EXAMEN TRAUME Final

1.Particularitățile clinico-anatomice ale regiunii OMF.
● bogat inervate (șoc dolor, pareze, paralizii, comotie, contuzii, insulte)

○ n. facial- în caz de lezare pacientul ramane cu pareza ce se va reflecta asupra
esteticului)
● bogat vascularizate (circularea unei infectii mai rapid și ușor, regenerare mai rapida,hemoragii
mari, embolii, colaps)
● prezentă vaselor letale (artera maxilara și tiroideea - care pornesc de la artera carotida externa)
● prezentă organelor de simt
● muschii mimici sunt inserati în piele
● plăgile din cavitatea bucala se considera imediat infectate
● tesutul adipos - amortizare, fizionomie
● particularitati privind estetica și functionalitatea faciala
● raporturi anatomice între tegumente, structuri musculare și osoase necesita tehnici specifice de
ingrijire a plagii
● leziuni specifice ale canalelor de excretie ale glandelor salivare sau lacrimale pot induce
complicații și dificultăți de tratament
● prezentă sinusurilor - locuri slabe care pot fi deschise cu usurinta în caz de traumatisme
● procesul alveolar - loc slab și sensibil, în caz de accidente se traumeaza usor
2.Leziuni traumatice oro-maxilo-faciale - definiție.
Leziunile traumatice OMF presupun plăgile partilor moi ale feței și cav bucale, leziunile traumatice
dentoparodontale, fracturile mandibulei și fracturile etajului mijlociu al feței
Localizate în teritoriul buco-maxilo-facial, datorită complexității morfofuncționale a regiunilor topografice

în care se produc, a vecinătății intime cu zone topografice vitale, a faptului că interesează o zonă
expusă, leziunile traumatice prezintă caracteristici proprii în ce priveşte aspectele anatomoclinice,
evoluția, complicațiile și metodele de tratament.
3.Etiologia traumatismelor oro-maxilo-faciale.

➔ factori favorizanti
◆ starea fizica
◆ surmenajul fizic
◆ ebrietatea
➔ factori determinanti
◆ agresiunea, caderile
◆ accident rutier, de sport, de munca
◆ arma de foc
◆ în timpul lucrului stomatologic (disc, freze, elevator, cleste, sindesmotomul, foarfece,
bisturiu)
◆ automuscatura
◆ muscatura de caiine, pisica, cal, porc, urs, viespe, cu copita și cornul
4.Caracteristica generală a traumatismelor oro-maxilo-faciale.

● sunt foarte frecvente (locul 3 a organismului)
● pacientul ne indica exact etiologia, timpul, locul, pe cand în infectii e mai dificil
● Diagnosticul radiologic este examenul de baza în traumatism
● Traumatismele teritoriului buco-maxilo-facial determină uneori leziuni izolate, alteori complexe,
ale părților moi, ale oaselor feței, dinților şi parodontiului, producînd tulburări morfologice,
funcţionale şi fizionomice, cicatrice disgratioase sau chiar desfigurări care acționează grav
asupra stării psihice a traumatizatului şi asupra relațiilor sale societatea.
5.Clasificarea traumatismelor oro-maxilo-faciale.
● după ţesuturile lezate:
○ 1. tesuturi moi – piele, mucoasa, ducturi, glande, nervi, vase, muschi, tendoane;
○ 2. tesuturi dure – os, periost
○ 3. combinate
● după acţiune agentului traumatic (agresiuni, în sport, accidente de transport etc.):

○ 1. agresiune;
○ 2. caderile;
○ 3. accident rutier (in fracturile maxilei 1 loc);
○ 4. accident sportiv;
○ 5. accident de munca;
○ 6. arme de foc;
○ 7. automutilari;
○ 8. trauma profesionala (in urma unor intervenții);
○ 9. interacțiunea cu animale (atac)
● după starea de activitate (în agricultură, în industrie, în viaţa socială, în război

etc.).
● după regiunea afectata
○ plăgile părților moi
○ leziunile traumatice dentoparodontale
○ fracturile mandibulei
○ fracturile etajului mijlociu al feței
6. Particularităţile clinico-anatomice ale maxilarului inferior şi influența lor în evoluția leziunilor

lui traumatice.
● mandibula este cel mai mare și rezistent os al viscerocraniului
● prezinta un segment orizontal în forma de potcoava (corp format din simfiza mentoniera și doua
portiuni laterale) continuat prin intermediul unghiului mandibular, pe de o parte și de alta, cu
segmente verticale (ramuri mandibulare)
● se fixeaza de neurocraniu la nivelul osului temporal prin condilul mandibular și apofiza coronoida
(care prin intermediul m.temporal se fixeaza de scuama temporalului)
● mandibula este supusa actiunii antagoniste a 2 grupe musculare care o mobilizeaza: grupul
ridicator, posterior (format din m.maseter, temporali și pterigoidieni care mobilizeaza
mandibula în sus, înainte și spre lateral) și grupul coborator, suprahioidian, anterior (format din
muschii
ZONE DE REZISTENTA SCĂZUTĂ

● zona parasimfizara (în dreptul caninului inferior) - din cauza lungimii radacinii caninului și pozitiei
sale anatomice în zona de curbura a arcului mandibular
● gaura mentoniera - situata la nivelul corpului mandibular între cei 2 premolari
● unghiul mandibulei - curbura anatomica de la acest nivel, grosimea osoasa mai redusa, precum
și prezentă molarilor de minte inferiori inclusi sau semiinclusi reduc rezistenta la impactul direct
sau indirect
● colul condilului mandibular - prin forma și inclinatia să anatomica
● procesul alveolar - prezentă dinților și corticalele subtiri de la acest nivelgeniohioidieni,
milohioidieni și digastrici care mobilizeaza mandibula în sensul deschiderii gurii.
7. Complicațiile timpurii posibile în cazul fracturilor de mandibulă: asfixia, hemoragia, șocul.

Ajutorul de urgență.
Complicații imediate grave.
● Asfixia (a se sufoca)-este o stare specială care se manifestă prin imposibilitatea de a
respira. Această stare prin blocarea schimbului de gaze la nivelul pulmonului,duce la
creşterea concentrației de CO2 în sînge şi o stare de şoc,cianoză cu pierderea
cunoștinței,stare comatoasă. Poate fi cauzată prin pătrunderea în căile respiratorii a unor
corpi străini, cheaguri, dinți luxaţi, proteze dentare; prin diminuarea lumenului traheii în
urma unei compresiuni, prin edemul glotei sau epiglotei, sau prin căderea limbii în fundul
gâtului cand accidentatul a pierdut cunoştinţa.
○ SKODA,(DOCKA).
○ 1.Asfixia prin Dislocare
○ 2.Asfixia prin Obturare
○ 3.Asfixia Stenotică
○ 4.Asfixia Valvulară (Klapan)
○ 5.Asfixia prin Aspirare.
TRATAMENT
Asfixia este combătută restabilind permeabilitatea căilor respiratorii şi luând măsuri
imediate de reanimare respiratorie. Se înclină lateral capul accidentatului, se apucă limba
cu o pensă de limbă sau cu degetele prin intermediul unui compres, iar cu alt compres
ținut într-o pensă sau cu degetele celeilalte miini se îndepărtează din gură și faringe
secrețiile, cheagurile şi corpii străini. Cînd pacientul şi-a pierdut cunoștința riscul de
asfixie prin căderea limbii se înlătură prin introducerea unui tub orofaringian de tipul
Gueddel sau prin tuburi de latex moale introduse în orofaringe prin narine (Irby). Limba
poate fi menţinută în afară printr-un fir gros de mătase trecut prin virful ei şi fixat la
pansament sau haine sau printr-o agrafă de siguranţă trecută aproape de virf şi la care
se poate fixa o bucată de fașă care serveşte la tracțiune. Cînd aceste măsuri nu sînt
eficiente se recurge la puncții cu ace groase sau trocare în spațiul in tercricotiroidian
sau/şi între primele inele traheale, sau se execută de urgenţă coniotomie
(cricotiroidotomie şi In unele cazuri traheostomie cînd rănitul nu poate fi intubat). Se
asigură o bună oxigenare.
● Hemoragia abundentă, masivă, prin lezarea unui vas important (maxilara internă,
jugulara, carotida externă ş.a.).
TRATAMENT
Hemoragia masiva este oprită prin identificarea, pensarea şi ligaturarea vaselor care
sangereaza în jet, iar în cazul unei sangerari difuze prin pansament compresiv. Cand
aceste mijloace nu sînt eficiente se menține hemostaza prin compresiune digitală a
carotidei externe la nivelul osului hioid. Hemoragiile nazale abundente se opresc prin
tamponament posterior şi/sau anterior al foselor nazale.
● Şocul traumatic favorizat de contuzii puternice, pierderi mari de sânge sau răniri
multiple.
TRATAMENT
Socul este prevenit sau combătut prin încălzire, hidratare, tonice cardiace, perfuzii de
plasmă sau sânge proaspăt sau conservat, sedative sau tranchilizante.
8. Complicațiile tardive posibile în cazul fracturilor de maxilare. Osteomielita posttraumatică,
consolidarea vicioasă.
Complicațiile tardive pot fi: consolidarea întârziată, pseudartroza, constricţia, consolidarea vicioasă,
anchiloza temporomandibulară.
➔ Consolidarea întârziată este considerată menținerea mobilității anormale a fragmentelor

osoase după 8-10 săptămîni de la reducere şi imobilizare. Se datoreşte unor factori generali ca:
avitaminoze, deficiențe ale metabolismului fosfo-calcic, alterări ale metabolismului proteic,
insuficiente hipofizare, paratiroidiene sau suprarenale şi unor factori locali cum ar fi: interpunerea
de părţi moi între fragmentele osoase fracturate, reducerea şi imobilizarea tardivă și incorectă,
apariția de supurații în focarul de fractură.
➔ Pseudartroza se instalează în cazurile în care lipsa de consolidare depăşeşte 6 luni. De obicei,
apare după fracturile cu pierderi de substanţă osoasă (fracturi cominutive cu fragmente detaşate,
fracturi în os patologic sau fracturi complicate cu osteomielite ale capetelor fracturate etc.) şi în
fructuri în care imobilizarea nu s-a făcut corect, persistand un grad de mobilitate al fragmentelor.
În aceste cazuri, între capetele osoase, apare un ţesut condroid care nu evoluează către un
ţesut osteoid, ci spre formarea unei bariere de tesut fibrocartilaginos, instalîndu-se pseudartroza
fibro-condroidă. Clinic, se constată mobilitate anormală în focarul de fractură, deformații ale
etajului inferior al feței datorate dislocării fragmentelor osoase, tulburări funcţionale de masticaţie
şi fonație. Imaginea radiografică arată o rotunjire a capetelor fracturate, care sînt densificate,
corticalizate şi o lipsă de substanţă între cele două bonturi fără punţi osoase de legătură.
➔ Consolidarea vicioasă apare cînd nu s-a făcut imobilizarea, după imobilizări incorecte sau
suprimarea precoce a dispozitivelor de imobilizare; se manifesta prin deformații mandibulare ale
etajului inferior al feței, tulburări de ocluzie cu alterări ale fizionomiei, masticației şi fonaţiei.
➔ Constricția mandibulei apare după fracturi ale ramului, condilului sau apofizei coronoide şi se
datorează cicatricelor din grosimea muşchilor ridicátori sau cicatricelor mucoase sau cutanate
retractile
➔ Anchiloza temporo-mandibulară apare după fracturi intracapsulare ale apofizei condiliene, prin
formarea de calus între cavitatea glenoidă și condil. Se întîlneşte îndeosebi la copii, fiind însoțită
de afectarea cartilajului condilian de creştere şi de anomalii grave de dezvoltare de tipul
micrognatismului sau retrognatismului mandibular.
9. Particularităţile clinico-anatomice ale maxilarului superior şi influența lor în evoluția leziunilor

lui traumatice.
Maxilarul superior este format din patru apofize şi corpul în care se găseşte sinusul maxilar, participând
la formarea orbitei, cavității nazale şi bucale. Maxilarul superior se uneşte cu neurocraniul prin
complexul nazoetmoidal, osul frontal, osul temporal şi sfenoidul.
1. Datorită proeminenței anterioare şi poziției mediane, nasul protejează maxila de traumatism,

luând asupra sa forța agentului traumatic.
2. complexul zigomatic şi arcada zigomatică protejează maxilarul superior anteriolateral.
3. Din acest punct de vedere, printre fracturile etajului mijlociu al feței nasul ocupă primul loc şi
maxilarul superior - ultimul.
4. Părțile moi ale feței acoperă cu un strat subţire şi neuniform scheletul osos şi, în cazul
impactului, diminuează forța agentului traumatizant.
5. Tesutul adipos Bichat, de asemenea, atenuează forţa cinetică a agentului vulnerant.
6. Muşchii mimici ai feței (orbicular al gurii, zigomatic mic și mare, nazal, ridicator al buzei,
coborator al septului nazal, orbicular al ochiului) , nu admit deplasarea secundară a fragmentelor
fracturate.
7. Muşchii mobilizatori ai feței, care acționează asupra maxilarului superior (pterigoid medial), nu
provoacă o deplasare vădită ca la mandibulă.
8. Fața este bogat vascularizată prin trei artere - artera facială, artera maxilară internă şi cea
temporală superficială, la care se mai adaugă anastomozele arterei carotide interne, producând
hemoragii de diferit grad.
9. Ţesutul osos al etajului mijlociu al feței este compus din țesut osos compact, cel spongios şi cel
laminar. Osul compact este distribuit neuniform în coloane verticale şi orizontale de grosimi
diferite, în zonele de unire între traveele orizontale şi verticale, realizate de stâlpii de rezistență ai
masivului facial.
10. Cavitățile masivului facial (nazale, sinusurile maxilare, celulele etmoidale, cavitatea bucală,
orbitară) sunt simetrice, multiple, de formă diferită, cu funcții diferite, cu o mucoasă care aderă la
periost.
11. Periostul în regiunea procesului alveolar este unit direct cu osul, astfel în traumatism fractura va
fi infectată.
12. Între stâlpii de rezistență se află un os laminar subțire (plafoane, planşee), nerezistent, care
orientează liniile de fractură.
13. Stâlpii mari de rezistenţă: canin (nazomaxilar), malar (zigomaticomaxilar), pterigoidian, iau
naştere prin presiune funcțională în sens vertical al mandibulei pe maxilă, în timpul procesului de
masticație.
14. Oasele feței sunt mai fragile decât alte oase ale scheletului uman.
15. Locurile slabe: osul lacrimal, partea medială a maxilei, lama papiracee (cribrosa) a osului
etmoid, pereții anterior, posterior şi medial ai maxilei, peretele inferior al orbitei, lamele laterale şi
mediale ale apofizei pterigoidiene a osului sfenoid.
16. După pierderea dinţilor şi odată cu înaintarea în vârstă osul slăbeşte, procesul alveolar devine
subțire, se atrofiază şi, odată cu el, întreaga structură osoasă.
10. Particularităţile anatomo-morfologice ale leziunilor dento-parodontale şi importanţa lor în

leziunile traumatice.
● Dintele este o formațiune anatomică alcătuită din țesuturi în fond dure (dentină, smalț, cement),
situat în alveolele maxilarelor.
● Funcția dinților, în afară de cea estetică, este de a decupa şi mesteca alimentele.
● Dintele este alcătuit din coroană, regiunea cervicală şi rădăcină. O particularitate anatomică este
că coroana dentară este unicul os, care nu este acoperit cu alte țesuturi ale organismului.
● Dezvoltarea dinţilor este un proces complicat şi îndelungat, care se finisează la 20-25 de ani de
viață.
● Altă particularitate anatomică este că în dezvoltarea lor distingem dinţi deciduali şi dinţi
permanenţi, ceea ce are importanţă în cazul traumatizării lor.
● Parodonțiul se prezintă ca o formațiune anatomică situată între alveolă şi cimentul dintelui. În
componența parodonțiului intră: cimentul dintelui, alveola maxilarelor, gingia, periostul
maxilarelor.
● Grosimea parodonțiului este variabilă: 0,20-0,25 mm.
● O particularitate anatomica este că grosimea parodonțiului se modifică în funcție de maxilar,
dinte, vârstă, edentație, traumă, proces infecțios.
● Funcțiile parodonțiului sunt multiple: trofică, amortizare, plastică, fixare, repartizare şi reglare a
presiunii exercitate pe dinte, în periodonțiu există o rețea deasă de mecanoreceptori, senzorială
şi de protecție etc.
11. Particularităţile clinico-anatomice ale osului malar, arcadei zigomatice şi influența lor în
leziunile lor traumatice.
● Osul zigomatic e situat în partea anteriolaterală a feței; stratul de țesuturi moi este subţire şi
poate fi des expus traumatismului.
● Osul zigomatic, par, este cel mai rezistent os facial, care contribuie la fixarea oaselor craniului
facial de cel cerebral, le apără pe celelalte şi conținutul cutiei cerebrale.
● Are 4 apofize (frontală, temporală, maxilară, orbitară) şi tuberul maxilar.
● Oasele malare participă la formarea aspectului feței și reprezintă o suprafață pentru inserţia
muşchilor masticatori şi mimici, de aceea orice deplasare a oaselor de la normă se va solda cu
dereglări estetice şi funcţionale.
● Periostul bogat vascularizat şi inervat are un rol important în vascularizarea osului şi în
consolidarea fragmentelor.
● Cel mai sărac periost în vase sangvine şi formațiuni nervoase este suprafața orbitară a osului
malar.
● În locul suturilor malarofrontală, temporomalară, substanța spongioasă dispare complet.
Deoarece fracturile oaselor malare se produc, de obicei, mai des în locul suturilor naturale, în
cazul traumei, substanţa medulară nu face contact cu mediul înconjurător şi de aceea aceste
fracturi rar se complică cu osteomielită, dar mai des se complică ca osteomielita odontogenă.
● Osul zigomatic asigură protecția maxilei împotriva agenţilor traumatici externi din partea
anterolaterală.
● Osul malar participă la formarea stâlpilor de rezistență alveolomolar, care încep de la molari,
trece pe sutura zigomaticoalveolară, mai apoi pe corpul osului zigomatic şi pe apofizele osului
zigomatic. În cazul în care acţiunea factorului traumatic depăşeşte elasticitatea şi rezistenţa
osului, apare fractura.
● M. A. Nahuman (1975) a demonstrat, prin cercetările sale, că pentru a fractura peretele anterior
al sinusului maxilar e nevoie de o forţă de 65-78 kg., al arcului zigomatic 83-190 kg.
● Fracturarea osului zigomatic la femei apare la impactul cu o forţă de 83-180 kg şi la bărbați - de
160-260 kg (Alexandrov H. M., 1999).
● Arcada zigomatică e formată din apofiza temporală a osului zigomatic şi apofiza zigomatică a
osului temporal. În cazul unei fracturi liniile de fractură pot fi unice, duble şi triple, porțiunea
fracturată înfundându-se ,,în treaptă" sau în ,,V", ,,U". Se pot deplasa medial, inferior, mai rar
superior excepțional lateral.
12. Particularităţile clinico-anatomice ale oaselor şi cartilajelor nazale şi influența lor în leziunile
lor traumatice.
● Proeminența centrală a feței, de dimensiuni şi forme variate - nasul este de foarte multe ori
componenţa facială cea mai - caracteristică, cea care imprimă feței nota specială individualizată.
● Oasele nazale sunt pare, se unesc între ele formând nasul, în partea inferioară ele se
consolidează cu cartilajele nazale. Partea superioară se uneşte cu margo nasalis al osului
frontal.
● Oasele nazale sunt unite între ele cu lamina perpendiculară a osului etmoid, care în timpul
traumatismului este afectată.
● Marginile laterale ale oaselor nazale se unesc cu procesul frontal al maxilarului superior.
● Particularitățile anatomo-topografice ce determină poziția mediană şi proeminentă a nasului,
fragilitatea mare a oaselor, dimensiunile mici, raportul intim cu oasele craniului determină o
incidență sporită de fracturare a oaselor nazale.
● Dereglările funcționale sunt multiple și depind de forța impactului, direcția agentului vulnerabil,
structurile implicate în traumă.
● Funcțiile nasului care pot fi dereglate în cazul traumatismului sunt următoarele: respirație,
olfacție, drenare, fonație, estetică, apărare, rezonanță, mimică, arhitectonica craniului.
13. Particularităţile clinico-anatomice ale ţesuturilor moi faciale şi influența lor în leziunile lor
traumatice.
○ n. facial (nerv motor) în caz de lezare pacientul ramane cu pareza ce se va reflecta
asupra esteticului)
● bogat vascularizate (circularea unei infectii mai rapid și ușor, regenerare mai rapida,hemoragii
mari, embolii, colaps)
ingrijire a plagii
● leziuni specifice ale canalelor de excretie ale glandelor salivare sau lacrimale pot induce
complicații și dificultăți de tratament
14. Anatomia topografică a ramului al doilea al nervului trigemen și simptomatologia

traumatizării lui la diferite niveluri.
NERVUL MAXILAR este un nerv senzitiv care deține următorul teritoriu funcțional:
● sensibilitatea durei mater din regiunile temporală și parietală,
● inervarea arterei meningee,
● sensibilitatea pleoapei inferioare, a conjunctivei, a pielii nasului și obrazului, a buzei superioare,
● sensibilitatea mucoasei respiratorii a foselor nazale,
● inervația mucoasei sinusurilor sfenoidal și maxilar,
● sensibilitatea mucoasei bolții palatine, a vălului palatin, a orificiului faringian al trompei lui
Eustache,
● sensibilitatea osului maxilar, a dinților superiori și a mucoasei gingivale corespunzătoare lor.
Nervul maxilar pleacă din porțiunea mijlocie a ganglionului semilunar, lateral de nervul oftalmic și medial
de nervul mandibular.
Acesta părăsește cavumul lui Meckel prin tunelul mijlociu, orientându-se anterior și lateral.
Nervul maxilar străbate baza craniului prin gaura rotundă, pătrunzând în fosa infratemporală. Aici își
schimbă direcția, îndreptându-se anterior, inferior și lateral spre fisura orbitală inferioră. La nivelul
acesteia, se reorientează către anterior și lateral spre șanțul suborbital.
După ce parcurge șanțul suborbital, nervul maxilar pătrunde în canalul suborbital, îl străbate și apoi
părăsește prin gaura suborbitală.
Aici, nervul maxilar se termină prin numeroase ramificații care reprezintă buchetul suborbital.
Raporturile nervului maxilar pot fi împărțite astfel:

➔ Porțiunea de la origine: se află situată în cavumul lui Meckel și vine în raport superior și medial
cu originea nervului oftalmic, iar inferior și lateral cu originea nervului mandibular.
➔ Porțiunea intracraniană: se află în raport medial cu sinusul cavernos și nervul olftalmic, lateral
cu gaura ovală și nervul mandibular, superior cu lobul temporal, iar inferior cu fața antero-
superioară a stâncii temporalului și fața endocraniană a aripii mari a sfenoidului.
➔ Porțiunea ce străbate gaura rotundă: este însoțită de venulele emisare ale lui Nuhn. Acestea
fac legătura între sinusul cavernos și plexul pterigoidian.
➔ Porțiunea infratemporală: această porțiune reprezintă “tronsoul chirurgical”. Ea trece deasupra

ganglionului sfenopalatin sau pterigopalatin, deasupra arterei maxilare interne și a plexului venos
pterigoidian.
➔ Porțiunea suborbital: trece prin șanțul și canalul suborbital, fiind însoțit de artera suborbital.
Vine în raport anterior cu o lamelă osoasă care separă nervul de cavitatea orbital, inferior cu un
perete osos subțire care este interpus între nerv și sinusul maxilar. Acest lucru explică
posibilitatea apariției nevralgiilor trigeminale în cursul sinuzitelor maxilare.
➔ Porțiunea terminală: după ce părăsește canalul suborbital prin gaura suborbital și formează
buchetul suborbital. Acesta este acoperit de mușchiul ridicător al buzei superioare și al aripii
nasului.
Ramurile colaterale ale nervului maxilar sunt în număr de șase:

1. Ramura meningee mijlocie
2. Ramura orbital
3. Nervul sfeno-palatin sau pterigo-palatin
4. Nervii dentari sau alveolari superiori-posteriori
5. Nervul dentar sau alveolar superior-mijlociu
6. Nervul dentar sau alveolar superior-anterior.
Ramurile terminale
Acestea sunt ramurile care formează buchetul suborbital.
– ramuri superioare sau conjunctivo-palpebrale: au traiect ascendent și sunt destinate pleoapei
inferioare și conjunctivei.
– ramuri inferioare sau genio-labiale: au traiect descendent și sunt destinate pleoapei inferioare și
conjunctiei.
– ramuri mediale sau nazale: acestea au un traiect medial și sunt destinate tegumentelor aripii
nasului
15. Anatomia topografică a ramului al treilea al nervului trigemen și simptomatologia

traumatizării lui la diferite niveluri.
NERVUL MANDIBULAR este un nerv mixt care asigură

● sensibilitatea durei materi din porțiunea corespunzătoare arterei meningee mijlocii,
● sensibilitatea mucoasei celulelor mastoidieni și a articulației temporo-mandibulare,
● sensibilitatea tegumentelor regiunii laterale a capului, a pavilionului urechii externe, a conductului
auditiv extern și a membranei timpanice
● asigură inervația vaselor meningee mijlocii și temporale superficiale,
● sensibilitatea pielii și mucoasei obrazului, a pielii și mucoasei buzei inferioare și a pielii regiunii
mentale.
● Asigură sensibilitatea mucoasei din posțiunea „V”-ului lingual, sensibilitatea mandibulei, a dinților
inferiori,
● inervația vegetativă a glandei parotide,
● inervația gustativă la vârf și marginile limbii prin intermediul nervului intermediar al lui Wriesberg.
Nervul mandibular își are originea la unirea a două rădăcini: una senzitivă și alta motorie.
Rădăcina senzitivă provine din porțiunea laterală a ganglionului semilunar, iar cea motorie se află sub
rădăcina senzitivă.
De la origine, nervul mandibular se îndreaptă lateral și anterior, străbate baza craniului, coboară vertical
și se termină de obicei prin două trunchiuri nervoase din care se vor desprinde două ramurile terminale.
Traiectul mandibularului este foarte scurt, de aproximativ 2 cm și formează la traversarea găurii ovale
un unghi drept, cu deschiderea orientată posterior.
Raporturile nervului mandibular pot fi împărțite astfel:

➔ Porțiunea intracraniană: este în raport superior cu lobul temporal, inferior cu aripa mare a
sfenoidului și nervii marele și micul pietros superficial, medial cu nervul maxilar și lateral cu
artera meningee mijlocie.
➔ Porțiunea ce străbate gaura ovală: este însoțită de rtera meningee mică și de o mică venă
emisară, a lui Trolard.
➔ Porțiunea extracraniană: se află în porțiunea superioară a spațiului mandibulo-faringian și este

înconjurată de venele tributare plexurilor pterigoidiene. Medial și posterior are raporturi cu
aponevroza interpterigoidiană, mușchiul pterigoidian medial, mușchiul tensor al vălului palatin și
faringele. Lateral și anterior are raporturi cu mușchiul pterigoidian lateral. Lateral de porțiunea
extracraniană a nervului mandibular îi este anexat ganglionul otic.
Ramurile colaterale ale nervului mandibular

● Nervul mandibular are o singură ramură colaterală, numită ramura recurentă meningee.
Aceasta pornește din porțiunea extracraniană și pătrunde în cutia craniană prin gaura spinoasă,
fiind însoțită de artera meningee mijlocie. Ramura recurentă meningee dă naștere la două filete:
unul anterior pentru artera meningee mijlocie și unul posterior pentru celulele mastoidiene.
Ramurile terminale ale nervului mandibular

Acestea sunt în număr de șapte, fiind grupate în două trunchiuri nervoase: anterior și posterior.
Trunchiul anterior dă naștere la trei ramuri:

– Nervul temporal profund mijlociu;
– Nervul temporo-maseterin (maseterin);
– Nervul temporo-bucal (bucal).
Trunchiul posterior dă naștere la patru ramuri:

– Trunchiul comun al nervilor pentru mușchii pterigoidian medial, tensor al vălului palatin și
mușchiul ciocanului (tensor al timpanului);
– Nervul auriculotemporal;
– Nervul dentar (alveolar inferior);
– Nervul lingual.
16. Anatomia clinică a nervului facial și simptomatologia leziunilor traumatice ale lui la diferite
niveluri.
NERVUL FACIAL reprezintă a șaptea pereche de nervi cranieni.
Nervul facial este un nerv mixt, motor și senzitivo-senzorial.
Acesta prezintă două rădăcini: una motorie și una senzitivo-senzorială.
Rădăcina motorie este reprezentată de nervul facial propriu-zis, iar cea senzitivă de nervul intermediar
al lui Wrisberg.
Nervul facial prezintă următorul teritoriu funcțional:

● inervația motorie a mușchilor mimicii, a mușchilor stilohioidian și digastric,
● inervația mușchiului scăriței, sensibilitatea porțiunii mijlocie a pavilionului, a conductului auditiv
extern și a membranei timpanice.
● are rol în sensibilitatea mucoasei buco-naso-faringiene și a mucoasei bazei limbii, în
sensibilitatea gustativă a vârfului și marginilor limbii, în secreția lacrimală, nasală și salivară a
glandelor submandibulară și sublinguală.
Traiectul nervului facial și intermediarului lui Wrisberg

De la origine, cei doi nervi se îndreaptă anterior, lateral și superior spre orificiul acustic intern de pe fața
postero-superioară a stâncii temporalului. În acest orificiu, nervul se află în compartimentul antero-
superior, prin care pătrunde canalul facialului. Nervii străbat cele trei porțiuni ale canalului facialului și-l
părăsesc prin gaura stilo-mastoidiană. În prima parte a canalului, nervul intermediar al lui Wrisberg
pătrunde în ganglionul geniculat și fuzionează cu facialul formând un singur nerv. După ce părăsește
canalul săpat în stânca temporalului, nervul facial pătrunde în glanda parotidă, dând naștere ramurilor
sale.
Ramurile colaterale ale nervului facial

Acestea se împart în ramuri intrapietroase și ramuri extrapietroase:
1. Ramuri colaterale intrapietroase:
– Nervul pietros mare

– Nervul pietros mic superficial
– Nervul mușchiului scăriței
– Nervul coarda timpanului
– Ramura senzitivă a conductului auditiv extern
– Ramura anastomotică.
2. Ramurile colaterale extrapietroase:
– Ramura auriculară posterioară

– Ramura mușchiului stilohiodian
– Ramura pântecelui posterior al mușchiului digastric
– Ramura linguală
Ramurile terminale ale nervului facial

Acestea sunt în număr de trei:
1. Ramura temporo-facială: este cea mai voluminoasă, formând des un plex intraparotidian care se
anastomozează cu nervul auriculo-temporal.
2. Ramura trasverso-facială: merge pe fața laterală a maseterului, dând naștere unor filete
nervoase: filete suborbitale și fibre bucale superioare.
3. Ramura cervico-facială: are un traiect antero-lateral, la nivelul unghiului mandibulei dând naștere
unor filete nervoase: filete bucale inferioare, mentoniere și cervicale.
Ramurile anastomotice ale nervului facial

Nervul facial realizează anastomoze cu:
– Nervul vestibulo-cohlear, prin două filete: unul anterior de la genunchiul facialului și unul
posterior de la intermediarul lui Wrisberg.
– Nervul glososfaringian prin nervii pietroși superficiali, ramura linguală a facialului și ansa lui
Haller.
– Nervul trigemen prin nervii pietroși, prin coarda timpanului și prin ramurile terminale ale nervului
facial.
– Nervul vag printr-o ramură anastomotică a fosei jugulare care străbate canaliculul osos. Acesta
se întinde de la fosa jugulară la canalul facialului.
– Simpaticul prin nervul pietros mare superficial și plexul simpatic pericarotidian.
PATOLOGIA NERVULUI FACIAL

Lezarea unilaterală a nervului facial duce la pareza sau paralizia flască a mușchilor expresiei faciale:
platysma, stilohiodian, digastric, ulterior apărând atrofia musculară. De asemenea, mușchiul stapedius
va fi paralizat, astfel apărând hiperacuzia. Alte consecințe ale lezării facialului sunt: pierderea gustului în
cele două treimi anterioare ale limbii și scăderea secreției glandelor salivare submandibulare și
sublinguale.
Paralizia Bell
Paralizia Bell este cea mai des întâlnită patologie a facialului și reprezintă paralizia sau slăbiciunea
mușchilor de la nivelul unei hemifețe (partea cu leziunea). Aceasta poate fi de cauză necunoscută sau
consecința unei traume. Pacienții care suferă de paralizia Bell experimentează fenomenul Bell. Acesta
constă în devierea ochiului afectat în sus și în lateral, atunci când pacientul încearcă să-și închidă ochii.
Paralizia lui Bell se manifestă clinic prin asimetrie facială, lacrimi care se scurg pe față, dificultate în
realizarea mișcărilor de încrețire a frunții, de fluierat, șuierat, pronunțare a unor sunete.
17. Particularitățile examenului clinic al pacienţilor cu traumatisme OMF.

Examenul bolnavului urmareste scopul stabilirii unui diagnostic corect. Acesta precizeaza
împrejurările in care s-a produs si timpul scurs de la accident (exactitatea este absolut necesara –
act juridic), stabileste existenta sau iminenta unei complicatii grave si depisteaza eventuale leziuni
concomitente cranio-encefalice, toraco-abdominale, leziuni ale membrelor, etc.
In urma acuzelor, istoricului dezvoltarii bolii, semnelor si simptomelor se stabileste diagnosticul
preventiv.
Semne si simptomele pot fi:

● Dolor, calor, rubor, tumor, functio lesa;
● deformatii
● Hemoragia (in jet, difuza);
● Tulburari de masticatie si deglutitie;
● Tulburari respiratorii;
● Tulburari de fonatie;
● Tulburari nervoase;
EXAMENUL OBIECTIV:
● Cunostinta (memoria, orientarea în spațiu, timp, răspunde la întrebări)
● pulsul, tensiunea arteriala
● respirația (frecvența și amplitudinea)
● inspectia (pielea, asimetria feței)
● percutia
● palpatia
Ulterior cu ajutorul examenelor paraclinice (preponderent radiografice) si diagnosticului diferential

se stabileste diagnosticul definitiv.
---------------------
EXAMENUL CLINIC
1. colectarea anamnezei (timpul, circumstanțe) acuzele - durerea, lezarea unei functii (masticatie,
deschiderea gurii), hemoragii, starea generala alterata, prezentă corpului strain)
2. examenul obiectiv
a. inspectie (asimetrie faciala în urma discontinuitatii în piele, schimbarea culorii (cianotic -
echimoza, hematom) ++++ echimoza - tes. epitelial, capilarele - cianoza cu tumefactie
usoara +++++ hematom - în spații (jugal, periorbital) - cianoza cu tumefactie mare
b. palpare (bimanuala de sus în jos simetric)
i. osul frontal (marginea supraorbitală)
ii. reg temporala
iii. marginea inferioară orbitala
iv. oasele nazale (crepitatie)
v. ATM (deschiderea gurii - poate fi durere, crepitatie, limitarea deschiderii gurii)
folosim manevrele Levorg (1. apasam cu presiune pe simfiza mentoniera; 2. cu 2
maini apasam pe unghiurile mandibulei din interior 3. cu policele apasam pe
unghiurile mandibulei în exterior
c. percutia (sin. maxilare, sin. frontale)
d. inspectia intraorala (vestibulul, mucoasa jugala, buzele, apelul dinților (mobilitate, lipsa))
18. Examenele paraclinice utilizate în traumatologia OMF.

1. examenul radiologic OPG, CT, RMN
2. examenul de laborator - sange, urina, LCR
3. foto înregistrarea
4. EOD
5. temperatura
6. antibioticograma
7. RW
19. Particularitățile plăgilor părţilor moi OMF, aspecte generale.

○ n. facial în caz de lezare pacientul ramane cu pareza ce se va reflecta asupra esteticului)
● bogat vascularizate (circularea unei infectii mai rapid și ușor, regenerare mai rapida,hemoragii mari,
embolii, colaps)
ingrijire a plagii
● leziuni specifice ale canalelor de excretie ale glandelor salivare sau lacrimale pot induce complicații
și dificultăți de tratament
20. Clasificarea leziunilor ţesuturilor moi faciale conform factorului etiologic.

ETIOLOGIA:
● factori favorizanti:
○ starea fizica
○ surmenajul fizic
○ ebrietatea
● factori determinanti
○ agresiunea, caderile
○ accident rutier, de sport, de munca
○ arma de foc
○ în timpul lucrului stomatologic (disc, freze, elevator, cleste, sindesmotomul,
foarfece, bisturiu)
○ automuscatura
○ muscatura de caiine, pisica, cal, porc, urs, viespe, cu copita și cornul
CLASIFICAREA LTMF
● leziuni inchise
○ contuzii
○ hematom
● leziuni deschise
○ excoriatii
○ plagi
➔ după regiunea anatomo-topografica afectata:

◆ plagi ale buzelor
◆ limbii
◆ planseului bucal
◆ obrazului
◆ regiunea parotidomaseterina
➔ după localizare
◆ extraorale
◆ intraorale
◆ mixte
➔ după numărul de plagi:

◆ unice
◆ multiple
➔ după suprafata (intindere)

◆ limitate
◆ intinse
➔ după profunzime:
◆ superficiale (excoriatii)
◆ profunde (plagi)
➔ după raportul cu cavitatile naturale:

◆ nepenetrante
◆ penetrante în : orbita, oral, nazal, sinusal
➔ după gravitate:
◆ plagi ușoare care nu intereseaza elemente anatomice importante (nerv facial, glande
salivare principale sau canalul Stenon, cai lacrimale)
◆ plagi grave cu afectarea acestora sau pierderi de substanta (veritabile ori false)
➔ după natura agentului traumatizant plăgile pot fi:

◆ plagi taiate
◆ plagi contuze
◆ plagi intepate
◆ plagi muscate
◆ impuscate
➔ după timpul scurs de la accident:

◆ plagi imediate (primele minute sau ore)
◆ plagi recente (24 ore)
◆ plagi vechi (peste 24-48 ore)
➔ după stare:
◆ infectate
◆ neinfectate
21. Tabloul clinic al plăgilor părţilor moi OMF.

