Preda Cristiana iuliana

BFKT – ANUL I

FRCTURA – DEFINITIE, SIMPTOME

Fractura reprezinta o intrerupere a continuitatii osului, produsa printr-o lovitura directa sau

printr-un mecanism indirect. Acestea apar atunci cand o zona a unui os nu mai poate sustine forta
la care este supusa si cedeaza.

Tipuri frecvente de fracturi:

 Stabila – capetele rupte ale osului sunt aliniate si nu prezinta risc de deplasare
 Deschisa - pielea poate fi strapunsa de os sau se poate rupe la momentul producerii
fracturii. Rana poate fi usor infectata cu praf sua bacterii, iar osul poate sau nu sa fie
vizibil. 
 Inchisa – osul se rupe insa nu strapunge pielea
 Cu deplasare – osul se rupe complet, iar capetele celor doua bucati se deplaseaza unul in
raport cu celalalt
 Fara deplasare – osul se rupe partial sau in doua bucati, insa capetele raman aliniate.
 Oblica – fractura are un anumit unghi de inclinare

 Cominutiva - osul este zdrobit in trei sau mai multe bucati

 Articulara - are loc in interiorul unei articulatii si este un semn al instalarii osteoartritei
 Patologica – se produce ca urmare a unei infectii, tumori beningne sau a unui neoplasm –
afectiuni care reduc rezistenta osoasa 

Fracturile osoase apar din cauza:

 Unei traume: o cazatura, un accident rutier, in timpul unui joc dur de fotbal
 Osteoporozei - boala afecteaza densitatea oasoasa si creste riscul de fracturi 
 Efortul fizic/folosirea in exces – miscarile repetitive pot obosi muschii si pun presiune pe
oase. Acest lucru poate duce la fracturi de stres, frecvente in randul sportivilor.

Simptomatologia fracturilor
Fractura, împreună cu leziunile ce se produc în părţile moi, inclusiv hematomul local sau difuz –
la distanţă – constituie focarul de fractură. Acest focar de fractură este centrul de unde pleacă
toate tulburările care dau tabloul clinic al fracturii.

Deosebim în acest tablou semne generale şi locale. Bolnavul traumatizat cu fractură are stare
generală mult mai puţin alterată, de obicei indispoziţie generală, frisoane şi temperatură ce poate
ajunge chiar la valori ridicate (39°C). Uneori poate fi subfebril de tip aseptic. Aceste fenomene
dispar în scurt timp fără să fie necesar un tratament special.
Tulburarea stării generale este urmarea resorbţiei din focarul de fractură. Semne locale pot fi de
probabilitate si de certitudine. Cele de probabilitate sunt importante si trebuie cercetate atent.
 Durerea este un semn constant şi valoros. Ea poate să apară şi după un traumatism care nu a
produs fractura, se datorează excitării proprietăţilor existenţi în focarul de fractură. La
 examinarea bolnavului durerea poate localiza destul de exact sediul fracturii. Durerea poate fi un
element socogen important care să declanşeze prin ea însăşi şocul traumatic.
 Echimoza, apare la scurt timp după ce s-a produs fractura în cazul fracturii oaselor superficiale
şi mai târziu, atunci când fractura se găseşte într-un segment de os acoperit de mase musculare
puternice (difuzarea sângelui spre suprafaţă se face mai greu).
 Hematomul este redus dacă nu s-a produs ruperea unui vas mare. Poate fi însă extrem de
voluminos declanşând un şoc hemoragic.

Cum se recunoaste o fractura :

