană.

III. TIPURI DE APARATE GIPSATE CIRCULARE PENTRU

MEMBRUL INFERIOR

În funcţie de limitele între care se aplică aparatul gipsat pe membrul

inferior, acesta are mai multe denumiri.
Aparat gipsat pelvipodalic
Se întinde de la nivelul abdomenului (baza toracelui) până la baza
degetelor. Se foloseşte în fracturile extremităţii superioare a femurului.
Aparat gipsat femuropodalic
Are limita superioară în treimea proximală a coapsei, iar cea inferioară
la baza degetelor. Se recomandă în fracturile din regiunea genunchiului şi în
fracturile de gambă.
Aparat gipsat gambieropodalic
Are limita superioară imediat sub genunchi, iar cea inferioară la baza
degetelor. Se aplică pentru fracturile din zona gleznei şi pentru fracturile
piciorului.
“Burlan gipsat”
Are limita superioară în treimea superioară a coapsei, iar cea inferioară
imediat deasupra gleznei. Se recomandă în anumite fracturi şi leziuni
capsulo-ligamentare din regiunea genunchiului.
Imobilizarile gipsate ale membrului inferior trebuie să menajeze anumite
proieminente osoase, cum ar fi: capul peroneului sau / şi maleolele.

8.3.4. O S T E O S I N T E Z A
Osteosinteza este un act chirurgical şi presupune fixarea prin mijloace
metalice a fragmentelor de fractură, imediat după reducerea lor în poziţie
anatomică.
În marea majoritate a osteosintezelor, reducerea se face chirurgical,
sângerând, la vedere.
În osteosintezele cu tije, efectuate prin tehnica “focarului închis”,
reducerea se face prin manevre externe, nesângerânde şi este urmărită pe
ecranul multiplicatorului de imagini (Roentgen – Tv.).
Osteosinteza este de două feluri: externă sau internă.

I. OSTEOSINTEZA INTERNĂ

12
GENERALITATI FRACTURI

Osteosinteza internă presupune menţinerea definitivă a poziţiei

anatomice a fragmentelor, prin diverse mijloace, de obicei metalice.

▪ osteosinteza prin cerclaj de sârmă (Fig. 6, A, B). Este cel mai vechi şi
cel mai simplu mijloc de osteosinteză. Este puţin folosit.

▪ osteosinteza cu şuruburi (Fig. 7). Asigură o stabilitate mai mare. Se

recomandă în triectele de fractură cu aspect longitudinal – spiroid.

▪ osteosinteza cu placă şi şuruburi (Fig. 8, fig. 9 B). Este un mijloc de

fixare foarte bun, în special pentru fracturile cominutive.

▪ osteosinteza cu “mănunchi” (snop) de tije (Fig. 9 A). De obicei se

folosesc tije subţiri de tip Ender sau Rush. Se folosesc 2–4 tije subţiri (3-4
mm. în diametru), care se mulează foarte bine în interiorul canalului
medular şi asigură o “umplere” a acestuia şi o stabilizare foarte bună.

▪ osteosinteza centromedulară cu tijă unică (Fig. 10). Se foloseşte de

obicei tija Kuntscher. Are avantajul posibilităţii de fixare prin tehnica
“focarului închis” (reducere ortopedică). Asigură o foarte buna fixare, în
special pentru fracturile din treimea medie a diafizei.

▪ Osteosinteza combinată (Fig. 6-C). În anumite situaţii, diversele

mijloace de fixare osoasă se pot asocia. În fig. 6-C este prezentată o
combinaţie de două broşe, cu o buclă de sârmă.
În figurile următoare sunt prezentate principalele tipuri de osteosinteză.

În afara acestora există şi alte tipuri sau combinaţii, specifice anumitor

traiecte de fractură. O parte din acestea vor fi descrise la prezentarea
fracturilor pe segmente.
Mijloacele de fixare osoasă sunt de obicei metalice, conţinând metale
speciale, tolerate biologic.
Unele mijloace de fixare moderne sunt confecţionate din materiale bio-
degradabile. În această situaţie nu mai este necesară cea de a doua
intervenţie chirurgicală pentru extragerea mijlocului metalic de fixare osoasă.

II. OSTEOSINTEZA EXTERNĂ

Se efectuează prin fixator extern. Acesta este alcătuit din mai multe tije
metalice subţiri, filetate (şuruburi, fise), paralele între ele, introduse cu o
extremitate perpendicular pe axul osului. Celelalte extremităţi sunt

13
ELEMENTE DE ORTOPEDIE SI TRAUMATOLOGIE

solidarizate între ele printr-un tutore extern, care asigură soliditatea

montajului.
Este un mijloc de imobilizare modern, folosit în special pentru fracturile
larg deschise.

8.3.4. C O M P L I C A Ţ I I L E T R A T A M E N T U L U I

Vom prezenta pe rând complicaţiile ce pot apărea în cele două

maniere de tratament, ortopedic sau chirurgical.

I. COMPLICAŢIILE TRATAMENTULUI ORTOPEDIC

Tratamentul ortopedic are anumite limite, fiind aplicabil doar în anumite
tipuri de fractură.
În cadrul tratamentului ortopedic pot apărea următoarele complicaţii:
▪ deteriorarea aparatului gipsat;
▪ deplasarea secundară sub gips, cu pierderea reducerii iniţiale.
Deplasările se produc datorită tonusului muscular, iar pentru depistarea lor
precoce este necesară investigarea radiologică periodică;
▪ apariţia edemului posttraumatic în primele ore după aplicarea
aparatului gipsat, în special când reducerea s-a făcut brutal. Apare astfel
aşa numitul “sindrom de garou”, gipsul având rol constrictiv. În această
situaţie se despică, de urgenţă aparatul gipsat;
▪ eroziunea tegumentară produsă pe reliefurile osoase. Se previne prin
mulajul foarte bun şi prin înlocuirea aparatului gipsat dacă acesta a
devenit prea larg (Hipotrofie musculară de imobilizare);
▪ redoarea articulară apare în imobilizările gipsate de lungă durată.

II. COMPLICAŢIILE TRATAMENTULUI CHIRURGICAL

▪ În orice intervenţie chirurgicală există în primul rând RISCURI
CHIRURGICALE ŞI / SAU ANESTEZICE, cu atât mai mari, cu cât
intervenţia este mai amplă, sau există boli asociate mai grave.
▪ RISCUL DE INFECŢIE este mai mare decât în tratamentul ortopedic. În
majoritatea cazurilor, tratamentul chirurgical presupune reducerea
sângerândă a fracturii. Riscul de infectare a focarului este mare, iar
OSTEITA ce poate rezulta din aceasta reprezintă o complicaţie majoră.
▪ În prezenţa infecţiei consolidarea se face mai greu, focarul de fractură
putând evolua spre PSEUDARTROZA INFECTATĂ. Aceasta este
considerată, de asemenea o complicaţie majoră.
▪ DETERIORAREA MONTAJULUI METALIC care fixează fractura. Poate
fi cauzată de o fixare deficitară, prezenţa unei infecţii latente sau de

14
GENERALITATI FRACTURI

alegerea unui mijloc de fixare neadecvat tipului de fractură în cauză.

15