CONTUZIILE - sunt leziuni inchise, fără solutii de continuitate ale tegumentului sau mucoasei. Se
manifesta clinic prin edem, tumefiere difuză, echimoze, formarea de hematoame localizate sau
interstitiale.
EXCORIATIILE - sunt leziuni superficiale ale pielii produse prin frecare pe un plan dur; se pot insoti de
incluziuni intradermice de nisip, gudron sau alti corpi străini, realizand un tatuaj traumatic. Se prezinta
ca o suprafata cruda, sangeranda, dureroasa, cu edem și echimoze
PLAGI TAIATE - pot interesa orice regiune a feței; au marginile nete, liniare sau neregulate, apropiate
sau intredeschise, intrerupand sau nu continuitatea orificiilor feței.
PLAGI PENETRANTE - unipolare, prezinta un orificiu de intrare, un traiect și un fund ce poate fi situat
în partile moi, pe planul osos fracturat (sau nu), în sinusul maxilar. Uneori în plagi intepate orificiul este
mic, cu margini nete, iar în plaga nu se afla nici un corp strain. Mai frecvent orificiul de intrare este
neregulat, cu margini rupte, iar în profunzime se afla corpul strain care a provocat-o si/sau planul osos
fracturat.
PLAGI TRANSFIXIANTE, PERFORANTE SAU BIPOLARE prezinta un orificiu de intrare mai mic, cu
marginile rasfrinte inautru și un orificiu de ieșire în general mai mare, neregulat, cu lambouri sfirtecate,
aruncate în afara și prin care poate iesi o masa informa compusă din parti moi și eschile osoase.
Graviatea acestor plagi este determinat de importanța leziunilor produse pe traiectul plagii.
PLAGI CONTUZE, ZDROBITE cu margini neregulate , rupte, cu langhete cutanate retractate și uneori
cu decolari de lambouri faciale sau pierderi de substanta importanța. Aceste plagi se insotesc de leziuni
ale vaselor nervilor, glandelor salivare și se asociaza frecvent cu fracturi ale maxilarelor determinand
mutilari impresionante. + presiune înaltă asupra tesutului de către agentul traumatic + în jurul plagii
avem echimoze, hematoame, escoriatii; muschii de obicei sunt zdrobiți, prezentă multiplelor buzunare
neregulate ale plagii
PLAGI PRODUSE PRIN EXPLOZII în cursul unor accidente casnice, în industrie sau prin arme de foc:
rezulta plagi penetrante multiple, cu patrunderea de corpi străini, adesea cu arsuri de gradele 1 și 2 sau
impregnatii de pulbere în tesuturile faciale.
PLAGI PRIN MUSCATURI DE ANIMALE SAU DE OM au caracterul de smulgeri sau sfisieri și sunt
întotdeauna septice
PLAGI PRIN ARME DE FOC pot fi penetrante, transfixiante sau de tip contuz.
PLĂGILE INTRAORALE interesează mucoasa, diferite planuri ale pereților cavitatii bucale și limba. Se
întâlnesc îndeosebi plăgi tăiate, înțepate, zdrobite sau sfasiate. Localizate în bolta palatina pot stabili o
comunicare buconazala. Plăgile limbii și planseul bucal determina hemoragii abundente. Plăgile
intraorale însoțesc frecvent plăgile părților moi faciale, leziunile dentoparodontale sau fracturile
maxilarelor.
Semne şi simptome comune.
➔ DURERILE SPONTANE dar mai ales provocate de miscarile buzelor, limbii, obrajilor sau
mandibulei, în timpul vorbirii sau alimentatiei, sunt constante dar de intensitate variabila
➔ HEMORAGIA - poate fi în jet sau difuză. Cand plaga reprezinta un orificiu mic, dar lezeaza
tesuturi importante, se produce o hemoragie interstitiala care formează un hematom uneori
foarte voluminos determinand tulburări funcționale insemnate
➔ SALIVATIA este în general abundenta și amestecata cu sange ori de cate ori plaga intereseaza
cav bucala
➔ TULBURĂRI DE MASTICATIE ȘI DEGLUTITIE insotesc frecvent plăgile cavitatilor bucale;
uneori este afectata contentia salivei, lichidelor și alimentelor
➔ TULBURĂRI RESPIRATORII - jena mecanica prin edem intins sau hematom voluminos al
planseului bucal și bazei limbii sau prin caderea limbii indarat spre faringe
➔ TULBURĂRI DE FONATIE pot fi importante în plagi vaste ale buzelor, obrajilor, limbii sau boltii
palatine
➔ TULBURĂRI NERVOASE prin lezarea unor ramuri ale nervului trigemen sau facial
➔ TULBURĂRI PSIHICE în raport cu gravitatea desfigurarii, indeosebi la persoane tinere și femei
22. Ajutorul de urgenţă în cazul plăgilor țesuturilor moi faciale.

PRELEGERE
● restabilirea aerodinamicii SKODA
● hemostaza
● restabilirea cunostintei bolnavului
● profilaxia șocului (analgezice, tranchilizante)
● profilaxia dezvoltării infecției (antibiotice)
● asigurarea transportarii bolnavului
-----------------------------------------------------------------
Asfixia este combătută restabilind permeabilitatea căilor respiratorii şi luând măsuri imediate de
reanimare respiratorie.
● Se înclină lateral capul accidentatului, se apucă limba cu o pensă de limbă sau cu degetele prin
intermediul unui compres, iar cu alt compres ținut într-o pensă sau cu degetele celeilalte mâini
se îndepărtează din gură și faringe secrețiile, cheagurile şi corpii străini.
● Cînd pacientul şi-a pierdut cunoștința riscul de asfixie prin căderea limbii se înlătură prin
introducerea unui tub orofaringian de tipul Gueddel sau prin tuburi de latex moale introduse în
orofaringe prin narine (Irby).
● Limba poate fi menţinută în afară printr-un fir gros de mătase trecut prin virful ei şi fixat la
pansament sau haine sau printr-o agrafă de siguranţă trecută aproape de virf şi la care se poate
fixa o bucată de fașă care serveşte la tracțiune.
● Cînd aceste măsuri nu sînt eficiente se recurge la puncții cu ace groase sau trocare în spațiul
intercricotiroidian sau/şi între primele inele traheale, sau se execută de urgenţă coniotomie
(cricotiroidotomie şi In unele cazuri traheostomie cînd rănitul nu poate fi intubat). Se asigură o
bună oxigenare.
Hemoragia masiva este oprită prin identificarea, pensarea şi ligaturarea vaselor care sangereaza în jet,
iar în cazul unei sangerari difuze prin pansament compresiv. Cind aceste mijloace nu sînt eficiente se
menține hemostaza prin compresiune digitală a carotidei externe la nivelul osului hioid. Hemoragiile
nazale abundente se opresc prin tamponament posterior şi/sau anterior al foselor nazale.
Socul este prevenit sau combatut prin incalzire, hidratare, tonice cardiace, perfuzii de plasma sau
sange proaspat sau conservat, sedative sau tranchilizante.
TRATAMENTUL LEZIUNILOR CONCOMITENT GRAVE
În ordinea urgenței urmează tratamentul leziunilor traumatice al căror risc vital nu este imediat, ci în ore
sau zile (leziuni abdominale, toracice, ale coloanei vertebrale) şi al leziunilor care pot deveni ireversibile
(globi oculari); tratamentul acestora este prioritar față de leziunile maxilo-faciale.
TRATAMENTUL IMEDIAT AL PLAGILOR
Plăgile simple ale feței şi pereților cavității bucale pot fi rezolvate într-un cabinet stomatologic sau
chirurgical. Dacă nu sînt condiții de explorare şi rezolvare definitivă corectă a plăgii, se bărbieresc, se
curăță cu apă şi să pun şi se antiseptizează tegumentele din jurul plăgii, se igienizează cavitatea
bucală, se iau măsuri de curățire mecanică şi antisepsia plăgii, hemostază, imobilizare provizorie a
fracturilor, se aplică un pansament steril şi se îndrumă sau transferă accidentatul cît mai repede la un
serviciu de specialitate, înainte de a se instala edemul şi infecția.
În cazul plăgilor grave, pentru a evita asfixia în cursul transportului, rănitul trebuie să fie culcat în decubit
lateral, cu capul înclinat pe o parte sau cu fața în jos.
23. Hemostaza plăgilor.

1. Suturarea vasului-în plagă, la distanţă, "an mas".
2. Ligaturarea vaselor magistrale a. carotidă ext. ori int.
3. Repoziţia şi fixarea fragmentelor fracturate
4. Traheostomia cu tamponarea cavităţii bucale.
5. Infiltrarea canalului palatin posterior injectand glicerină cu xilină 2% (Weingarten).
6. Compresor pentru hemostaza planşeului bucal.
7. Comprese cu gheață.
8. Pansament cervical pe partea afectată cu ridicarea mâinii în sus partea sănătoasă şi pansament
circular compresiv.
9. Dispozitivul Arjantev
! regim strict la pat pe 7-10 zile

● cauterizarea chimica a zonei sangerande NO3Ag 20-30%, criohemostaza
● infiltrarea cu anestezici a zonei cu hemoragie - hidrohemostaza
● sol 10% antipirina; soluție de 5% acidul aminocapronic;
● tampon cu vata cu soluție de fibrina, buretele hemostatic,trombin uscat
● hidrocompresia: infiltram mucoasa cu sol. lidocaina adaugand adrenalina, vitamina k, sol 5 % de
acid aminocapronic compresand vasul
1. Prelucrarea plăgii cu H202-3%.

2. Pansament compresiv.
3. Compresarea vasului cu- degetul, pensa.
4. Suturarea vasului-în plagă, la distanţă, "an mas", vaselor magistrale.
5. Electrocagularea.
6. K2MnO4.
7. Tamponamentul plăgii, cavităţii bucale cu traheostomia.
8. Tamponamentul nazal anterior şi posterior
9. Arjantev.
10. Pansament cu mîna în sus.
11. Medicamentos - vicasol, CaCl, etamsilat, A. Epsilon aminocapronic, transfuzii de sînge
24. Principii de tratament chirurgical al plăgilor ţesuturilor moi faciale.

PRELEGERE!!!
1. Prelucrarea câmpului operator.
2. Izolarea cîmpului operator.
3. Anestezia.
4. Revizia
5. Lavajul plăgii
6. Suturarea pe straturi.
7. Drenare
8. Pansament uşor compresiv.
9. Recomandaţii.
Prelucrarea chirurgicală se efectuează metodic, de la suprafaţă spre profunzime.

● Curăţirea mecanică şi îndepărtarea corpilor străini se fac diferit în raport cu natura şi aspectul
plágii.
În plăgile murdare înlăturarea de cheaguri, nisip, påmint, fragmente de dinți sau de os detaşate, se
face manual și instrumental folosind irigații cu cantităţi mari de ser fiziologic cald, uneori cu ajutorul
unei perii sterile şi cu chiurete mici.
Pentru curățirea plăgii poate fi folosit săpun steril sau soluții antiseptice slabe.
Se explorează locurile ascunse ale plågii căutîndu-se fragmente de lemn, sticlă sau alți corpi străini,
sub control vizual, prin palpare digitală şi explorare instrumentală.
Corpii străini radioopaci se localizează prin radiografii in incidente diferite.
Căutarea şi extracția corpilor străini se fac prin plaga însăși, pe traiectul pe care l-au parcurs aceştia,
fără a se lărgi plăgile. In cazuri dificile se intervine sub ecran.
● Regularizarea marginilor plăgii trebuie să fie conservatoare, fără excizii profilactice care ar mări
întinderea lipsei de substanță şi ar risca sectionarea unor filete ale nervului facial. Se excizează
numai țesuturile devitalizate, iar marginile cutanate se avivează şi regularizează fără nici un
sacrificiu cutanat inutil și se decolează atît cît este necesar pentru a permite sutura fără
tensiune. Aceeaşi atitudine conservatoare se păstrează şi cu privire la planul celulo-grăsos,
muscular, oase şi dinţi.
● Manipularea tesuturilor, a lambourilor, trebuie să fie cît mai puțin traumatizantă, evitînd aplicarea
penselor cu dinți pe marginile cutanate ale plăgii şi utilizind mai mult cirlige.
● Hemostaza trebuie să fie cît mai minuțioasă. Vasele importante sunt ligaturate cu mătase, iar
pentru vasele mici se foloseşte electrocoagularea sau ligatura cu fire subțiri de catgut.
● Reducerea şi imobilizarea fracturilor de maxilare şi tratamentul leziunilor dentoparodontale

trebuie să preceadă totdeauna închiderea plăgii.
După prelucrarea chirurgicală a plăgii aspectul acesteia trebuie să fie asemănător cu al unei plăgi
chirurgicale.
● Inchiderea plăgii se poate realiza prin sutură primară în primele 24 ore de la accident,
urmărindu-se o reparare primară globală. Refacerea tesuturilor se face etajat, plan cu plan, din
profunzime spre suprafață, suprimîndu-se spatiile moarte. Se incepe prin sutura planului mucos
cu fire de mătase strinse fără exces care realizează o separare etanşă între plagă şi cavitatea
bucală septică; la planurile muscular şi celulogrăsos se aplică fire de catgut, reconstituindu-se cit
mai exact muşchii orbiculari.
Leziunile glandelor salivare principale sau ale canalului Stenon trebuie recunoscute şi rezolvate.
Lezarea in cursul plăgilor parotidomaseterine a unor ramuri ale nervului facial necesită identificarea şi,
dacă este posibil, sutura. Atenție deosebită trebuie acordată plăgilor care interesează căile
lacrimale,pleoapele și regiunile sprincenare.
25. Principiile prelucrării chirurgicale primare precoce a plăgilor in teritoriul OMF.

PRELEGERE!!!
3. Anestezia.
4. Revizia
5. Lavajul plăgii
7. Drenare
9. Recomandaţii.
Prelucrarea chirurgicală se efectuează metodic, de la suprafaţă spre profunzime.

● Curăţirea mecanică şi îndepărtarea corpilor străini se fac diferit în raport cu natura şi aspectul
plágii.
În plăgile murdare înlăturarea de cheaguri, nisip, påmint, fragmente de dinți sau de os detaşate, se
face manual și instrumental folosind irigații cu cantităţi mari de ser fiziologic cald, uneori cu ajutorul
unei perii sterile şi cu chiurete mici.
Se explorează locurile ascunse ale plågii căutîndu-se fragmente de lemn, sticlă sau alți corpi străini,
sub control vizual, prin palpare digitală şi explorare instrumentală.
Corpii străini radioopaci se localizează prin radiografii in incidente diferite.
Căutarea şi extracția corpilor străini se fac prin plaga însăși, pe traiectul pe care l-au parcurs aceştia,
fără a se lărgi plăgile. In cazuri dificile se intervine sub ecran.
● Regularizarea marginilor plăgii trebuie să fie conservatoare, fără excizii profilactice care ar mări
● Manipularea tesuturilor, a lambourilor, trebuie să fie cît mai puțin traumatizantă, evitînd aplicarea
● Hemostaza trebuie să fie cît mai minuțioasă. Vasele importante sunt ligaturate cu mătase, iar
● Reducerea şi imobilizarea fracturilor de maxilare şi tratamentul leziunilor dentoparodontale

După prelucrarea chirurgicală a plăgii aspectul acesteia trebuie să fie asemănător cu al unei plăgi
chirurgicale.
● Inchiderea plăgii se poate realiza prin sutură primară în primele 24 ore de la accident,
Leziunile glandelor salivare principale sau ale canalului Stenon trebuie recunoscute şi rezolvate.
Lezarea in cursul plăgilor parotidomaseterine a unor ramuri ale nervului facial necesită identificarea şi,
dacă este posibil, sutura. Atenție deosebită trebuie acordată plăgilor care interesează căile
lacrimale,pleoapele și regiunile sprincenare.
26. Indicațiile către prelucrarea chirurgicală repetată.

➔ Tratamentul sechelelor consecutive plăgilor de părți moi faciale se efectuează numai după
vindecarea completă a tuturor leziunilor osoase şi de părți moi, după ce țesuturile şi-au recăpătat
plasticitatea normală, cel mai devreme după 6 luni de la cicatrizare, iar la copii chiar după 1-2
ani.
➔ După excizia cicatricelor vicioase, retractile sau hipertrofice, reconstrucţia pierderilor de
substanță cutanată şi de părți moi se realizează printr-o mare varietate de metode:
◆ mobilizarea tegumentului din jur utilizând plastiile în Z,
◆ prin alunecare sau rotaţie,
◆ grefe dermoepidermice sau de piele totală,
◆ lambouri din vecinătate, de la distanţă directe (frunte, gît, torace) sau prin migrări
succesive.
➔ Concomitent are loc procesul de readaptare a pacientului.
27. Consecutivitatea procedeelor în prelucrarea chirurgicală primară a plăgilor în teritoriul OMF.

PRELEGERE!!!
3. Anestezia.
● Alegerea se face între anestezia loco-regională precedată de premedicație corespunzătoare şi
anestezia generală indispensabilă în plăgi vaste asociate cu fracturi ale maxilarelor şi care
necesită reconstituiri meticuloase ale părților moi. Neuroleptanestezia are indicații deosebite în
leziunile maxilo-faciale al căror tratament chirurgical este de durată
4. Revizia
5. Lavajul plăgii
● Sutura planului subcutanat este astfel realizată încat marginile cutanate ale plăgii sa vină în
contact fără tensiune.
● Sutura cutanată, de preferat cu ace atraumatice, se începe prin fire separate de nailon, păr de
cal sau mătase trecute în puncte cheie: linia cutaneo-mucoasă labială, rebordul narinar, plii
cutanați ai fetei, marginea ciliară și sprâncene, după care sutura se poate realiza prin fire
separate.
➔ Sutura primară întârziată se realizează în plăgile prezentate după 24 ore sau infectate.
◆ Pe plaga lăsată deschisă se aplică pansamente umede cu ser fiziologic sau
soluție de antibiotice (neomicină) schimbate la fiecare 6 ore şi se asigură drenajul
pînă cedează semnele clinice de infecție.
◆ Se poate asigura irigarea continuă a plăgii cu un tub de plastic multiperforat distal,
introdus în plagă şi fixat la marginile ei printr-un fir de mătase.
◆ După 3-5 zile, inainte de a începe epitelizarea marginilor plăgii, după completarea
curăţirii mecanice și avivarea marginilor, se suturează plaga în planuri separate.
◆ Între unele fire de sutură se lasă drenaj filiform sau lame subțiri de cauciuc.
◆ Secreția purulentă discretă care există între punctele intermediare nu împiedică
cicatrizarea plăgii.
➔ Sutura secundară poate fi precoce cînd este executată după 10-12 zile de la accident
sau tardivă cînd este efectuată după 20 zile.
◆ Ea este indicată cînd de la producerea plăgii au trecut mai mult de 5 zile şi
marginile plăgii au început să se epitelizeze.
◆ Pe plagă se aplică pansamente umede, schimbate frecvent, mai multe zile, se
îndepărtează zilnic țesuturile necrotice, după care se chiuretează granulațiile
atone, se excizează, decolează şi mobilizează marginile plăgii şi se suturează
plan cu plan, fără tensiune cutanată.
◆ În unele cazuri pentru ca sutura să nu fie sub tensiune se pot trece cîteva fire
totale de suspensie.
7. Drenare
● Drenarea plăgii este indicată în plăgile zdrobite, penetrante, anfractuoase, în plăgile asociate cu
fracturi de mandibulă, ca şi în plăgile bazei limbii, planşeului bucal, spațiului retromandibular sau
gropii temporale în care nu pot fi evitate spațiile moarte.
● Se utilizează pentru drenaj tuburi sau lame de cauciuc, tuburi de polietilenă, drenaj filiform
fasciculat cu setolinã.
● Drenul introdus între suturi este fixat cu un fir de mătase la marginea cutanată pentru a preveni
pătrunderea sa în interiorul plăgii.
● Plagile superficiale simple suturate pot fi lăsate descoperite sau se aplică pansamente mici
menținute cu benzi de leucoplast.
● Cel mai adesea pe plagile suturate se aplică cîteva benzi adezive sterile pentru a reduce
tensiunea per liniile de sutură şi un pansament uşor compresiv, care limitează edemul şi previne
formarea de hematoame.
● Pansamentul compresiv este lăsat pe loc minimum 2-3 zile.
● Firele se îndepărtează în general după 7 zile, dar ele pot fi scoase în două etape: după 3-4 zile o
parte din fire sint înlocuite prin benzi înguste de leucoplast, iar după 6-7 zile se scoate restul de
fire.
● Cand au fost aplicate suturi parțiale sau suturi de pozitie pansamentul va fi cit mai redus și
schimbat des deoarece secrețiile din plagă Îl îmbibă şi-l fac greu de suportat atît de către rănit cît
şi de cei din jur.
9. Recomandaţii.
28. Toaleta plăgii.

În timpul unui cataclism natural (inundaţii, cutremur,tornadă) nu este posibilitate de efectuat PChPP, în
aşa cazuri se efectuează- toaleta plăgii.
Indicațiile:
● plăgi punctiforme prin armă de foc,
● leziuni superficiale ale țesuturilor moi,
● unele leziuni osoase fără deplasare (nas, arcada zigomatică).
TOALETA PLAGII - îngrijire şi curățire locală a unei plăgi şi pielii înconjurătoare.
TP include:
➔ prelucrarea cu soluții de antiseptici;
➔ înlăturarea corpilor străini;
◆ În plăgile murdare înlăturarea de cheaguri, nisip, påmint, fragmente de dinți sau de os
detaşate, se face manual și instrumental folosind irigații cu cantităţi mari de ser fiziologic
cald, uneori cu ajutorul unei perii sterile şi cu chiurete mici.
◆ Pentru curățirea plăgii poate fi folosit săpun steril sau soluții antiseptice slabe.
◆ Se explorează locurile ascunse ale plågii căutîndu-se fragmente de lemn, sticlă sau alți
corpi străini, sub control vizual, prin palpare digitală şi explorare instrumentală.
◆ Căutarea şi extracția corpilor străini se fac prin plaga însăși, pe traiectul pe care l-au
parcurs aceştia, fără a se lărgi plăgile.
➔ prelucrarea mărginilor plăgii cu tinctură de iod;
➔ aplicarea pansamentului aseptic;
➔ dat recomandaţii(repaus, analgetici, antibiotici, SA-0,5).
29. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor tăiate.

PLAGI TAIATE - pot interesa orice regiune a feței; au marginile nete, liniare sau neregulate, apropiate
sau intredeschise, intrerupand sau nu continuitatea orificiilor feței.
TRATAMENT
1. Anestezia.
Alegerea se face între anestezia loco-regională precedată de premedicație corespunzătoare şi
anestezia generală indispensabilă în plăgi vaste asociate cu fracturi ale maxilarelor şi care necesită
reconstituiri meticuloase ale părților moi. Neuroleptanestezia are indicații deosebite în leziunile maxilo-
faciale al căror tratament chirurgical este de durată.
2. Prelucrarea chirurgicală se efectuează metodic, de la suprafaţă spre profunzime.
➔ Curăţirea mecanică şi indepărtarea corpilor străini se fac diferit în raport cu natura şi aspectul
plágii.
În plăgile murdare înlăturarea de cheaguri, nisip, påmint, fragmente de dinți sau de os detaşate,
se face manual și instrumental folosind irigații cu cantităţi mari de ser fiziologic cald, uneori cu
ajutorul unei perii sterile şi cu chiurete mici.
Se explorează locurile ascunse ale plågii căutîndu-se fragmente de lemn, sticlă sau alți corpi
străini, sub control vizual, prin palpare digitală şi explorare instrumentală.
Corpii straini radioopaci se localizează prin radiografii in incidente diferite.
Căutarea şi extractia corpilor străini se fac prin plaga însăși, pe traiectul pe care l-au parcurs
aceştia, fără a se lărgi plăgile. In cazuri dificile se intervine sub ecran.
➔ Regularizarea marginilor plăgii trebuie să fie conservatoare, fără excizii profilactice care ar mări
➔ Manipularea tesuturilor, a lambourilor, trebuie să fie cît mai puțin traumatizantă, evitînd aplicarea
➔ Hemostaza trebuie să fie cît mai minutioasă. Vasele importante sint ligaturate cu mătase, iar
➔ Reducerea şi imobilizarea fracturilor de maxilare şi tratamentul leziunilor dentoparodontale
➔ După prelucrarea chirurgicală a plăgii aspectul acesteia trebuie să fie asemănător cu al unei
plăgi chirurgicale.
➔ Inchiderea plăgii se poate realiza prin sutură primară în primele 24 ore de la accident,
➔ Leziunile glandelor salivare principale sau ale canalului Stenon trebuie recunoscute şi rezolvate.
Lezarea in cursul plăgilor parotidomaseterine a unor ramuri ale nervului facial necesită
identificarea şi, dacă este posibil, sutura. Atenție deosebită trebuie acordată plăgilor care
interesează căile lacrimale,pleoapele și regiunile sprincenare.
3. SUTURA
➔ Sutura planului subcutanat este astfel realizată încat marginile cutanate ale plăgii sa vină în
➔ Sutura cutanată, de preferat cu ace atraumatice, se începe prin fire separate de nailon, păr de
separate.
!!!Sutura primară întârziată se realizează în plăgile prezentate după 24 ore sau infectate.
● Pe plaga lăsată deschisă se aplică pansamente umede cu ser fiziologic sau soluție de antibiotice
(neomicină) schimbate la fiecare 6 ore şi se asigură drenajul pînă cedează semnele clinice de
infecție.
● Se poate asigura irigarea continuă a plăgii cu un tub de plastic multiperforat distal, introdus în
plagă şi fixat la marginile ei printr-un fir de mătase.
● După 3-5 zile, inainte de a începe epitelizarea marginilor plăgii, după completarea curăţirii
mecanice și avizarea marginilor, se suturează plaga în planuri separate.
● Intre unele fire de sutură se lasă drenaj filiform sau lame subțiri de cauciuc.
● Secreția purulentă discretă care există între punctele intermediare nu împiedică cicatrizarea
plăgii.
!!!Sutura secundară poate fi precoce cînd este executată după 10-12 zile de la accident sau tardivă
cînd este efectuată după 20 zile.
● Ea este indicată cînd de la producerea plăgii au trecut mai mult de 5 zile şi marginile plăgii au
început să se epitelizeze.
● Pe plagă se aplică pansamente umede, schimbate frecvent, mai multe zile, se îndepărtează
zilnic țesuturile necrotice, după care se chiuretează granulațiile atone, se excizează, decolează
şi mobilizează marginile plăgii şi se suturează plan cu plan, fără tensiune cutanată.
● În unele cazuri pentru ca sutura să nu fie sub tensiune se pot trece cîteva fire totale de
suspensie.
Drenajul consta în plasarea unui tub, a unei lame de cauciuc sau a unei mese sub sutura pentru a
permite evacuarea lichidelor. Este indicat în cazul plagilor cu contaminare redusa la care s-a facut totusi
sutura sau când persista riscul unei hemoragii sau limforagii dupa efectuarea suturii. Volumul si aspectul
drenajului constituie ulterior un indicator important al evolutiei plagii.
Aceste manevre terapeutice necesita deseori efectuarea anesteziei locale. De obicei se foloseste
anestezia prin infiltratie (infiltrarea cu un anestezic local – lidocaina, bupivacaina etc. – a buzelor plagii),
dar se poate folosi si anestezia tronculara (de exemplu anestezia prin infiltrarea nervilor colaterali ai
unui deget). Anestezia locala se face dupa aseptizarea tegumentului din jurul plagii.
Pansamentul consta în izolarea plagii cu materiale sterile (de obicei fasa de tifon) pentru a reduce
contaminarea exogena cu germeni microbieni.
30. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor înțepate.

În aceste plagi leziunea superficiala este mica; gravitatea lor depinde însa de leziunile produse în
profunzime. Aceste plagi au de asemenea riscul însamântarii cu germeni microbieni (inclusiv germeni
anerobi); de aceea profilaxia antitetanica si antibiotica sunt obligatorii.
● Plagile prin întepare cu spini vegetali sau aschii de lemn se soldeaza adesea cu retentia de corpi
straini; întrucât acestia întretin infectia e necesara extragera lor; la nevoie se poate recurge la o
incizie (care largeste plaga) pentru a permite extragerea corpului strain.
● Plagile prin întepaturi de insecte sunt punctiforme, dar sunt însotite de inocularea unor substante
cu efecte biologice. În cazul întepaturilor de tântari se produce o mica papula eritematoasa
pruriginoasa, care dispare în decurs de 20-30 de minute. În cazul întepaturilor produse de albine
sau viespi efectele biologice ale substantelor inoculate sunt mai importante. Se produce
tumefierea regiunii anatomice întepate. Pot sa apara si efecte alergice a caror intensitate poate
sa mearga pâna la socul anafilactic. Ca urmare alaturi de tratamentul local (aplicatii locale
antiinflamatorii) e necesar un tratament general: cortizon, antihistaminice.
31. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor cu defect veritabil.
32. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor cu defect fals.
33. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor contuze.

● Presiune inaltă asupra tesutului de către agentul traumatic.
● Etiologia: obiect bont, dur.
● Mărginile - strivite, rupte, neregulate, polimorfe, cu langhete cutanate retractate și uneori cu
decolari de lambouri faciale sau pierderi de substanta importanța
● Suprafaţa şi adâncimea diferită.
● În jur - echimoze, hematoame, escoriații, "sturpoarea traumatică-zona din jur contuzionată".
● Muşchii de obicei zdrobiti.
● Cavitatea plăgii - corpi străini, muşchi zdrobiti, secreţii,
● Buzunarele plăgii - multiple, neregulate.
● Distanţa dintre mărginile plăgii - diferită şi îndepărtate.
● Aceste plagi se insotesc de leziuni ale vaselor nervilor, glandelor salivare și se asociază
frecvent cu fracturi ale maxilarelor determinand mutilari impresionante.
TRATAMENT
Tratamentul local al plagii cuprinde toaleta plagii, hemostaza, debridarea, sutura, drenajul si
pansamentul.
1. Anestezia.
plágii.
3. SUTURA
separate.
infecție.
plăgii.
suspensie.
34. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor penetrante.

PLAGI PENETRANTE - unipolare, prezinta un orificiu de intrare, un traiect și un fund ce poate fi situat în
partile moi, pe planul osos fracturat (sau nu), în sinusul maxilar. Uneori în plagi intepate orificiul este
mic, cu margini nete, iar în plaga nu se afla nici un corp strain. Mai frecvent orificiul de intrare este
neregulat, cu margini rupte, iar în profunzime se afla corpul strain care a provocat-o si/sau planul osos
fracturat.
TRATAMENT
Tratamentul local al plagii cuprinde toaleta plagii, hemostaza, debridarea, sutura, drenajul si
pansamentul.
1. Anestezia.
plágii.
3. SUTURA
separate.
infecție.
plăgii.
suspensie.
35. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor mușcate.

PLAGI PRIN MUSCATURI DE ANIMALE SAU DE OM au caracterul de smulgeri sau sfisieri și sunt
întotdeauna septice. De aceea aceste plagi nu se sutureaza
În toate plagile prin muscatura trebuie avute în vedere profilaxia antitetanica si profilaxia antirabica
Cel mai frecvente plagi prin muscatura sunt cele prin muscatura de câine. Mai rar plagile prin muscatura
sunt produse de pisica, sobolan sau alte animale.
Animalele sălbatice evita în general omul; atunci când au produs o plaga prin muscatura trebuie
suspectate de turbare (rabie).
Având în vedere aceste principii tratamentul unei plagi prin muscatura cuprinde urmatoarele secvențe:
● raderea parului (daca pielea regiunii muscate este acoperita de par)
● degresarea tegumentului adiacent plagii cu benzina usoara sau spalarea cu apa si sapun
● badijonarea tegumentului adiacent cu un antiseptic potrivit (alcool, betadina, tinctura de iod)
● anestezia locala prin infiltratie
● explorarea si debridarea plagii
● lavajul abundent cu solutii antiseptice potrivite (apa oxigenata, cloramina, rivanol, acid boric,
betadina)
● sutura primara este interzisa; poate fi eventual facuta (în functie de evolutia plagii) o sutura
secundara; pana la vindecarea secundara sau sutura secundara se va face debridarea si toaleta
antiseptica zilnica a plagii
● tratamentul general: tratamentul antibiotic, profilaxia antitetanica, profilaxia antirabica
36. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor infectate.
Plagile pot fi contaminate microbian prin mecanismul de producere (plagi murdarite cu pamânt, cu
retentie de corpi straini, prin muscatura de animal) sau pot fi contaminate ulterior producerii lor (o plaga
mai veche de 6 ore este considerata în principiu contaminata). De fapt orice plaga este contaminata.
Dezvoltarea infectiei depinde însa de gradul contaminarii, virulenta germenilor si de vascularizatia

regiunii traumatizate. În aceste cazuri tratamentul vizeaza vindecarea secundara (plaga nesuturata) sau
vindecarea secundara.
Tratamentul general va fi antibiotic.

Tratamentul local va consta în:
● toaleta mecanica si chimica (de 1-2 ori pe zi) prin spalarea cu solutii antiseptice;
● se îndeparteaza puroiul, detritusurile tisulare si secretia plagii
● pansament uscat, absorbant
În cazul în care dupa 2-3 zile nu apar semne clinice de infectie a plagii se practica sutura (eventual cu
un drenaj) – care se numeste în acest caz sutura primara întârziata.
● Pe plaga lăsată deschisă se aplică pansamente umede cu ser fiziologic sau soluție de
antibiotice (neomicină) schimbate la fiecare 6 ore şi se asigură drenajul pînă cedează
semnele clinice de infecție.
mecanice și avivarea marginilor, se suturează plaga în planuri separate.
plăgii.
În cazul plagilor infectate în care infectia este controlata prin tratamentul general si local (plaga este
curata – cu secretie minima, fara puroi, cu tesut de granulatie sanatos, iar examenul bacteriologic al
secretiei plagii arata doar germeni comensali) se poate face sutura plagii (protejata cu un drenaj) pentru
a-i grabi vindecarea; sutura se numeste în acest caz sutura secundara, iar vindecarea plagii se
numeste vindecare tertiara.
zilnic țesuturile necrotice, după care se chiuretează granulațiile atone, se excizează,
decolează şi mobilizează marginile plăgii şi se suturează plan cu plan, fără tensiune cutanată.
suspensie.
37. Particulatitățile clinice și de tratament ale plăgilor iatrogene.
38. Tratamentul definitiv al plăgilor ţesuturilor moi ale feţei.

4. Anestezia.
plágii.
6. SUTURA
separate.
infecție.
plăgii.
suspensie.
39. Suturarea plăgilor, materiale de sutură.

Feluri de suturare:
● lat
● matras
○ Este indicată: când sutura obişnuită riscă să secţioneze plaga;
- pentru a asigura o hemostază mai bună, ca de exemplu în sutura secundară a plăgilor;
- pentru a asigura o afrontare mai bună
● fir continuu
○ permite o foarte bună afrontare a marginilor plăgii şio bună hemostază.
● subcutan intradermic
Materiale de sutura:
● ata
● catgut
● sintetic și natural
● absorbabil și neabsorbabil
Firele resorbabile sunt indicate în :
● suturi profunde
● suturi ale mucoaselor, muşchilor, grăsimii şi parenchimelor ce nu sunt supuse unor tracţiuni
deosebite;
● suturi în zone cu potenţial infecţios, deoarece firele neresorbabile întreţin infecţia.
Catgutul.
● Acesta este materialul resorbabil cel mai utilizat încă la noi în ţară pentru ligaturi sau
suturi chirurgicale. Se prepară din submucoasa intestinului de oaie (strat foarte bogat în
ţesut conjunctiv, ca atare foarte rezistent), şi în mai mică măsură din a celui de porc.
● Catgutul are un timp de resorbţie optim, in medie 2 săptămâni, oferind posibilitatea ca
procesul de cicatrizare să aibă loc în condiţii perfecte. Pentru a mări rezistenţa catgutului
şi pentru a prelungi timpul de resorbţie s-a preparat catgutul cromat, care este mai puţin suplu,
devenind sârmos, mai greu de innodat şi traumatizant pentru ţesuturi. Acesta se resoarbe in 2-3
luni.
● Dezavantajele folosirii catgutului se referă la: imbibiţia catgutului cu lichide, produce
umflarea lui, ceea ce duce la slăbirea nodurilor şi a suturilor, împiedicând sau prelungind
cicatrizarea; sterilizarea lui implică multiple operaţiuni, iar uneori poate fi imperfectă,
generând infecţii cu germeni anaerobi; ca orice proteină străină are efecte alergizante de
diferite grade, mergând de la edemul plăgii sau mici seroame, până la reacţii cutanate
ca urmare a sensibilizării organismului.
● Se foloseşte în realizarea hemostazei subcutanate şi submucoase, sutura muşchilor şi a
ţesutului subcutanat, în chirurgia plastică
Firele resorbabile de natură sintetică sunt de folosinţă mai recentă, au la bază acidul
poliglicolic.
● Sunt fine,maleabile, în mediu umed se umflă şi au o rezistenţă de 1,5-2 ori mai mare decât a
catgutului cromat de acelaşi calibru.
● Resorbţia lor este regulată şi se face total într-un interval de timp de 40-50 de zile fără a produce
inflamaţie sau granulom de corp străin, ceea ce le conferă calităţi pentru a fi considerate cele
mai bune materiale pentru sutură
Aţa chirurgicală este confecţionată din relon. Se prezintă sub forma unui fir tricotat tubular,de grosimi
diferite. Se numerotează de la 5, care este cel mai gros până la 10, se sterilizează prin fierbere sau la
autoclav la 120 grade Celsius. Ea este rău tolerată în plăgile infectate unde întreţine procesul supurativ.
Firul de nylon este unul din cele mai folosite fire de sutură, pentru că este foarte
rezistent,este bine tolerat de ţesuturi şi se sterilizează uşor prin fierbere.
● Dintre inconveniente amintim rigiditatea, nesiguranţa nodurilor şi posibilitatea de
secţionare a ţesuturilor.
● Poate da fenomene de intoleranţă ce necesită scoaterea nodului.
Firul de bumbac este foarte rezistent.

● Nodul prezintă siguranţă.
● Este însă greu tolerat de organism uneori.
Firul de mătase este de asemenea foarte rezistent şi poate fi tras în fire foarte subţiri. Are o foarte bună
toleranţă tisulară.
Firul de in este bine tolerat de organism si rezistent, iar sutura nu derapează.
40. Metode de aplicare a suturilor.

