Preda Cristiana Iuliana

BFKT – ANUL I

TRAUMATISMELE FACIALE

Traumatismele cranio-cerebrale se constituie in urma unui impact la nivelul capului, in interiorul caruia
neuronii si vasele sanguine intracraniene sunt supuse flexiei, extensiei si unor forte de forfecare. Traumatismele
inchise apar de obicei in accidentele de circulatie, industriale, caderi. Plagile provocate de arme sau proiectile si
plagile injunghiate se concretizeaza in traumatismele penetrante.
Fracturile mandibulare apar în general în zona colului condilului, unghiul mandibular, gaura mentonieră şi
în regiunea parasimfizară. De cele mai multe ori, în urma traumatismelor, fracturile mandibulare se regăsesc în cel
puţin două puncte ale osului maxilarului.

Cauza principală a fracturii de mandibulă este un traumatism la nivelul osului maxilarului inferior.
Traumatismul, la rândul său, poate apărea în diferite contexte: violenţa fizică, accidente sportive, căderi pe suprafeţe
dure, accidente de maşină, accidente cu vehicule cu motor, răni provocate de gloanţe şi aşa mai departe.

Fractura mandibulară, fiind consecinţa unui traumatism, poate fi depistată foarte uşor. Cele mai des întâlnite
semne ale fracturii de mandibulă sunt:
 durerile spontane la mişcări de mandibulă;
 jena în deglutiţie (înghiţire) şi fonaţie (articularea sunetelor);
 imposibilitatea de a mesteca;
 deformări ale feţei;
 mobilitatea fragmentelor osoase;
 modificări ale ocluziei;
 edeme;
 hematoame;
 plăgi şi hemoragii;
 echimoze (vânătăi).

Diagnosticul se pune pe baza semnelor clinice, a simptomatologiei şi a examinării imagistice (OPG, radiografii
retroalveolare, computer tomograf).

Tratament : Fractura de mandibulă se tratează în funcţie de tipul acesteia şi de gradul de deteriorare a osului
mandibular. Unele fracturi pot provoca deplasarea limbii spre partea posterioară a cavităţii bucale, ceea ce poate
îngreuna respiraţia – obstrucţia căilor respiratorii reprezintă un caz de urgenţă. Tratamentul iniţial va cuprinde
procedee pentru menţinerea căilor respiratorii deschise, verificarea leziunilor la nivelul creierului, verificarea
existenţei hemoragiilor şi evitarea sau tratarea complicaţiilor.Unele fracturi de mandibulă pot fi tratate prin
imobilizare ortopedică – timp de 4-6 săptămâni, pacientul va avea maxilarul imobilizat în atele şi va primi
prescripţie pentru medicamente analgezice şi antiinflamatorii.În cazul fracturilor mandibulare instabile, tratamentul
va implica intervenţii chirurgicale pentru readucerea maxilarului inferior la forma normală şi poziţia iniţială.
Fracturile nasului (traumatismul nazal)
Nasul este unul din organele feței cel mai expus la traumatisme, deoarece este situat central și datorită
proeminenței sale. Din punct de vedere anatomic este compus dintr-un schelet osos și un schelet cartilaginos.
Elementele osoase sunt compuse din oase pereche precum: oasele proprii nazale, cornetele nazale inferioare,
apofizele montante ale oaselor maxilare și din oase nepereche precum vomerul. Elementele cartilaginoase sunt
formate din cartilajele triunghiulare, alare, columela, cartilajele septale și accesorii. Septul nazal la rândul său
prezintă următoarele componente: vomerul, lama perpendiculară a etmoidului, corpul sfenoidului și apofizele
palatine ale maxilarului. Datorită acestor componente și a relațiilor cu celelalte oase faciale, traumatismele la nivelul
nasului pot fi de sine stătătoare sau asociate fracturilor de masiv maxilar.
 Majoritatea fracturilor nazale apar în zonele de minimă rezistență a osului, unde acesta este mai
subțire. Fracturile la nivelul cartilajelor nu sunt foarte întâlnite deoarece forța necesitată pentru a deforma cartilajul
este foarte mare și cu siguranță ar produce o fractură

Traumatismele si fracturile la nivelul nasului apar deseori în legătură cu activitățile sportive, accidente
rutiere sau altercații fizice și reprezintă aproximativ 50% din totalitatea fracturilor la adulți. Altercațiile fizice
deseori generează forțe laterale scăzute și duc la fracturi ipsilaterale și implică deformarea septului nazal. Impactul
frontal rezultat din accidentele rutiere sau generate de proiectile duc la fracturi cominutive și deformarea septului
nazal, nu de puține ori implicând și masivul facial. 