Multe fracturi sunt foarte dureroase si, odata ce se produc, te impiedica sa te deplasezi sau sa
misti zona in care au loc. Alte simptome comune:
 Inflamatie si sensibilitate in jurul zonei respective
 Invinetire
 Anomalii sau diformitati – atunci cand un membru isi schimba aspectul sau cand o parte
a osului strapunge pielea
Semnele clinice ale fracturilor
 Deformarea regiunii este un semn extrem de important care arată lipsa de continuitate normală a
celor două fragmente. Deformările iau uneori aspecte tipice pe baza cărora se pune cu usurinţă
diagnostic de fractură. Prezenţa unei fracturi determinată de traumatism sau de luxaţie articulară,
poate provoca de asemenea o deformare locală, astfel încât este indicat să se efectueze un
examen atent pentru a face distincţie între aceste afecţiuni şi fractură.
 Scurtarea regiunii este de cele mai mule ori insesizabilă. Pentru unele oase lungi unice, cum ar fi
femurul, dacă se produce o fractură oblică, scurtarea poate fi evidentă. Trebuie să ştim că există
scurtare şi în cazul unei luxaţii, ceea ce impune un examen atent pentru evidenţierea sigură a
acestui simptom.
 Impotenţa functională se datorează lipsei de continuitate a pârghiei osoase. Uneori, impotenţa
functională este determinată numai de durere, după cum în cazul fracturilor cu fragmente bine
angrenate, este mai puţin evidentă. Trebuie cunoscut bine aspectul, pentru că un accidentat cu
fractură angrenată, (fractura care are şansele să se evidenţieze repede şi corect), să nu mai fie
lăsat să facă mişcări care pot dezangrena fragmentele osoase, în consecinţă să înrăutăţească
starea fracturii punând sub semnul întrebării şansele de însănătoşire.
 Semnele de certitudine (siguranţă) au valoare mai mare pentru diagnostic însă ele trebuie căutate
cu grijă pentru a nu agrava leziunea.
 Mobilitatea anormală se manifestă atunci când executând manevre asupra oaselor pe care le
bănuim fracturate, constatăm mobilitatea anormală a acestora şi avem certitudinea de fractură a
acestora. Manevrele pentru depistarea fracturilor pe această cale trebuie să fie extrem de blânde
deoarece mobilizarea segmentelor fracturate este extrem de dureroasă. Semnul acestora este
uneori greu de pus în evidenţă (în cazul fragmentelor angrenate sau al oaselor învelite de mase
mari musculare) şi de cele mai multe ori neindicat.
 Crepitaţia osoasă se percepe odată cu abilitatea normală. Ea nu trebuie confundată cu crepitaţia
fină a cheagurilor hematomului.
 Întreruperea continuităţii osoase apreciată prin palpare, constituie un semn preţios.
 Netransmiterea mişcării de-a lungul unui os este un semn de fractură complexă. Examenul
radiologic este mijlocul cel mai sigur pentru a pune în evidenţă o fractură, cu condiţia unei bune
execuţii tehnice. El trebuie făcut sistematic, mai înainte de orice tentativă de reducere şi pentru a
putea fi completă în aprecierea impotenţei deplasărilor, el trebuie să fie efectuat în cel puţin două
incidenţe.
 Flictenele provin prin decalarea epidermei de plasmă sau sânge care provine din focarul de
fractură. Constituie un semn aproape constant, însă tardiv.
 Temperatura locală este ridicată din cauza responsabilităţii crescute a tegumentelor din jurul
focarului de fractură locală.
 Edemul local se explică tot printr-o vasodilataţie locală ca şi prin tulburări locale care apar fie
reflex, fie sunt determinate de modificări patologice locale şi compresiune pe vasele de
intoarcere.
Diagnosticul fracturilor :

 Diagnosticul vindecarii fracturii se face prin examinare clinica si confirmare radiologica.

 Urmarirea pacientului se continua pana cand linia de fractura nu mai este vizibila.

 Scopul principal al tratamentului propriu-zis este de a restabili nivelul normal de

activitate al pacientului.