1. sutura primara
a. sutura primara imediata
i. este sutura care se practică în primele 24 de ore de la producerea accidentului.
ii. Plagile neinfectate vor fi suturate cât mai curând posibil după traumatism, în
condițiile asigurării unei bune hemostaze. Marginile plagii trebuie repozitionate
corect, afrontate exact şi suturate uşor eversat, färă tensiune.
iii. Pentru plagile post-traumatice, cel mai frecvent se utilizează sutura cu fire
separate, putându-se însă opta şi pentru sutura cu fire in U" (in ,saltea").
iv. Pentru plagile taiate, necontaminate, recente, cu margini nete, viabile şi fără
lipsă de substanţă, se poate opta şi pentru o sutură intradermica, in vederea
obţinerii unui efect fizionomic maxim.
v. Pentru plägile tegumentare, se recomanda sutura cu fir monofilament
neresorbabil (polipropilen), pentru a limita riscul de infecție și a ghida cicatrizarea
într-un mod favoratril.
vi. Pentru plagile mucoasei orale, este optima folosirea de fire resorbabile
multifilament (de exemplu pe baza de acid poliglicolic), sau resorbabile
monofilament (pe bază de polidioxanon - PDS).
vii. Pentru plägile profunde sau penetrante, se recomandă sutura in mai multe
planuri, cu respectarea acestora şi folosirea de fire resorbabile pentru planurile
profunde. Este insa extrem de important så se limiteze pe cât posibil cantitatea de
material de sutură în planurile profunde, pentru a nu exista un risc de infectare
sau dehiscenţă.
b. Sutura primară întârziată se realizează în plăgile prezentate după 24 ore sau infectate.
i. Pe plaga lăsată deschisă se aplică pansamente umede cu ser fiziologic sau
soluție de antibiotice (neomicină) schimbate la fiecare 6 ore şi se asigură drenajul
pînă cedează semnele clinice de infecție.
ii. Se poate asigura irigarea continuă a plăgii cu un tub de plastic multiperforat distal,
introdus în plagă şi fixat la marginile ei printr-un fir de mătase.
iii. După 3-5 zile, inainte de a începe epitelizarea marginilor plăgii, după completarea
curăţirii mecanice și avivarea marginilor, se suturează plaga în planuri separate.
iv. Intre unele fire de sutură se lasă drenaj filiform sau lame subțiri de cauciuc.
v. Secreția purulentă discretă care există între punctele intermediare nu împiedică
cicatrizarea plăgii.
2. sutura de poziție
a. Se recomandă, pe cât posibil, ca între momentul producerii accidentului şi prezentarea la
medicul specialist, să se protejeze plaga prin: sutura de poziție" - aplicarea câtorva fire
de sutura, la distanţă de marginile plăgii, care să permită aşezarea lambourilor cât mai
aproape de poziţia anatomică;
3. sutura sencundara
a. Sutura secundară poate fi precoce cînd este executată după 10-12 zile de la accident
sau tardivă cînd este efectuată după 20 zile.
b. Ea este indicată cînd de la producerea plăgii au trecut mai mult de 5 zile şi marginile
plăgii au început să se epitelizeze.
c. Pe plagă se aplică pansamente umede, schimbate frecvent, mai multe zile, se
îndepărtează zilnic țesuturile necrotice, după care se chiuretează granulațiile atone, se
excizează, decolează şi mobilizează marginile plăgii şi se suturează plan cu plan, fără
tensiune cutanată.
d. În unele cazuri pentru ca sutura să nu fie sub tensiune se pot trece cîteva fire totale de
suspensie.
41. Pansamentul: definiție, variante, metodica aplicării pacienţilor cu plăgi faciale.
PANSAMENTUL - consta în izolarea plagii cu materiale sterile (de obicei fasa de tifon) pentru a
reduce contaminarea exogena cu germeni microbieni.
● Plagile superficiale simple suturate pot fi lăsate descoperite sau se aplică pansamente
mici menținute cu benzi de leucoplast.
● Cel mai adesea pe plagile suturate se aplică cîteva benzi adezive sterile pentru a reduce
tensiunea per liniile de sutură şi un pansament uşor compresiv, care limitează edemul şi
previne formarea de hematoame.
● Pansamentul compresiv este lăsat pe loc minimum 2-3 zile.
● Firele se îndepărtează în general după 7 zile, dar ele pot fi scoase în două etape: după
3-4 zile o parte din fire sint înlocuite prin benzi înguste de leucoplast, iar după 6-7 zile se
scoate restul de fire.
● Cand au fost aplicate suturi parțiale sau suturi de pozitie pansamentul va fi cit mai redus
și schimbat des deoarece secrețiile din plagă Îl îmbibă şi-l fac greu de suportat atît de
către rănit cît şi de cei din jur.
42. Drenajul: definiție, variante, indicațiile aplicării pacienţilor cu plăgi faciale.

DRENAJUL consta în plasarea unui tub, a unei lame de cauciuc sau a unei mese sub sutura
pentru a permite evacuarea lichidelor. Este indicat în cazul plagilor cu contaminare redusa la
care s-a facut totusi sutura sau când persista riscul unei hemoragii sau limforagii dupa
efectuarea suturii. Volumul si aspectul drenajului constituie ulterior un indicator important al
evolutiei plagii.
● Drenarea plăgii este indicată în plăgile zdrobite, penetrante, anfractuoase, în plăgile
asociate cu fracturi de mandibulă, ca şi în plăgile bazei limbii, planşeului bucal, spațiului
retromandibular sau gropii temporale în care nu pot fi evitate spațiile moarte.
● Se utilizează pentru drenaj tuburi sau lame de cauciuc, tuburi de polietilenă, drenaj
filiform fasciculat cu setolinã.
● Drenul introdus între suturi este fixat cu un fir de mătase la marginea cutanată pentru a
preveni pătrunderea sa în interiorul plăgii.
43. Îngrijirea pacienţilor cu plăgi faciale.
IGIENA CAVITATII BUCALE

● La răniți cu plăgi maxilo-faciale septicitatea gurii este mărită datorită limitării sau
suprimării funcției masticatorii, eliminării uneori a secrețiilor din plagă în gură, retenției de
alimente prin crearea de locuri favorabile de retenție în urma imobilizării fracturilor.
● Curățirea repetată a gurii se asigură atît de rănit cît mai ales de personalul ajutător prin
spălături bucale largi cu un irigator, seringá de apă sau seringà Guyon, de mai multe ori
pe zi şi mai ales după fiecare masă.
● Jetul de lichid se îndreaptă sub presiune in toate ascunzişurile cavităţii bucale,
indepărtînd cu o oglindă dentară buzele, obrajii şi limba.
● Pentru spălături bucale se folosesc soluții calde, ser fiziologic sau antiseptice slabe:
permanganat de potasiu, apă oxigenată, cloramină, Dakin; bicarbonatul de sodiu 1-2%
dizolvă mucusul şi curăță bine mucoasa.
ALIMENTATIA
● În perioada de cicatrizare a plăgilor feței şi cavității bucale masticația și mişcările faciale
trebuie limitate.
● La răniții cu plăgi întinse maxilo-faciale atenție deosebită se acordă hidratării, menținerii
balanței electrolitice şi alimentației.
● Alimentația pacienţilor cu blocaj intermaxilar se administrează sub formă lichidă sau
semilichidă; ea trebuie să fie completă şi variată.
● Cînd lichidele şi alimentele nu pot fi administrate bucal se poate utiliza un vas tip ceainic
la care se adaptează un tub de cauciuc al cărui capăt liber este introdus în fundul gîtului
rănitului sau alimentele se administrează cu ajutorul unei sonde gastrice introdusă pe
cale bucală sau nazală. Se poate repeta introducerea sondei de mai multe ori pe zi, sau
tubul nazo gastric este lăsat pe loc. Lichidele pot fi turnate prin pilnie, dar alimentele
trebuie pompate cu o seringă mare tip Guyon.
● Alimentația bucală se reia cît mai curînd posibil.
44. Complicaţiile plăgilor părţilor moi faciale, profilaxie şi tratament.

● Complicații imediate grave.
○ Asfixia poate fi cauzată prin pătrunderea în căile respiratorii a unor corpi străini, cheaguri,
dinți luxaţi, proteze dentare; prin diminuarea lumenului traheii în urma unei compresiuni,
prin edemul glotei sau epiglotei, sau prin căderea limbii în fundul gâtului cand
accidentatul a pierdut cunoştinţa.
○ Hemoragia abundentă, masivă, prin lezarea unui vas important (maxilara internă,
○ Şocul traumatic favorizat de contuzii puternice, pierderi mari de sînge sau răniri multiple.
● Complicatii primitive:
○ infecția este constantă în plăgile muşcate, zdrobite murdare sau în acelea care comunică
cu cavitățile feței;
○ erizipelul este excepţional şi totdeauna benign;
○ tetanosul se produce extrem de rar;
○ gangrena gazoasă este cu totul excepţională.
● Complicatii secundare.
○ Infecția locală determină instalarea de supurații în lojile superficiale sau profunde ale feței
și fistule cronice favorizate de retentia de corpi străini.
○ Complicații infectioase la distanță: tromboflebite ale plexurilor venoase profunde,
septicemii, complicații pulmonare prin aspirație ş.a.
○ Hemoragii secundare se pot produce prin lezarea unui vas de un fragment osos ascuțit,
un corp străin, dar mai ales prin infectarea şi dezlipirea trombusului.
● Complicatii tardive.
○ Cicatrice vicioase, retractile sau hipertrofice;
○ pierderi de substanță ale feței;
○ constricții de maxilare prin bride cicatriceale;
○ incontinență bucală sau lăcrimare prin inocluzia orificiilor respective;
○ fistule ale cavității bucale;
○ sialocel sau pseudochist salivar;
○ fistule ale glandei parotide sau ale canalului Stenon;
○ paralizia nervului facial sau a unora dintre ramuri;
○ nevralgii faciale;
○ tulburări de masticaţie şi fonație însoțesc frecvent diversele sechele;
○ tulburări generale datorate unei alimentații anormale;
○ tulburări psihice;
TRATAMENTUL COMPLICAŢIILOR IMEDIATE GRAVE
Asfixia este combătută restabilind permeabilitatea căilor respiratorii şi luând măsuri imediate de
reanimare respiratorie. Se înclină lateral capul accidentatului, se apucă limba cu o pensă de limbă sau
cu degetele prin intermediul unui compres, iar cu alt compres ținut într-o pensă sau cu degetele
celeilalte miini se îndepărtează din gură și faringe secrețiile, cheagurile şi corpii străini. Cînd pacientul
şi-a pierdut cunoștința riscul de asfixie prin căderea limbii se înlătură prin introducerea unui tub
orofaringian de tipul Gueddel sau prin tuburi de latex moale introduse în orofaringe prin narine (Irby).
Limba poate fi menţinută în afară printr-un fir gros de mătase trecut prin virful ei şi fixat la pansament
sau haine sau printr-o agrafă de siguranţă trecută aproape de virf şi la care se poate fixa o bucată de
fașă care serveşte la tracțiune. Cînd aceste măsuri nu sînt eficiente se recurge la puncții cu ace groase
sau trocare în spațiul in tercricotiroidian sau/şi între primele inele traheale, sau se execută de urgenţă
coniotomie (cricotiroidotomie şi In unele cazuri traheostomie cînd rănitul nu poate fi intubat). Se asigură
o bună oxigenare.
Hemoragia masiva este oprită prin identificarea, pensarea şi ligaturarea vaselor care sangereaza în jet,
iar în cazul unei sangerari difuze prin pansament compresiv. Cind aceste mijloace nu sînt eficiente se
menține hemostaza prin compresiune digitală a carotidei externe la nivelul osului hioid. Hemoragiile
nazale abundente se opresc prin tamponament posterior şi/sau anterior al foselor nazale.
Socul este prevenit sau combatut prin incalzire, hidratare, tonice cardiace, perfuzii de plasma sau
sange proaspat sau conservat, sedative sau tranchilizante.
Tratamentul general începe din prima etapa și consta din:

● Calmarea durerilor prin administrarea de analgezice, hipnotice, deconectante.
● Prevenirea tetanosului prin seroterapie antitetanică.
● Antibioprofilaxia este indispensabilă în plăgile vaste, zdrobite sau muşcate îndeosebi cînd
deschid cavitățile feței.
● Vaccinarea antirabică este obligatorie în cazul plăgilor muşcate de unele animale,
îndeosebi caine, lup, pisică.
● Diminuarea sialoreei abundente în plăgile care deschid cavitatea bucală prin administrare
de atropină sau beladonă.
● Vitaminoterapie, îndeosebi vitaminele C, A şi P.
45. Principii chirurgicale de bază cu rol în favorizarea procesului de vindecare.

➔ structurile lezate vor fi repozitionate cât mai aproape de poziția lor anatomică;
➔ reconstrucția defectelor post-traumatice se va realiza folosind țesuturi cu proprietăți (grosime,
textură, culoare etc.) cât mai apropiate de cele ale structurilor afectate; în acest sens, se pot
folosi lambouri locale sau de la distanţă, metode de expansiune tisulară şi în ultimă instanţă
lambouri liber vascularizate;
➔ se va avea în vedere refacerea continuității structurilor afectate: neurorafia în cazul secționării
ramurilor nervoase, repozitionarea sau refacerea continuității ducturilor salivare principale etc.;
➔ drenajul plagilor post-traumatice este necesar în condiţiile în care, la nivelul spațiului mort, nu s-a
putut obține o hemostază perfectă, prin ligatura vaselor sectionate, electrocoagulare sau
folosirea de materiale hemostatice intratisulare; în aceste situații se recomanda drenajul
aspirativ, care va fi menținut atâta timp cât limitează spațiul mort chirurgical, cu diminuarea
riscului de infectare secundară;
➔ principial, pentru plagile oro-maxilo-faciale, firele de sutură neresorbabile vor fi menținute 7 zile;
dacă vindecarea plăgii este întârziată, se pot menține firele de sutură mai mult timp şi se pot
aplica benzi adezive care să limiteze tensiunea în marginile plágii.
Factori de risc pentru vindecarea întârziată a plăgilor
● Factori de risc locali:

○ plagi zdrobite;
○ corpi straini restanti in plaga după efectuarea suturii primare;
○ folosirea excesiva a electrocoagulárii, care va induce multiple zone de necroza locală;
○ sutura plágii in tensiune;
○ hematoame:
○ suprainfectarea plagii.
● Factori de risc generali:

○ diabetul zaharat sau alte boli metabolice;
○ deficite nutritionale;
○ imunosupresia, inclusiv cea medicamentoasă prin corticoterapie;
○ vârsta avansată;
○ radio/chimioterapie în antecedente.
46. Leziuni ale mucoasei fixe și mobile.

Pentru plagile mucoasei orale, este optima folosirea de fire resorbabile multifilament (de exemplu pe
baza de acid poliglicolic), sau resorbabile monofilament (pe bază de polidioxanon - PDS).
47. Excoriații: clinica și tratamentul.

EXCORIATIILE - sunt leziuni superficiale ale pielii produse prin frecare pe un plan dur; se pot insoti de
incluziuni intradermice de nisip, gudron sau alti corpi străini, realizand un tatuaj traumatic. Se prezinta
ca o suprafata cruda, sangeranda, dureroasa, cu edem și echimoze
În escoriaţii şi contuzii ale ţesuturilor moi a regiunii faciale este adecvat de folosit tratament local,
substanţe care au efect antiinflamator, antimicrobian, de regenerare, cu efect antalgic.Suturarea se
recomandă de a se efectua după posibilitate cu fire atraumatice.
48. Contuzia țesuturilor moi faciale: clinica și tratamentul.

CONTUZIILE - sunt leziuni inchise, fără solutii de continuitate ale tegumentului sau mucoasei. Se
manifesta clinic prin edem, tumefiere difuză, echimoze, formarea de hematoame localizate sau
interstitiale.
În escoriaţii şi contuzii ale ţesuturilor moi a regiunii faciale este adecvat de folosit tratament local,
substanţe care au efect antiinflamator, antimicrobian, de regenerare, cu efect antalgic.Suturarea se
recomandă de a se efectua după posibilitate cu fire atraumatice.
49. Traumatismele dento-alveolare, date generale, etiologie.

►ETIOLOGIE:
● Factori favorizanți numeroşi pot interveni:
- malpoziţii dentare,
- proalveolie superioară,
- prognatism;
- tulburări de articulație dentară;
- fragilitatea dintelui prin hiper- sau hipocalcifiere;
- fragilitate dentară consecutivă unei de pulpări prealabile;
- diminuarea rezistenţei dentare prin carii profunde, obturații, dispozitive coronoradiculare;
-parodontopatii marginale cronice.
● Factorul determinant este reprejurări diverse:

- accidente de joacă,
- accidente de stradă, căderi pe regiunea incisivă;
- accidente de circulatie
- accidente sportive sau de muncă;
- agresiuni prin lovitură de pumn sau cu un corp contondent.
- leziunile sînt de natură iatrogenă (aplicarea brutală a unui deschizător de gură, în cursul extracţiilor
dentare sau a altor intervenţii chirurgicale maxilo-faciale)
- în timpul masticației (cînd în alimente se găsesc fragmente de oase, pietricele sau alte corpuri dure)
► PATOGENIE:
Leziunile traumatice dentoparodontale sînt produse cel mai frecvent printr-un şoc unic, direct, de
intensitate variabilă. Ele pot fi cauzate și de un şoc indirect transmis de dinții antagonişti cu ocazia unei
lovituri violente pe menton. In cursul masticatiei se pot produce fracturi dentare cînd un corp este
compresat pe fața ocluzală a unui premolar şi acţionează ca o pană între cej doi cuspizi.
Sediul leziunilor dentoparodontale este predominant la nivelul centralilor superiori. În ordinea

frecvenței descrescînde urmează la oarecare distanţă lateralii superiori şi cu o frecvență mai redusă
incisivii inferiori. Premolarii superiori şi inferiori, caninii sau molarii sînt cel mai adesea interesați în
cadrul altor leziuni maxilofaciale.
Leziunile traumatice dentoparodontale sînt însoțite adesea de contuzii sau plăgi ale buzelor, limbii
sau de fracturi ale rebordului alveolar.
Leziunile traumatice ale dinților şi parodonțiului sînt variabile în raport cu natura şi intensitatea
traumatismului, direcția în care acesta a acționat, varsta pacientului.
50. Clasificarea traumatismelor dento-parodontale. Frecvența.

I. Leziuni dentare:
1. Fisuri ale smalțului sau smaltului dentinei fără pierdere de substanţă;
2. Fracturi coronare:
a. simple, nepenetrante in camera pulpară, interesind smaltul sau smaltul şi dentina;
b. complicate, penetrante in camera pulpară, interesind smaltul, dentina pulpa.
3. Fracturi radiculare:
a. în treimea cervicală ;
b. in treimea medie;
c. in, treimea apicală.
4. Fracturi corono-radiculare:
a. nepenetrante;
b. penetrante;
c. cominutive.
II. Leziuni parodontale:
1. Contuzii parodontale
2. Luxaţii dentare parţiale:
a. în sens vestibulo-oral cu luxatie vestibulară sau orală
b. în sens mezio-distal cu luxație laterală în spațiul unui dinte absent
c. în ax, cu uşoară intruzie sau extruzic
3. Luxații dentare totale, cu deplasarea completă a dintelui din alveolă
51. Examenul clinic al leziunilor dento-alveolare.

● Anamneza precizează vîrsta, starea generală de sănătate, împrejurările în care s-au produs leziunile,
timpul scurs între accident şi aplicarea tratamentului şi eventualitatea altor leziuni traumatice maxilo-
faciale sau la distanţă.
Se cercetează existenţa durerii spontane la nivelul dinţilor traumatizați, sensibilitatea sau durerea
dentară la presiune, la variații chimice şi termice sau în timpul ocluziei.
● Examenul obiectiv stabileşte un bilanț complet al leziunilor.

El se efectuează metodic după curăţirea atentă a cavităţii bucale, a regiunii traumatizate, a dinților
lezați, îndepărtarea cheagurilor, a corpilor străini şi depozitelor. După examenul minuțios al întregului
teritoriu stomatologic se cercetează leziunile mucoasei bucale, ale gingiei şi rebordului alveolar. Prin
inspecție, palpare și percuție se precizează numărul și starea dintilor afectați, cantitatea de structură
dentară care lipseşte, existenţa unei expuneri pulpare, colorația dintelui traumatizat, gradul de mobilitate
sau de deplasare, direcția deplasării, rapoartele în ocluzie ale dinţilor traumatizați. Se explorează
vitalitatea
tuturor dinților din zona traumatizată.
52. Examenul paraclinic al leziunilor dento-alveolare.

● Examenul radiografic.
Radiografii panoramice sînt necesare pentru a avea o vedere de ansamblu asupra arcadei
dentoalvèolare traumatizate.
Radiografii retrodentare în incidente diferite şi ocluzale precizează detaliile leziunilor: sediul şi direcțiile
liniilor de fractură, gradul şi direcţia deplasărilor dentare, mărimea camerelor pulpare şi a canalelor
radiculare, gradul de formare a rădăcinilor, leziunile osului alveolar.
53. Traumatisme dentare: fracturi coronare.

Fracturi coronare sînt frecvente; ele pot fi:
- Simple, nepenetrante în camera pulpară, interesînd numai smaltul sau smalțul și un fragment mai
mult sau mai puțin important de dentină. Cel mai adesea se produce fractura oblică a unui unghi incisiv
sau a unui cuspid.
- Complicate, penetrante în camera pulpară, interesînd smaltul, dentina şi pulpa. Acestea sînt fracturi
deschise la nivelul unui corn pulpar sau expun larg pulpa coronară.
TABLOUL CLINIC
● Fracturile coronare nepenetrante. In raport cu importanța pierderii de substanţă coronară pacientul
acuză sensibilitate sau durere tranzitorie la contact, schimbări de temperatură sau excitanți chimici. La
acestea se adaugă semnele contuziei parodontale. Marginea ascuțită a unei coroane fracturate poate
determina eroziuni ale buzelor sau limbii.
● Fracturile coronare penetrante pot leza dinți cu pulpa vie sau devitali. In fracturile penetrante
expunerea pulpei vii, pacientul acuză dureri intense, spontane, cu iradiații exacerbate la contact şi la
variații termice şi chimice. La examen se pune în evidență fie un corn pulpar descoperit, fie camera
pulpară larg deschisă cu pulpa hemoragică, fie fragmentul coronar fracturat rămas aderent la pulpă.
● Fracturile coronare ale dintilor temporari sint rare, cel mai adesea penetrante datorită volumului
relativ considerabil al camerei pulpare; se însotesc frecvent şi de luxație. Chiar cînd sînt nepenetrante
aceste fracturi expun la infecţia pulpei datorită canaliculelor dentinare mai largi.
54. Traumatisme dentare: fracturi corono-radiculare.

Fracturi corono-radiculare, cu direcția oblică sau longitudinală, pot fi nepenetrante sau penetrante în
camera pulpară.
TABLOUL CLINIC
● În fracturile corono-radiculare nepenetrante fragmentul mic, menţinut adesea pe loc datorită inserţiei
pe el a fasciculelor periodontale, este mobil. Fracturile penetrante deschid larg camera pulpară, se
însoțesc de dureri vii prin expunerea pulpei şi tracțiuni pe aceasta, exercitate de fragmentul coronar
ramas pe loc.
55. Traumatisme dentare: fracturi radiculare.

Fracturi radiculare. În raport cu sediul liniei de fractură se împart în: fracturi în treimea cervicală, medie
şi apicală.
Linia de fractură poate fi transversală sau oblică, iar raporturile între fragmente normale sau se produce
deplasarea fragmentului mare.
Fracturile radiculare pot fi închise sau deschise în raport cu sediul in serţiei gingivale față de focarul de
fractură; ele sînt cel mai adesea închise.
Pot fi deschise comunicînd cu mediul bucal mai ales cînd au sediul în 1/3 cervicală sau prin intermediul
unei pungi parodontale.
TABLOUL CLINIC
● Fracturile radiculare uneori sint descoperite mult timp după traumatism prin examen radiografic.
Tabloul clinic este în general sărac, redus adesea la uşoare dureri și mobilitate anormală a coroanei.
Examenul radiografic stabilește diagnosticul de fractură, pune în evidență sediul liniei de
fractură,rapoartele fragmentelor şi existenţa unei fracturi alveolare concomitente. Vitalitatea pulpară în
fracturile radiculare închise este cel mai adesea păstrată.În fracturile treimii cervicale fragmentele sînt
frecvent îndepărtate, coroana este mobilă, iar prognosticul puțin favorabil.
56. Tratamentul traumatismelor dentare.

Orientări generale: Se calmează durerile, se acordă atenție deosebită igienei bucodentare, iar cînd
natura leziunilor indică, se fac seroprofilaxie antitetanică şi antibioprofilaxie. Indicatiile de tratament sînt
determinate de virsta şi starea generală de sănătate a pacientului, de starea pulpei, a periodonțiului, a
dintelui şi osului alveolar. Tratamentul trebuie considerat urgenţă aplicat cît mái precoce. El trebuie să
fie cît mai conservator; se depun toate eforturile pentru a conserva vitalitatea pulpară a dinților fracturați
și vitalitatea periodonțiului.
● Fisurile smaltului sau smaltului şi dentinei necesită badijonarea cu soluții coagulante (acid
tricloracetic, fluorură de sodiu) şi controlul vitalității.
● In fracturile coronare nepenetrante tratamentul este în raport cu cantitatea de dentină care separă
suprafata de fractură de pulpa dentară. Fracturile limitate la smalt şi un fragment redus de dentină
necesită șlefuire simpla, prudentă, a marginilor ascuțite ale soluției de continuitate, tratamentul plagii
dentinare şi controale periodice ale vitalității pulpare. In plagile dentinare mai mari se asigură protecția
dentinei coronare expuse, printr-un pansament cu pastă de hidroxid de calciu sau oxid de zinc, mentinut
printr-o coroană sau inel ortodontic cu o margine lăsată în jos peste inel pînă la cicatrizarea plăgii
respective şi formarea de dentină secundară. Dacă vitalitatea este păstrată, după 6-8 săptămîni se trece
la restaurarea definitivă; în caz contrar se efectuează în prealabil tratament endodontic.
●In fracturile coronare penetrante tratamentul este în raport cu importanţa deschiderii camerei
pulpare, starea pulpei dentare, stadiul de dezvoltare a rădăcinii şi precocitatea tratamentului. La pacienţi
tineri, cînd rădăcinile nu şi-au desăvîrşit creşterea, cînd plaga pulpară este redusă şi tratamentul este
efectuat la cateva ore după accident, se aplică coafajul pulpar direct cu pastă de hidroxid de calciu şi se
procedează ca în cazul precedent. Cind condițiile pentru coafaj pulpar sînt depăşite se practică
pulpotomia sau amputatia vitală eliberîndu-se complet camera pulpară, realizîndu-se hemostaza şi
aplicîndu-se pe suprafata de secțiune pulpară un pansament cu hidroxid de calciu peste care se aplică
o pastă de oxid de zinc, iar restul camerei pulpare este umplut cu cement fosfat de zinc şi se
reconstituie provizoriu coroana. Cînd indicațiile pentru tratamentul pulpar conservator sint depăşite şi în
deosebi la adulți, se trece la pulpectomie şi tratament radicular. Este metoda cel mai des utilizată.
Restaurarea coronară trebuie să fie temporară sau definitivă după cum dintele a atins sau nu completa
sa dezvoltare.
● În fracturile coronare penetrante vechi, cînd s-a produs pulpită; s-a format tesut de granulație sau
polipi pulpari, sau cînd fragmentul coronar a interesat aproape întreaga coroană, sînt indicate extirparea
vitală, tratament endodontic şi reconstituire.
● În fracturile coronare ale dinților devitali se practică tratamentul radicular corect și reconstituire
coronară.
● În fracturile coronare ale dinţilor temporari se depun toate eforturile pentru menţinerea vitalității.
Dacă păstrarea dintelui este necesară încă o perioadă de timp, iar resorbția radiculară redusă, în raport
cu gradul de fractură și intensitatea traumatismului parodontal se practică amputație vitală şi imobilizare,
sau extirpare vitală, tratament radicular, reducerea luxaţiei și imobilizare. Dacă resorbția radiculară este
avansată se efectuează extracţia dentară.
●Tratamentul fracturilor radiculare constă în reducerea deplasărilor fragmentelor şi imobilizarea

acestora cu atît mai riguros cu cît linia de fractură este mai aproape de colet.
- Fracturile treimii cervicale impun adesea extracția. Cînd linia de fractură este aproape de colet,
fragmentul intraalveolar poate fi păstrat, depulpat şi dintele reconstituit după gingivoosteoplastie. La
tineri, după obturația radiculară a fragmentului intraalveolar, se introduce un stift intraradicular şi prin
intermediul acestuia, cu ajutorul unui dispozitiv ortodontic, prin tracțiune elastică lentă se poate realiza
extruzia rădăcinii atît cît este necesar pentru a permite reconstituirea.
- In fracturile treimi mijlocii şi apicale tratamentul constă în reducerea deplasărilor cînd există,
imobilizarea dintelui respectiv timp de 8 săptămîni, scoaterea sa din funcție pentru a evita traumatizarea
în timpul masticației şi control periodic al vitalității. Dacă se instalează necroza pulpară se trece la
tratament radicular.
Rezectia fragmentului mic în fracturile 1/3 apicale este indicată numai în cazul instalării necrozei
pulpare. În fracturile treimii mijlocii cu deplasare importantă sau cînd fragmentul extraalveolar a fost
expulzat se extrage fragmentul intraalveolar.
- În fracturile treimii medii şi cervicale ale dinților devitali sint indicate tratamentul radicular şi aplicarea
unui implant endodontic care, trecând prin ambele fragmente, joacă rolul de atelă internă; se asociază
cu imobilizarea dintelui pentru 4 săptămîni.
● In fracturile corono-radiculare cind fragmentul mic pătrunde în alveolă mai puțin de 3-4 mm se
îndepărtează acesta și se poate păstra fragmentul mare efectuîndu-se gingivectomie sau
gingivoosteoplastie, tratament endodontic şi reconstituire. În majoritatea fracturilor corono-rádiculare
extracţia dentară este inevitabilă.
57. Traumatisme dento-parodontale: contuzii.

► Contuziile parodontale determină ruperea unor fibre ale periodontului, a capilarelor ligamentare şi a
altor vase mici. In spațiul periradicular se produc mici hemoragii, cu organizarea de microhematoame,
edem şi adesea fenomene inflamatorii locale. Se produce hiperemie pulpară mai mult sau mai puțin
intensă; edemul şi hematomul periapical comprimă pachetul vasculonervos, limitează sau chiar
împiedică circulația venoasă de retur avind drept consecinţă necroza pulpară, constantă la adulți ai
căror dinți au orificiile apicale strimte. Mortificarea pulpară poate fi şi urmarea directă a ruperii pachetului
vasculonervos la apexul dentar.
TABLOUL CLINIC:
● Contuziile parodontale determină dureri spontane, surde, exacerbate de contactul cu antagoniştii,
discretă echimoză gingivală, iar în contuziile mai intense sîngerare în jurul marginii gingivale. Dintele
traumatizat prezintă uşoară mobilitate şi dă o senzație de dinte mai lung. Aceste simptome cedează în
general în cîteva zile. Reacțiile pulpei dentare sînt diferite, uneori hiper- alteori hiposensibilitate la
probele termice.
Nici examenul clinic şi nici alte explorări nu pot preciza consecinţele traumatismului parodontal asupra
circulației pulpare. De aceea se fac con troale periodice pentru a stabili dacă și cînd apare necroza
pulpară în vederea prevenirii gangrenei pulpare şi a complicațiilor sale. În majoritatea cazurilor
vitalitatea pulpară este compromisă.
58. Traumatisme dento-parodontale: avulsii.
59. Traumatisme dento-parodontale: subluxații / luxații.

► Luxaţii dentare partiale: ruperea ligamentului alveolodentar este incompletă, dintele este deplasat
partial din alveolă, uneori împreună cu unul din pereții săi alveolari, pachetulvasculonervos este rupt la
apex în majoritatea cazurilor, fibromucoasa gingivală prezintă leziuni. În raport cu direcția de deplasare
a dintelui se deosebesc:
- luxaţii în sens vestibulo-oral cu deplasare vestibulară sau orală, apexul rămînînd în poziție sau fiind
deplasat împreună cu peretele alveolar fracturat;
- luxaţii în sens mezio-distal cu deplasare laterală în spațiul unui dinte absent;
- luxaţii în ax, cu uşoară intruzie sau extruzie

► Luxatii dentare totale: ruperea ligamentului alveolodentar este completă dintele este deplasat total
din alveolă, pachetul vasculonervos dentar esté rupt. Dintele se poate afla in intruzie foarte accentuată,
poate fi introdus în una din cavitățile feței, în țesuturile moi din vecinătate; expulzat din alveolă se poate
afla în gură ataşat la fibromucoasa palatină sau a fost proiectat în afara gurii. Un dinte temporar luxat
total şi intruzat poate contuziona mugurele dintelui permanent, cu consecinţe asupra continuării evoluției
acestuia.
Luxaţiile dentare totale se insoţesc adesea de leziuni importante ale peretelui alveolar, uneori chiar
fractura cominutivă a alveolei, şi de leziuni ale fibromucoasei gingivale cu sau fără pierdere de
substanţă.
TABLOUL CLINIC:
● Luxafiile partiale ale dinților temporari şi permanenți sînt frecvente; pacientul acuză dureri dentare
accentuate de mobilizare, percuție sau masti cație, iar aspectul clinic este în raport cu direcția de
deplasare a dinţilor luxaţi. Gingia este mai mult sau mai puțin decolată, sîngerîndă, salivaţia abundenti
dintele mobil, deplasat, determină tulburări de ocluzie, masticaţie şi fonație.
● In luxațiile totale alveola cu pereții mai mult sau mai puțin depărtați este ocupată de cheaguri,
fibromucoasa gingivală lezată sîngeră, dintele atirna în gură sau lipseşte. Uneori buzele sînt lezate,
saliva sangvinolenta se scurge din gura întredeschisă în poziție antalgică.
Explorarea alveolelor şi examenul radiografic sînt indispensabile pentru a depista un fragment radicular
rămas în fundul alveolei sau dintele deplasat în regiunile din jur.
●In luxatiile totale ale dintilor temporari deplasarea cel mai des intilnita este intruzia, dintele fiind mai
mult sau mai puțin complet înfundat în maxilar, procesul alveolar este tumefiat, singerînd. Examenul
radiografic stabilește diagnosticul şi localizează dintele în raport cu structurile din jur.
60. Traumatisme ale procesului alveolar: clinica, tratamentul.
61. Tratamentul traumatismelor parodontale.

● Contuziile parodontale usoare nu necesită tratament imediat. În contuziile mai intense se şlefuiesc
uşor marginile incizale ale dinților antagonişti, se imobilizează dinţii traumatizaţi şi se controlează
vitalitatea. Depulpare şi tratamentul endodontic sînt contraindicate imediat după traumatism;ele se
efectuează tardiv, dar nu mai tîrziu de 8-10 săptămîni pentru a se evita apariția complicatiilor gangrenei
pulpare.
● In Luxatiile dentare partiale deplasarea dintelui luxat împreună cu a peretelui alveolar respectiv se
corectează digital cît mai curînd după traumatism, reducîndu-se cu grijă pentru a menaja elementele
parodonțiului, se suturează fibromucoasa gingivală de o parte şi de alta a coletului dentar şi se
imobilizează dintele repozitionat pentru un interval de 4 săptămini. Se controlează periodic vitalitatea
pulpară, iar în eventualitatea frecventă de mortificare pulpară se trece la tratament
radicular .
● In luxatiile dentare totale, la pacienţi tineri, cu starea generală bună, cînd starea osului alveolar
permite şi a fost păstrată vitalitatea periodontului, este indicată replantarea. Pentru ca periodontul să-şi
menţină vitalitatea este necesar ca timpul scurs de la accident să nu depăşească 2 ore, dintele să fie
păstrat în mediu umed și să nu se exercite nici o presiune asupra rădăcinii.
Cele mai multe șanse de succes le au dinții expulzațí al căror apex este incomplet dezvoltat, care după
ce au fost spălați la jet de apă, fără a face presiuni pe rădăcină, se reintroduc în alveolă în cel mult
jumătate de oră de la accident. Aceştia îşi pot menține vitalitatea şi retenţia indefinit.
In majoritatea cazurilor condițiile de replantare mentionate nu sint realizate, iar prin tehnicile clasice
se produce o resorbție mai mult sau mai puțin rapidă a rădăcinii. Dar chiar în aceste cazuri dintele
replantat poate fi utilizat cîțiva ani, servind şi ca menținător de spațiu și îndeplinind totodată un rol
psihologic.
● Luxația unui dinte temporar cu resorbție radiculară avansată, în intruzie accentuată, necesită
extracție. Dacă dintele intruzat nu prezintă încă rizaliză, cea mai bună conduită este de aşteptare,
antibioterapie şi igienă bucală. Dintele poate reerupe în următoarele 3-4 săptămîni și poate continua
ulterior evoluția normală. Dacă reerupția nu s-a produs în interval de o lună, dintele se extrage; trebuie
extras imediat un dinte temporar intruzat care a lezat mugurele dintelui permanent.
62. Variantele de evoluție a traumatismelor dento-alveolare.

►În fracturile de smalt nu are loc un proces de reparație; smaltul fracturat nu se regenerează.
►În fracturile de dentină se produce o reacţie pulpară de protecţie, dentinogeneza fiind una dintre
funcțiile principale ale pulpei dentare. În dreptul zonei de dentină fracturată se depun straturi succesive
de dentină reacțională care reduc la acest nivel volumul camerei pulpare și protejează organul pulpar.
Cu cît dintele este mai tînăr avînd o vascularizaţie mai bună şi cu cît protecția plăgii dentinare este mai
precoce, cu atit şansele de conservare a vitalității sînt mai mari.
► In fracturile radiculare procesul de vindecare depinde de periodonțiu și în mod predominant de

păstrarea vitalității pulpare care permite dentinogeneza şi elaborarea unui tesut osteoid. In focarul de
fractură radiculară în urma sîngerării se organizează un hematom, produc migrări de fibroblaste şi alte
celule din țesutul periodontal. Are loc o resorbție a suprafețelor de dentină şi cement, urmată de apoziție
de dentină secundară de partea pulpară a focarului de fractură şi elaborarea de ţesut fibros şi
osteocementoid de partea periodontală.
► In contuziile parodontale uşoare chiar fără tratament, în 1-2 săptămîni, eventualele soluții de
continuitate ale parodonțiului marginal se cicatrizează şi dintele îşi reia fixitatea; vascularizația şi
inervația pulpei pot fi păstrate.
►În contuziile puternice, în luxatiile dentare partiale şi cînd replantarea pentru o luxatie totală s-a
efectuat în maximum 2 ore de la accident se poate produce vindecarea prin cicatrizarea periodonțiului
vital al rădăcinii la fibrele periodonțiului de pe peretele alveolar. In zonele de pe suprafața radiculară
lipsite de periodont sau cînd acesta şi-a pierdut vitalitatea, se produce resorbția cementului şi a dentinei.
Ulterior evolutia este foarte variabilă, se produce resorbţie radiculară periferică fie sub forma de zone
mici acoperite de un neocement, fie de zone mai mari, neregulate, în care påtrunde osul alvéolar
realizînd o anchiloză dentoalveolară.
Transformarea lacunară a rădăcinii şi înlocuirea progresivă cu tesut osos continuă pînă la dispariția
rădăcinii. Zonele de resorbție radiculară periferică pot fi ocupate de țesut inflamator de granulație.
Alteori se produc zone de resorbţie internă a peretelui camerei pulpare şi canalului radicular cu lărgirea
acestora, urmate fie de calcificarea pulpei dentare şi obturarea parțială sau totală a camerei pulpare şi
canalului radicular, fie de înlocuirea lor continuă prin tesut de granulație. Supravieţuirea unui dinte
replantat este limitată, chiar dacă procesulde resorbție radiculară poate fi uneori foarte lent, evoluînd
timp de 10 ani sau mai mult.
63. Diagnosticul traumatismelor dento-alveolare.