Fracturile la nivel nazal se clasifică în felul următor:

 tipul I: fractură la nivelul părților moi;
 tipul IIa: fractură simplă, unilaterală, fără deplasare și IIb: fractură simplă, bilaterală, fără
deplasare;
 tipul III: factură simplă, cu deplasare;
 tipul IV: fractură închisă, cominutivă;
 tipul V: fractură deschisă cominutivă sau complicată.

Diagnosticul Clinic:  traumatismele au un set de simptome tipice, indiferent de osul afectat:

 Durerea spontană sau la palpare, echimozele, hematoamele sau hemoragia pot apărea.
 Crepitațiile osoase la palpare pot fi semnul unei fracturi mai grave.
 Modificarea contururilor osoase cu deformarea lor, apariția mobilității sau a fragmentării sunt
deseori adăugate la tabloul clinic.
 Dacă au fost secționate traiecte nervoase, pot apărea parestezii sau anestezii locale.
 Pacientul mai poate acuza tulburări de miros, sau obstrucții ale căilor respiratorii.
 Deseori se observă epistaxis bilateral. Epistaxis-ul după un traumatism la nivel nazal este
deseori o indicație de traumatism la nivelul mucoasei și e deseori cauzat de hemoragie provenită
din plexul Kiesselbach, situat anteroinferior la nivelul septului nazal

Examenele complementare indicate sunt computer-tomografia (CT), ultrasonografia și

examenul radiologic clasic în diverse incidențe. Computer-tomografia are dezavantajul costurilor
crescute și expunerii pacientului la un grad crescut de radiații, astfel având indicații limitate la
femeile însărcinate. Ultrasonografia este un examen paraclinic care nu supune pacientul la iradiere,
dar care depinde de experiența clinicianului în depistarea și evaluarea fracturilor. Examenul
radiologic clasic este de un real ajutor. Se recomandă incidența din profil sau axială, cu dezavantajul
că poate să nu evidențieze toate liniile de fractură.

Tratamentul fracturilor la acest nivel depinde foarte mult de momentul prezentării pacientului
în clinică. Momentul cel mai propice este imediat după traumatism, înaintea instalării edemului local.
În acest moment clinicianul este capabil să deceleze fără toate structurile osoase afectate și
reducerea fracturii este mult mai ușoară. Totuși puțini pacienți se prezintă în acest interval și datorită
edemului, un diagnostic clar este dificil de pus.
Tratamentul constă în reducerea manuală a fracturilor, mai ales în cazul fracturilor simple,
necominutive. Astfel se aplică o forță opusă forței generatoare, care să reducă fractura. După
reducere este necesară atenție specială piramidei nazale și septului, pentru a ghida consolidarea
corectă. În general reducerile închise ale fracturilor necesită intervenții ulterioare datorită
eventualelor consolidări vicioase, cu șanse de 9 până la 17% din pacienți.

Reducerea chirurgicală a fracturilor este indicată mai ales la fracturile cominutive, cu pierdere

severă de țesut osos, afectările grave la nivelul septului sau traumatisme mari la nivelul părților moi.
Intervenția chirurgicală trebuie efectuată îndeajuns de devreme, astfel încât vindecarea secundară să
nu se fi instalat. Este important ca edemul să fie redus înainte de orice fel de procedură, de obicei la
5–7 zile după traumatism
Netratate corect sau la timp, traumatismele la nivel nazal pot duce la consolidări vicioase ale
fragmentelor osoase. Consolidările vicioase la rândul lor pot genera tulburări ale funcției
fonatorii, respiratorii și fizionomice.
 