Evoluţia posibilă a fracturii

Fracturile evoluează în mod normal spre vindecare, printr-un proces de reparaţie osoasă, proces
ce se desfăşoară în trei etape:
1. etapa hiperemică sau hemoragică, cu apariţia unui hematom în focarul de fractură, ce se
coagulează, determinând o inflamaţie aseptică cu vasodilataţie, edem şi transsudat.
2. etapa calusului fibros, care se realizează prin invadarea hematomului de către celule
conjunctive tinere, nediferenţiate, care se multiplică şi se transformă in osteoblaste şi
condroblaste. Calusul fibros consolidează relativ fragmentele, proces la care participă periostul
profund şi celulele măduvei osoase şi ale ţesutului conjunctiv muscular din jurul focarului de
fractură. Concomitent se dezvoltă şi o vascularizaţie nutritivă a calusului.
3. etapa calusului osos primitiv apare din săptamâna a treia de evoluţie, prin mineralizarea
calusului fibros şi osificarea encondrală a zonelor cartilaginoase. Calusul primitiv are o
trabeculaţie dezordonată. El suferă un proces de remodelare şi apoziţie osoasă, ce duce la
formarea de ţesut osos lamelar.
Fractura: complicații
În evoluţia fracturilor pot apărea complicaţii imediate şi complicatii tardive.
1. Cele imediate sunt:
 leziuni vasculare, compresiuni sau rupturi ale vaselor mari (humerale, femurale, poplitee etc.)
 leziuni nervoase, în ordinea frecvenţei  de apariţie se întâlnesc:
 leziuni ale nervului radial la nivelul şanţului diafizar humeral;
 leziuni ale nervului median în plica cotului;
 leziuni ale nervului sciatic popliteu extern la nivelul capului peroneului.
 fractura deschisă este complicaţia cea mai des întâlnită. Ea constă într-o soluţie de discontinuitate
a tegumentului, ce permite comunicarea focarului de fractură cu mediul extern. Plaga se poate
produce prin acţiunea agentului vulnerant din afară înâuntru când este de la început infectată, sau
dinăuntru înafară de către un fragment osos când este neinfectată la început. Procesul de
vindecare este perturbat şi întârziat de către infecţie.
2. Complicaţiile tardive ale fracturilor:
 Calusul vicios – este rezltat al tratamentului incorect (reducere sau imobilizare
necorespunzătoare, cu dislocarea fragmentelor în aparatul gipsat).
 Calusul întârziat – apare din aceleaşi cauze ca şi calusul vicios. Şi infecţia locală joacă un rol
important în întârzierea consolidării osoase.
 Pseudartroza – apare în urma neconsolidării focarului de fractură şi poate fi fibrosinovială,
fibroasă sau flotantă. Este definitivă, rezolvarea ei fiind exclusiv chirurgicală.
 Osteoporoza posttraumatică (sindromul Sudeck – Leriche). Apare în urma tulburărilor
vasomotorii posttraumatice sau datorită imobilizării prelungite. Se manifestă clinic prin durere,
edem şi cianoză. Radiologic se observă demineralizare osoasă.
 Osteoame periarticulare posttraumatice – apar în regiunea periarticulară şi se datorează osificării
hematomului periarticular.
Tratamentul fracturilor il reprezinta consolidarea oaselor. Acest proces depinde de:
o de varsta pacientului,
o de gradul deplasarii fracturii,
o tipul acesteia,
o localizarea,
o vascularizarea zonei de fractura si patologia.
Imobilizarea intereseaza o articulatie supra si alta subiacenta focarului de fractura. Din punct de
vedere radiologic, calusul apare la 4 saptamani posttraumatism.

Masurile generale in vederea recuperarii fracturilor sunt::

 tratamentul fizioterapeutic pentru reducerea durerii si inflamatiei si a reducerii edemului
 gimnastica medicala si stretching in scopul recuperarii mobilitatii articulare si a fortei
musculare pentru reeducare neuromusculara
Scopul tratamentului fracturii osoase este de a restabili continuitatea acestuia cât mai
aproape de perfecţiune şi totodată să asigure o recuperare funcţională a membrului cât
mai aproape de normal.Acest obiectiv se obţine prin trei acte medicale fundamentale:
reducerea dislocării fragmentelor osoase fracturate, contenţia reducerii până la consolidarea
calusului fracturar şi reeducarea membrului pentru recâştigarea funcţionalităţii.

Modalităţile de tratament ale fracturilor se clasifică astfel:

1. tratament conservator al fracturilor prin imobilizare (gips, orteză), tracţiune (repaus la pat)
etc. Recuperarea funcţională începe abia după abolirea imobilizării;
2. tratament chirurgical al fracturilor, cu recuperare şi integrare socioprofesională mult mai
rapidă decât cel conservator, pentru că recuperarea funcţională începe imediat a doua zi
postoperator;
Cel mai corect mod de tratament al fracturilor trebuie discutat cu medicul curant.
Bibliografie :

1. https://www.kinetic.ro/afectiune/ortopedie-si-afectiuni-post-traumatice/fractura/
2. https://www.reginamaria.ro/articole-medicale/cum-recunosti-o-fractura
3. https://www.csid.ro/boli-afectiuni/fractura-simptome-tratament-15630930/