● Anamneza precizează vîrsta, starea generală de sănătate, împrejurările în care s-au produs leziunile,
timpul scurs între accident şi aplicarea tratamentului şi eventualitatea altor leziuni traumatice maxilo-
faciale sau la distanță.
Se cercetează existenţa durerii spontane la nivelul dinţilor traumatizați, sensibilitatea sau durerea
dentară la presiune, la variații chimice şi termice sau în timpul ocluziei.
● Examenul obiectiv stabileşte un bilanț complet al leziunilor. El se efectuează metodic după curăţirea
atentă a cavităţii bucale, a regiunii traumatizate, a dinților lezați, îndepărtarea cheagurilor,
a corpilor străini şi depozitelor. După examenul minuțios al întregului teritoriu stomatologic se
cercetează leziunile mucoasei bucale, ale gingiei şi rebordului alveolar. Prin inspecție, palpare și
percuție se precizează numărul și starea dintilor afectați, cantitatea de structură dentară care lipseşte,
existenţa unei expuneri pulpare, colorația dintelui traumatizat, gradul de mobilitate sau de deplasare,
direcția deplasării, rapoartele în ocluzie ale dinţilor traumatizați. Se explorează vitalitatea tuturor dinților
din zona traumatizată.
● Examenul radiografic. Radiografii panoramice sînt necesare pentru a avea o vedere de ansamblu
asupra arcadei dentoalvèolare traumatizate. Radiografii retrodentare în incidente diferite şi ocluzale
precizează detaliileleziunilor: sediul şi direcțiile liniilor de fractură, gradul şi direcţia deplasărilor dentare,
mărimea camerelor pulpare şi a canalelor radiculare, gradul de for mare a rădăcinilor, leziunile osului
alveolar.
64. Fracturile de mandibulă: date generale, frecvența,
ZONE DE REZISTENTA SCĂZUTĂ

● zona parasimfizara (în dreptul caninului inferior) - din cauza lungimii radacinii caninului și pozitiei
sale anatomice în zona de curbura a arcului mandibular
● gaura mentoniera - situata la nivelul corpului mandibular între cei 2 premolari
● unghiul mandibulei - curbura anatomica de la acest nivel, grosimea osoasa mai redusa, precum
și prezentă molarilor de minte inferiori inclusi sau semiinclusi reduc rezistenta la impactul direct
sau indirect
● colul condilului mandibular - prin forma și inclinatia să anatomica
● procesul alveolar - prezentă dinților și corticalele subtiri de la acest nivel
ETIOLOGIE
Cauzele de natura iatrogena:
● fractura unghiului mandibular în timpul manoperelor de odontectomie a molarilor de minte
inferiori incluși
● fractura mandibulei în timpul sau după îndepărtarea unor chisturi mandibulare voluminoase
● fractura mandibulei în timpul sau după rezectiile marginale extinse pentru extirparea unor tumori
benigne sau maligne de la acest nivel
● extractii obisnuite cand fie rezistenta osului este scăzută fie nu s-au adunat datele clinice și
radiologice alegandu-se o tehnica chirurgicala neadecvata
Cauzele traumatice:
● agresiunea
● accidentele rutiere
● caderile accidentale
● accidente de munca, de sport
Cauzele patologice:
● se poate fractura spontan, cand rezistenta este scăzută datorate unor afectiuni generale sau
locale (osteodistrofii, osteoradionecroze, ostiomielite, tumori benigne sau maligne)
65. Clasificarea fracturilor de mandibulă.

➔ DUPĂ NUMĂRUL LINIILOR DE FRACTURA:
◆ fracturi unice - o singura linie de fractura, la locul de impact delimintandu-se 2 fragmente
osoase
◆ fracturi duble - exista 2 linii de fractura care impart mandibula în 3 fragmente osoase,
fragmentul intermediar prezentand deplasari secundare importante
◆ fracturi triple - 3 linii de fractura care delimiteaza patru fragmente
◆ fracturi cominutive - exista numeroase linii de fractura care delimiteaza multiple
fragmente osoase; de obicei se datoreaza unor traumatisme cu energie cinetica foarte
mare (accidente de circulatie sau agresiune prin arme de foc).
➔ DUPĂ GRADUL DE INTERESARE OSOASA:

◆ fracturi incomplete (fisuri) - linia de fractura are un traiect incomplet care nu ajunge să
separe 2 fragmente osoase, continuitatea mandibulei fiind pastrata
◆ fracturi complete (propriu-zise) - linia de fractura separa 2 fragmente independente, de
cele mai multe ori fără mentinerea continuitatii mandibulare
● fracturi partiale (marginale) - care chiar dacă sunt complete, nu intrerup
continuitatea mandibulei ci delimiteaza și detaseaza un fragment osos marginal
(fracturile procesului alveolar, fractura bazilarei mandibulei cu detasarea unui
fragment osos la nivelul unghiului sau mentonului)
● fractura în lemn verde - la copii - indiferent de gradul de interesare osoasa este
fără deplasare datorate mansonului periostal gros care mentine continuitatea
mandibulara
➔ DUPĂ RELATIA CU MEDIUL EXTERN:
◆ fracturi inchise sau simple - focarul nu comunica cu mediul extern (cav orala sau
tegument) ex. fracturile ramului, condilului sau coronoidei mandibulei
◆ fracturi deschise sau compuse - focarul de fractura comunica cu mediul extern; ex.
fracturile corpului mandibular la pacientii dentati sunt deschise în cav orala
➔ DUPĂ LOCALIZAREA ANATOMICA A LINIEI DE FRACTURA:

◆ fracturi ale corpului mandibular:
● fracturi mediane - linia de fractura trece printre cei 2 incisivi centrali inferiori
● fracturi paramediane - linia de fractura trce fie între incisivul central și cel lateral,
fie între incisivul lateral și canin
● fracturi latarale - linia de fractura este localizata între fata distala a caninului și fata
meziala a molarului de minte
◆ fracturi ale unghiului mandibular
● fracturi situate inaintea insertiilor musculare (m.maseter și m.pterigoidian medial)
● fracturi situate în plina masa musculara
◆ fracturi ale ramului mandibular
● fracturi verticale ale ramului - linia de fractura are traiect de la incizura sigmoida la
marginea bazilara în regiunea unghiului mandibular
● fracturi oblice ale ramului - linia de fractura are traiect oblic descendent de la
incizura sigmoida la marginea posterioara a ramului, în ⅓ inferioara
● fracturi orizontale ale ramului - linia de fractura uneste marginea anterioara cu cea
posterioara a ramului mandibular
◆ fracturi ale condilului mandibular
● fracturi subcondiliene joase (fracturile apofizei condiliene) - situate la baza
apofizei condiliene; linia de fractura are un traiect oblic, de la incizura sigmoida în
jos și inapoi către marginea posterioara a ramului mandibular
● fracturi subcondiliene înalte (fracturile colului condilului) - strict la nivelul colului
condilului
● fracturile capului condilian (intracapsulare) - fracturi cominutive, cu interesare
strict intraarticulara
◆ fracturi ale apofizei coronoide - linia de fractura are un traiect oblic în jos și
înainte,mpornind de la incizura sigmoida către marginea anterioara a ramului mandibular,
la baza apofizei coronoide
➔ DUPĂ ENERGIA TRAUMATISMULUI ȘI DEPLASAREA FRAGMENTELOR:

◆ traumatisme cu energie scăzută
● fracturi în lemn verde
● fracturi fără delasare
◆ traumatisme cu energie crescuta
● fracturi cu deplasare
◆ fracturi cominutive
◆ fracturi cu pierdere de substanta osoasa
➔ DUPĂ STATUSUL DENTO-PARODONTAL ȘI OCLUZAL, ÎN RELATIE CU POSIBILITATEA

TRATAMENTULUI ORTOPEDIC
◆ tip A - status dento-parodontal favorabil aplicarii atelelor
◆ tip B - edentat total sau partial cu situatie nefavorabila aplicarii atelelor
◆ tip C - dentitie temporara sau mixta, nefavorabila aplicarii atelelor
➔ DUPĂ LOCALIZAREA LINIEI DE FRACTURA, RAPORTATA LA DENTITIE ÎN RELATIE CU

POSIBILITATEA TRATAMENTULUI ORTOPEDIC
◆ Clasa I - dinti prezenti pe ambele fragmente fracturate
◆ Clasa a II-a - dinti prezenti numai pe unul dintre fragmentele fracturate (fractura
retrodentara)
◆ Clasa a III-a - dinti absenti pe ambele fragmente fracturate (edentat total)
66. Mecanismele de producere a fracturilor de mandibulă.

Osul poate ceda de la locul de aplicare al traumatismului producandu-se FRACTURA DIRECTA sau la
distanta de impactul traumatic producandu-se FRACTURA INDIRECTA.
FRACTURI PRIN FLEXIE

● cel mai frecvent intalnit, agentul traumatic producand o inchidere sau o deschidere a arcului
mandibular, osul putandu-se fractura atât la locul de aplicare a forței (fractura directa) cat și la
distanta (fractura indirecta)
● prin traumatism curbura mandibulei devine progresiv mai torsionata, corticala interna și cea
externa tind să se fractureze independent și asincron.
FRACTURI PRIN PRESIUNE

● determina fracturi directe la locul de aplicare al forței, osul cedind nu prin flectare ci prin acțiunea
impactului (energie cinetica ft mare ca la traumatismele prin arme de foc)
FRACTURI PRIN TASARE

● produce fracturi indirecte atunci cand osul primeste forța în axul lung
● ex. fractura intracapsulara a capului condilului mandibular prin tasare în cav glenoida
FRACTURI PRIN FORFECARE

● produce fracturi indirecte și se bazeaza pe principiul actiunii și reactiunii
● prin acelasi tip de impact vertical pe unghiul mandibulei, se produce fractura verticala a ramului
mandibular, cu traiect de la incizura sigmoida la marginea bazilara în dreptul unghiului
FRACTURI PRIN SMULGERE

● situatii în care o contracție puternica a m. temporal smulge apofiza coronoida
67. Mecanisme de deplasare a fragmentelor osoase în fracturile de mandibulă.

DEPLASAREA FRAGMENTELOR FRACTURATE
● deplasari primare
○ un agent vulnerant cu energie cinetica scăzută va induce o fractura incompletă sau
completa dar fără deplasare; la fel și în cazul fracturilor la copii în lemn verde
○ un agent vulnerant cu energie cinetica mare se produce o fractura la locul impactului
(fractura directa) sau/si la distanta (fractura indirecta) în care fragmentele fracturate
prezinta deplasari primare rezultate prin forța și directia traumatismului
○ în cazul traumatismelor extreme (accidente de circulatie, arme de foc) rezulta fracturi
cominutive cu deplsari primare semnificative
● deplasari secundare
○ sunt influentate atât de un factor activ constituit din acțiunea grupelor musculare
antagoniste inserate pe mandibula și factorii pasivi ca : localizarea și directia liniei de
fractura și statusul dentar
■ FACTOR ACTIV: MUSCULATURA
la nivelul mandibulel se inseră două grupe musculare antagoniste: una
posterioară, ridicătoare a mandibulei (muşchii masticatori), şi una anterioară,
coborâtoare a mandibulei (muşchii suprahioidieni), care vor trage independent
fragmentele osoase, pe direcția rezultantei contracţiei acestora. Astfel,
fragmentele osoase fracturate vor prezenta deplasări secundare în toate cele
trei planuri (vertical, transversal şi sagital), se pot rota în ax, sau chiar se pot
angula.
■ FACTOR PASIV: LOCALIZAREA
Cu cat localizarea liniei de fractură este mai anterioară la nivelul corpului
mandibular, cu atât insertiile musculare pe fragmentele fracturate vor fi distribuite
mai echilibrat, fapt pentru care decalajul dintre fragmente va fi mai redus. Astfel,
în cazul unei fracturi mediane, deplasarea secundară a fragmentelor este
minimă, datorită simetriei distributiei fortelor musculare.
■ FACTOR PASIV: DIRECTIA LINIEI DE FRACTURA
factor pasiv care permite deplasările secundare induse de insertiile musculare,
sau se opune acestora.
In plan vertical, o linie de fractură la nivelul corpului sau unghiului mandibular,
care are un traiect oblic de sus în jos şi dinainte înapoi, va fi pe direcția de acţiune
a rezultantei fortelor musculare, şi deci practic nu se va opune deplasărilor
secundare. Dimpotrivă, o linie de fractură cu traiect oblic de sus în jos şi dinapoi
înainte va fi perpendicularà pe direcţia de actiune a rezultantei fortelor
musculare, favorizând reangrenarea fragmentelor şi împiedicând deplasările
secundare
■ FACTOR PASIV: STATUSUL DENTAR
Prezenta dintilor implantati pe fragmentul mic fracturat, dar şi pe arcada
antagonistă, duce la limitarea deplasărilor secundare în plan vertical, prin
contactul dintre dinţii antagonişti
68. Factorii principali ce influenţează deplasarea fragmentelor osoase.
DEPLASAREA FRAGMENTELOR FRACTURATE

● deplasari primare
○ un agent vulnerant cu energie cinetica scăzută va induce o fractura incompletă sau
completa dar fără deplasare; la fel și în cazul fracturilor la copii în lemn verde
○ un agent vulnerant cu energie cinetica mare se produce o fractura la locul impactului
(fractura directa) sau/si la distanta (fractura indirecta) în care fragmentele fracturate
prezinta deplasari primare rezultate prin forța și directia traumatismului
○ în cazul traumatismelor extreme (accidente de circulatie, arme de foc) rezulta fracturi
cominutive cu deplsari primare semnificative
● deplasari secundare
○ sunt influentate atât de un factor activ constituit din acțiunea grupelor musculare
antagoniste inserate pe mandibula și factorii pasivi ca : localizarea și directia liniei de
fractura și statusul dentar
■ FACTOR ACTIV: MUSCULATURA
la nivelul mandibulel se inseră două grupe musculare antagoniste: una
posterioară, ridicătoare a mandibulei (muşchii masticatori), şi una anterioară,
coborâtoare a mandibulei (muşchii suprahioidieni), care vor trage independent
fragmentele osoase, pe direcția rezultantei contracţiei acestora. Astfel,
fragmentele osoase fracturate vor prezenta deplasări secundare în toate cele
trei planuri (vertical, transversal şi sagital), se pot rota în ax, sau chiar se pot
angula.
■ FACTOR PASIV: LOCALIZAREA
Cu cat localizarea liniei de fractură este mai anterioară la nivelul corpului
mandibular, cu atât insertiile musculare pe fragmentele fracturate vor fi distribuite
mai echilibrat, fapt pentru care decalajul dintre fragmente va fi mai redus. Astfel,
în cazul unei fracturi mediane, deplasarea secundară a fragmentelor este
minimă, datorită simetriei distributiei fortelor musculare.
■ FACTOR PASIV: DIRECTIA LINIEI DE FRACTURA
factor pasiv care permite deplasările secundare induse de insertiile musculare,
sau se opune acestora.
In plan vertical, o linie de fractură la nivelul corpului sau unghiului mandibular,
care are un traiect oblic de sus în jos şi dinainte înapoi, va fi pe direcția de acţiune
a rezultantei fortelor musculare, şi deci practic nu se va opune deplasărilor
secundare. Dimpotrivă, o linie de fractură cu traiect oblic de sus în jos şi dinapoi
înainte va fi perpendicularà pe direcţia de actiune a rezultantei fortelor
musculare, favorizând reangrenarea fragmentelor şi împiedicând deplasările
secundare
■ FACTOR PASIV: STATUSUL DENTAR
Prezenta dintilor implantati pe fragmentul mic fracturat, dar şi pe arcada
antagonistă, duce la limitarea deplasărilor secundare în plan vertical, prin
contactul dintre dinţii antagonişti
69. Aspecte clinice comune ale fracturilor de mandibulă.

➔ Semne clinice de intrerupere a continuitatii osoase
◆ deformari osoase ale etajului inferior al feței
◆ mobiliatatea anormala a fragmentelor osoase
◆ crepitatii osoase
◆ diminuarea sau absența transmiterii miscarilor în ATM, de partea lezata
◆ modificări ale raporturilor de ocluzie
➔ Tulburări funcționale
◆ durere spontana sau provocata la miscarile mandibulei sau la examenul clinic,
masticatie imposibila, jena în deglutitie, fonatie
➔ semne clinice asociate leziunii traumatice

◆ cervico-faciale
● edemul partilor moi, echimoze, hematoame, excoriatii sau plagi perimandibulare,
hemoragii
● tulburări de sensibilitate pe traiectul nervului alveolar inferior (hipoestezii,
anestezii)
◆ orale
● luxatii sau fracturii dentari, hematoame și plagi ale mucoasei fixe și mobile orale
la nivelul procesului alveolar și fundului de sac vestibular, hemoragii
EXAMENUL CLINIC
● la inspectie se observa toate modificarile partilor moi și ale conturului osos, precum și tulburarile
de ocluzie
● la palpare se va urmari conturul marginii bazilare la nivelul corpului mandibular și al marginii
posterioare a ramului, pentru a evidentia prezentă focarelor de fractura, pe baza elementelor
clinice:
○ punctele dureroase (manevrele Lebourg)
○ discontinuitatea osoasa
○ infundari sau proeminente osoase
○ decalaje între fragmente
○ mobilitate anormala a fragmentelor, uneori percepandu-se crepitatii osoase
70. Semne clinice specifice diferitelor localizări ale fracturilor de mandibulă.

FRACTURILE MEDIANE (Mediosimfizare)
● Linia de fractură este situată între cei doi incisivi centrali inferiori, având traiect oblic descendent
paramedian către marginea bazilară, ocolind simfiza mentoniera (zonă cu rezistenţă crescuta)
● În mişcarea de închidere a gurii, apare un diastazis între cele două fragmente, şi implicit o
diastemă între cei doi incisivi centrali inferiori, datorită tractiunilor divergente ale muşchilor
ridicători ai mandibulei.
● La deschiderea gurii, fragmentele osoase revin progresiv în contact, cu disparitia diastemei,
prin actiunea centripetă a musculaturii suprahioidiene.
● Aceste deplasări secundare in care fragmentele fracturate se depărtează şi se apropie la
închiderea şi respectiv deschiderea gurii determină aşa-numita „ocluzie în armonica"
● Dacă traumatismul a fost puternic, se pot produce deplasări primare, care induc un decalaj
interfragmentar atât în plan vertical, cât şi orizontal. În această situație, ocluzia se realizează
numai pe fragmentul ascensionat, cu aparitia unei inocluzii verticale la nivelul dintilor de pe
fragmentul coborât şi adeseori lingualizat.
● De multe ori, la examenul clinic cervico-facial se constată existenţa unei plägi tegumentare
zdrobite la nivelul regiunii labio-mentoniere, indicând locul de impact.
● La examenul clinic oral, se constată prezența unei plagi liniare a fibromucoasei gingivale între
cei doi incisivi centrali inferiori, însoțită de echimoze perifocale la nivelul fundului de sac
vestibular frontal inferior şi al mucoasei labiale inferioare, precum şi la nivelul mucoasei
planşeului bucal anterior.
● La palpare, se percepe mobilitatea anormală a fragmentelor.
FRACTURILE PARAMEDIANE (PARASIMFIZARE)

● Linia de fractură se situează paramedian, fie între incisivul central si cel lateral, fie între
Incisivul lateral si canin, având un traiect descendent parasimfizar către marginea bazilara.
● În functie de forta traumatismului şi directia liniei de fractură, acestea pot fi fără deplasare, sau
cu deplasare.
● Fracturile fără deplasare simptomatologie au o clinică redusă, cu prezența unei plagi a
gingivo-mucoasei procesului alveolar, a unei spațieri interdentare și a unei mobilitatăți
anormale la nivelul focarului de fractură. Adeseori apar echimoze genio-labiale şi în treimea
anterioară a planşeului bucal.
● În cazul fracturilor cu deplasare, aceasta poate fi primară, în urma traumatismului, sau
secundară, sub acțiunea grupelor musculare asimetric inserate pe cele doua fragmente
fracturate. Astfel, apar deplasări secundare atât în plan vertical, cât şi orizontal, fragmentul
mic fiind tractionat in sus (de m. maseter şi m. temporal) şi înăuntru (de m. pterigoidian), lar
fragmentul mare în jos şi înapoi (de musculatura suprahioidiana).
● La examenul oral, se constată cel mai frecvent o ocluzie normala la nivelul fragmentului mic şi
inocluzie sagitală şi verticală pe fragmentul mare, mai ales în zona anterioară; alteori, în cazul
deplasărilor mai importante, favorizate de un traiect de fractură oblic (fractură în bandulieră"),
fragmentul mic prezintă contacte dentare premature, iar fragmentul mare se găseşte în
inocluzie verticală şi sagitală mai accentuată.
FRACTURILE LATERALE
● Linia de fractura se situează oriunde între fata distala a caninului şi cea mezială a molarului
de minte, putând fi verticală sau oblică, cu un traiect descendent catre marginea bazilară.
● Se pot produce atât prin mecanism direct, cât şi indirect, fracturile indirecte prezentând
deplasari primare minime.
● Deplasările secundare - prin actiunea antagonista a grupelor musculare care se insera
independent pe cele două fragmente osoase asimetrice.
● Astfel, apar deplasări caracteristice ale fragmentelor osoase, atât în plan orizontal, cât şi in
plan vertical.
● Fragmentul mic este tracţionat în sus, înainte şi eventual rotat în ax, cu bascularea sa
înăuntru sau, mai rar, în afară, sub acțiunea rezultantel forțelor muşchilor ridicători, care
predomina net față de musculatura coborâtoare rămasă inserată pe acest fragment.
● Fragmentul mare este deplasat în jos, înapoi și către partea fracturata, sub acţiunea
musculaturii suprahioidiene, care se inseră predominant pe acest fragment.
● In plan orizontal se poate produce astfel o încalecare a fragmentelor, cu scurtarea corpului
mandibular şi devierea liniei mediane către partea fracturată.
FRACTURILE UNGHIULUI MANDIBULAR

● Fracturile unghiului mandibular sunt destul de frecvente, fiind favorizate de grosimea osoasă
mai scăzută de la acest nivel, de curbura osului de la nivelul gonionului şi nu în ultimul rând
de prezenta molarului de minte inclus saul erupt.
● Fracturile se produc la acest nivel fie prin mecanism direct, fie indirect prin lovituri pe menton
sau la nivelul corpului mandibular de partea opusa.
● Se descriu două situaţii distincte atât din punct de vedere clinic, cât și terapeutic: linia de
fractura poate fi situată în plină masă musculara (chinga musculară formată de m. maseter şi
m. pterigoidian medial), sau respectiv înaintea inserţiei acestor muşchi.
● Fracturile în plină masa musculară sunt aproape întotdeauna färá deplasare şi cu un tablou
clinic discret conturat: tumefactie a regiunii parotideo-maseterine, cu prezența echimozelor la
acest nivel, trismus moderat, punct dureros la presiunea directa pe unghi sau la presiunea
antero-posterioară pe menton (manevra Lebourg).
● Fracturile situate inaintea inserţiilor musculare sunt caracterizate prin deplasări marcate ale
fragmentelor, deoarece sunt antrenate aproape exclusiv de grupele musculare antagoniste-
pe fragmentul mic se inseră numai muschii ridicatori, in timp ce pe fragmentul mare, muschii
suprahioidieni se inseră în totalitate.
● La examenul clinic se evidențiază edem post-traumatic, echimoze sau hematoame la nivelul
regiunii parotideo-maseterine şi periangulomandibulare de partea fracturată, trismus, soluţie
de continuitate a fibromucoasei gingivale în dreptul molarului de minte, precum şi
ascensionarea fragmentului mic, care proemină la la nivelul cavității orale. Ocluzia este
deschisă la nivel frontal și lateral de partea afectată, existând contact prematur al fragmentului
mic cu arcada antagonistă.
FRACTURILE VERTICALE ALE RAMULUI MANDIBULAR

● Sunt fracturi mai rare în care linia de fractură este situată în plină masa musculară, având un
traiect vertical de la incizura sigmoida la marginea bazilară a mandibulei în dreptul unghiului
mandibular.
● De obicei sunt rezultatul unor traumatisme directe aplicate în dreptul unghiului, de jos in sus,
fractura producându-se prin mecanismul de forfecare.
● Aceste fracturi sunt în general fără deplasare sau cu deplasări minime, clinic fiind prezent
edemul post traumatic regional, trismus discret, dureri la presiune, ocluzia rămânând
nemodificată.
FRACTURI ORIZONTALE ȘI OBLICE ALE RAMULUI MANDIBULAR

● Deşi linia de fractură este localizată în plina masa musculară, traiectul ei oblic sau orizontal va
favoriza deplasările secundare, producându-se o încălecare (telescopare) a fragmentelor, prin
acţiunea directă a traumatismului, dar şi prin contractia muşchilor inserați pe fragmente.
● Astfel, fragmentul mic va fi tracţionat înainte, în sus şi înăuntru de m. temporal şi pterigoidian
lateral, în timp ce fragmentul mare va fi ascensionat sub acțiunea m. pterigoidian medial şi m.
maseter.
● Ca rezultat, se produce o scurtare a ramului mandibular, manifestată clinic prin aşa numita
ocluzie in doi timpi" - la inchiderea gurii, contactele dentare interarcadice se produc mai întâi
la nivelul molarilor de partea fracturată, şi apoi apare contactul ocluzal pe restul arcadei,
printr-un efort muscular de închidere în ocluzie.
● Clinic, se constata edemul post-traumatic la nivelul regiunii parotideo-maseterine, uneori cu
prezența echimozelor sau hematoamelor, trismus, devierea mandibulei de partea fracturată
(prin scurtarea ramului de acea parte) şi durere la presiunea laterală pe mandibulă sau
● Atunci când linia de fractură trece sub spina Spix, poate apărea hipoestezie sau anestezie pe
traiectul n. alveolar inferior (semnul Vincent d'Alger). La nivelul cavității orale nu sunt prezente
soluții de continuitate, putându-se evidenția însă echimoze sau hematoame submucoase la
nivelul comisuril intermaxilare.
FRACTURILE SUBCONDILIENE JOASE (fracturile apofizei condiliene)
● Linia de fractură are un traiect oblic de la incizura sigmoida la marginea posterioară a
mandibulei, aceasta fiind plasată sub insertia m. pterigoidian lateral.
● Aceste fracturi sunt de multe ori fară deplasare, deoarece majoritatea sunt fracturi indirecte
(traumatisme de intensitate redusă care nu produc deplasări primare), iar deplasările
secundare sunt limitate de chinga musculară reprezentată de m. maseter şi m. pterigoidian
medial, in detrimentul m. pterigoidian lateral.
● Un traumatism mai puternic produce o deplasare primară, fapt care va rupe echilibrul fortelor
musculare şi va permite deplasările secundare.
● Fragmentul mic va fi basculat înăuntru şi inainte, sub acțiunea m. pterigoidian lateral, in timp
ce fragmentul mare va fi tractionat în sus şi inapoi de muşchii ridicatori (m. maseter, m.
pterigoidian medial, m. temporal), realizându-se telescoparea fragmentelor şi deci scurtarea
ramului mandibular, cu devierea mentonului de partea afectată şi ocluzia caracteristica in doi
timpi".
● Fracturile subcondillene bilaterale determină ocluzie deschisă anterioara (contact prematur pe
grupul molar, bilateral, simetric sau nu).
FRACTURILE SUBCONDILIENE ÎNALTE (fracturile colului condilian)

● Linia de fractură este localizată la nivelul colului condilian, considerat zonă de rezistenţă
scazuta a mandibulei.
● Sunt fracturi produse mai ales prin mecanism indirect, prin traumatisme aplicate la nivelul
mentonului sau unghiului mandibular.
● Deplasările secundare sunt frecvente şi de amploare.
● Condilul este basculat înainte sau înapoi şi tracționat înăuntru de catre m. pterigoidian lateral,
în timp ce fragmentul mare este tractionat în sus şi înapoi de musculatura ridicatoare a
mandibulei.
● Se produce astfel scurtarea ramului mandibular, care, din punct de vedere ocluzal, va
determina contact prematur la nivelul molarilor pe partea afectată, inocluzie frontală şi laterala
pe partea opusă, ocluzie în doi timpi şi devierea liniei mediene a mandibulei de partea
fracturată.
● Capul condilian poate rămâne angrenat în articulatie, sau poate fi dislocat, pierzând contactul
cu discul articular şi cavitatea glenoida.
● Lindahi clasifica fracturile colulul condilian dupa raportul dintre cele doua fragmente fracturate,
precum şi după relația capului condilian cu cavitatea glenoida, astfel:
○ relatia fragmentului mic cu restul mandibulei
■ fracturi fara deplasare (rare);
■ fracturi cu deplasare:
● -cu telescopare mediala/laterala
● cu basculare anterioara/ posterioară
● fara contact intre fragmentele osoase;
○ relatia capulul condilului cu fosa glenoida
■ fără deplasare
■ cu deplasare
■ cu dislocare
● semnele clinice dominante sunt durerea la palparea regiunii preauriculare şi a conductului
auditiv extern şi lipsa transmiterii mişcărilor condiliene la examenul clinic palpator al articulației
temporo-mandibulare
FRACTURILE CAPULUI CONDILIAN (intracapsulare)

● Interesează strict portiunea intraarticulară a condilului mandibular, fiind fracturi indirecte, prin
tasare, în urma unui impact vertical pe unghiul mandibular sau prin lovitură pe menton.
● Se produc de obicei zdrobiri ale capului condilian, care dau naştere de fapt unor fracturi
cominutive, cu fragmente multiple, nedetaşate, care distrug suprafața articularà a condilului,
capsula articulară rămânând de regula integrå.
● O altă varianta de fractura este aceea cu detaşarea partiala sau totală a unul fragment osos
din suprafaţa articulara a capului condilian, care ramane intraarticular, dar este translat
anterior.
● Se pot asocia frecvent leziuni ale meniscului articular şi fracturi ale cavitații glenoide, care se
traduc clinic prin limitarea antalgica a mişcărilor mandibulei.
● De asemenea, conductul auditiv extern poate fi perforat, cu apariția otoragiei.
● Simptomatologia clinică este mai estompată decât în cazul fracturilor colului condilian,
tulburările de ocluzie fiind absente sau reduse.
FRACTURILE APOFIZEI CORONOIDE

● Se produc cel mai frecvent prin mecanism direct, în urma unor traumatisme laterale violente
care fracturează arcada temporo-zigomatica, o infundă şi, la rândul ei, fracturează apofiza
coronoida.
● Se descrie şi mecanismul prin smulgere, datorat unei contracții violente a m. temporal atunci
când pacientul are gura deschisă.
● Pot fi fracturi incomplete, fără deplasare, la care simptomatologia clinică este ştearsă,
diagnosticul stabilindu-se numai prin examen radiologic.
● În cazul fracturilor complete, apofiza coronoida este desprinsă tracționată în sus și inainte, sub
arcada zigomatică, fapt care va determina o limitare antalgică a deschiderii gurii, fără a exista
tulburari de ocluzie.
71. Fracturile mediane (mediosimfizare) mandibulare.
FRACTURILE MEDIANE (Mediosimfizare)

● Linia de fractură este situată între cei doi incisivi centrali inferiori, având traiect oblic descendent
paramedian către marginea bazilară, ocolind simfiza mentoniera (zonă cu rezistenţă crescuta)
● În mişcarea de închidere a gurii, apare un diastazis între cele două fragmente, şi implicit o
diastemă între cei doi incisivi centrali inferiori, datorită tractiunilor divergente ale muşchilor
ridicători ai mandibulei.
● La deschiderea gurii, fragmentele osoase revin progresiv în contact, cu disparitia diastemei,
prin actiunea centripetă a musculaturii suprahioidiene.
● Aceste deplasări secundare in care fragmentele fracturate se depărtează şi se apropie la
închiderea şi respectiv deschiderea gurii determină aşa-numita „ocluzie în armonica"
● Dacă traumatismul a fost puternic, se pot produce deplasări primare, care induc un decalaj
interfragmentar atât în plan vertical, cât şi orizontal. În această situație, ocluzia se realizează
numai pe fragmentul ascensionat, cu aparitia unei inocluzii verticale la nivelul dintilor de pe
fragmentul coborât şi adeseori lingualizat.
● De multe ori, la examenul clinic cervico-facial se constată existenţa unei plägi tegumentare
zdrobite la nivelul regiunii labio-mentoniere, indicând locul de impact.
● La examenul clinic oral, se constată prezența unei plagi liniare a fibromucoasei gingivale între
cei doi incisivi centrali inferiori, însoțită de echimoze perifocale la nivelul fundului de sac
vestibular frontal inferior şi al mucoasei labiale inferioare, precum şi la nivelul mucoasei
planşeului bucal anterior.
● La palpare, se percepe mobilitatea anormală a fragmentelor.
72. Fracturile paramediane mandibulare (parasimfizare).
FRACTURILE PARAMEDIANE (PARASIMFIZARE)

● Linia de fractură se situează paramedian, fie între incisivul central si cel lateral, fie între
Incisivul lateral si canin, având un traiect descendent parasimfizar către marginea bazilara.
● În functie de forta traumatismului şi directia liniei de fractură, acestea pot fi fără deplasare, sau
cu deplasare.
● Fracturile fără deplasare simptomatologie au o clinică redusă, cu prezența unei plagi a
gingivo-mucoasei procesului alveolar, a unei spațieri interdentare și a unei mobilitatăți
anormale la nivelul focarului de fractură. Adeseori apar echimoze genio-labiale şi în treimea
anterioară a planşeului bucal.
● În cazul fracturilor cu deplasare, aceasta poate fi primară, în urma traumatismului, sau
secundară, sub acțiunea grupelor musculare asimetric inserate pe cele doua fragmente
fracturate. Astfel, apar deplasări secundare atât în plan vertical, cât şi orizontal, fragmentul
mic fiind tractionat in sus (de m. maseter şi m. temporal) şi înăuntru (de m. pterigoidian), lar
fragmentul mare în jos şi înapoi (de musculatura suprahioidiana).
● La examenul oral, se constată cel mai frecvent o ocluzie normala la nivelul fragmentului mic şi
inocluzie sagitală şi verticală pe fragmentul mare, mai ales în zona anterioară; alteori, în cazul
deplasărilor mai importante, favorizate de un traiect de fractură oblic (fractură în bandulieră"),
fragmentul mic prezintă contacte dentare premature, iar fragmentul mare se găseşte în
inocluzie verticală şi sagitală mai accentuată.
73. Fracturile laterale (ale corpului mandibulei) și ale unghiului mandibular.
FRACTURILE LATERALE
● Linia de fractura se situează oriunde între fata distala a caninului şi cea mezială a molarului
de minte, putând fi verticală sau oblică, cu un traiect descendent catre marginea bazilară.
● Se pot produce atât prin mecanism direct, cât şi indirect, fracturile indirecte prezentând
deplasari primare minime.
● Deplasările secundare - prin actiunea antagonista a grupelor musculare care se insera
independent pe cele două fragmente osoase asimetrice.
● Astfel, apar deplasări caracteristice ale fragmentelor osoase, atât în plan orizontal, cât şi in
plan vertical.
● Fragmentul mic este tracţionat în sus, înainte şi eventual rotat în ax, cu bascularea sa
înăuntru sau, mai rar, în afară, sub acțiunea rezultantel forțelor muşchilor ridicători, care
predomina net față de musculatura coborâtoare rămasă inserată pe acest fragment.
● Fragmentul mare este deplasat în jos, înapoi și către partea fracturata, sub acţiunea
musculaturii suprahioidiene, care se inseră predominant pe acest fragment.
● In plan orizontal se poate produce astfel o încalecare a fragmentelor, cu scurtarea corpului
mandibular şi devierea liniei mediane către partea fracturată.
74. Fracturile unghiului mandibulei.

FRACTURILE UNGHIULUI MANDIBULAR
● Fracturile unghiului mandibular sunt destul de frecvente, fiind favorizate de grosimea osoasă
mai scăzută de la acest nivel, de curbura osului de la nivelul gonionului şi nu în ultimul rând
de prezenta molarului de minte inclus saul erupt.
● Fracturile se produc la acest nivel fie prin mecanism direct, fie indirect prin lovituri pe menton
sau la nivelul corpului mandibular de partea opusa.
● Se descriu două situaţii distincte atât din punct de vedere clinic, cât și terapeutic: linia de
fractura poate fi situată în plină masă musculara (chinga musculară formată de m. maseter şi
m. pterigoidian medial), sau respectiv înaintea inserţiei acestor muşchi.
● Fracturile în plină masa musculară sunt aproape întotdeauna färá deplasare şi cu un tablou
clinic discret conturat: tumefactie a regiunii parotideo-maseterine, cu prezența echimozelor la
acest nivel, trismus moderat, punct dureros la presiunea directa pe unghi sau la presiunea
● Fracturile situate inaintea inserţiilor musculare sunt caracterizate prin deplasări marcate ale
fragmentelor, deoarece sunt antrenate aproape exclusiv de grupele musculare antagoniste-
pe fragmentul mic se inseră numai muschii ridicatori, in timp ce pe fragmentul mare, muschii
suprahioidieni se inseră în totalitate.
● La examenul clinic se evidențiază edem post-traumatic, echimoze sau hematoame la nivelul
regiunii parotideo-maseterine şi periangulomandibulare de partea fracturată, trismus, soluţie
de continuitate a fibromucoasei gingivale în dreptul molarului de minte, precum şi
ascensionarea fragmentului mic, care proemină la la nivelul cavității orale. Ocluzia este
deschisă la nivel frontal și lateral de partea afectată, existând contact prematur al fragmentului
mic cu arcada antagonistă.
75. Fracturile ramului ascendent a mandibulei.

FRACTURILE VERTICALE ALE RAMULUI MANDIBULAR
● Sunt fracturi mai rare în care linia de fractură este situată în plină masa musculară, având un
traiect vertical de la incizura sigmoida la marginea bazilară a mandibulei în dreptul unghiului
mandibular.
● De obicei sunt rezultatul unor traumatisme directe aplicate în dreptul unghiului, de jos in sus,
fractura producându-se prin mecanismul de forfecare.
● Aceste fracturi sunt în general fără deplasare sau cu deplasări minime, clinic fiind prezent
edemul post traumatic regional, trismus discret, dureri la presiune, ocluzia rămânând
nemodificată.
FRACTURI ORIZONTALE ȘI OBLICE ALE RAMULUI MANDIBULAR
● Deşi linia de fractură este localizată în plina masa musculară, traiectul ei oblic sau orizontal va
favoriza deplasările secundare, producându-se o încălecare (telescopare) a fragmentelor, prin
acţiunea directă a traumatismului, dar şi prin contractia muşchilor inserați pe fragmente.
● Astfel, fragmentul mic va fi tracţionat înainte, în sus şi înăuntru de m. temporal şi pterigoidian
lateral, în timp ce fragmentul mare va fi ascensionat sub acțiunea m. pterigoidian medial şi m.
maseter.
● Ca rezultat, se produce o scurtare a ramului mandibular, manifestată clinic prin aşa numita
ocluzie in doi timpi" - la inchiderea gurii, contactele dentare interarcadice se produc mai întâi
la nivelul molarilor de partea fracturată, şi apoi apare contactul ocluzal pe restul arcadei,
printr-un efort muscular de închidere în ocluzie.
● Clinic, se constata edemul post-traumatic la nivelul regiunii parotideo-maseterine, uneori cu
prezența echimozelor sau hematoamelor, trismus, devierea mandibulei de partea fracturată
(prin scurtarea ramului de acea parte) şi durere la presiunea laterală pe mandibulă sau
● Atunci când linia de fractură trece sub spina Spix, poate apărea hipoestezie sau anestezie pe
traiectul n. alveolar inferior (semnul Vincent d'Alger). La nivelul cavității orale nu sunt prezente
soluții de continuitate, putându-se evidenția însă echimoze sau hematoame submucoase la
nivelul comisuril intermaxilare.
76. Fracturile apofizei condiliene și apofizei coronoide.