Traumatismele oculare pot surveni la nivelul globului ocular, afectând fie segmentul anterior ocular
(determinând leziuni la nivelul conjunctivei, corneei, irisului sau cristalinului), fie segmentul posterior (cu
leziuni la nivelul retinei, coroidei sau nervului optic). Mai pot afecta şi anexele oculare (pleoapele,
sistemul lacrimal) sau structurile orbitei (muşchii extraoculari, pereţii orbitari). Traumatismele severe
pot afecta toate aceste structuri, uneori cu consecinţe grave asupra integrităţii ochiului şi vederii.

După mecanismul de producere, traumatismele oculare pot fi neperforante (contuziile forte),

penetrante şi perforante (plăgi tăiate sau înţepate) şi arsuri chimice. Consecinţele pot fi variate, în funcţie
de severitatea traumei şi de mecanismul de producere a acesteia.

Contuziile oculare produc frecvent eroziuni corneene, echimoze sau hematoame palpebrale şi

hemoragii subconjunctivale, care se vindecă de obicei fără sechele, dar pot cauza şi afecţiuni mai
serioase, precum hifema (prezenţa sângelui în camera anterioară), cataracta posttraumatică, subluxarea
sau luxarea cristalinului; în cazuri extreme pot determina chiar ruptura de glob ocular, a coroidei sau
retinei, neuropatie optică posttraumatică sau fracturi la nivelul pereţilor orbitei. Acestea sunt urgenţe
oftalmologice şi necesită tratament de specialitate medical şi/sau chirurgical.

 Traumatismele penetrante şi perforante determină întreruperea integrităţii structurilor afectate –

plăgi palpebrale, corneene, sclero-corneene, conjunctivale etc., care pot fi tăiate sau înţepate şi, de multe
ori, se însoţesc de prezenţa corpilor străini intraoculari sau extraoculari. Înainte de începerea tratamentului
este foarte importantă confirmarea sau infirmarea existenţei corpilor străini intra sau extraocular. Astfel,
se va efectua radiografie de orbită sau CT (niciodată RMN în cazul corpilor străini metalici), eventual
ecografie oculo-orbitară. Tratamentul de bază este chirurgical şi implică, pe lângă extracţia corpilor
străini, sutura plăgilor cu restabilirea integrităţii şi anatomiei globului ocular. Esenţială este şi combaterea
infecţiei şi a hemoragiilor.

Arsurile se pot produce prin mai multe mecanisme: chimice (substanţe ce intră în contact cu ochiul),
termice (lichide fierbinţi, vapori, flăcări), electrice (sudură fără mască de protecţie) şi cu ultraviolete.
Arsurile cu substanţe alcaline (sodă caustică, var, amoniac) sunt cele mai severe şi de două ori mai
frecvente decât cele cu acizi (acid sulfuric din bateria de maşină, acid acetic). Sunt atât de severe pentru
că au o mare penetrabilitate (mai profund decât acizii) şi pot induce leziuni profunde şi severe ale
conjunctivei, corneei şi structurilor adiacente. Complicaţiile care pot apărea după arsurile netratate sau
tratate târziu pot fi dintre cele mai severe, chiar cu pierderea vederii şi a ochiului afectat.
Orice substanţă chimică în contact cu ochiul este potenţial nocivă. Primul gest este irigarea de urgenţă
a ochiului cu apă de la robinet sau ser fiziologic steril timp de 15-30 de minute! Se va evita atingerea
ochilor şi a feţei cu mâinile - ele pot fi contaminate cu substanţa respectivă. Apoi trebuie mers de urgenţă
la medic pentru evaluarea situaţiei şi începerea tratamentului specific.
  Indiferent de mecanismul de producere a unui traumatism ocular (minor sau sever), pacientul trebuie
să se prezinte urgent la un medic oftalmolog - în teritoriu sau la camera de gardă a unui spital cu serviciu
de oftalmologie. Ochiul nu trebuie frecat, apăsat sau bandajat compresiv cu materiale nesterile, cel mult
se poate aplica un pansament steril, lejer în caz de sângerare. Medicul de specialitate poate aprecia toate
complicaţiile produse în urma traumatismului şi va indica tratamentul specific necesar salvării vederii şi
ochiului.

Bibliografie :
1. https://citydent.ro/fractura-mandibulara/
2. https://www.romedic.ro/fracturile-nasului-traumatismul-nazal
3. http://www.saptamanamedicala.ro/articole/Traumatismele-oculare/
4. https://dictionar.romedic.ro/traumatism-facial