FRACTURILE SUBCONDILIENE JOASE (fracturile apofizei condiliene)
● Linia de fractură are un traiect oblic de la incizura sigmoida la marginea posterioară a
mandibulei, aceasta fiind plasată sub insertia m. pterigoidian lateral.
● Aceste fracturi sunt de multe ori fară deplasare, deoarece majoritatea sunt fracturi indirecte
(traumatisme de intensitate redusă care nu produc deplasări primare), iar deplasările
secundare sunt limitate de chinga musculară reprezentată de m. maseter şi m. pterigoidian
medial, in detrimentul m. pterigoidian lateral.
● Un traumatism mai puternic produce o deplasare primară, fapt care va rupe echilibrul fortelor
musculare şi va permite deplasările secundare.
● Fragmentul mic va fi basculat înăuntru şi inainte, sub acțiunea m. pterigoidian lateral, in timp
ce fragmentul mare va fi tractionat în sus şi inapoi de muşchii ridicatori (m. maseter, m.
pterigoidian medial, m. temporal), realizându-se telescoparea fragmentelor şi deci scurtarea
ramului mandibular, cu devierea mentonului de partea afectată şi ocluzia caracteristica in doi
timpi".
● Fracturile subcondillene bilaterale determină ocluzie deschisă anterioara (contact prematur pe
grupul molar, bilateral, simetric sau nu).
FRACTURILE SUBCONDILIENE ÎNALTE (fracturile colului condilian)

● Linia de fractură este localizată la nivelul colului condilian, considerat zonă de rezistenţă
scazuta a mandibulei.
● Sunt fracturi produse mai ales prin mecanism indirect, prin traumatisme aplicate la nivelul
mentonului sau unghiului mandibular.
● Deplasările secundare sunt frecvente şi de amploare.
● Condilul este basculat înainte sau înapoi şi tracționat înăuntru de catre m. pterigoidian lateral,
în timp ce fragmentul mare este tractionat în sus şi înapoi de musculatura ridicatoare a
mandibulei.
● Se produce astfel scurtarea ramului mandibular, care, din punct de vedere ocluzal, va
determina contact prematur la nivelul molarilor pe partea afectată, inocluzie frontală şi laterala
pe partea opusă, ocluzie în doi timpi şi devierea liniei mediene a mandibulei de partea
fracturată.
● Capul condilian poate rămâne angrenat în articulatie, sau poate fi dislocat, pierzând contactul
cu discul articular şi cavitatea glenoida.
● Lindahi clasifica fracturile colulul condilian dupa raportul dintre cele doua fragmente fracturate,
precum şi după relația capului condilian cu cavitatea glenoida, astfel:
○ relatia fragmentului mic cu restul mandibulei
■ fracturi fara deplasare (rare);
■ fracturi cu deplasare:
● -cu telescopare mediala/laterala
● cu basculare anterioara/ posterioară
● fara contact intre fragmentele osoase;
○ relatia capulul condilului cu fosa glenoida
■ fără deplasare
■ cu deplasare
■ cu dislocare
● semnele clinice dominante sunt durerea la palparea regiunii preauriculare şi a conductului
auditiv extern şi lipsa transmiterii mişcărilor condiliene la examenul clinic palpator al articulației
temporo-mandibulare
FRACTURILE CAPULUI CONDILIAN (intracapsulare)

● Interesează strict portiunea intraarticulară a condilului mandibular, fiind fracturi indirecte, prin
tasare, în urma unui impact vertical pe unghiul mandibular sau prin lovitură pe menton.
● Se produc de obicei zdrobiri ale capului condilian, care dau naştere de fapt unor fracturi
cominutive, cu fragmente multiple, nedetaşate, care distrug suprafața articularà a condilului,
capsula articulară rămânând de regula integrå.
● O altă varianta de fractura este aceea cu detaşarea partiala sau totală a unul fragment osos
din suprafaţa articulara a capului condilian, care ramane intraarticular, dar este translat
anterior.
● Se pot asocia frecvent leziuni ale meniscului articular şi fracturi ale cavitații glenoide, care se
traduc clinic prin limitarea antalgica a mişcărilor mandibulei.
● De asemenea, conductul auditiv extern poate fi perforat, cu apariția otoragiei.
● Simptomatologia clinică este mai estompată decât în cazul fracturilor colului condilian,
tulburările de ocluzie fiind absente sau reduse.
FRACTURILE APOFIZEI CORONOIDE

● Se produc cel mai frecvent prin mecanism direct, în urma unor traumatisme laterale violente
care fracturează arcada temporo-zigomatica, o infundă şi, la rândul ei, fracturează apofiza
coronoida.
● Se descrie şi mecanismul prin smulgere, datorat unei contracții violente a m. temporal atunci
când pacientul are gura deschisă.
● Pot fi fracturi incomplete, fără deplasare, la care simptomatologia clinică este ştearsă,
diagnosticul stabilindu-se numai prin examen radiologic.
● În cazul fracturilor complete, apofiza coronoida este desprinsă tracționată în sus și inainte, sub
arcada zigomatică, fapt care va determina o limitare antalgică a deschiderii gurii, fără a exista
tulburari de ocluzie.
77. Evoluția fracturilor de mandibulă.

➔ Fracturile de mandibulă, reduse corect şi imobilizate, se consolidează în 4-6 săptămîni,
refăcîndu-se integritatea osului; consolidarea este mai scurtă la copii (3-4 săptămîni) şi mai
lungă la bătrîni (6-8 săptămîni).
➔ S-a constatat că în cazul imobilizărilor instituite imediat după traumatism, consolidarea se
produce mai repede cu 8-10 zile decît în cazul fracturilor imobilizate tardiv.
➔ De asemenea, în cazul fracturilor la care se practică o imobilizare monomaxilară, consolidarea
se produce mai rapid cu 1-2 săptămîni, stimulul funcţional contribuind la o formare mai rapidă
a calusului.
După Kelsch şi Kiener, formarea calusului se produce în patru faze:

1) calus fibrino-proteic (faza hemoragico-exsudativă) care durează 6-8 zile;
2) calusul fibros sau condroid (faza fibro-condroidă) între a 6-a şi a 8-a zi şi a 16-a şi a 18-a zi;
3) calusul osos primitiv (faza osificării provizorii) începe să se formeze după a 16-a 18 zi;
4) calusul osos definitiv (faza osificării defi nitive) după 4 săptămîni, la copii mai devreme.
Formarea calusului este influențată de:

● vîrsta bolnavului (cu cît este mai înaintat în vîrstă, cu atît consolidarea se face mai lent);
● anumite stări fiziologice (la gravide, la femei în perioada de lactație, consolidarea se
realizează mai greu);
● tipul constitutional (la picnici şi la cei cu deficite staturale, prin tulburări hipofizare, se produce
o consolidare mai lentă);
● factorii alimentari (prin lipsa proteinelor din alimentație, evidentă în timpul războaielor, în
lagărele de prizonieri);
● factori mecanici:
○ reducerea şi imobilizarea incorectă duc la întârzieri în consolidare,
○ imobilizarea tardivă şi, uneori, imobilizarea prelungită prin punerea în inactivitate a
osului, pot duce la consolidări întârziate.
Vindecarea primară se obține numai dacă sunt întrunite simultan mai multe condiții:
● o reducere anatomică precisă,
● absenţa mobilitatii fragmentelor
● vascularizație bună în focarul de fractură.
Aceste deziderate se pot obtine numai in contextul osteosintezei rigide, cu plăcute şi şuruburi,
modalitate terapeutică ce va scurta timpul de vindecare a fracturii, atât prin lipsa etapei de calus
fibros din procesul de vindecare, cât şi prin posibilitatea asigurării precoce a functionalitatii
mandibulei, datorată unui timp mai scurt de imobilizare intermaxilară.
La rândul el, vindecarea primară poate fi de două tipuri:
(1) consolidare primară în conditiile unui spatiu minim intre fragmente (mai mic de 100 µm)
(2) consolidare primară în condițiile unui contact osos perfect, fara spatiu minim între fragmente
Consolidarea primara în condițiile unui spatiu minim intre fragmente se obtine atunci când se practica
osteosinteza rigida cu placute şi suruburi monocorticale. Vindecarea primară în aceste situații
începe prin proliferarea capilarelor de la nivelul periostului şi din canalele haversiene, care aduc la
nivelul focarului de fractură şi precursori osteoblastici mezenchimall. Osul se formeaza progresiv,
direct pe suprafetele de fractura, fără fază de calus fibros sau resorbție modelanta.
➔ Formarea osului lamelar apare la 6 săptămâni, orientat însă paralel cu linia de fractura.
➔ În câteva luni, remodelarea va reorienta osul lamelar în lungul osului, moment care coincide
cu obţinerea rezistentei complete după vindecarea fracturii.
➔ Vindecarea de acest tip duce la formarea unui os mult mai rezistent decât în cazul vindecării
secundare, în ciuda calusului care mansonează focarul de fractură.
➔ Consolidarea cu contact osos perfect este posibilă numai in cazul osteosintezei cu placute de
compresie, care permit o afrontare strânsă, precisă a fragmentelor fracturate, prin presiune
axială. În aceste situatii, consolidarea se realizează exclusiv prin remodelare haversiana,
osteoclastele producând cai de propagare prin focar, la nivelul cărora apar progresiv noi
unități haversiene.
Vindecarea secundară este mecanismul cel mai frecvent implicat în consolidarea fracturilor de
mandibulă, atunci cand imobilizarea fragmentelor este de tip non rigid (tratament ortopedic sau
osteosinteză cu sârma), dar şi în cazul vindecării spontane (consolidare vicioasă în lipsa
tratamentului). Acest tip de vindecare urmează patru etape consecutive:
● faza initiala,
● faza de calus cartilaginos,
● faza de calus osos
● remodelarea osoasă
78. Fazele de formare a calusului osos şi factorii ce influenţează acest proces.

După Kelsch şi Kiener, formarea calusului se produce în patru faze:
1) calus fibrino-proteic (faza hemoragico-exsudativă) care durează 6-8 zile;
2) calusul fibros sau condroid (faza fibro-condroidă) între a 6-a şi a 8-a zi şi a 16-a şi a 18-a zi;
3) calusul osos primitiv (faza osificării provizorii) începe să se formeze după a 16-a 18 zi;
4) calusul osos definitiv (faza osificării defi nitive) după 4 săptămîni, la copii mai devreme.
Formarea calusului este influențată de:

● vârsta bolnavului (cu cît este mai înaintat în vîrstă, cu atît consolidarea se face mai lent);
● anumite stări fiziologice (la gravide, la femei în perioada de lactație, consolidarea se
realizează mai greu);
● tipul constitutional (la picnici şi la cei cu deficite staturale, prin tulburări hipofizare, se produce
o consolidare mai lentă);
● factorii alimentari (prin lipsa proteinelor din alimentație, evidentă în timpul războaielor, în
lagărele de prizonieri);
● factori mecanici:
○ reducerea şi imobilizarea incorectă duc la întârzieri în consolidare,
○ imobilizarea tardivă şi, uneori, imobilizarea prelungită prin punerea în inactivitate a
osului, pot duce la consolidări întârziate.
Vindecarea primară se obține numai dacă sunt întrunite simultan mai multe condiții:
● o reducere anatomică precisă,
● absenţa mobilitatii fragmentelor
● vascularizație bună în focarul de fractură.
Aceste deziderate se pot obtine numai in contextul osteosintezei rigide, cu plăcute şi şuruburi,
modalitate terapeutică ce va scurta timpul de vindecare a fracturii, atât prin lipsa etapei de calus
fibros din procesul de vindecare, cât şi prin posibilitatea asigurării precoce a functionalitatii
mandibulei, datorată unui timp mai scurt de imobilizare intermaxilară.
La rândul el, vindecarea primară poate fi de două tipuri:
(1) consolidare primară în conditiile unui spatiu minim intre fragmente (mai mic de 100 µm)
(2) consolidare primară în condițiile unui contact osos perfect, fara spatiu minim între fragmente
Consolidarea primara în condițiile unui spatiu minim intre fragmente se obtine atunci când se practica
osteosinteza rigida cu placute şi suruburi monocorticale. Vindecarea primară în aceste situații
începe prin proliferarea capilarelor de la nivelul periostului şi din canalele haversiene, care aduc la
nivelul focarului de fractură şi precursori osteoblastici mezenchimall. Osul se formeaza progresiv,
direct pe suprafetele de fractura, fără fază de calus fibros sau resorbție modelanta.
➔ Formarea osului lamelar apare la 6 săptămâni, orientat însă paralel cu linia de fractura.
➔ În câteva luni, remodelarea va reorienta osul lamelar în lungul osului, moment care coincide
cu obţinerea rezistentei complete după vindecarea fracturii.
➔ Vindecarea de acest tip duce la formarea unui os mult mai rezistent decât în cazul vindecării
secundare, în ciuda calusului care mansonează focarul de fractură.
➔ Consolidarea cu contact osos perfect este posibilă numai in cazul osteosintezei cu placute de
compresie, care permit o afrontare strânsă, precisă a fragmentelor fracturate, prin presiune
axială. În aceste situatii, consolidarea se realizează exclusiv prin remodelare haversiana,
osteoclastele producând cai de propagare prin focar, la nivelul cărora apar progresiv noi
unități haversiene.
Vindecarea secundară este mecanismul cel mai frecvent implicat în consolidarea fracturilor de
mandibulă, atunci cand imobilizarea fragmentelor este de tip non rigid (tratament ortopedic sau
osteosinteză cu sârma), dar şi în cazul vindecării spontane (consolidare vicioasă în lipsa
tratamentului). Acest tip de vindecare urmează patru etape consecutive:
● faza initiala,
● faza de calus cartilaginos,
● faza de calus osos
● remodelarea osoasă
79. Ajutorul de urgenţă în cazul fracturilor de mandibulă.
Examenul clinic trebuie sa identifice eventualele complicații imediate, care necesită prioritate de
tratament şi care implică temporizarea îngrijirilor fracturilor mandibulare. Pacienţii cu fracturi
mandibulare ce sunt însoţite şi de leziuni asociate grave care pun în pericol viaţa bolnavului vor fi trimişi
de urgență într-un serviciu de specialitate, de preferință de politraumă, iar tratamentul specific oro-
maxilo-facial fie se va putea realiza în acel serviciu de către medicii specialişti chirurgie oro-maxilo-
faciala, fie pacientul va reveni in serviciul de chirurgie oro-maxilo facială, după stabilizarea stării
generale, pentru tratamentul specific al fracturii de mandibula.
Algoritm terapeutic de urgență
1. Pacient în stare gravă (iminență de stop cardio-respirator)
Criteriile clinice de diagnostic de urgenţă a stopului cardio-respirator sunt orientative şi se bazează pe
observarea mişcărilor respiratorii, a colorației tegumentelor şi prezența sau absența pulsului carotidian.
La aceşti pacienti se va institui de urgenta protocolul de resuscitare cardio-respiratorie „ABC".
A" (Airways") - eliberarea căilor aeriene superioare

Aceasta se face prin identificarea si îndepărtarea, cu indexul sau prin aspirație, a factorilor obstructivi la
nivelul oro-faringelui:
● corpi straini;
● fragmente osoase, dentare, fragmente de proteze etc;
● sânge, mucus, vomismente etc.
● lambouri post-traumatice obstructive la nivelul cailor aeriene superioare
Mentinerea permeabilitățil cailor aeriene superioare se va realiza printr-una sau mai multe dintre
urmatoarele metode, în funcție de situația clinica:
➔ aşezarea pacientului în decubit lateral, cu gura deschisa (poziție de siguranța), pentru ca
secrețiile orale să nu se acumuleze în oro faringe;
➔ aplicarea pipei Guedel sau a sondei flexibile nazo-faringiene;
➔ intubatie rino/oro-traheală (se va realiza de către medicul ATI);
➔ puncție trahealá/cricotirotomie/traheostomie:
Indicatiile puncţiei traheale /cricotirotomiel/ traheotomiei situații în care nu s-a reuşit permeabilizarea
cailor aeriene superioare, cu iminența decesului în câteva minute, şi anume:
● glosoptoză prin fractură dubla interforaminala / cominutiva de arc mentonier, cu pierderea
insertiilor anterioare ale limbii;
● retropoziția maxilarului fracturat, asociata cu edem marcat al faringelui şi glotel;
● hemoragie nazo-faringiana ce nu poate fi controlată şi inunda căile aeriene superioare;
● dispnee de cauză periferică sau centrala.
,,B" (Breathing)-respirație asistată

Se face la pacienţii care nu şi-au reluat respirația spontană, deşi au căile aeriene permeabile.
Se va institui una dintre metodele de mentinere artificială a respirațiel, în funcție de situația clinică şi de
metoda de permeabilizare a cailor aeriene superioare folosită la punctul „A":
● respiratie gură la gură / gură la nas (tehnicile ventilatorii conventionale în cadrul resuscitării
cardio-respiratorii necesită 10-12 insuflatii pe minut, adică o insuflație după fiecare cinci
compresii toracice, când resuscitarea e realizată de două persoane; două insuflații succesive
după 15 compresii toracice, când o singură persoană asigură atât ventilația, cât şi compresia
toracelui);
● ventilație cu balon Ruben (pe mască Ambou, pipă Guedel, sonda nazo-faringiană sau
sondă/canulă endotraheala) - numai de către medicul ATI;
● ventilație asistată la pacienţii la care s-a practicat intubatie rino/oro-traheală, cricotirotomie sau
traheostomie- numai de către medicul ATI.
,,C" (Circulation) - asigurarea funcției circulatorii

Evaluarea funcției circulatorii consta în aprecierea rapidă (5-10 sec.) a prezenţei pulsulul central
(carotidian, femural). În absența acestuia, se instituie de urgență măsurile de resuscitare cardiacă, ca
primă intenție practicându-se masajul cardiac extern. Controlul hemoragiilor grave este de asemenea
important pentru menținerea funcției circulatorii. În permanență vor fi monitorizate ritmul cardiac şi
tensiunea arterială, ca indicatori al eficientei manoperelor de resuscitare.
După restabilirea şi menţinerea funcţiilor vitale, se realizează evaluarea secundară a leziunilor post-
traumatice.
In cazul pacientilor cu fractura de mandibulă şi leziuni asociate fără risc vital, leziuni care sunt însă
prioritare fracturii de mandibulă, se va aplica tratamentul de urgență provizoriu al fracturi mandibulare şi
se va realiza transferul într-un serviciu de specialitate, cu temporizarea tratamentulul definitiv oro-
maxilo-facial.
IMOBILIZAREA DE URGENTA se poate aplica chiar la locul accidentului sau într-un cabinet
stomatologic fără dotări speciale, realizând o diminuare a durerii, micșorând hemoragia şi riscul de
asfixie, cînd fractura favorizează căderea limbii.
Pentru imobilizarea de urgență se folosesc:
➔ fronda mentonieră - un dispozitiv simplu, util în mai toate fracturile mandibulei, cu excepția
fracturilor la edentații neprotezați, ca şi în cazurile de fracturi cu deplasări în sens orizontal.
Fronda se compune dintr-un dispozitiv din sîrmă- sistem grătar- pînză, metal sau acrilat, care se
aplică pe menton şi un dispozitiv cranian din pînză sau gips. Cele două dispozitive se unesc prin
benzi elastice de cauciuc, imobilizînd mandibula pe maxilar prin intermediul arcadelor.
➔ ligaturile interdentare monomaxilare care realizează o coaptare a fragmentelor fracturate. Se
foloseşte în acest scop sirma moale de otel inoxidabil de 0,3-0,1 mm. Ca tipuri de ligaturi pot fi:
◆ ligatura hipocratică- sirma de imobilizare trece în 8 în jurul coletului a 2-4 dinți, de pe
fiecare fragment, vecini focarului de fractură, strangandu-se la unul din capete. Este
indicată în fracturile fără deplasare, în fracturile crestei alveolare şi pentru imobilizarea
dintilor luxati
◆ ligatura in scară Ponroy constă într-o sirmă ce trece pe fața vestibulară şi orală a unui
grup mai mare de dinţi (8-10), cîte 4-5 de fiecare parte a focarului de fractură care se
răsucește la un cap. Se trec apoi interdentar anse din sîrmă în ,,U", care trec În jurul
primei ligaturi şi se răsucesc vestibular; unde există breşe de edentație, se aplică un
cilindru de acrilat (ca un val de ocluzie) de dimensiunea dintilor;
◆ ligatura in punte solidarizează cele două fragmente prin ligaturi de sârmă trecute separat
şi răsucite în jurul coletului a 2-3 dinţi, de o parte şi de alta a focarului de fractură. Se
evită să se pună asemenea ligaturi pe dinții care se găsesc în focarul de fractură. După
ce s-au redus fragmentele în poziție corectă, se solidarizează capetele răsucindu-le între
ele, trecind in punte peste focarul de fractură;
◆ alelele monomaxilare sint confectionate din sîrmă semirotundă sau rotundă de 1,2 mm,
care se aplică vestibular şi solidarizează cele două fragmente după ce au fost reduse în
poziție corectă prin ligaturi trecute inter dentar în jurul coletului, și răsucite peste atelă. Ca
sisteme de atele monomaxilare se mai pot utiliza:
● arcul Pont constituit din două inele cu un sistem de fixare pe faţa orală;
vestibular, inelele au un tub în care se înșurubează extremitățile filetate ale unei
atele, care va solidariza fragmentele fracturate;
● procedeul K. Schuchardt indicat pentru fixarea unei atele monomaxilare pe o
dentație mai puțin retentivă, evitînd lezarea parodonțiului marginal; foloseşte o
atelă semirotundă de 1,5 mm lățime și lungă cît este necesar, pe care se sudează
perpendicular fragmente de atelă de aceeaşi grosime, măsurind 2 mm. Această
atelă, fixată de dinţi cu sirmă de 0,3 mm, este tencuită cu acrilat autopolimerizabil,
care pătrunde sub punctele de contact şi în spațiile edentate, fără a atinge
parodonțiul;
● procedeul Risdom foloseşte o sirmă de 1 mm diametru, răsucită în jurul coletului
ultimului molar de fiecare parte a mandibulei, suficient de lungă pentru a depăşi
linia mediană. Cele două capete răsucite se leagă în punte şi formează o atelă
care se fixează pe fiecare dinte cu o sîrmă de 0,3 mm trecută interdentar;
◆ ligaturile interdentare intermaxilare se folosesc pentru fixarea fragmentelor osoase
fracturate ale mandibulei de maxilar, prin intermediul dintilor:
● ligatura Leblanc: se fixează prin răsucire cîte o ligatură în jurul coletului a doi dinți
antagonişti, după care se unesc tot prin răsucire imobilizînd de maxilar mandibula
în ocluzie corectă. Nu se fixează niciodată ligaturi pe dinții din imediata vecinătate
a focarului de fractură;
● ligatura Ivy: se foloseşte un fir de sir mã de 0,4 mm, care solidarizează cîte doi
dinți antagonişti de pe maxilar şi mandibulă ;
● ligatura Stout utilizează o sirmă moale de 0,5 mm, trecută vestibular, ocolind
coletul ultimului sau penultimului molar şi apoi trece prin spațiile dintre dinţi, pe
dea supra şi apoi pe sub sirma vestibulară, lăsînd buclele mai lungi pentru a
putea fi ulterior răsucite. După răsucire se practică aceeași tehnică şi la arcada
opusă, buclele ligaturii pe maxilar cu sirmă (rigid) sau cu inele de cauciuc
(elastic):
● ligatura Obwegeser este asemănătoare cu ligatura lui Stout, cu deosebirea că
tehnica este uşurată prin pregătirea prealabilă a sarmei, îndoită astfel încît să
conformeze faţa orală a dinților.
80. Tratamentul definitiv al fracturilor de mandibulă (metoda ortopedică).
Imobilizarea definitivă trebuie să asigure o bună contenție a fragmentelor, să menajeze integritatea

parodontală, să permită o igienă corespunzătoare şi, bineînțeles, alimentația bolnavului.
Se realizează cu dispozitive ortopedice sau chirurgicale, monomaxilare sau bimaxilare.
❖ Dispozitivele monomaxilare sint indicate în fracturile fără deplasare sau cu deplasare mică,
precum şi în fracturile parțiale. Se folosesc: atele metalice, şine linguale, şine duble vestibulo-
linguale (Kersting), gutiere, proteze parțiale subtotale.
➢ atelele metalice vestibulare din sirmă semirotundă de 1,2-1,5 mm, se fixează pe dinți prin
ligaturi cu sîrmă de 0,3 mm. Se folosesc şi ca dispozitive provizorii de urgență, dar pot
rămîne şi pentru imobilizarea definitivă dacă s-a obţinut o bună contenție a fragmentelor
în ocluzie corectă. Atelele pot fi modelate în laborator pe model, pentru a se adapta mai
bine pe fața vestibulară a dinților. De asemenea, pot fi fixate de dinți și cu inele metalice
cimentate sau coroane metalice, atelele fiind sudate la elementele de agregare ,
➢ şinele linguale sînt dispozitive protetice acrilice realizate în laborator după amprente, pe
modele reduse. Reducerea se face secționînd modelul la nivelul focarului sau focarelor
de fractură, după care, în funcție de arcada antagonistă, fragmentele fracturate se
aranjează în ocluzie corectă, solidarizîndu-le cu gips. Aplicarea şinelor se face după
reducerea fragmentelor fracturate în poziţie corectă, de obicei sub anestezie;
➢ şinele duble vestibulo-orale (Kersting) sînt dispozitive care se aplică vestibular şi oral,
solidarizate printr-o balama; se confecţionează de asemenea pe modelul redus . Indicația
majoră a acestor şine o constituie fracturile cominutive cu deplasări în plan orizontal;
➢ protezele parțiale sau totale pot constitui, la purtătorii de proteze, mijloace de imobilizare
eficiente. Ele se asociază de obicei cu o tracţiune cranio-mandibulară cu frondă sau cu
dispozitive intermaxilare (atele fixate pe dinți atunci cînd aceştia mai există) şi tracțiune
elastică.
❖ Dispozitivele bimaxilare sînt cel mai mult folosite, realizînd imobilizarea rigidă sau elastică a
mandibulei fracturate, prin intermediul dinţilor la maxilarul superior.
➢ Imobilizarea rigidă se realizează cu ajutorul ligaturilor de sîrmă între dinţii de pe
mandibulă şi antagoniştii lor de pe maxilar: o imobilizare de urgență rigidă, dacă a reuşit
să realizeze o bună reducere şi contenție a fragmentelor fracturate, poate rămîne ca
imobilizare definitivă.
➢ Imobilizarea elastică se realizează cu ajutorul unor dispozitive (atele) prevăzute cu
butoni, fixate pe dinți și tracțiune intermaxilară cu inele din cauciuc. Atelele pot fi
preconfecționate din sîrmă groasă de 1,2 1,5 mm (atele Hauptmayer), din tablă
inoxidabilă groasă de 0,4 mm ștanțată sau confectionate in laborator din sirmă cu butoni
sudați, pe modele, după amprentă. Fixarea atelelor pe dinți se poate face prin ligaturi de
sârmă trecute interdentar, cu inele sau cape metalice turinti care se cimentează pe dinți.
Inelele sau capele metalice se adaptează pe dinți apoi, peste ele, se ia o amprentă și pe
model se vor suda atelele vestibulare cit mai corect adaptate. La maxilar se aplică o
singură atelă pe toată lungimea arcadei dentare, iar la mandibulă, unde de obicei există
deplasări, se fixează cîte o atelă pe fiecare fragment (atela va fi întreruptă în focarul de
fractură), pentru a putea efectua o tracțiune elastică dirijată în funcție de direcția
deplasării fragmentelor.
❖ Dispozitivele cranio-mandibulare sînt dispozitive fixate pe craniu şi care tracţionează

mandibula, fixand-o pe maxilar prin anumite dispozitive exobucale. În afara clasicei fronde
mentoniere şi capelină din pînză, piele sau chiar gipsată, există dispozitive craniomentoniere
preconfectionate (Darcisac, casca Ginestet)
81. Metode de imobilizare a fragmentelor în cadrul fracturilor de mandibulă.

Se realizează cu dispozitive ortopedice sau chirurgicale, monomaxilare sau bimaxilare.
❖ Dispozitivele monomaxilare sint indicate în fracturile fără deplasare sau cu deplasare mică,
➢ atelele metalice vestibulare din sirmă semirotundă de 1,2-1,5 mm, se fixează pe dinți prin
ligaturi cu sîrmă de 0,3 mm. Se folosesc şi ca dispozitive provizorii de urgență, dar pot
rămîne şi pentru imobilizarea definitivă dacă s-a obţinut o bună contenție a fragmentelor
în ocluzie corectă. Atelele pot fi modelate în laborator pe model, pentru a se adapta mai
bine pe fața vestibulară a dinților. De asemenea, pot fi fixate de dinți și cu inele metalice
cimentate sau coroane metalice, atelele fiind sudate la elementele de agregare ,
➢ şinele linguale sînt dispozitive protetice acrilice realizate în laborator după amprente, pe
modele reduse. Reducerea se face secționînd modelul la nivelul focarului sau focarelor
de fractură, după care, în funcție de arcada antagonistă, fragmentele fracturate se
aranjează în ocluzie corectă, solidarizîndu-le cu gips. Aplicarea şinelor se face după
reducerea fragmentelor fracturate în poziţie corectă, de obicei sub anestezie;
➢ şinele duble vestibulo-orale (Kersting) sînt dispozitive care se aplică vestibular şi oral,
solidarizate printr-o balama; se confecţionează de asemenea pe modelul redus . Indicația
majoră a acestor şine o constituie fracturile cominutive cu deplasări în plan orizontal;
➢ protezele parțiale sau totale pot constitui, la purtătorii de proteze, mijloace de imobilizare
eficiente. Ele se asociază de obicei cu o tracţiune cranio-mandibulară cu frondă sau cu
dispozitive intermaxilare (atele fixate pe dinți atunci cînd aceştia mai există) şi tracțiune
elastică.
❖ Dispozitivele bimaxilare sînt cel mai mult folosite, realizînd imobilizarea rigidă sau elastică a
mandibulei fracturate, prin intermediul dinţilor la maxilarul superior.
➢ Imobilizarea rigidă se realizează cu ajutorul ligaturilor de sîrmă între dinţii de pe
mandibulă şi antagoniştii lor de pe maxilar: o imobilizare de urgență rigidă, dacă a reuşit
să realizeze o bună reducere şi contenție a fragmentelor fracturate, poate rămîne ca
imobilizare definitivă.
butoni, fixate pe dinți și tracțiune intermaxilară cu inele din cauciuc. Atelele pot fi
preconfecționate din sîrmă groasă de 1,2 1,5 mm (atele Hauptmayer), din tablă
inoxidabilă groasă de 0,4 mm ștanțată sau confectionate in laborator din sirmă cu butoni
sudați, pe modele, după amprentă. Fixarea atelelor pe dinți se poate face prin ligaturi de
sârmă trecute interdentar, cu inele sau cape metalice turinti care se cimentează pe dinți.
Inelele sau capele metalice se adaptează pe dinți apoi, peste ele, se ia o amprentă și pe
model se vor suda atelele vestibulare cit mai corect adaptate. La maxilar se aplică o
singură atelă pe toată lungimea arcadei dentare, iar la mandibulă, unde de obicei există
deplasări, se fixează cîte o atelă pe fiecare fragment (atela va fi întreruptă în focarul de
fractură), pentru a putea efectua o tracțiune elastică dirijată în funcție de direcția
deplasării fragmentelor.
❖ Dispozitivele cranio-mandibulare sînt dispozitive fixate pe craniu şi care tracţionează

mandibula, fixand-o pe maxilar prin anumite dispozitive exobucale. În afara clasicei fronde
mentoniere şi capelină din pînză, piele sau chiar gipsată, există dispozitive craniomentoniere
preconfectionate (Darcisac, casca Ginestet)
82. Felurile și cerinţele principale în confecţionarea atelelor.
❖ Dispozitivele monomaxilare sînt indicate în fracturile fără deplasare sau cu deplasare mică,
➢ atelele metalice vestibulare din sirmă semirotundă de 1,2-1,5 mm, se fixează pe dinți
prin ligaturi cu sîrmă de 0,3 mm. Se folosesc şi ca dispozitive provizorii de urgență, dar
pot rămîne şi pentru imobilizarea definitivă dacă s-a obţinut o bună contenție a
fragmentelor în ocluzie corectă. Atelele pot fi modelate în laborator pe model, pentru a se
adapta mai bine pe fața vestibulară a dinților. De asemenea, pot fi fixate de dinți și cu
inele metalice cimentate sau coroane metalice, atelele fiind sudate la elementele de
agregare
❖ Dispozitivele bimaxilare
butoni, fixate pe dinți și tracțiune intermaxilară cu inele din cauciuc.
Atelele pot fi preconfecționate din sîrmă groasă de 1,2 1,5 mm (atele Hauptmayer), din
tablă inoxidabilă groasă de 0,4 mm ștanțată sau confectionate in laborator din sirmă cu
butoni sudați, pe modele, după amprentă.
Fixarea atelelor pe dinți se poate face prin ligaturi de sârmă trecute interdentar, cu inele
sau cape metalice turinti care se cimentează pe dinți. Inelele sau capele metalice se
adaptează pe dinți apoi, peste ele, se ia o amprentă și pe model se vor suda atelele
vestibulare cit mai corect adaptate.
La maxilar se aplică o singură atelă pe toată lungimea arcadei dentare, iar la mandibulă,
unde de obicei există deplasări, se fixează cîte o atelă pe fiecare fragment (atela va fi
întreruptă în focarul de fractură), pentru a putea efectua o tracțiune elastică dirijată în
funcție de direcția deplasării fragmentelor.
83. Indicațiile către tratamentul chirugical al fracturilor de mandibulă (osteosinteza).
Osteosinteza constă în descoperirea chirurgicală a focarului de fractură, reducerea fragmentelor în

poziție anatomică sub control vizual direct şi solidarizarea lor în această pozitie prin:
● ligaturi de sârmă transosoase;
● miniplăcute de osteosinteză (din titan sau din materiale resorbabile) sau plăci de reconstrucție
(din titan);
Indicatiile osteosintezei sunt:

a) fracturi retrodentare, cu ascensionarea fragmentului distal, asupra căruia nu se poate actiona prin
metode ortopedice (fracturi clasa a II-a dupa Kazanjian şi Converse):
b) fracturi cu angrenare strânsă a capetelor osoase, care nu pot fi degajate prin metode ortopedice (aşa
numitele ,,angrenări nereductibile");
c) fracturi cu dislocare mare în care există interpoziții de părți moi sau corpi străini între capetele osoase
fracturate;
d) fracturi vechi, vicios consolidate, precum şi în consolidări întârziate, pseudartroze;
e) fracturi deschise în cavitatea orală, cu decalaj în plan vertical sau/şi sagital;
f) fracturi la pacienti care nu prezintă unități dentare suficiente care să permită reducerea fracturii pe
baza ocluziei (facturi tip B după Kruger şi Schilli):
g) fracturi la pacienți care nu prezintă dinti suficienti pentru ancorajul aparatelor ortopedice;
h) fracturi multiple sau cominutive, care nu pot beneficia de un tratament ortopedic;
i) fracturi ale mandibulei, asociate cu fracturi ale maxilarului superior, când restabilirea continuitatii
mandibulei va fi reper pentru reducerea şi contentia fragmentelor osoase ale maxilarului;
j) fracturi cominutive mandibulare cu implicarea apofizei condiliene, când ar deveni necesară

mecanoterapia la 10-15 zile de la imobilizarea Intermaxilară. Osteosinteza focarelor de fractura de la
nivelul ramului orizontal mandibular va permite îndepărtarea blocajului rigid dupa 10-15 zile, putându-se
începe mecanoterapia precoce.
k) la cererea pacientului, după ce acesta a fost informat asupra avantajelor dar şi a riscurilor
perioperatorii, in comparatie cu metodele ortopedice:
l) în cazul bolnavilor psihici, al handicapaților psiho-motori etc., la care complianta faţă de imobilizarea
intermaxilară este foarte redusă.
!!!!după burlibasa
● fracturile cominutive,
● fracturile cu deplasări importante,
● fracturile retrodentare sau de unghi,
● fracturile angrenate greu de redus,
● fracturile cu interpoziţii de părți moi,
● fracturile la edentați.
84. Metode de osteosinteză ale fracturilor de mandibulă.
Osteosinteza cu sârmă
Osteosinteza cu sârmă se va efectua ținând cont de următoarele recomandări generale:

1. Se preferă practicarea unor orificii bicorticale;
2. Orificiile vor fi plasate la cel puțin 6 mm de focarul de fractură, pentru a evita fracturarea corticalei
osoase în vecinătatea focarului;
3. Orificiile vor fi plasate la distanţă de apexurile dentare şi respectiv de canalul mandibular;
4. Diametrul orificiilor practicate va fi in concordanţă cu grosimea firului de sârmă (se foloseşte sârmă de
osteosinteză din Wipla cu diametrul de 0,2-0,4 mm);
5. Se vor practica orificille astfel încât să aibă o direcție perpendiculară pe corticala osoasă, şi nu
excentric către focarul de fractură, pentru a evita fracturarea corticalei osoase în vecinătatea focarului;
6. Se vor practica orificiile cu instrumentarul rotativ la turație redusă (max. 800 1000 rotații/min),
concomitent cu răcirea cu ser fiziologic la temperatura mediului ambiant;
7. Se va evita strângerea insuficientă sau excesiva a sârmei de osteosinteză, pentru a nu apărea o
consolidare deficitara, sau respectiv ruperea firului de sârmă;
8. Se vor orienta capetele firului de sârmă în aşa fel încât să nu traumatizeze părțile moi adiacente
focarului de fractură, care ar favoriza aparitia dehiscentei sau a supurației.
Osteosinteza cu plăcuţe şi şuruburi

Osteosinteza cu placute şi suruburi se va realiza respectând principiile AO (Association for
Ostheosinthesis
1. Placutele de osteosinteza trebuie sa fie pozitionate atât liniile de maximă tensiune (situate in
apropierea crestei alveolare), cât şi pe cele de compresiune (situate in apropierea marginii bazilare a
mandibulei), Champy recomanda aplicarea la nivelul focarului de fractura mandibulara a doua placute
de osteosinteza, una la nivelul zonei de tensiune si alta la nivelul zonei de compresie, pentru a evita
apariția unul diastasis între fragmentele osoase fracturate
2. Alegerea corectă a poziției plăcuțelor se face in funcție de localizarea liniei de fractura, de direcţia
acesteia, precum si de actiunea musculaturii şi de poziția dintilor ;
3. In fracturile cominutive de mandibula, se recomanda folosirea plăcuțelor de reconstructie fixate cu
suruburi bicorticale, datorită imposibilității stabilizării focarelor de fractură cu ajutorul miniplacutelor de
osteosinteză
4. Este obligatorie conturarea plăcuțelor de osteosinteza (modelare tridimensionala) in vederea
asigurarii unul contact pasiv cu osul subiacent
5. Se recomandă folosirea suruburilor monocorticale cu lungime adaptată poziției plăcuței de
osteosinteză (plăcuța plasată către creasta alveolară va fi fixată cu suruburi monocorticale scurte,
pentru a înlătura riscul lezárii rădăcinilor dentare);
6. Placuta de osteosinteză fixată pe zona de compresie va fi plasată cât mai jos, către marginea
bazilară, pentru a evita lezarea pachetului vasculo-nervos alveolar inferior;
7. Orificiile de plasare a şuruburilor trebuie să fie adecvate mărimii şurubului, fără a fi forțate excentric
8. Plasarea suruburilor se va face in mod egal de-o parte si de cealaltă a focarului de fractură, astfel
încât forțele care acționează asupra placutei de osteosinteza sa fie echilibrate pe fragmentele fracturate;
9. Secventialitatea aplicării șuruburilor de osteosinteza se va face dinspre capătul placutei spre focar;
10. Plasarea celui mai apropiat şurub de osteosinteză față de focarul de fractură se va face la cel puțin
5-6 mm de acesta.
85. Complicaţiile tardive în fracturile de maxilar superior.
Complicatiile tardive apar ca o consecinţă a gravitații traumatismului, sau în cazul unui tratament
incorect, a unui tratament tardiv aplicat sau în lipsa tratamentului specific.
● Leziuni dento-parodontale
○ Se referă în principal la dinții din focarul de fractură, care îşi pot modifica poziția, fie
datorită traumatismului, fie din cauza suprasolicitării determinate de aparatul de
imobilizare.
○ De asemenea, pot apărea necroze pulpare la dinții implicați în focarul de fractură, mai
ales dacă atitudinea terapeutică faţă de aceştia a lipsit sau a fost incorecta (lipsa testării
vitalității pulpare - în serviciile de stomatologie). În astfel de cazuri se poate recurge la
tratamente endodontice sau ortodontice specifice - în serviciile de stomatologie.
● Consolidarea întârziată
○ Este definită ca persistenta mobilitatății la nivelul focarului de fractură, după 6-8
săptămâni de la aplicarea tratamentului ortopedic sau chirurgical.
○ Tratamentul constă în îndepărtarea factorilor cauzali, urmată de reaplicarea mijloacelor
de imobilizare a fracturii. În general, se recomanda osteosinteza cu plăcuţe şi şuruburi.
● Pseudartroza
○ Constă în apariţia unei „false articulații" (pseudoarticulatie) dată de persistenţa mobilității
la nivelul focarului de fractură după 6 luni de la instituirea tratamentului ortopedic sau
chirurgical.
○ Clinic, pseudartroza permite o mobilitate mai mult sau mai puțin accentuată, fiind
descrise trei forme anatomo-clinice: (1) strânsă; (2) laxă; şi (3) balantă.
○ Radiologic se constată o rotunjire a capetelor osoase, de multe ori cu corticalizarea
acestora.
○ Tratamentul este chirurgical şi constă în descoperirea focarului de fractură, îndepărtarea
tesutului fibro-conjunctiv de la nivelul diastazisului, avivarea capetelor osoase şi
osteosinteza cu plăcuțe şi şuruburi.
● Consolidarea vicioasă
○ Reprezinta o consolidare a unei fracturi Intr-o pozitie decalată, neanatomica, a capetelor
osoase fracturate, cu formarea unui calus osos care permanentizează aceasta pozitie.
○ Cauzele sunt multiple, fiind în principal legate de fracturi nediagnosticate, lipsa
tratamentului, aplicarea unui tratament incorect, sau aplicarea unui tratament tardiv la
pacienții politraumatizați a căror stare generală nu a permis instituirea unui tratament de
specialitate adecvat (de regulă prin lipsa de colaborare interdisciplinara).
○ Tratamentul consolidării vicioase este chirurgical și constă în refracturarea fragmentelor
vicios consolidate, reducerea lor în poziție anatomică, urmată de osteosinteză cu plăcuțe
şi şuruburi.
● Constricția mandibulei
○ Este o limitare a mişcărilor de deschidere a cavitatii orale prin bride cicatriceale ale
părților moi (periarticulare, cutaneo-mucoase sau musculare perimandibulare) retractile,
sau prin dezvoltarea unor focare de miozita osificanta traumatica.
○ Tratamentul in astfel de situații este de obicel profilactic şi consta in fizio si
mecanoterapie.
○ Tratamentul miozitei osificante traumatice consta în extirparea chirurgicală leziunii, la
care se asociază mecanoterapia.
● Anchiloza temporo-mandibulară
○ Apare de obicei după fracturi intracapsulare ale capului condilian, mai ales la copil (mai
rar la adult) şi constă în apariția unul bloc osos la nivelul articulatiei temporo-mandibulare,
ce suprimă articulația şi implicit mişcările condilului în cavitatea glenoida.
○ Tratamentul este chirurgical şi constă în remodelarea articulației prin secționarea blocului
osos de anchiloză (artroplastie) şi interpunerea unei autogrefe sau a unor alogrefe
(Dacron) între cavitatea glenoida şi condilul articular remodelat
● Tulburările de creştere a mandibulei

○ Se asociază de obicei cu anchiloza temporo-mandibulară instalată la copii, in perioada de
creştere. Se pare că sunt rezultatul distrucției centrului de creştere condilian sau/şi
absentei factorului funcțional (prin limitarea mişcărilor de translație a condilului), în urma
traumatismului (mai ales în cazul căderilor pe menton cu fractură condiliana bilaterala).
○ Tratamentul este chirurgical şi se realizează in doua etape. In cazul in care este instalată
anchiloza temporo-mandibulară, ca prima etapă se practica artroplastia, iar dupa
încheierea creşterii, in a doua etapă, se realizează alungirea mandibulei prin intervenții
de chirurgie ortognata sau prin elongare osoasă dirijată,
86. Fracturile complexului zigomatico-orbital: Clasificare.
Clasificarea fracturilor complexului zigomatic după Dan Theodorescu

➔ Fracturi totale
◆ Fracturi anterioare (os malar).
◆ Fracturi incomplete (fisuri).
◆ Disjuncţie maxilomalară.
◆ Fractura cominutivă.
➔ Fracturi parțiale
◆ Fractura rebordului orbitar inferior
◆ Fractura rebordului orbitar lateral.
◆ Fractură blow-out (planşeul orbitei).
➔ Fracturi posterioare (arcada zigomatică)

◆ Fracturi anterioare şi posterioare.
◆ Fractura peretelui anteriolateral al sinusului maxilar.
În clinica de chirurgie maxilo-facială folosim următoarea clasificare
1. Fisuri ale osului zigomatic fără deplasare (fracturi incomplete).

2. Fracturile osului zigomatic cu deplasare.
3. Fracturile osului zigomatic (plagă deschisă (cu ori fără deplasare).
4. Fracturile osului zigomatic (cominutive) eschiloase (cu ori fără deplasare).
5. Fracturile osului zigomatic cu corpi străini (cu ori fără deplasare).
6. Fracturile osului zigomatic cu defect al țesuturilor dure sau moi.
NB! Utilizăm aceeaşi clasificare şi pentru arcada zigomatică.
Clasificarea fracturilor malare după Seth R. Thaller (2004)
I. Fracturile osului zigomatic fără deplasare semnificativă.

II. Fracturile osului zigomatic cu deplasare internă.
III. Fracturile osului zigomatic cu deplasare şi fără rotirea fragmentului.
IV. Fracturile osului zigomatic cu deplasare şi cu rotirea fragmentului medial.
V. Fracturile osului zigomatic cu deplasare şi cu rotirea fragmentului lateral.
VI. Fractura complexă a osului zigomatic (suplimentar sunt prezente liniile de fractură pe fragmentului
principal).
87. Diagnosticul fracturilor complexului zigomatic.
Examenul radiologic în incidenţă semiaxială: fractura complexului zigomatic, în cele mai dese cazuri,
este eschiloasă. Examenul radiologic distinge liniile de fractură, numărul lor, direcția, gradul de
dislocare, raportul cu oasele învecinate şi cu sinusul maxilar.
● Deplasarea fragmentului fracturat mai des este posterioară şi inferioară şi, mai rar, anterioară şi
laterală.
● Este prezentă dereglarea integrității osoase a marginii infraorbitale, a arcadei zigomatice şi a
suturii zigomaticoalveolare.
● Incidența (Hiertz) semiaxială, dereglarea integrităţii arcadei zigomatice, deformarea arcadei
zigomatice, fracturi liniare, eschiloase, cu ori fără deplasare.
Hemosinusul este cauzat de lezarea mucoasei sinusului maxilar. Sinusul maxilar este micşorat în
volum, opac. Radiografia în dinamică a sinusului maxilar determină restabilirea volumului şi dispariția
opacității, restabilirea conturului maxilar, timp de 7-10 zile.
1. Determinarea sensibilității pe traiectul nervului infraorbital.

2. EOD pragul de sensibi litate al pulpei dinților (incisivi, canini, premolari) este mai sus de 100 mA.
3. Sondarea închisă a canalului calibrul 1-2.
4. Tomografia computerizată. Tomografia computerizată este un examen radiologic de o perfor manţă
înaltă, dar e costisitor. Datorită acestui examen se pot stabili un diagnostic şi un plan de tratament foarte
precis.
5. Termometria, un examen obligatoriu la orice bolnav spitalizat, de două ori pe zi.
6. Ultrasonografia
7. Endoscopia
8. Examenul de laborator al sângelui.
9. Examenul cu ,,spatul"
10. Leziuni viscerale concomitente se constată de către neurochirurg, oftalmolog, traumatolog, chirurg,
otorinolaringolog.
88. Semnele clinice ale fracturilor complexului zigomatic.

● Pacientul acuză dureri, sângerare unilaterală nazală, deschiderea limitată a gurii, dereglarea
sensibilității în regiunea infraorbitară ş.a.
● Se observă înfundarea reliefului malar ori nivelarea (turtirea) reliefului osos şi, în unele cazuri,
edemul care creează asimetria feței ori maschează deplasarea .
● Pielea, în regiunea dată, poate fi contuzionată, cu excoriații, hematom ori prezența unei plăgi.
● La palpare se constată puncte dureroase, discontinuitate osoasă, neregularitate sau denivelare
,,în treaptă", în unghi sau în şant, a rebordului inferior sau lateral (sutura frontozigomatică) al
orbitei, suturii zigomaticoalveolare şi ale arcadei zigomatice. Rebordul inferior al orbitei şi sutura
zigomaticoalveolară se palpează mai bine.
● Dacă de la traumatism au trecut câteve ore, edemul traumatic maschează înfundarea.
● Mobilitatea patologică şi crepitatiile osoase se depistează rar.
● Emfizemul subcutanat apare datorită lezării sinusului maxilar.
● Globul ocular apare în exoftalmie, provocat de hematomul retrobulbar sau, din contra, în
enoftalmie după resorbția cheagului din cavitatea orbitei.
● Se atestă echimoze palpebrale şi ale conjunctivei bulbare.
● Endobucal.
● Sutura zigomaticoalveolară este întreruptă, denivelată, osul malar este prăbuşit.
● Palparea este dureroasă cu simptom de ,,treaptă" la nivelul suturii zigomaticoalveolare.
● Se atestă contuzii ale țesuturilor moi din regiunea infraorbitală, de obicei, fără lezarea integrităţii
mucoasei.
● Pot avea loc hemoragii în mucoasa vestibulară pe plica de tranziție, la nivelul premolarului doi și
al molarilor unu şi doi.
● Simptomul Malevici, în fracturarea sinusului maxilar, la percuția dinților de pe partea afectată, se
determină un sunet surd, zgomot de ,,oală spartă", depistabil şi în fracturile de maxilar superior.
● Endonazal.
● Epistaxis unilateral din partea afectată, se instalează imediat posttraumatic.
● Dacă bolnavul s-a adresat prea târziu, la examinarea fosei nazale din partea traumată se pot
depista cheaguri de sânge, mucoasa este edemaţiată.
● Dereglări estetice.
● Asimetria feței este provocată de edemul țesuturilor moi şi de deplasarea fragmentelor fracturate
(prăbuşiri posterioare şi inferioare).
● Edemul posttraumatic, care se instalează (la 7-8 ore) după traumă, maschează conturul feţei şi
creează dificultăți în diagnosticul traumei.
● Examinarea bolnavului cu ajutorul ,,spatulelor" ne permite de a materializa prăbuşirea osului
malar.
● Epifora unilaterală este prov cată de comprimarea ori lezarea canalului lacrimonazal, partea
osoasă, ori a țesuturilor moi.
● Diplopie rezultată prin prăbușirea planşeului orbitar şi căderea globului ocular sau prin lezarea
muşchilor mobilizatori ai globului. Compresiunea ori secționarea nervului optic provoacă
diminuarea sau pierderea temporară sau definitivă a vederii. Hemoragia retrobulbară deplasează
globul ocular anterior. Pareza ori parelezia nervului ocolomotor provoacă tulburări de mobilitate a
globului ocular. Emfizemul subcutanat, care se palpează în regiunile infraorbita lă şi palpebrală
inferioară, este cauzat de lezarea sinusului maxilar, a celulelor etmoidale în traumatismul
asociat. Sunt devieri ale axei vizuale; chimozisul; echimoza palpebrală; hematomul conjunctival.
● Tulburările nervoase pot include: anestezia sau hipoestezia teritoriului inervat de nervul
infraorbitar (hemibuza superioară, aripa nazală din partea afectată, mucoasa vestibulară, dinții
de pe hemiarcada respectivă), provocate de compresiune, elongări, zdrobirea ori ruperea
nervului infraorbitar, prins între fragmentele osoase. Pragul de sensibilitate la incisivi, canini şi
premolari este diminuat. Limitarea mobilității mandibulei este produsă de blocarea apofizei
coronoide şi de compresiunea muşchiului temporal, provocate de deplasarea primară,
posterioară şi inferioară.
89. Tratamentul definitiv al fracturilor de complex zigomatic.

Tratamentul conservativ aplicat bolnavilor
● în primul rând, o administrare corectă a medicamentelor destinate premedicației în procesul de
pregătire a bolnavului către intervenția chirurgicală în traumatismul facial şi tratamentul
combinat.
● În funcție de gravitatea traumatismului, în conformitate cu urgențele impuse de traumă şi de
posibilitățile instituției date, se vor stabili tactica şi etapele de tratament conservativ al acestora
● Linişte, repaus la pat.
● Prelucrarea câmpului traumatizat cu soluții de antiseptice - zilnic.
● Pungă cu gheaţă - în primele două zile, pentru 10-15 minute.
● Excluderea traumatismului (presiunii) regiunii date, timp de 6 luni.
● Limitarea deschiderii exagerate a gurii, timp de 10-12 zile.
● Dacă există plăgi, se efectuează prelucrarea chirurgicală a plăgii.
● Tratament medicamentos (antibiotice, analgezice, ser antitetanic, 0,5 ml, subcutanat, soluții de
vasoconstrictorii (sanorin, naftizin, galazolin, xilometazolin), 2-3 picături în fiecare fosă nazală,
de 3-4 ori pe zi, 5-6 zile).
● Alimentare semilichidă.
● Tratamentul chirurgical al fracturilor se efectuează în funcție de gradul de deplasare a
fragmentelor fracturate şi de dereglările funcționale. Fractura complexului zigomatic fără
deplasare (radiologic), dar cu dereglări funcționale, este supus tratamentului chirurgical cu
reducerea ei.
● Indicațiile pentru reducerea fragmentelor fracturate sunt următoarele:
○ limitarea mişcărilor de mandibulă, lateral;
○ dereglările estetice;
○ dereglarea sensibilității pe traiectul nervului infraorbital;
○ diplopia și rezultatele examenului radiologic.
Calea de abord accesibilă poate fi: subzigomatică (suborbitală), și nusală, suprazigomatică

(temporală), endobucală, prin plagă.
Metodele de coaptare a fragmentelor fracturate
➔ Neoperative
◆ Endobucal, cu degetul (ori spatula Buealskii):
◆ indicaţii până la trei zile.
◆ Medicul introduce degetul arătător în vestibulul superior, posterior deplasează fragmentul
lateral, invers deplasării, reducând osul (arcada) zigomatic.
◆ Cu degetele altei mâini se verifică reducerea fragmentelor, dacă s-a efectuat corect.
◆ Se mai poate folosi, în loc de deget, şi o spatulă care se înfăşoară cu tifon. Această metodă
este folosită rar.
➔ Operatorii
◆ Cu cârligul Limberg .
◆ Reducerea fragmentelor trebuie realizată precoce, în primele 5-6 zile de la accident,
deoarece mai târziu bonturile osoase se fixează rapid, prin organizarea aderenţelor şi a
calosului dintre fragmente.
◆ Repoziția cu cârligul Limberg pe cale subzigomatică se prelucrează câmpul operatoriu cu
soluții de antiseptice şi se izolează.
◆ Anestezia infraorbitală şi infiltrativă cu soluție de lidocaină de 2% 6 ml şi premedicație.
◆ Incizia se efectuează paralel cu arcada zigomatică, la locul intersecțiilor liniilor: linia care
coboară de pe partea laterală a orbitei, fiind perpendiculară aripilor nazale.
◆ Lungimea inciziei este de 0,5 cm a dermului, mai apoi, cu pensa încovoiată, mai mult bont,
deplasăm țesuturile lateral, creând un canal până ce ajungem la mar ginea inferioară a
osului (arcadei) zigomatic. Prin acest canal al plăgii se introduce cârligul Limberg
➔ Pe cale sinusală.
◆ Indicații în fracturile eschiloase în cazul în care, după o reducere instrumentală,
fragmentul nu se menține în poziția anatomică, fractură la care este necesară revizia
sinusului maxilar.
◆ După prelucrarea câmpului operator, izolarea şi efectuarea anesteziei, urmează incizia
pe plica de tranziție de la canin până la molarul doi. Decolarea lamboului mucoperiostal şi
eliberarea țesuturilor moi dintre fragmentele dislocate.
◆ Revizia sinusului de cheaguri sangvine, eschile osoase mici, polipi şi corpi străini.
Prelucrăm cu soluții de antiseptice cavitatea sinusului maxilar.
◆ Efectuăm rinostoma.
◆ După reducerea fracturii, imobilizarea se face cu meşe antiseptice, mai des cu meşe
iodoformate, un capăt de meşă se scoate în fosa nazală.
◆ Aplicăm un tub ciuruit prin rinostomă în sinus şi-l fixăm de septul nazal pentru lavaj şi
drenare.
◆ Suturăm plaga şi aplicăm punga cu gheață. Prin tub se va efectua lavajul sinusului
maxilar.
◆ Meşa endosinusală se va înlătura la 8-14 zile
➔ Metoda endobucală.
◆ Avantajul metodei date este acela că după operație nu rămân urme de cicatrice, ceea ce
are o mare importanţă estetică.
◆ Incizia se efectuează la nivelul molarilor unu şi doi, pe plica de tranziție.
◆ Decolarea lamboului mucoperiostal se efectuează cu decolatorul, spatula Buealskii se
introduce sub osul ori arcada zigomatică.
◆ Cu mişcări energice se reduce fractura sub controlul degetelor mâinii, exobucal.
◆ În cazul reducerii fracturii se pot trauma dinții; din aceste considerente, sub spatula
Buealskii se introduce o meşă de tifon.
◆ După reducere, plaga se suturează şi se drenează.
➔ Calea temporală.
◆ Accesul temporal de reducere a fragmentelor fracturate se efectuează cu ajutorul unui
elevator.
◆ Etapele operației, în general, sunt identice, cu excepţia locului inciziei.
◆ Incizia pielii se efectuează în regiunea temporală, pe partea păroasă
◆ Avantajele metodei date este că pe pielea feței nu rămân cicatrice.
◆ Examinarea minuțioasă a bolnavului, pentru a exclude traumatismul osului temporal, în
caz contrar, metoda este contraindicată.
90. Căile de acces la reducerea deplăsării fragmentelor în fracturile zigomatico-orbitale.

Calea de abord accesibilă poate fi: subzigomatică (suborbitală), și nusală, suprazigomatică
(temporală), endobucală, prin plagă.
Metodele de coaptare a fragmentelor fracturate
➔ Neoperative
◆ Endobucal, cu degetul (ori spatula Buealskii):
◆ indicaţii până la trei zile.
◆ Medicul introduce degetul arătător în vestibulul superior, posterior deplasează fragmentul
lateral, invers deplasării, reducând osul (arcada) zigomatic.
◆ Cu degetele altei mâini se verifică reducerea fragmentelor, dacă s-a efectuat corect.
◆ Se mai poate folosi, în loc de deget, şi o spatulă care se înfăşoară cu tifon. Această metodă
este folosită rar.
➔ Operatorii
◆ Cu cârligul Limberg .
◆ Reducerea fragmentelor trebuie realizată precoce, în primele 5-6 zile de la accident,
deoarece mai târziu bonturile osoase se fixează rapid, prin organizarea aderenţelor şi a
calosului dintre fragmente.
◆ Repoziția cu cârligul Limberg pe cale subzigomatică se prelucrează câmpul operatoriu cu
soluții de antiseptice şi se izolează.
◆ Anestezia infraorbitală şi infiltrativă cu soluție de lidocaină de 2% 6 ml şi premedicație.
◆ Incizia se efectuează paralel cu arcada zigomatică, la locul intersecțiilor liniilor: linia care
coboară de pe partea laterală a orbitei, fiind perpendiculară aripilor nazale.
◆ Lungimea inciziei este de 0,5 cm a dermului, mai apoi, cu pensa încovoiată, mai mult bont,
deplasăm țesuturile lateral, creând un canal până ce ajungem la mar ginea inferioară a
osului (arcadei) zigomatic. Prin acest canal al plăgii se introduce cârligul Limberg
➔ Pe cale sinusală.
◆ Indicații în fracturile eschiloase în cazul în care, după o reducere instrumentală,
fragmentul nu se menține în poziția anatomică, fractură la care este necesară revizia
sinusului maxilar.
◆ După prelucrarea câmpului operator, izolarea şi efectuarea anesteziei, urmează incizia
pe plica de tranziție de la canin până la molarul doi. Decolarea lamboului mucoperiostal şi
eliberarea țesuturilor moi dintre fragmentele dislocate.
◆ Revizia sinusului de cheaguri sangvine, eschile osoase mici, polipi şi corpi străini.
Prelucrăm cu soluții de antiseptice cavitatea sinusului maxilar.
◆ Efectuăm rinostoma.
◆ După reducerea fracturii, imobilizarea se face cu meşe antiseptice, mai des cu meşe
iodoformate, un capăt de meşă se scoate în fosa nazală.
◆ Aplicăm un tub ciuruit prin rinostomă în sinus şi-l fixăm de septul nazal pentru lavaj şi
drenare.
◆ Suturăm plaga şi aplicăm punga cu gheață. Prin tub se va efectua lavajul sinusului
maxilar.
◆ Meşa endosinusală se va înlătura la 8-14 zile
➔ Metoda endobucală.
◆ Avantajul metodei date este acela că după operație nu rămân urme de cicatrice, ceea ce
are o mare importanţă estetică.
◆ Incizia se efectuează la nivelul molarilor unu şi doi, pe plica de tranziție.
◆ Decolarea lamboului mucoperiostal se efectuează cu decolatorul, spatula Buealskii se
introduce sub osul ori arcada zigomatică.
◆ Cu mişcări energice se reduce fractura sub controlul degetelor mâinii, exobucal.
◆ În cazul reducerii fracturii se pot trauma dinții; din aceste considerente, sub spatula
Buealskii se introduce o meşă de tifon.
◆ După reducere, plaga se suturează şi se drenează.
➔ Calea temporală.
◆ Accesul temporal de reducere a fragmentelor fracturate se efectuează cu ajutorul unui
elevator.
◆ Etapele operației, în general, sunt identice, cu excepţia locului inciziei.
◆ Incizia pielii se efectuează în regiunea temporală, pe partea păroasă
◆ Avantajele metodei date este că pe pielea feței nu rămân cicatrice.
◆ Examinarea minuțioasă a bolnavului, pentru a exclude traumatismul osului temporal, în
caz contrar, metoda este contraindicată.
91. Evoluție și complicaţii în fracturile complexului zigomatico-orbital.

Complicațiile imediate sunt mai rare, dar pot fi următoarele: hemoragie, hematoame, parestezii,
anestezii.
1. Consolidarea vicioasă a fragmentelor
2. parestezii;
3. limitare a excursiei mandibulei;
4. osteomielită;
5. fistule;
6. diplopie, în cazul în care reducerea nu a fost făcută la timp ori corect, poate persista, necesitând
intervenții ulterioare de corecție;
7. contractură a mandibulei;
8. deformații;
9. sinusită, osteomielită;
10. dereglare a vederii, hemoragii, hematoame, infectare a plăgilor, oftalmoree, rinolalie, hiposomii,
emfizem subcutanat, deformații ale regiunii zigomatice.
Evoluția
● În fracturile fără deplasare, bolnavului i se indică un regim pe care trebuie să-l respecte şi
periodic să facă vizite de control.
● Evoluția este favorabilă în cazul fracturilor fără deplasare ori a celor corect reduse.
● Durata incapacității de muncă în tratamentul chirurgical al osului zigomatic este de 15-20 de zile,
în cazul lezării sinusului maxilar- de 18-22 de zile.
● Sensibilitatea revine după câteva luni pe traiectul nervului infraorbital.
Reabilitarea bolnavilor cu fracturi ale complexului zigomatic

● operații plastice pentru a înlătura cicatricele;
● operații plastice de contur - peste un an de la traumă;
● în anchiloză, fractura de peste un an- rezecția procesului coronoid şi osteotomia arcadei
zigomatice;
● reabilitarea sensibilității pe traiectul nervului infraorbital;
● înlăturarea deformaţiilor osoase;
● înlăturarea fistulelor, a diplopiei.
92. Fracturile arcadei zigomatice: diagnostic, tratament.

Arcada zigomatică e formată din apofiza temporală a osului zigomatic şi apofiza zigomatică a osului
temporal.
● Patogenia: liniile de fractură pot fi unice, duble şi triple, porțiunea fracturată înfundându-se ,,în
treaptă" sau în ,,V", ,,U".
● În fracturile fără deplasare (fisuri) bolnavii acuză dureri la apăsarea regiunii date, modificări ale
pielii, cauzate de traumă.
● În fracturile cu deplasare bolnavul acuză deformația părții laterale a feței. Limitarea deschiderii
gurii e legată nu numai de deplasarea fragmentelor fracturate medial şi de presiunea lor asupra
procesului coronoid, ci şi de traumatizarea muşchilor temporali şi masticatori.
● Imediat după deplasare se observă o înfundare (prăbuşire) care, ulterior, este mascată de edem.
● La palpare se percepe o întrerupere a continuității osoase în ,, treaptă", în ,,U" ori ,,V" ori
proeminenţe eschiloase ale arcadei.
● Deschiderea gurii este dureroasă şi limitată.
● Blocajul maxilar e întâlnit mai rar. Mişcările laterale ale mandibulei sunt dereglate şi dificile.
● Bolnavii pot acuza (rar) tulburări de sensibilitate pe traiectul nervului zigomatic.
93. Fracturile piramidei nazale: date generale, frecvența
● Agentul traumatic care acționează asupra țesutului implică următoarele elemente anatomice:
pielea, țesutul adipos, mucoasa, vasele, nervii, muşchii, osul, cartilajele şi periostul.
● Mobilitatea pielii din regiunea nazală este redusă, ceea ce este o particularitate esențială în
tratamentul plăgilor cu defect.
● Agentul vulnerant poate provoca leziuni de la contuzie, echimoze ori hematom până la lezari
masive.
● Plăgile pot fi cu ori fără defect de țesut al pielii. În unele cazuri plăgile pot fi superficiale ori
profunde, dacă sunt soldate cu leziuni osoase. Astfel de fracturi se numesc fracturi deschise.
● Dacă pielea, mucoasa ori muşchii se interpun, între fragmentele osoase pot apărea probleme
cum ar fi reducerea fragmentelor, prelungirea termenului de consolidare a fracturii și alte
consecinţe.
● Mucoasa este lezată sub acţiunea agentului traumatic sau de către fragmentele osoase, astfel
se deschide focarul de fractură în mediul septic nazal, sinusal, etmoidal și apare calea de
infectare a fracturii.
● Fasciculul vascular, care traversează țesutul osos, poate fi contuzionat, rupt, înţepat (spart) sau
comprimat de către agentul traumatic şi fragmentele osoase în momentul traumei sau la
deplasarea lor.
● În cazul fracturii se produc hemoragii cauzate de vascularizarea bogată a regiunii faciale şi de
prezenţa anastomozei între arterele carotidiene interne şi externe.
● Agentul traumatic poate duce la elongarea, compresia, zdrobirea ori secționarea totală a
nervului, soldate cu următoarele complicații: hipostezii, anestezii, nevrite temporare.
● Periostul aderent de os se traumatizează în cazul impactului traumatic şi la deplasarea
fragmentelor. În unele cazuri între os şi periost se acumulează sânge şi se formează un
hematom subperiostal, care deseori se suprainfectează.
● Periostul poate să pătrundă între fragmentele de fractură, întrerupând formarea calusului
osos.
● Periostul are legături cu patul vascular al osului şi mucoasei, ceea ce poate favoriza dezvoltarea
procesului infecțios osteomielitic.
● Substanţa compactă în oasele nazale prevalează asupra substanței medulare, ceea ce explică
vindecarea îndelungată în cazul proceselor inflamatorii.
● Liniile de fractură pot fi unice, duble, triple ori cominutive.
● Traiectele de fractură pot fi izolate ori mai des întretăiate, urmând frecvent zonele de rezistență
slabă.
● Liniile de fractură, de regulă, sunt perpendiculare pe stâlpii de rezistenţă şi paralele cu grinzile
masivului facial. După afectarea țesutului osos pot fi clasificate în fracturi parțiale şi totale,
complete sau incomplete.
94. Etiologie şi patogenie traumatismelor piramidei nazale.

ETIOPATOGENIE
● încă de la naştere, prin durata travaliului, greutăţii în expulsia fătului, se pot produce
anumite devieri ale scheletului osteo cartilaginos sau chiar deformații ale piramidei
nazale.
● În copilărie, prin căderi pe față, incidența traumatismelor nazale este extrem de crescută,
traumatisme care, datorită elasticității țesuturilor, nu produc pentru moment alterări
importante, scheletul nefiind încă osificat, dar pot fi cauza unor deformații serioase ale
piramidei sau septului, care devin vizibile abia în perioada adolescenței.
● La adulți, traumatismele au o frecvență destul de importantă şi se datoresc accidentelor
de muncă, agresiunilor, accidentelor sportive (box, rugby, fotbal), accidentelor de
circulație etc.
● Fracturi ale oaselor nazale sunt prezente în disjuncţii cranio-faciale mijlocii şi înalte (Le
Fort II şi Le Fort III) şi chiar în disjuncțiile intermaxilare.
95. Clasificarea traumatismelor piramidei nazale.
➔ Acestea se clasifică după regiunea asupra căreia se exercită

● a. traumatisme ale scheletului osos (ale suprastructurii);
● b. traumatisme ale scheletului cartilaginos (ale infrastructurii);
● c. traumatisme ale piramidei nazale in totalitate.
➔ Clasificarea după Dorel Manin (2006)

◆ Luxații ale cartilajului septal.
◆ Fracturi închise sau deschise, cu sau fără deplasare, simple (ale piramidei nazale) sau
asociate cu fracturi ale masivului facial sau frontal sau cu fracturi ale oaselor craniului.
◆ Hematom septal.
◆ Traumatism prin compresiune orbitală.
➔ Clasificarea după Chan Hum Park (2004)

◆ I. Fractura unilaterală a osului subțire (oasele nazale).
◆ II. Fractura bilaterală a osului subțire.
◆ III. Fractură bilaterală, care include osul subțire şi gros (septul nazal)
◆ IV. Fractura oaselor din vecinătate.
➔ Clasificarea traumatismului nazal (Ababii I., 2004)

◆ I. Traumatismul țesuturilor moi
● 1. Contuzii.
● 2. Echimoze.
● 3. Plăgi deschise.
◆ II. Traumatismul la nivelul țesuturilor osos şi cartilaginos.
● 1. Fisuri ale scheletului osos şi cartilaginos
● 2. Fracturi ale scheletului osos şi cartilaginos.
● 3. Luxaţii sau hematomul cartilajului septal. Sau:
● 4. Luxaţii ale cartilajului septal.
● 5. Hematomul cartilajului septal.
➔ Clasificarea fracturii nazale, utilizată în clinica de chirurgie facială

1. Fractura oaselor nazale fără deplasare.
2. Fractura oaselor nazale cu deplasare.
3. Fractura oaselor nazale (cu plagă) deschisă cu deplasare.
4. Fractura oaselor nazale (cu plagă) deschisă fără deplasare.
5. Fractura oaselor nazale (cu plagă) deschisă eschiloasă.
6. Fractura oaselor nazale eschiloasă fără deplasare.
7. Fractura oaselor nazale eschiloasă cu deplasare.
8. Fractura oaselor nazale cu corpi străini fără deplasare.
9. Fractura oaselor nazale cu corpi străini cu deplasare.
10. Fractura oaselor nazale asociate cu defect veritabil al țesuturilor moi.
11. Fractura oaselor nazale asociate cu defect veritabil al țesuturilor osoase.
96. Simptomatologia fracturilor piramidei nazale.
Indiferent de forma anatomo-clinica, o serie de semne clinice sunt comune traumatismelor piramidei
nazale:
● durere spontana și la presiune
● edemul piramidei nazale, însoțit sau nu de echimoze, excoriații sau plagi
● tumefactia și echimozele piramidei nazale pot masca fracturile scheletului osos sau cartilaginos
● deformarea reliefului piramidei nazale în fracturile cu deplasare
● crepitatii osoase și mobilitate anormala a oaselor proprii nazale
● emfizem subcutanat atunci cand fractura este deschisa la nivelul foselor nazale sau sinusului
etmoidal
● epistaxis bilateral, marcat
● obstructie nazala, anosmie, rinolalie închisă
● rinoscopia anterioara evidențiază soluțiile de continuitate ale mucoasei nazale, fracturile de sept
● nazal sau fragmente osoase infundate
+++++HITU!!!
❖ Asimetria feței e determinată de deplasarea (dreapta, stânga ori prăbuşirea) fragmentelor
fracturate ale oaselor nazale ori de edemul țesuturilor moi ale feței.
❖ Pielea în regiunea nasului poate fi contuzionată, cu excoriații, hematom ori prezenţa plăgii.
❖ Examenul vizual al foselor nazale poate depista hemoragii, cheaguri de sânge, deformații,
prezenţa plăgilor mucoasei.
❖ Palparea nasului e dureroasă, cu mobilitate patologică şi crepitaţii osoase.
❖ Din fosele nazale pot exista elimin sangvine.
❖ Cu stiletul bont se pătrunde în fosele nazale şi se percepe o mobilitate neînsemnată a septului
ori neregularitate osoasă.
❖ Rinoscopia anterioară cu specul nazal pune în evidenţă că fosele nazale sunt obturate complet
ori micşorat volumul lor, deviațiile de sept şi ale oaselor nazale.
❖ Mucoasa nazală e contuzionată, edemată, cu ori fără leziuni ale integrității, cu hemoragii ori
cruste de sånge. Foarte rar, din cauza hemoragiei nazale se pot determina eliminări
sangvinolente, prezenţa lichidului cefalorahidian- semnul "petei duble".
❖ Olfacția poate fi dereglată unilateral ori bilateral.
❖ Anosmia ne indică un semn de alarmă - leziuni grave ale extremității cefalice, care necesită
consultația imediată a neurochirurgului.
❖ Primele suspecții de dereglare a mirosului se determină cu ajutorul unei substante aromatizate,
apropiată de nasul bolnavului.
❖ Respirația nazală se apreciează cu ajutorul unui fir de bumbac ce se apropie de fosa nazală.
❖ Mirosul şi respirația nazală pot avea şi un caracter temporar, cauzat de edemul țesuturilor moi.
97. Diagnosticul fracturilor piramidei nazale.
Examenul clinic a fost completat cu cercetări paraclinice: examenul sumar al sângelui, definirea
apartenenţei de grup sangvin şi Rh-factor, analiza generală urinei, examenul radiologic şi
electrocardiograma.
INVESTIGAȚII RADIOLOGICE
● obligatoriu! pentru precizarea diagnosticului
● se face atât în incidență de profil, semiaxiala și chiar axiala pentru a identifica liniile de fractura
Bolnavii au fost consultați de oftalmolog, otorinolaringolog, internist, neurochirurg, chirurg şi
traumatolog. Pentru a soluționa leziuni definite de fracturile oaselor nazale, am apelat la un set de
cercetări speciale: determinarea gradului de deplasare a fragmentelor fracturate ale oaselor nazale,
determinarea locului fracturii şi determinarea sensibilităţii olfactive.
Metodele de stabilirea corpilor străini în traumatismul nazal

● Endoscopia.
● Puncţia: unui hematom, colecție purulentă sau corp străin.
● Palparea.
● Examinarea canalului plăgii cu sonda.
● Ţesătura, lemnul, sticla nu sunt roentgen contrastante - examenul clinic în dinamică.
● Sticla (corp străin nerentgencontrastant) mai uşor se depistează pe teritoriu neanesteziat, la
atingerea ei bolnavul acuză durere, dacă însă locul este anesteziat vor fi înlăturate numai cele
vizibile. Sticla o vom căuta unde există o deformație de țesut, de obicei, locul nu se inflamează,
dar rana nu se prinde (de regulă, la 7 zile rana se închide ori la 3-5 zile se inflamează).
98. Evoluţia fracturilor piramidei nazale.
● Evoluția unui pacient cu traumatism facial depinde, în primul rând, de afecţiunile traumatice
concomitente (traumatism craniocerebral, abdominal etc.); la aceasta se mai adaugă multipli
factori ca: vârsta, ebrietatea etilică, patologia organică concomitentă, sezonul, sexul, starea
organelor în cazul politraumatismului.
● Fracturile oaselor nazale fără deplasare se vindecă fără consecințe anatomice ori funcționale,
fără tratament chirurgical, dar cu un regim şi tratament medicamentos.
● Fracturile oaselor nazale cu deplasare, netratate la timp, se consolidează în poziții vicioase,
care, mai apoi, duc la deformarea piramidei nazale, septului nazal şi la dereglări funcționale cum
ar fi: dereglarea respirației, sensibilității olfactive, dereglarea fonației şi altele.
● În traumatismele nazale netratate la timp pot apărea următoarele complicații infecțioase locale:
abces, condrite, sinuzite, septicemii.
Termenele de consolidare a fracturilor nazale

● Când tratamentul nu s-a efectuat în primele 15 zile, corectarea fracturii vicios consolidate se
efectuează după 4-6 luni.
● Trauma nazală fără lezarea osului se vindecă în 5-7 zile, trauma nazală cu lezarea osului -- in
12-14
Potrivit datelor secției de chirurgie oromaxilofacială, durata incapacităţii de muncă a accidentaților cu

fracturi ale oaselor nazale este de 8 zile.
Îngrijirea bolnavilor cu fracturi ale oaselor nazale

Personalul medical are grijă de igiena nazală a bolnavului, în primele zile, şi la bolnavii gravi- pe toată
perioada. Bolnavii trebuie învățati igiena cavității nazale şi controlați dacă o respectă. Igiena cavității
nazale se efectuează în ordinea următoare:
● se înlătură cheagurile de sânge;
● prelucrăm fosele nazale cu antiseptice: K2MnO4, 1: 1000, H2O2 3%, Na₂ CO3, 1-2%, sol. NH3,
de 0,25%, sol. Furacilini 1:5000, sol. Rivanol 1: 2000, clorhexidină 0,2%, ser fiziologic;
● indicăm picături nazale (sanorin, galazolin, naftizin);
● aplicăm emulsii de sintomicină pentru a se înlătura mai uşor crustele nazale şi vindecarea
mucoasei traumatizate;
● prelucrăm cu tifon mucoasa cavității nazale - înlăturarea mecanică;
● urmărim ca tuburile şi meşele endonazale să nu traumatizeze mucoasa;
● regim de pat în poziție semişezândă - profilaxia pneumoniei;
● exerciții pentru cutia toracică, întoarcem bolnavul grav pe o parte apoi pe alta de câteva ori pe zi.
99. Tratamentul traumatismelor piramidei nazale.

Metodele de tratament al fracturilor nazale
1. Metoda tradițională - meşe endonazale antiseptice, tuburi nazofaringiene, fixator gipsat exonazal.
2. Fixarea fragmentelor cu broşă după V. Topalo.
3. Fixatorul nazal.
4. Conservativ.
➔ Tratamentul conservativ aplicat bolnavilor cu fracturi fără deplasare se reduce la metode

generale:
1. Prelucrarea câmpului traumatizat cu soluții de antisepticie - zilnic cu furacilină, apă oxigenată.
2. Antidolorante:
● Algocalmin. Comprimate 500 mg N 20. Câte 1 comprimat de 3 ori pe zi.
● Analgină. Comprimate 500 mg N 20. Câte 1 comprimat de 3 ori
● Analgin. Comprimate 500 mg N 10 în bliser. Câte 1 comprimat de 3 ori pe zi.
● Analgină. Soluție injectabilă 50% - 1 ml în fiole N 10.
● Kofan. Comprimate 50 mg N 20. Câte 1 comprimat de 3-5 ori pe zi.
3. Soluții de vazoconstrictorii:
● Naftizină - soluție pentru uz extern 0,05% sau 0,1% - 10 ml în flacoane. Câte 1-2 picături în
fiecare fosă nazală la fiecare 12 ore
● Xilometazolină. Spray nazal 0,05% şi 0,1% 10 ml. Câte 2-3 picături sau puffuri în fiecare meat
nazal la fiecare 8-10 ore.
4. Punga cu gheață în primele 6 ore.

5. Antibiotice:
● Gentamicină, soluție injectabilă 80 mg - 2 ml în fiole N 10. Câte 2 ml de 3 ori pe zi, i/m.
● Clorhidrat de Lincomicină, soluție injectabilă 30% 1ml în 10 fiole. Câte 1 ml de 3 ori pe zi, i/m.
● Clindamicină, câte 150-450 mg de 4 ori pe zi, per os
6. La existenţa plăgilor, efectuarea prelucrării chirurgicale a plăgii.

7. Ser antitetanic 0,5 ml subcutanat.
8. Pofilaxia inflamației.
9. Excluderea traumatismului nazal timp de 6 luni.
➔ Etapele operației în fracturile oaselor nazale cu deplasare
1. Pregătirea câmpului operator - prelucrarea pielii cu soluție alcoolică de 70% şi a mucoaselor cu

soluție de furacilină 1:5000.
2. Izolarea câmpului operator cu scutece sterile.
3. Anestezia: generală ori tronculară periferică cu premedicaţie şi spray endonazal.
4. Reducerea fracturii cu elevatorul Volcov (Joseph) ori alt instrument.
5. Imobilizarea fracturii: exonazal şi endonazală cu fixatorul.
6. Tratamentul medicamentos: antibacterian, adrenomimetic şi antialgic.
7. Pansamentele zilnice.
➔ Metode de tratament al fracturilor nazale deschise

Fracturile oaselor nazale deschise pot fi cu ori fără deplasare. În funcție de felul deplasării se va aplica
tratamentul respectiv. La tratamentul fracturii oaselor nazale deschisă cu deplasare se va recurge la
reducerea fracturii şi imobilizarea ei, suplimentar vom efectua prelucrarea chirurgicală primară a plăgii
nazale.
Etapele de prelucrare chirurgicală primară a plăgilor:
1. Prelucrarea câmpului operator: alcool de 3 ori - pielea; furacilină, K2MnO4, H₂ O₂ - mucoasa.
2. Izolarea câmpului operator cu material steril.
3. Anestezia: anestezie generală, anestezie tronculară periferică cu premedicație.
4. Lavajul plăgii cu soluții de antiseptice.
5. Revizia:
• hemostază;
• înlăturarea corpilor străini.
6. Repoziția fragmentelor.
7. Imobilizarea fragmentelor reduse.
8. Lavajul plăgii repetat cu soluții de antiseptice.
9. Suturarea pe straturi:
• fir atraumatic rezorbabil (catgut) - mucoasa şi straturile profunde;
• fir atraumatic nerezorbabil - pielea; în cazul fracturii deschise se reduce fractura, suturăm mucoasa
(schimbăm instrumentele şi prelucrăm cu antiseptice plaga) şi apoi suturăm celelalte țesuturi.
10. Drenarea.
11. Infiltrarea cu antibiotice.
12. Ser antitetanic.
13. Pansament ghipsat.
100. Metode de reducere a deplasării fragmentelor oaselor nazale.

● Imobilizarea este indispensabilă şi constă în asigurarea unei presiuni endo- şi exonazale.
● Tamponamentul foselor nazale se execută strins, în uşoară hipercorecție, cu meşe îmbibate în
oleu gomenolat sau cu paste antibiotice. Acest tamponament realizează simultan şi o bună
hemostază.
● Contrapresiunea externă se realizează adaptind, la forma și dimensiunile piramidei nazale, un
jgheab, care îmbracă spinarea şi regiunile laterale ale nasului, confecționat din tablă de aluminiu
de 1 mm grosime, din stents sau din gips. Conformatorul se fixează pe obraji şi frunte cu benzi
adezive de leucoplast.
● Suprimarea conformatorului se face după 8-10 zile, tamponamentul endonazal fracţionat
suprimindu-se din ziua a patra (la început meatul inferior, după 6-8 zile tamponamentul unghiurilor
formate de sept cu pereții laterali).
101. Metode de fixare şi îngrijire după reducerea fragmentelor oaselor nazale.

● Imobilizarea este indispensabilă şi constă în asigurarea unei presiuni endo- şi exonazale.
● Tamponamentul foselor nazale se execută strins, în uşoară hipercorecție, cu meşe îmbibate în
oleu gomenolat sau cu paste antibiotice. Acest tamponament realizează simultan şi o bună
hemostază.
● Contrapresiunea externă se realizează adaptind, la forma și dimensiunile piramidei nazale, un
jgheab, care îmbracă spinarea şi regiunile laterale ale nasului, confecționat din tablă de aluminiu
de 1 mm grosime, din stents sau din gips. Conformatorul se fixează pe obraji şi frunte cu benzi
adezive de leucoplast.
● Suprimarea conformatorului se face după 8-10 zile, tamponamentul endonazal fracţionat
suprimindu-se din ziua a patra (la început meatul inferior, după 6-8 zile tamponamentul unghiurilor
formate de sept cu pereții laterali).
Termenele de consolidare a fracturilor nazale
● Când tratamentul nu s-a efectuat în primele 15 zile, corectarea fracturii vicios consolidate se
efectuează după 4-6 luni.
● Trauma nazală fără lezarea osului se vindecă în 5-7 zile, trauma nazală cu lezarea osului -- in
12-14
Potrivit datelor secției de chirurgie oromaxilofacială, durata incapacităţii de muncă a accidentaților cu

fracturi ale oaselor nazale este de 8 zile.
Îngrijirea bolnavilor cu fracturi ale oaselor nazale

Personalul medical are grijă de igiena nazală a bolnavului, în primele zile, şi la bolnavii gravi- pe toată
perioada. Bolnavii trebuie învățati igiena cavității nazale şi controlați dacă o respectă. Igiena cavității
nazale se efectuează în ordinea următoare:
● se înlătură cheagurile de sânge;
● prelucrăm fosele nazale cu antiseptice: K2MnO4, 1: 1000, H2O2 3%, Na₂ CO3, 1-2%, sol. NH3,
de 0,25%, sol. Furacilini 1:5000, sol. Rivanol 1: 2000, clorhexidină 0,2%, ser fiziologic;
● indicăm picături nazale (sanorin, galazolin, naftizin);
● aplicăm emulsii de sintomicină pentru a se înlătura mai uşor crustele nazale şi vindecarea
mucoasei traumatizate;
● prelucrăm cu tifon mucoasa cavității nazale - înlăturarea mecanică;
● urmărim ca tuburile şi meşele endonazale să nu traumatizeze mucoasa;
● regim de pat în poziție semişezândă - profilaxia pneumoniei;
● exerciții pentru cutia toracică, întoarcem bolnavul grav pe o parte apoi pe alta de câteva ori pe zi.
102. Metode de hemostază în fracturile oaselor nazale

Oprirea hemoragiei se efectuează în mai multe direcții: locală, regională şi generală.
Local:
În primul rând, calmarea bolnavului, frica şi stresul pot agrava hemoragia.

1. Nemedicamentos: capul bolnavului trebuie să fie puțin mai sus decât axul corpului; comprimarea
foselor nazale cu degetele pe 5-7 minute; aplicarea pungii cu gheață pe nas ori în regiunea cefei; regim
strict la pat pentru 7-10 zile, post individual.
2. Tamponada posterioară cu balonaş
3. Cauterizarea chimică a zonei sângerânde cu soluție de NO3Ag 20-30%, electrocauterizarea,

criohemostaza.
4. Infiltrarea cu anestezice a zonei cu hemoragie - hidrohemostaza.
5. Tamponada foselor nazale cu un tifon îmbibat cu xilină-adrena lină, H₂ O₂ 3%.
Hemostatice:
● Soluție de acid aminocapronic 5% 100 ml în flacoane. Doza pentru 24 ore 10-15 mg. În
hemoragiile acute se recomandă administrarea i/v până la 4-5 g prima oră (diluat în 250 ml
soluție salină izotonă, apoi câte 1 g (în 50 ml)) fiecare oră. Perfuzia se prelungeşte până la
oprirea hemoragiei, însă nu mai mult de 8 ore
● Dicynon (Etamsilat). Soluție injectabilă 250 mg câte 2 ml în N 10 fiole, de 3-4 ori pe zi, i/v.
● Gluconat de Calciu. Câte 5 ml 10%, i/v.
● Vicasol 1% 1 ml, i/m, în fiole N 10.
1. Tampon cu vată cu soluție de fibrină, buretele hemostatic, trombin uscat.
2. Tamponamentul anterior şi posterior, dar nu pentru mult timp, deoarece se poate dezvolta infecţia, în
scop profilactic antibiotocoprofilaxia e utilă.
3. Hidrocompresia: infiltrăm mucoasa cu sol. de lidocaină, adăugând adrenalină, vitamina K, sol. 5% de
acid aminocapronic, compresând vasul.
4. Ligatura vaselor: a. carotidă externă ori internă, a. maxilară internă, a. etmoidală, foarte greu de
realizat, mai ales, ultimele două.
Tamponamenul nazal
este un act terapeutic de urgență, salutar, efectuat sub protecția de antibiotice, cu scopul de a opri
hemoragia nazală sau de a asigura contenția internă a piramidei nazale în urma fracturilor nazale.
Clasificarea tamponamentului nazal: anterior, posterior sau asociat, unilateral şi bilateral.
Indicații:
● fracturile oaselor nazale,
● Le Fort I-III,
● fracturi ale bazei craniene,
● traumatism al urechii medii prin trompa lui Eustache, sângele nimereşte în nazofaringe.
Materialele necesare pentru tamponament includ pensă hemostatică încovoiată, turundă de tifon de
1,5 cm lățime şi 20 cm lungime, specul nazal, reflector nazal.
Etapele operației:
➢ curățarea foselor nazale de cheaguri de sânge,
➢ prelucrarea câmpului operator cu soluții de antiseptice.
➢ Manopera este foarte dureroasă, de acea anestezia câmpului operator cu spray de lidocaină de
10% este binevenită, se adaugă şi o premedicație cu un amestec sol. de promedol 1% 1,0, sol.
de 2% dimidrol 1,0 şi 2,0 50% sol. de analghină.
Tehnica tamponamentului anterior

➢ Cu branşele speculul nazal se vor îndepărta puțin pereții foselor nazale pentru o vizibilitate
acceptabilă.
➢ Turunda de tifon simplă ori (meşă iodoformată) îmbibată preventiv cu ulei de vazelină, unguent
de sintomicină, levomicol, levosin, trombin etc.
➢ Turunda trebuie să îndeplinească mai multe funcții: compresiv pentru a opri hemoragia,
antiinflamator, deoarece mucoasa e lezată şi să nu formeze cruste cu plaga mucoasei, căci, în
caz contrar, la înlăturarea ei va apărea hemoragia.
➢ Se întroduce turunda cu pensa homostatică încovoiată, care se îndeasă treptat din anterior spre
posterior în meatul nazal superior ori mijlociu, căutând să fie comprimată meşa cât mai strâns de
pereții foselor nazale - tavan, pereții laterali, septul nazal şi partea inferioară a foselor nazale.
➢ În calitate de turundă se mai poate folosi trombina uscată, care se introduce în cavitatea nazală,
burete îmbibat cu antibiotice, burete hemostatic, balonaş hemostatic de cauciuc care, după ce
se introduce în cavitatea nazală, se pompează aer.
➢ În 90-95% tamponamentul anterior este efectiv.
Tehnica tamponamentului posterior este mai dificilă şi necesită mai multe utilaje.
➢ Materiale: pensă hemostatică încovoiată, turundă de tifon de 1,5 cm lățime şi 30 cm lungime 2
bucăți, meşă de tifon cu diametrul de 2,5 cm şi lungimea de 4 cm, specul nazal, reflector nazal,
cateter nazal, pensă, două turunde de 30 cm lungime se leagă între ele în formă de cruce, la
mijlocul acestei cruci se coase ori se leagă un rulon de mărimea 2 unghii ale pacientului (fluture
ori ,,T"), tăviță, antiseptice şi comprese sterile.
➢ Curățarea foselor nazale de cheaguri de sânge, prelucrarea câmpului operator cu soluțiii de
antiseptice.
➢ Manopera este dureroasă, de aceea anestezia câmpului operator cu spray de lidocaină de 10%
este binevenită, fiind necesară şi o premedicație.
➢ Sonda de cauciuc se introduce în fosa nazală, până ce ajunge în orofaringe, când trece de
palatul moale, noi vedem sonda şi cu pensa hemostatică o apucăm şi o scoatem prin cavitatea
bucală.
➢ Preventiv se confecționează un tampon de tifon de mărimea unghiei degetului mare. Acest tifon
se coase ori se leagă cu o ață groasă (meşă iodoformată), de o lungime de 30 cm. Capetele aţei
se leagă de sonda de cauciuc, care se află în cavitatea bucală. Sonda se trage invers cum am
introdus-o, ca ața (turunda) să iasă prin cavitatea nazală.
➢ Astfel se procedează şi cu cealaltă fosă nazală.
➢ Prin urmare, un capăt al turundei este în cavitatea nazală, iar celălalt capăt - în cavitatea bucală.
➢ Trăgând turunda, tamponul obturează strâns orofaringele.
➢ Cu degetele ori cu un instrument putem uşor comprima ruloul de tifon.
➢ Partea intermediară a foselor nazale se tamponează cu meşe prin tamponament anterior.
Modalitatea dată se foloseşte şi pentru fosa nazală omonimă.
➢ Între fosele nazale se aplică un tifon, mai apoi firele de ață (meşă) se leagă între ele dreapta cu
stanga. Capătul turundei orale se fixează de obraz cu lipici şi se scurtează, el ne va fi de folos la
înlăturarea tamponadei.
➢ Tamponamentul se va menține de la 24 până la 48-72 de ore.
➢ În această perioadă bolnavul primeşte antibiotice. Bolnavul cu epistaxis este spitalizat.
Tratamentul general include mai multe remedii medicamentoase.

1. Intern ori parenteral: vicasol câte 0,015 de 2 ori parenteral ori 2,0 ori parenteral: vicasol câte sol. 1%
i/v.
2. Transfuzii de sânge proaspăt sau ale componenților sangvini de aceeaşi grupă şi rezus factor în doze
de 100-200 ml, în funcție de gravitatea hemoragiei.
3. Acid ascorbic câte 0,5 de 2 ori sau sol. de 5-10% 5,0 i/v.
4. Antibiotic cu antifungice cu scop profilactic.
103. Procese inflamatorii ale articulaţiei temporo-mandibulare: date generale, etiologie,

clasificare.
Procesele inflamatorii pot afecta numai anumite componente ale ATM sau pot afecta întreaga articulatie
temporo-mandibulară. De regulă, afecțiunile inflamatorii sunt localizate unilateral.
O mare parte a acestora este determinată de dezechilibrele ocluzo-articulare, urmate de modificarea
poziției menisc-condil şi aparitia fenomenelor inflamatorii.
În cadrul afecţiunilor inflamatorii şi degenerative ale ATM sunt incluse artropatiile acute nespecifice
sau specifice (gonococice, luetice, tuberculoase)
● Capsulita şi sinovita
● Retrodiscita
● Artritele
104. Artrite nespecifice acute: date generale, etiologie şi patogenie, clasificare , anatomie
patologică.
Artrita - proces inflamator care afecteaza toate structurile ATM, şi în dependenţă de formă, se pot
produce modificări degenerative. Sunt ca urmare a proceselor inflamatorii acute specifice şi nespecifice
ETIOPATOGENIE : se datorează pătrunderii în cavitatea articulară a germenilor pe cale directă prin
traumatisme deschise sau prin extinderea unor procese infectioase din vecinatate - osteite mandibulare,
osteite a osului timpanic, furunculul conductului auditiv extern, otite medii supurate, abcese ale fosei
temporale, abcese parotidiene.Pe cale hematogenă – din cursul bolilor infecţioase (scarlatină, febră
tifoidă, rujeolă).
ANATOMIA PATOLOGICA
Procesul inflamator interesează la început sinovia, apoi meniscul articular şi, în unele forme, cartilagiile
articulare şi chiar osul. Initial, aceste elemente sint infiltrate, apoi apar leziuni ulcerative sau proliferări.
Meniscul şi cartilagiile se alterează, iar procesul septic purulent depăşeşte capsula şi se extinde la
țesuturile periarticulare.
EVOLUTIE
Formele uşoare, congestive, care nu ajung la supu rație, sînt reversibile; simptomele retrocedează,
funcţiile restabilindu-se în intregime în 10-15 zile. Formele purulente tind să se exteriorizeze şi să se
extindă la țesuturile învecinate. Astfel, supurația se poate deschide spontan la tegumente, înaintea
tragusului, sau, mai frecvent, în conductul auditiv extern; de asemenea, supurația se poate extinde la
urechea medie, mastoidă, osul temporal, ramul ascendent mandibular, parotidă etc. Complicația cea
mai de temut este anchiloza temporo-mandibulară. Pericolul de anchiloză temporo-mandibulară este
mai mare la copii.
Simptomatologia artritelor acute, diagnostic evoluţie şi complicaţii. Tratamentul artritelor acute.

TABLOUL CLINIC
➔ Durerile sunt localizate în regiunea articulaţiei bolnave sînt spontane, intense, pulsatile cu
iradiere în ureche, regiunea temporală şi regiunea geniană.
➔ Mişcarile în articulaţia temporo-mandibulară sînt la început reduse apoi devin imposibile, din
cauza durerii şi trismusului instalat.
➔ Bolnavii au o atitudine antalgică: gura întredeschisă, mandibula uşor deviată de partea bolnavă.
➔ Masticaţia este imposibilă, iar fonaţia dificilă, salivaţie abundentă deglutiţie dificilă.
Semne de inflamaţie acută:

● Tumefacţie preauriculară care poate se bomba şi în conductul auditiv extern.
● Tegumentele care acoperă articulaţia sînt congestionate.
● La palpare se percepe o împăstare dureroasă, uneori chiar fluctuenţă.
● Palparea în conductul auditiv extern este extrem de dureroasă.
● Bolnavii prezintă stare septică cu febră frisoane.
DIAGNOSTIC
Se face pe baza semnelor locale şi generale caracteristice. Radiografic nu se observă modificări
caracteristice; în stadiul incipient se poate găsi, cel mult, o lărgire a spațiului articular. In stadiile mai
avansate apar neregularități şi chiar erodări ale conturului condililor mandibulari sau ale pereților cavității
glenoide. Puncţia se poate face în scop diagnostic, pentru convin a ne convinge dacă există puroi în
articulaţie, şi în scop terapeutic, pentru a determina germenii cauzali şi a testa sensibilitatea lor la
antibiotice.
TRATAMENT
In stadiul iniţial presupurativ se indică antibioticoterapia şi un tratament local care constă din comprese
umede aplicate intermitent.
Articulaţia poate fi pusă în repaus cu ajutorul unei fronde mentoniere.
În formele purulente care sunt confirmate prin puncţie se va practica incizia-drenajul la polul cel mai
decliv al tumefacţiei.
Drenajul va fi asigurat cu lame de dren.
După ce inflamaţia a retrocedat , este utilă mecanoterapia pentru a se preveni instalarea constricţiei sau
a anchilozei temporo-mandibulare.
105. Complicaţiile imediate, secundare și tardive în fracturile de mandibulă.
106. Luxaţia temporo-mandibulară: date generale, clasificare.

LUXATIA ANTERIOARA este cea mai frecventa: poate fi unilaterala sau, mai des bilaterala.
Etiopatogenie
Este mai frecventa la femei, fiind favorizata de o serie de conditii morfologice si functionale si anume:
● conformatia particulara a elementelor osoase care alcatuiesc articulatia (cavitatea glenoida putin
adanca, condil temporal cu panta stearsa, condil mandibular deformat)
● laxitatea capsulei si a ligamentelor periarticulare(relativ frecvent la femei mai ales in ultimele luni
de sarcina),
● scaderea tonicitatii muschilor temporali, maseteri si pterigoidieni.
Cauzele luxatiei anterioare temporomandibulare sunt:

● actiunile ce provoaca o deschidere exagerata a gurii (cascatul, rasul, vomismentele, lovituri sau
mai rar, caderi pe mandibula, gura fiind deschisa).
● Uneori manopere medicale (apasarea puternica pe mandibula in timpul extracitiei dentare,
deschiderea exagerata a gurii in scopul efectuarii unei laringoscopii, intubatii traheale etc).
● Exceptional, prin traumatisme directe aplicate dinapoi inainte sau lateral pe ramul ascendent
mandibular
LUXATII POSTERIOARE
Se intalnesc foarte rar si sunt insotite de obicei de fractura cu infundarea peretelui anterior al
conductului auditiv extern. Cu totul exceptional se poate produce luxatia posterioara fara fractura si
anume in anomaliile de forma ale elementelor anatomice locale (cavitatea glenoida alungita inapoi,
condili mici si turtiti etc).
Cauzele: se produce prin lovituri puternice sau caderi pe barbie, gura fiind inchisa.
Este favorizata de existenta unor tulburari in articularea interdentara sau absenta molarilor.
Simptome.
In luxatia posterioara cu fractura peretelui anterior al conductului auditiv extern, bolnavii prezinta :
● otoragie cu scaderea acuitatii auditive sau chiar surditate,
● gura intredeschisa cu distanta intre incisivii superiori si inferiori pe aproximativ 10-20 mm
● incisivii inferiori retrudati pana la 15 mm,
● obrazi turtiti,
● miscarile mandibulare blocate,
● iar tentativa de imobilizare este foarte dureroasa.
● La palpare, conductul auditiv extern este ocupat de capul condilian iar anterior de tragus se
observa o depresiune datorita retrudarii acestuia
LUXATII ACUTE LATERALE

Sunt cu totul exceptionale, deoarece luxatiile, in afara sau inauntru sunt impiedicate de rezistenta data
de elementele anatomice ale articulatiei (radacina longitudinala a apofizei zigomatice, fascia
interpterigoidiana, ligamentele interne etc).
Deplasările interne sau externe se produc in traumatismele violente aplicate lateral pe mandibula si sunt
posibile numai in caz de fracturi ale gatului condilului si din aceasta cauza in mod firesc va predomina
simptomatologia de fractura. Mentonul este deviat de partea leziunii, ocluzia este incrucisata.
LUXATII RECIDIVANTE
Aceste luxatii se deosebesc de luxatiile accidentale prin faptul ca se produc foarte usor in timpul
miscarilor de deschidere a gurii, daca acestea depasesc o anumita amplitudine; bolnavul cunoscandu-si
afectiune, isi reduce singur luxatia, de obicei destul de usor.
Mai sunt multe luxatii recidivante, fara blocaj desi uneori nu sunt decat subluxatii. Se datoresc unor
conditii anatomo-functionale sau patologice care permit alunecarea condilului mandibular dincolo de
limitele sale obisnuite, uneori chiar inaintea condilului temporal, si anume: cavitatea glenoida stearsa,
putin adanca, condilul temporal sters cu partea posterioara aproape orizontala, deformatia meniscului
(menisc plicaturat, ingrosat la mijloc, subtiat la margini etc) capsula si ligamentele pariarticulare laxe,
putin rezistente
107. Luxaţia temporo-mandibulară anterioară: etiologie, clinica şi diagnostic.

Luxatia anterioara este cea mai frecventa: poate fi unilaterala sau, mai des bilaterala.
Etiopatogenie
Este mai frecventa la femei, fiind favorizata de o serie de conditii morfologice si functionale si anume:
● conformatia particulara a elementelor osoase care alcatuiesc articulatia (cavitatea glenoida putin
adanca, condil temporal cu panta stearsa, condil mandibular deformat)
● laxitatea capsulei si a ligamentelor periarticulare(relativ frecvent la femei mai ales in ultimele luni
de sarcina),
● scaderea tonicitatii muschilor temporali, maseteri si pterigoidieni.
Cauzele luxatiei anterioare temporomandibulare sunt:

● actiunile ce provoaca o deschidere exagerata a gurii (cascatul, rasul, vomismentele, lovituri sau
mai rar, caderi pe mandibula, gura fiind deschisa).
● Uneori manopere medicale (apasarea puternica pe mandibula in timpul extracitiei dentare,
deschiderea exagerata a gurii in scopul efectuarii unei laringoscopii, intubatii traheale etc).
● Exceptional, prin traumatisme directe aplicate dinapoi inainte sau lateral pe ramul ascendent
mandibular
SIMPTOME luxatie bilaterala

In momentul producerii luxatiei, bolnavul acuza o durere vie însoțită de perceperea unui zgomot
intraarticular urmat de imposibilitatea închiderii gurii.
La examenul clinic putem vedea:
● gura larg deschisa si incontinenta de saliva
● distanta dintre incisivii superiori si inferiori este de 3-4 cm,molarii putand fi insa in contact
● Mentonul este coborît si împins înainte, ramanand median
● Obrajii sunt turtiti, alungiti.
● Muschii maseteri si temporali sunt in tensiune
● Înaintea condilului auditiv extern este prezenta o depresiune in locul in care in mod normal, se
găsește condilul
● Capul condilului se observa mai anterior, situat sub arcada temporozigomatica.
● Marginea posterioară a ramului ascendent mandibular este orientată oblic inapoi, stergand
santul retromandibular
● unghiul mandibulei este aproape in contact cu marginea anterioara a muschiului
sternocleidomastoidian.
● La palpare in conductul auditiv extern nu se percep mișcările condilului. Masticatia este
imposibila, deglutitia jenata, iar fonatia dificila.
SIMPTOME luxatie unilaterala
Este intalnita mai rar, iar tulburarile sunt mai putin acceptate fata de luxatiile bilaterale.
La examenul clinic putem vedea:
● Deplasarea condilului mandibular facandu-se de o singura parte
● asimetrie faciala datorată devierii mentonului de partea sanatoasa
● turtirea obrazului cu depresiune pretragiana si proeminenta subzigomatica de partea bolnava
● relaxarea partilor moi de partea sanatoasa
● Linia interincisiva este deviata de partea sanatoasa
● gura este mai putin deschisa decat in luxatiile bilaterale
● mandibula este aproape imobila.
Diagnostic
Este destul de simplu in luxatiile bilaterale.
In luxatiile unilaterale, diagnosticul diferential trebuie facut cu :
● fracturile gatului condilului, asociate cu luxatia capului condilian inainte si inauntru.In fracturile de
condil, durerea este mai puternica, inchiderea gurii este posibila, iar mentonul este deviat de
partea bolnava.
● paraliziile faciale,
● contractura spastica a muschilor masticatori.
Examenul radiografic este indispensabil pentru diagnostic in luxatiile mai vechi, deoarece el
precizeaza eventuala concomitenta a unei luxatii cu fractura apofizei condiliene. In luxatiile recente,
radiografia nu este indispensabila, diagnosticul fiind destul de simplu.
++++++tratament
de obicei ortopedic si numai in cazurile exceptionale, de luxatii nereductibile, se folosesc metode
chirurgicale.
Tratamentul ortopedic consta in reducerea luxatiei si imobilizarea temporara a mandibulei, reducerea
luxatiei se face prin coborarea condilului mandibular si trecerea sa pe sub condilul temporal, dupa care
este repus in cavitatea glenoida.
Uneori insa se practica o anestezie, atat pentru suprimarea durerii cat si pentru a obtine o buna relaxare
musculara, infiltrandu-se tesuturile periarticulare si muschii ridicatori ai mandibulei cu novocaina 1% sau
xilina 0,5%.
In luxatiile mai vechi, in care se presupune ca manoperele de reducere vor fi mai laborioase se poate
folosi anestezia generala care realizeaza o liniste operatorie si o relaxare musculara mai buna.
Tehnica Nelaton
● bolnavul este asezat pe un scaun cu capul bine sprijinit iar operatorul introduce ambele police
infasurate in comprese protectoare, aplicate de o parte si de alta pe fetele ocluzale ale molarilor
inferiori, iar cu celelalte degete prinde bine marginea bazilara catre unghiul mandibular.
● La edentati, policele va fi fixat pe creasta alveolara inaintea marginii anterioare a ramului
ascendent mandibular.
Astfel fixata, i se imprima mandibulei urmatoarea succesiune de miscari:
Timpul I. Se apasa cu putere pe suprafetele ocluzale ale molarilor impingandu-se mandibula in jos
pana cand condilul mandibular ajunge sub proeminenta condilului temporal. Uneori este necesar ca
miscarea de coborare sa se faca treptat si progresiv pentru a invinge rezistenta pe care o opun
elementele anatomice periarticulare.
Timpul II. O data condilul mandibular coborat pana sub planul varfului condililor temporali, se impinge
mandibula inapoi asociindu-se si o usoara toratie cu ridicarea catre maxilar a mentonului. In momentul
in care condilul mandibular depaseste condilul temporal si patrunde in cavitatea glenoida, se aude un
mic cracment caracteristic. De obicei in acest moment se produce inchiderea brusca a gurii si degetele
operatorului pot fi prinse intre dinti daca nu sunt scoase la timp.
108. Fracturile etajului mijlociu al feţei (fracturile masivului facial): date generale, clasificare.
Sub termenul de fracturi ale etajulul mijlociu al fetei sunt cunoscute leziunile traumatice care
intereseaza osul maxilar propriu-zis, cat si alte oase ale viscerocraniului, cu care acesta este in strânsă
conexiune:
● oasele zigomatice;
● oasele proprii nazale;
● • oasele lacrimale;
● • oasele palatine;
● .apofizele pterigoide;
● ▪vomerul;
● etmoidul, sfenoidul;
● cornetele nazale inferioare.
In plan vertical, zonele de maximă rezistenţă sunt reprezentate de trei stâlpi:

➔ stâlpul anterior (canin) constituit din eminenta canina, continuându-se în sus și înăuntru, lateral
de apertura piriformă, până la nivelul treimii interne a rebordului orbital superior
➔ stâlpul lateral (maxilo-malar) - constituit din . creasta zigomato-alveolară (în dreptul molarilor
superiori unu şi doi), continuându-se în sus şi în afară cu osul malar şi de-a lungul rebordului
lateral al orbitei;
➔ stâlpul posterior (pterigoidian) - constituit din baza tuberozității maxilare, continuându-se în
sus şi înăuntru cu apofizele pterigoide şi apoi cu aripa mare a sfenoidului.
In plan orizontal, zonele de maximă rezistenţă sunt reprezentate de trei „traverse":

➔ traversa inferioară (palatina) - constituită din palatul dur;
➔ traversa mijlocie (infraorbitală) - constituită din rebordul orbital inferior, continuându-se posterior
cu arcada temporo-zigomatică;
➔ traversa superioara (supraorbitala) constituită din rebordul orbital superior.
Zonele de minima rezistență sunt reprezentate de peretii osoşi dintre stâlpii și traversele de maximä
rezistenţă, a căror structura osoasă nu este compacta, ci spongioasă sau lamelara. Din acest motiv, la
nivelul etajului mijlociu al fetei, liniile de fractură nu urmaresc liniile de sutura și nu afectează doar un
singur os, ci au traiect de-a lungul acestor zone de maximă rezistenta.
Clasificarea formelor anatomo-clinice ale fracturilor de maxilă
A) Fracturi parțiale:
● 1. Fracturi ale crestei alveolare.
● 2. Fracturi ale tuberozității.
● 3. Fracturi ale bolţii palatine.
B) Fracturi totale:
● 1. Le Fort I.
● 2. Le Fort II.
● 3. Le Fort III.
● 4. Fracturile mediosagitale.
● 5. Fracturi multiple şi cominutive.
C) Fracturile Wassmund:
● 1. Fracturile Wassmund I- linia de fractură Le Fort bilaterală urmează acelaşi traseu ca şi cel de
tip Le Fort II, numai că soluția de continuitate osoasă nu interesează oasele nazale şi porneşte
de la treimea superioară a aperturii piriforme, trecând apoi prin apofiza ascendentă a maxilarului
spre orbită.
● 2. Fracturile Wassmund III au acelaşi traiect de fractură ca cel de tip Le Fort III, numai că oasele
nazale rămân ataşate la baza craniului, de care sunt legate prin sutura frontonazală,
Clasificarea după Le Fort modificată (1999)
1. Fractura maxilarului superior - Le Fort I.

● 1.1. Fractura maxilarului superior eschiloasă.
2. Le Fort II-fractură piramidală.

● 2.1. Fractura piramidală şi a oaselor nazale.
● 2.2. Fractura piramidală şi complexul nazoetmoidal.
3. Le Fort III-disjuncția craniofacială.

● 3.1. Disjuncţia craniofacială şi a oaselor nazale.
● 3.2. Le Fort III - disjuncția craniofacială şi complexul nazoetmoidal.
4. Le Fort IV- Le Fort II sau Le Fort III cu fractura bazei craniului.

● 4.1. Fractura maxilarului superior supraorbital.
● 4.2. Fractura bazei craniului în fosa anterioară şi fractura maxilarului superior supraorbital.
● 4.3. Fractura bazei craniului în fosa anterioară şi fractura orbitei.
109. Fracturile de maxilar superior. Etiopatogenie, clasificare.

factorii etiologici implicaţi în fracturile de maxilar:
● accidentele rutiere,
● agresiunile umane,
● accidentele de muncă,
● accidentele sportive,
● căderi accidentale şi alte cauze.
Fracturile de maxilar au frecventa cea mai crescută la sexul masculin (60-80%) şi afectează în special
adulții tineri, între 20 şi 35 de ani, fiind foarte rare la copii.
Dintre fracturile de maxilar, cele mai frecvente sunt cele orizontale, tip Le Fort, dintre acestea 27% fiind
tip Le Fort I, 57% tip Le Fort Il şi 16% tip Le Fort III.
CLASIFICARE:
Fractura crestei alveolare

Clasificarea fracturilor de proces alveolar după Clark (2001)
I. Fractura procesului alveolar edentat.
II. Fractura procesului alveolar cu deplasare neînsemnată.
III. Fractura procesului alveolar cu deplasare majoră!
IV. Fractura procesului alveolar cu deplasare majoră şi fractura maxilarului.
Clinica: fragmentul fracturat prezintă o mobilitate patologică, rămânând fixat de periost sau se poate
desprinde complet. Hemoragia este cauzată de plaga fibromucoasei gingivale. Dureri. Echimoze labiale.
Ocluzie patologică. Dinții sunt distopați atât pe fragmentul fracturat, cât şi pe arcada restantă. Dinții pot fi
luxaţi parțial ori total, avulsionați sau fracturaţi.
Diagnosticul: clinica şi examenul radiologic (ortopantomograma ori incidenţa semiaxială), care
evidenţiază liniile de fractură, implica rea dinților, a foselor nazale, sinusul maxilar şi dislocarea
fragmentului!
Tratamentul: prelucrarea câmpului operatoriu cu soluții antiseptice, anestezia câmpului operatoriu,

repoziția manuală a fracturii, imobilizarea cu atelă individuală, confecționată ori prefabricată, plăci
palatinale din acrilat. Dinții, în funcție de traumă, se extrag, se fixează cu atele sau se tratează
endodontic.
Fractura tuberozității poate fi efectuată în timpul extracției molarului de minte superior, reducerii
fracturii complexului zigomatic prin acces endobucal.
Clinica poate fi asemănătoare cu fracturile crestei alveolare şi depinde de mărimea fragmentelor
fracturate .
Fractura poate fi cu sau fără deschiderea sinusului maxilar şi clinica va fi corespunzătoare: simptomul
Valsalva, refularea lichidului şi aerului, hemoragie nazală unilaterală.
Diagnosticul este asemănător cu diagnosticul fracturii procesului alveolar şi explorarea se face cu
instrumentul butonat.
Diagnosticul diferențiat se efectuează cu comunicarea orosinuzală, Le Fort I, sinuzită odontogenă
perforativă, fractura procesului alveolar
Tratamentul este asemănător cu fractura de proces alveolar.
Fractura bolții palatine se întâlneşte foarte rar, mai frecvent la copii şi este provocată de corpi străini
ascuțiți - creion, băt, andrele, elevatoare, ținte.
Clinica: la cele menționate mai sus se adaugă epistaxis, refularea lichidului prin nas în timpul deglutiţiei,
vocea nazonantă.
Tratamentul fracturii de boltă palatină se face cu plăci palatine şi obturatoare.
110. Fracturile orizontale ale maxilarului superior (Le Fort I). Aspecte clinice.
Linia de fractură începe de la apertura piriformă, trece deasupra apofizelor alveolare prin peretele extern
al foselor nazale şi superior de nusului maxilar, fosa canină, tuberozitatea maxilară, apofiza
pterigoidiană în porțiunea inferioară, vomer și cartilajul septal, desprinzând complet potcoava maxilarului
şi bolta palatină de restul masivului facial
Clinica: echimoze labiogeniene în sacul vestibular, bolta palatină, paraalveolar şi vălul palatin. Dureri în
repaus şi la presiune (la contactul dinților antagonişti şi la triturarea alimentelor) în sacul vestibular şi
retrotuberozitar. Bolnavul nu poate rupe cu dinții alimentele. Mobilitate anormală. Tulburări de ocluzie
moderate. Dereglări de sensibilitate a dinţilor şi a mucoasei gingivale. Respirația nazală este dereglată.
Senzații de corp străin în faringe. Grețuri.
Examenul extern stabilește asimetria feței, cauzată de un edem al țesuturilor moi ale buzei plicii
labiojugale. Tumefacția e cauzată de edemul posttraumatic şi hemoragia în țesut. Pot fi prezente
contuzii, hematoame, echimoze, plăgi şi emfizem subcutanat. În cazul deplasării fragmentelor fracturate
în jos se observă alungirea etajului mijlociu al feței.
Examenul endobucal: hemoragii pe plica de tranziţie a maxilei, care se răspândeşte la mucoasa

vestibulară, buze si obraz. Mai rar ale mucoasei gingivale. Simptomul de ,,treaptă", denivelare ori
prăbuşire se determină la palparea apofizei alveolare, mai bine se evidenţiază la sutura
zigomaticoalveolară. Simptomul suprasolicitării este pozitiv.
Testul “mobilității în bloc". cu degetele unei mâinile fixam arcada alveolară şi o mişcăm înainte şi înapoi,
cu arătătorul altei mâini palpăm apofiza alveolară la nivelul plicei de tranziție, unde putem sesiza linia
fracturii şi o mobilitate patologică. Hipoestezia ori anestezia mucoasei și a dinților frontali se poate
determina cu acul unei seringi. Percuția dinților determină un sunet surd. Ocluzia este dereglată. Cu
degetul arătător apăsăm pe apofiza pterigoidiană ori la tuberozitatea maxilarului unde apar dureri.
Diagnosticul: radiografia panoramică indică direcția și liniile de fractură, raportul cu fosele nazale,
sinusul maxilar, tuberozitatea, apofizele pterigoidiene, raportul cu apexurile dinților, gradul de dislocare
a fragmentelor.
111. Fracturile orizontale ale maxilarului superior (Le Fort II). Aspecte clinice.
Linia de fractură trece prin oasele nazale sau chiar la joncţiunea (nazofrontală) osteocartilaginoasă,
apofiza ascendentă a maxilarului, osul lacrimal, rebordul orbitar, peretele median al orbitei, peretele
inferior al orbitei, peretele anteriolateral al sinusului maxilar, pe sub arcada zigomatică, spre
tuberozitate, apofiza pterigoidiană, complexul etmoidal, cu ori fără lezarea bazei craniului
Se mai descrie o linie de fractură în care oasele nazale nu sunt interesate - Wassmund.
Clinica: dereglări senzitive ca parestezii, anestezii, hipoestezii pe teritoriul nervului infraorbital şi palatin
anterior, dureri, tumefacţii accentuate ale feței, însoțite de echimoze palpebrale inferioare şi
nazogeniene. Echimoze conjunctivobulbare. Fața este turtită anterioposterior, cu păstrarea reliefului
oaselor zigomatice. Nasul este aplatizat şi se observă deformația feței.
Culoarea pielii poate fi modificată în funcție de timpul adresării pacientului după ajutor și timpul decurs
după traumă, având o semnificație diagnostică şi medicolegală. Emfizem subcutanat.
Poate fi prezentă dereglarea sensibilității olfactive în cazul lezării oaselor etmoidale.
Simptomul de ,,treaptă" pe marginea infraorbitală, sutura zigomaticoorbitală. Crepitații osoase.
Hemoragii nazale bilaterale, orale, nazofaringiene.
Lezarea canalului lacrimo-nazal - epiforă ori eliminări sangvine din punctele lacrimale.
Endobucal: echimoze în sacul vestibular.
Rapoartele ocluzale dereglate - ocluzie deschisă, încrucişată, inversă. Mobilitate patologică asociată în
bloc cu oasele nazale şi treimea internă a rebordului orbitei.
Hematoame pe plica de tranziție la nivelul dinților anteriori. Palparea suturii zigomaticoalveolare cu
simptom de ,,treaptă". Senzația doloră diminuată la nivelul mucoasei şi dinților frontali. Simptomul
suprasolicitării e pozitiv.
Diagnosticul se bazează pe acuze, istoricul dezvoltării bolii, datele clinice şi aprecierea dereglărilor
funcționale.
Examenul radiologic precizează direcția liniilor de fractură, gradul de interesare a oaselor, raportul cu
cavitățile nazale, orbitare, sinuzale. Hemosinus. Cele mai utilizate incidențe sunt: semiaxială,
anteroposterioară. Este foarte informativă tomografia computerizată tridimensională.
112. Fracturile orizontale ale maxilarului superior (Le Fort III). Aspecte clinice.
Linia fracturii interesează oasele nazale la nivelul suturii frontonazale, apofiza ascendentă a maxilarului,
oasele lacrimale, suprafețele orbitare ale etmoidului, pereții lateral, inferior şi medial ai orbitei, fanta
sfenopalatină, apofiza pterigoidiană a osului sfenoid, arcada temporo zigomatică, lamina perpendiculară
a etmoidului, vomerul, producând desprinderea completă a masivului facial de baza craniului.
Frecvent sunt prezente comoții şi contuzii cerebrale, hematoame intracraniene.
Clinica: deformația feței e cauzată de înfundarea (alungirea ori lărgirea) etajului mijlociu al fetei, inclusiv
complexul nazoetmoidal şi zigomaticoorbital.
Marginea mentonieră pare mai proeminentă. Mobilitate anormală. Dereglarea ocluziei: încrucişată,
deschisă şi contact molar. Crepitații, proeminentă şi deformații osoase. Durerea se intensifică la
excursia mandibulei, fonațiune, masticație.
Tractul digestiv: deglutiție dificilă şi doloră, senzații de corp străin în faringe, greturi, deschiderea limitată
a cavităţii bucale Licvoree ascunsă, bolnavul înghite cu saliva și lichidul cefalo rahidian
Tulburări oculare (fracturi blowout, blowinout): diplopie, exoftalmie- ca rezultat al hematomului
retrobulbar. Enoftalmie. Echimoze palpebrale superioare inferioare. Edem palpebrale. Echimoze
cojunctivobulbare. Emfizem subcutanat. Limitarea mişcării globului ocular şi deplasarea lui în jos. Fanta
palpebrală este mărită. la contactul dentar, globul ocular se deplasează sincron.
Dereglarea sensibilităţii. Tulburări din partea SNC pot fi: dereglare şi pierdere a cunoştinţei, amnezie
retrogradă, nistagm, grețuri, vomă, cefalee, zgomote în urechi, bradicardie, dereglare a respirației,
îngustarea pupilelor, dereglări psihice.
Licvoree - din nas, conductul auditiv extern, plagă şi nazofaringe este greu de diagnosticat. În cazul
suspecţiei licvorului cerebral e indicat testul diagnostic ,,pata dublă".
Diagnosticul licvoreei: la aplecarea capului anterior şi în jos, la încordare, se măreşte eliminările
licvorului.
Simptomul,,baticului de nas" - baticul de nas curat, îmbibat cu licvor, nu se usucă, dar rămâne umed.
Baticul îmbibat cu eliminări nazale, când se usucă, devine ca după scrobit (hârtie);
Simptomul,,petei duble";
- puncţia spinocerebrală;
- introducerea soluției de 1% uranin (vopsea) ori fosfor radioactiv, în scopul de a determina licvoreea
camuflată.
Simptomul,, ochelarilor" - hemoragie în țesutul adipos al palpebrelor, apare îndată după traumă, în
cazul fracturilor de maxilă, de orbită şi ale oaselor zigomatice. În cazul fracturilor izolate ale bazei
craniului, simptomul ,,ochelarilor" apare peste 24-48 de ore după traumă şi nu trece de muşchii circulari
oculari.
Simptomul Malevici la fracturile maxilarului superior, în cazul în care vom efectua percuția pe arcada
superioară, se va auzi un sunet surd. Epiforă. Rinolalie. Testul ,,mobilității în bloc": cu degetele unei
mâini fixăm apofiza alveolară şi o mişcăm, iar două degete ale altei mâini le aplicăm pe piramida nazală,
în cazul fracturii Le Fort II, III, astfel vom simți mişcările în regiunea piramidei nazale şi vom putea
determina locul fracturii. Simptomul ,,supraîncărcării apofizei pterigoidiene" - apăsăm cu degetul doi
asupra apofizei pterigoidiene de jos în sus- se confirmă în cazul apariţiei durerii. Se pot leza nervii
orbitari, faciali, ocolomotori. Lezarea osului temporal este indicată de micșorarea ori absenţa auzului.
Este indicat consultația neurochirurgului, neuropatologului, oftalmologului, otorinolaringologului,
internistului, chirurgului şi reanimatologului. La examinarea peliculei radiologice se atestă linia de
fractură la nivelurile nazal, orbitar, arcada zigomatică, opacitate a sinusurilor maxilare; liniile nu sunt
tipice, prezenţa corpilor străini, implicarea dinților în fractură, leziuni dentoparodontale.
113. Disjuncţiile intermaxilare sau fracturile medio-sagitale ale maxilei.

Disjuncțiile intermaxilare sau fracturile mediosagitale interesează arcada alveolo-dentară, podeaua
nazală, bolta palatină şi corpul maxilarului pe linia mediană. Fractura se produce prin înscrierea arcadei
inferioare în cea superioară, în loviturile aplicate pe bărbie de jos în sus . Se produce o lărgire bruscă a
arcadei superioare, cu despicarea sa pe linia mediană.
Clinic se descriu: plagă a fibromucoasei gingivale între cei doi incisivi centrali, care se prelungește în
boltă pe palatul dur, echimoze vestibulare şi în vălul palatin; mobilitatea anormală se caracterizează prin
mişcări în plan orizontal (muşcătură în armonica) şi constă în largirea si ingustarea diastemei in timpul
închiderii şi deschiderii arcadelor dentare. Alteori, în deplasările importante, se poate constata
exognatie, arcada superioară inscriind complet în ca arcada inferioară.
Se mai descriu şi alte tipuri de fracturi care se încadrează in categoría fracturilor combinate astfel:
● fractura Walther constă în asocierea a două linii de fractură orizon tale (Le Fort I, II sau III) cu o
fractură verticală, de obicei mediană, impär tind etajul mijlociu în patru fragmente;
● fractura Richet este o fractura Le Fort II unilaterală, asociată cu o fractură mediosagitală,
desprinzîndu-se complet o jumătate de maxilar
114. Particularitățile de diagnostic al fracturilor de maxilar superior.

Studierea documentației, acuzele, istoricul dezvoltării bolii, examenul clinic, dereglările funcționale ne
permit de a stabili diagnosticul clinic preventiv. Explorările paraclinice confirmă ori infirmă diagnosticul
preventiv, şi anume:
1. Puncția regiunii se efectuează în cazul unui hematom ori al unei suprainfecţii.

2. Electroodontodiagnosticul se efectuează la dinții din linia fracturii ori la acei cu leziuni
dentoparodontale.
3. Roentgen: maxilarul superior - proiecția semiaxială (fistulografia), tomografia computerizată,
tomografia tridimensională.
4. Materia, lemnul, sticla, materialele organice nu sunt roentgeno contrastante, de aceea se efectuează
examenul clinic în dinamică.
5. Examenul de laborator este obligatoriu pentru fiecare bolnav spitalizat cu traumatism. Indicele
hematocritului arată hemoragia.
6. Antibioticograma are o importanţă diagnostică şi în tratamentul bolnavului.
7. Termometria se efectuează la orice bolnav examinat ori spitalizat.
8. Electrocardiograma se efectuează obligatoriu bolnavilor care au trecut de 40 de ani, bolnavilor cu
probleme cardiace, indiferent de vârstă.
115. Imobilizarea de urgență în fracturile de maxilar superior.

Fixare provizorie - bandajele mentocefalice, fronta mentonieră, praș tia, ligaturi interdentare, atele
monomaxilare, ,,dispozitiv în zăbală".
Dispozitivul în formă de zăbală este indicat numai în fracturile de maxilar superior, în tratamentul
provizoriu. O bară de lemn (plastic) de 15 cm se aplică pe fața ocluzală a dinților superiori laterali.
Capetele barei care se exteriorizează, la nivelul comisurii bucale, cu orificii ori cu un şant pentru fixarea
de dispozitivul cefalic. Praştia se confecționează în felul următor: o bandă de tifon ori o bucată de
material de 10 cm lățime și 50 cm lungime. Acest material se taie din părțile laterale, in două părți egale
spre centru, şi numai la mijloc se lasă o bucată de 10 cm; marginile sunt cusute.
Metoda tehnică: partea intermediară se aplică sub menton, două capete se trec anterior de tragus şi se
face un nod, celelalte două capete se trec infraauricular şi se face un nod, nodurile se leagă între ele.
Fronta standard (prefabricată ori improvizată): compusă dintr-un dispozitiv cefalic, mentonier,
elementele de legătură.
Bandajul mentocefalic cu ajutorul mijloacelor improvizate: meşe de tifon ori de alt material. Metoda
tehnică: bolnavul este rugat să închidă gura, uşurel se reduce fractura şi se trece cu tifonul în jurul
craniului şi submentonier. Fâşia de tifon se trece într-o parte, preauricular, în cealaltă parte postauricular
şi invers. Este contraindicată în: edentații totale, tulburări respiratorii obstructive.
Ligaturile interdentare şi intermaxilare se efectuează numai de un stomatolog care are specializarea

cuvenită (de tip Le Blanc, Ernst ori Ivy).
116. Tratamentul de urgenţă în fracturile de maxilar superior .

Algoritm terapeutic de urgență
După anamneza şi examen clinic loco regional, se consemnează obligatoriu în foaia de observatie:
datele de identificare ale pacientului, etiologia traumatismului, momentul producerii (dată, ora), sediul şi
forma clinică a fracturii de maxilar, leziunile dentare concomitente, leziunile părților moi, corpii străini în
plaga, alte fracturi asociate ale altor oase ale viscerocraniului, precizându-se diagnosticul la prezentarea
pacientului.
Ori de câte ori exista plägi deschise orale sau/şi cervico-faciale cu potential tetanigen, seroprofilaxia
antitetanică (ATPA) trebuie administrată în mod obligatoriu: nu este necesară administrarea ATPA dacă
pacientul a fost imunizat mai putin de 6 luni în urma.
Pentru sutura plágilor şi reducerea fracturii, se practică anestezia loco-regională prin infiltrație cu
substanțe anestezice locale uzuale, când nu există contraindicații în acest sens. Dacă există
contraindicații ale anesteziei loco-regionale, se va recurge la sedare prin administrarea unor antialgice
opioide sau/şi barbiturice adecvate, sub supravegherea medicului ATI.
Plägile limitate ale limbii, buzelor, mucoasei jugale sau plagile tegumentare superficiale se vor sutura
înaintea reducerii şi imobilizării fracturii de maxilar. În cazul unor plagi întinse ale părților moi, cu
denudare osoasă şi desființarea pereților cavității orale, se va practica întâi reducerea şi imobilizarea de
urgenţă, sutura făcându-se în continuare, in al doilea timp operator.
Metodele de reducere şi imobilizare de urgenţă a fracturilor de maxilar diferă în funcție de forma

anatomo-clinică a fracturii:
Fracturi parțiale de maxilar
Fracturile procesului alveolar

Acestea sunt insotite, în majoritatea cazurilor, de avulsii, luxaţii şi fracturi ale dinţilor. De obicei, apar
zdrobiri ale crestei alveolare şi, destul de frecvent, sunt desprinse fragmente din osul alveolar, pe care
dinții rămân implantați. Dacă dinții sunt irecuperabili, aceştia se extrag. se îndepărtează eschilele
osoase mici şi neataşate la periost, dupa care se regularizează structurile osoase proeminente,
căutându-se să se obţină o creasta alveolară cât mai uniformă, favorabilă unei protezări ulterioare.
Porțiunile de mucoasă cu aspect necrotic vor fi de asemenea excizate, iar marginile defectului de
mucoasă rezultat vor fi apropiate şi suturate cu fire separate, urmărindu-se o cât mai bună acoperire a
osului.
În cazul în care fragmentul de creastă alveolară este voluminos, aderent de periost, cu dinţi bine
implantaţi, acesta se va reduce manual în pozitie corectă, aplicându-se apoi un dispozitiv de imobilizare,
în funcţie de situaţia clinică (deplasarea fragmentului fracturat):
● atunci când fragmentul este deplasat doar în plan orizontal, se va aplica monomaxilar o atelá
fixată cu ligaturi de sârmă circumdentare atât pe dinții de pe fragmentul fracturat, cât şi pe cei de
pe porţiunile de arcada integra;
● atunci când există şi deplasări în plan vertical (coborârea sau intrudarea fragmentului), se va
aplica un aparat de imobilizare intermaxilară rigidă sau elastică similar celui folosit în fracturile de
mandibulă.
Perforațiile de boltä palatină

Tratamentul de urgenţă constă în aplicarea în defect a unei meşe iodoformate menținute cu fire de
sutură, sau cu ligaturi de sârmă în punte", peste bolta palatină. Ulterior, ca tratament definitiv,
perforațiile de boltă palatină se protejează cu plăci palatinale acrilice realizate după o simplă amprentare
cu alginat.
Fracturi orizontale de maxilar

Tratamentul de urgenţă al fracturilor orizontale (Le Fort I, II sau III) se adresează în primul rând
fracturilor cu deplasare şi are ca obiectiv principal fixarea provizorie a blocului maxilar fracturat la baza
osoasă craniană, în vederea:
● combaterii durerii;
● diminuării hemoragiei:
● asigurării unei respirații normale
● transportului pacientului (dacă este cazul).
Reducerea fracturii de maxilar se realizează, sub anestezie locala sau/şi sedare, printr-una dintre
urmatoarele metode:
● tractiune manuală directă: se prinde arcada dentară cu degetele înfasurate intr-o compresă şi se
tracționează maxilarul anterior şi superior, în scopul obținerii unei ocluzii corecte:
● tractiune prin intermediul unor sârme de Ø 0,2-0,4 mm, fixate pe dinții laterali, de-o parte şi de
alta a arcadei superioare, sensul tracţiunii fiind de regulă în sus şi înainte;
Imobilizarea provizorie de urgență se va realiza cu dispozitive simple, care pot fi confectionate şi

aplicate rapid, cum ar fi:
● bandaj mento-cefalic;
● capelină cu frondă mentonieră (există dispozitive ortopedice preconfectionate. ajustabile);
● dispozitiv în zăbală" - se utilizează de obicei în fracturile cu deplasare marcată posterioară a
blocului maxilar, atunci când trebuie făcută rapid reducerea şi imobilizarea fracturii, în scopul
transportului de urgență în alte servicii de specialitate pentru leziuni asociate care pun viața
pacientului în pericol.
Fracturi verticale de maxilar

Pentru fracturile verticale cu deplasare, atât în cazul celor mediosagitale, cât şi al celor paramediane,
după reducerea manuală a fracturii, se vor utiliza ca dispozitive de imobilizare de urgenţă:
● ligatura hipocratică (în 8"): se foloseşte sârmă de Ø 0,3-0,4 mm, trecută în 8" în jurul a 3-4 dinți
de-o parte şi de alta a liniei de fractură;
● ligaturi de sârmă „în punte" peste bolta palatină, care unesc grupuri de dinți de-o parte şi de alta
a liniei de fractură;
● atelă monomaxilară din sârmă semirotundă de 1,2 mm sau prefabricate, fixată cu fire
circumdentare pe fața vestibulară a arcadei maxilare;
● imobilizare intermaxilară elastică sau rigidă, folosind atele fixate cu ligaturi de sârma
circumdentare.
117. Tratamentul definitiv în fracturile maxilarului superior.

tratamentul fracturilor de maxilar trebuie initiat cât mai precoce, având în vedere faptul că acestea au
tendință rapidă la consolidare, determinând consolidari vicioase cu tulburări functionale dificil de
corectat ulterior;
initierea precoce a tratamentului definitiv prezintă următoarele avantaje:
● - favorizează reducerea prin mobilizarea uşoară a fragmentelor fracturate, înainte de instalarea
contracturii musculare reflexe şi a deplasărilor secundare sau a organizării tesutului de
granulație interfragmentar
● - limitează infiltrările hematice ale părților moi, evitând astfel apariția echimozelor şi
hematoamelor întinse;
● - reduce riscul aparitiei complicatiilor septice
● - limitează impactul psihologic asupra pacientului prin scurtarea perioadei de tratament;
Tratamentul definitiv al fracturilor de maxilar se realizează prin metode ortopedice, chirurgicale sau
combinate.
➔ METODE ORTOPEDICE
Aceste metode au indicatie de elecţie în fracturile de maxilar cu componentă ocluzală şi utilizează în
principal dispozitivele intermaxilare folosite pentru imobilizarea fracturilor de mandibula.
Tratamentul ortopedic se va realiza sub anestezie locală sau/şi sedare.

➢ Fracturile procesului alveolar
osului.
mandibulă.
➢ Perforațiile de boltä palatină

cu alginat.
➢ În fracturile orizontale (tip Le Fort I, II sau III) fără deplasare se va aplica un blocaj
intermaxilar rigid sau un aparat de imobilizare intermaxilară rigidă, similare celor folosite la
mandibulă. Maxilarul fracturat este imobilizat astfel la mandibulă (care reprezintă în acest caz
reperul fix), după care complexul mandibulo maxilar rezultat va fi menţinut în poziție anatomică
cu ajutorul unei capeline cu fronda mentonieră (se recomandă produsul ortopedic,
preconfectionat, ajustabil, elastic).
➢ În fracturile orizontale (tip Le Fort I, II sau III) cu deplasare, reducerea fracturii se realizează
printr-una dintre următoarele metode:
○ tracțiune manuală directă: se prinde arcada dentară cu degetele înfășurate într-o
compresă şi se tracţionează maxilarul anterior şi superior, în scopul obținerii unei ocluzii
corecte;
○ tracțiune prin intermediul unor sârme de 0,2-0,4 mm, fixate pe dinții laterali (canini,
premolari), de-o parte şi de alta a arcadei superioare, sensul tractiunii fiind de regulă în
sus şi înainte;
○ procedeul Dufourmentel: tractiunea anterioara este facilitata de două tuburi de cauciuc
flexibile introduse prin fosele nazale, care trec prin orofaringe şi ies prin cavitatea orala;
○ cu ajutorul pensei Rowe-Killey: asemănătoare cu dezimpactorul folosit în chirurgia
ortognată; acest procedeu se foloseşte foarte rar.
Imobilizarea definitivă se va face la fel ca în fracturile orizontale fără deplasare, prin blocaj rigid
intermaxilar sau aparat de imobilizare intermaxilară rigidă, asociate cu capelină cu frondă mentoniera.

după reducerea manuală a fracturii, se vor utiliza ca dispozitive de imobilizare:
circumdentare.
➔ METODE CHIRURGICALE
În fracturile de maxilar, tratamentul definitiv chirurgical are indicații mai restrânse decât în fracturile de
mandibulă şi se foloseşte mai ales pentru fracturile mixte şi cominutive, cu deformări importante ale
scheletului facial, când se impune reducerea chirurgicală directă sub control vizual.
De asemenea, tratamentul chirurgical este recomandat şi la pacienţii edentați parțial sau total la care
reducerea fracturii este aleatorie, neexistând repere fixe dentare care să permită o imobilizare
ortopedică corespunzătoare.
Metodele chirurgicale cele mai utilizate în tratamentul fracturilor de maxilar constau în:
❖ suspendări scheletice de tip Adams;
❖ osteosinteză cu fir de sârmă sau miniplăcuțe de titan sau din materiale bioresorbabile.
Suspendările scheletice de tip Adams

Suspendările scheletice la distanţă (Adams) au rolul de a fixa maxilarul sau complexul mandibulo-
maxilar rezultat prin imobilizare rigida intermaxilară la baza osoasă craniană prin ancorarea, cu ajutorul
unor fire de sârma trecute prin părțile moi, la puncte scheletice situate deasupra liniei de fractură:
● arcada zigomatică;
● sutura fronto-zigomatică;
● rebordul orbital inferior;
● spina nazală anterioară etc.
Suspendările la distanţă trebuie realizate numai după ce maxilarul/complexul mandibulo maxilar a fost
redus corect în poziție anatomică, deoarece ele permit numai tracțiuni verticale, şi nu şi anterioare sau
laterale.
De aceea, firele de sârmă trebuie ancorate între punctul scheletic ales (situat deasupra liniei de fractură)
şi atela mandibulară, maxilarul fracturat fiind astfel menţinut în poziţie corectă între mandibulă şi baza
osoasă craniană. Este necesară imobilizarea rigidă intermaxilară cu raporturi ocluzale corecte.
Practic, aceste metode chirurgicale de suspendare la distanţă completează tratamentul ortopedic

definitiv şi elimină necesitatea aplicării unor metode ortopedice de mentinere a maxilarului / complexului
mandibulo-maxilar pe baza osoasă craniana (bandaj mento-cefalic, frondå mentonieră cu capelinä etc.).
Osteosinteza
● miniplăcute de osteosinteză (din titan sau din materiale resorbabile).
Metodele de osteosinteză au avantajul că permit un contact strâns între fragmentele osoase fracturate,
fapt ce duce la formarea rapidă a calusului osos, scurtând cu mult perioada de vindecare. Totodată,
acestea oferă posibilitatea interpunerii şi menţinerii unor grefe osoase care sunt necesare în
reconstrucţia primară tridimensională în cazul fracturilor cu pierdere de substanţă.
Materialul de osteosinteză va fi plasat de obicei la nivelul zonelor de rezistenţă ale maxilarului întrerupte
de linia de fractură, acolo unde osul este mai compact:
● rebordul orbital inferior, lateral sau superior;
● creasta zigomato-alveolară;
● fosa canină;
● marginile aperturii piriforme;
● apofiza piramidală a maxilarului;
● sutura pterigo-maxilară
Cel mai frecvent, osteosinteza este indicată în cazul fracturilor orizontale tip Le Fort 1, in care abordul
oral, vizualizarea directă a liniei de fractură şi plasarea materialului de osteosinteză se realizează cu
uşurinţă, fapt care va duce în final la rezultate optime. Pentru celelalte tipuri de fracturi de maxilar,
abordul este mixt (oral şi tegumentar-facial).
Materialul de osteosinteză cel mai indicat este reprezentat de miniplăcuțele cu şuruburi din titan sau
material resorbabil, care prezintă o excelentă stabilitate tridimensională și oferă un bun suport pentru
grefele osoase interfragmentare folosite pentru reconstrucția primară a fracturilor cu pierdere de
substanţă.
Osteosinteza cu fir de särmä (Ø 0,2-0,4 mm) trecut perpendicular peste traiectul de fractură are
dezavanzajul că oferă o stabilitate doar bi dimensionalá a fragmentelor şi nu poate împiedica o posibilă
rotație în ax a acestora, fapt care poate duce la deplasări secundare. De asemenea, osteosinteza cu fir
de sârmă este dificil de efectuat în cazul fracturilor cominutive, când există fragmente osoase multiple
de mici dimensiuni.
Durata medie de spitalizare în cazul pacientilor care au beneficiat de osteosinteză este de aproximativ 5
zile, dacă nu survin complicatii. Pacientul se externează cu recomandarea unei medicații antibiotice,
antiinflamatoare şi antialgice, a unei igiene orale riguroase, urmând a reveni la control săptămânal.
Suprimarea firelor de sutura se face după 7-10 zile.
117. Indicaţii către tratamentul chirurgical în fracturile de maxilar superior.

În fracturile de maxilar, tratamentul definitiv chirurgical are indicații mai restrânse decât în fracturile de
mandibulă şi se foloseşte mai ales pentru fracturile mixte şi cominutive, cu deformări importante ale
scheletului facial, când se impune reducerea chirurgicală directă sub control vizual.
De asemenea, tratamentul chirurgical este recomandat şi la pacienţii edentați parțial sau total la care
reducerea fracturii este aleatorie, neexistând repere fixe dentare care să permită o imobilizare
ortopedică corespunzătoare.
Metodele chirurgicale cele mai utilizate în tratamentul fracturilor de maxilar constau în:
❖ suspendări scheletice de tip Adams;
❖ osteosinteză cu fir de sârmă sau miniplăcuțe de titan sau din materiale bioresorbabile.
Suspendările scheletice de tip Adams

Suspendările scheletice la distanţă (Adams) au rolul de a fixa maxilarul sau complexul mandibulo-
maxilar rezultat prin imobilizare rigida intermaxilară la baza osoasă craniană prin ancorarea, cu ajutorul
unor fire de sârma trecute prin părțile moi, la puncte scheletice situate deasupra liniei de fractură:
● arcada zigomatică;
● sutura fronto-zigomatică;
● rebordul orbital inferior;
● spina nazală anterioară etc.
Suspendările la distanţă trebuie realizate numai după ce maxilarul/complexul mandibulo maxilar a fost
redus corect în poziție anatomică, deoarece ele permit numai tracțiuni verticale, şi nu şi anterioare sau
laterale.
De aceea, firele de sârmă trebuie ancorate între punctul scheletic ales (situat deasupra liniei de fractură)
şi atela mandibulară, maxilarul fracturat fiind astfel menţinut în poziţie corectă între mandibulă şi baza
osoasă craniană. Este necesară imobilizarea rigidă intermaxilară cu raporturi ocluzale corecte.
Practic, aceste metode chirurgicale de suspendare la distanţă completează tratamentul ortopedic

definitiv şi elimină necesitatea aplicării unor metode ortopedice de mentinere a maxilarului / complexului
mandibulo-maxilar pe baza osoasă craniana (bandaj mento-cefalic, frondå mentonieră cu capelinä etc.).
Osteosinteza
● miniplăcute de osteosinteză (din titan sau din materiale resorbabile).
Metodele de osteosinteză au avantajul că permit un contact strâns între fragmentele osoase fracturate,
fapt ce duce la formarea rapidă a calusului osos, scurtând cu mult perioada de vindecare. Totodată,
acestea oferă posibilitatea interpunerii şi menţinerii unor grefe osoase care sunt necesare în
reconstrucţia primară tridimensională în cazul fracturilor cu pierdere de substanţă.
Materialul de osteosinteză va fi plasat de obicei la nivelul zonelor de rezistenţă ale maxilarului întrerupte
de linia de fractură, acolo unde osul este mai compact:
● rebordul orbital inferior, lateral sau superior;
● creasta zigomato-alveolară;
● fosa canină;
● marginile aperturii piriforme;
● apofiza piramidală a maxilarului;
● sutura pterigo-maxilară
Cel mai frecvent, osteosinteza este indicată în cazul fracturilor orizontale tip Le Fort 1, in care abordul
oral, vizualizarea directă a liniei de fractură şi plasarea materialului de osteosinteză se realizează cu
uşurinţă, fapt care va duce în final la rezultate optime. Pentru celelalte tipuri de fracturi de maxilar,
abordul este mixt (oral şi tegumentar-facial).
Materialul de osteosinteză cel mai indicat este reprezentat de miniplăcuțele cu şuruburi din titan sau
material resorbabil, care prezintă o excelentă stabilitate tridimensională și oferă un bun suport pentru
grefele osoase interfragmentare folosite pentru reconstrucția primară a fracturilor cu pierdere de
substanţă.
Osteosinteza cu fir de särmä (Ø 0,2-0,4 mm) trecut perpendicular peste traiectul de fractură are
dezavanzajul că oferă o stabilitate doar bi dimensionalá a fragmentelor şi nu poate împiedica o posibilă
rotație în ax a acestora, fapt care poate duce la deplasări secundare. De asemenea, osteosinteza cu fir
de sârmă este dificil de efectuat în cazul fracturilor cominutive, când există fragmente osoase multiple
de mici dimensiuni.
Durata medie de spitalizare în cazul pacientilor care au beneficiat de osteosinteză este de aproximativ 5
zile, dacă nu survin complicatii. Pacientul se externează cu recomandarea unei medicații antibiotice,
antiinflamatoare şi antialgice, a unei igiene orale riguroase, urmând a reveni la control săptămânal.
Suprimarea firelor de sutura se face după 7-10 zile.
118. Indicaţii şi metode ortopedic în tratamentul fracturilor de maxilar superior.

➔ Metode ortopedice
Aceste metode au indicatie de elecţie în fracturile de maxilar cu componentă ocluzală şi utilizează în
principal dispozitivele intermaxilare folosite pentru imobilizarea fracturilor de mandibula.
Tratamentul ortopedic se va realiza sub anestezie locală sau/şi sedare.

➢ Fracturile procesului alveolar
osului.
mandibulă.
➢ Perforațiile de boltä palatină

cu alginat.
➢ În fracturile orizontale (tip Le Fort I, II sau III) fără deplasare se va aplica un blocaj
intermaxilar rigid sau un aparat de imobilizare intermaxilară rigidă, similare celor folosite la
mandibulă. Maxilarul fracturat este imobilizat astfel la mandibulă (care reprezintă în acest caz
reperul fix), după care complexul mandibulo maxilar rezultat va fi menţinut în poziție anatomică
cu ajutorul unei capeline cu fronda mentonieră (se recomandă produsul ortopedic,
preconfectionat, ajustabil, elastic).
➢ În fracturile orizontale (tip Le Fort I, II sau III) cu deplasare, reducerea fracturii se realizează
printr-una dintre următoarele metode:
○ tracțiune manuală directă: se prinde arcada dentară cu degetele înfășurate într-o
compresă şi se tracţionează maxilarul anterior şi superior, în scopul obținerii unei ocluzii
corecte;
○ tracțiune prin intermediul unor sârme de 0,2-0,4 mm, fixate pe dinții laterali (canini,
premolari), de-o parte şi de alta a arcadei superioare, sensul tractiunii fiind de regulă în
sus şi înainte;
○ procedeul Dufourmentel: tractiunea anterioara este facilitata de două tuburi de cauciuc
flexibile introduse prin fosele nazale, care trec prin orofaringe şi ies prin cavitatea orala;
○ cu ajutorul pensei Rowe-Killey: asemănătoare cu dezimpactorul folosit în chirurgia
ortognată; acest procedeu se foloseşte foarte rar.
Imobilizarea definitivă se va face la fel ca în fracturile orizontale fără deplasare, prin blocaj rigid
intermaxilar sau aparat de imobilizare intermaxilară rigidă, asociate cu capelină cu frondă mentoniera.

după reducerea manuală a fracturii, se vor utiliza ca dispozitive de imobilizare:
circumdentare.
119. Complicaţiile imediate în fracturile de maxilar superior.
Complicații imediate grave.
● Asfixia (a se sufoca)-este o stare specială care se manifestă prin imposibilitatea de a
respira. Această stare prin blocarea schimbului de gaze la nivelul pulmonului,duce la
creşterea concentrației de CO2 în sînge şi o stare de şoc,cianoză cu pierderea
cunoștinței,stare comatoasă. Poate fi cauzată prin pătrunderea în căile respiratorii a unor
corpi străini, cheaguri, dinți luxaţi, proteze dentare; prin diminuarea lumenului traheii în
urma unei compresiuni, prin edemul glotei sau epiglotei, sau prin căderea limbii în fundul
gâtului cand accidentatul a pierdut cunoştinţa.
○ SKODA,(DOCKA).
○ 1.Asfixia prin Dislocare
○ 2.Asfixia prin Obturare
○ 3.Asfixia Stenotică
○ 4.Asfixia Valvulară (Klapan)
○ 5.Asfixia prin Aspirare.
TRATAMENT
Asfixia este combătută restabilind permeabilitatea căilor respiratorii şi luând măsuri
imediate de reanimare respiratorie. Se înclină lateral capul accidentatului, se apucă limba
cu o pensă de limbă sau cu degetele prin intermediul unui compres, iar cu alt compres
ținut într-o pensă sau cu degetele celeilalte miini se îndepărtează din gură și faringe
secrețiile, cheagurile şi corpii străini. Cînd pacientul şi-a pierdut cunoștința riscul de
asfixie prin căderea limbii se înlătură prin introducerea unui tub orofaringian de tipul
Gueddel sau prin tuburi de latex moale introduse în orofaringe prin narine (Irby). Limba
poate fi menţinută în afară printr-un fir gros de mătase trecut prin virful ei şi fixat la
pansament sau haine sau printr-o agrafă de siguranţă trecută aproape de virf şi la care
se poate fixa o bucată de fașă care serveşte la tracțiune. Cînd aceste măsuri nu sînt
eficiente se recurge la puncții cu ace groase sau trocare în spațiul in tercricotiroidian
sau/şi între primele inele traheale, sau se execută de urgenţă coniotomie
(cricotiroidotomie şi In unele cazuri traheostomie cînd rănitul nu poate fi intubat). Se
asigură o bună oxigenare.
● Hemoragia abundentă, masivă, prin lezarea unui vas important (maxilara internă,
TRATAMENT
Hemoragia masiva este oprită prin identificarea, pensarea şi ligaturarea vaselor care
sangereaza în jet, iar în cazul unei sangerari difuze prin pansament compresiv. Cand
aceste mijloace nu sînt eficiente se menține hemostaza prin compresiune digitală a
carotidei externe la nivelul osului hioid. Hemoragiile nazale abundente se opresc prin
tamponament posterior şi/sau anterior al foselor nazale.
● Şocul traumatic favorizat de contuzii puternice, pierderi mari de sânge sau răniri
multiple.
TRATAMENT
Socul este prevenit sau combătut prin încălzire, hidratare, tonice cardiace, perfuzii de
plasmă sau sânge proaspăt sau conservat, sedative sau tranchilizante.
120. Complicaţiile secundare în fracturile de maxilar superior.

Complicațiile secundare sînt infecțioase, fiind favorizate de deschiderea focarelor de fractură în cavități
septice (gură, nas, sinusuri) sau, la exterior, de prezența dinților sau a corpilor străini în focarele de
fractură. Pot apărea supurații sinuzale sau ale obrazului. Osteomielita maxilară posttraumatică este mai
rar întîlnită decît la mandibulă şi are o evoluție favorabilă.
121. Artrite cronice: etiopatogenie, simptomatologie. Artrite cronice: diagnostic, evoluţie,

tratament.
Deşi lipsesc semnele clinice al inflamaţiei acest tip de afecţiune induce schimbari la nivelul tuturor
elementelor componente ale articulaţiei avînd un caracter distrofic-degenerativ.
Aceste afecţiuni au ca origine de debut artrite subacute nespecifice care au evolutie îndelungată urmînd
să treacă în afecţiuni cronice.
TABLOUL CLINIC
Pacienţii acuză dureri continue sau apariţia unui fond dureros alternariv de intensitate variabilă
descriindu-le ca senzaţii de presiune sau dureri lancinate.
Uneori durerile mai puternice pot fi dimineaţa la mişcarile mandibulei alteori seara cînd articulaţia este
obosită.
Presiunea pe articulaţia temporo-mandibulară poate provoca durerea spontană.
Crepitaţiile sau pocniturile intra-articulare pacientul le percepe mai rar de obicei se simt la palpare în
timpul mişcărilor de închidere sau deschidere.
Cracmentul se manifestă ca o pocnitură aspră şi aparte mai frecvent la deschiderea decît la inchiderea
cavităţii bucale.
Tulburări de mecanică se manifestă prin limitarea şi adesea dedublarea mişcării de deschidere care
constă într-o întrerupere a deschiderii la amplituda de 5-15mm, după care deschiderea e mai îngreuiată.
Forţa mişcării de deschidere a gurii scade mişcarea devenind evitantă.
Bolnavii au tendinţa de prodenţie inferioară cu ocluzie cap la cap şi de deplasare laterală a mentonului
de partea opusă leziunii sau dacă artroza este bilateral către partea cel mai puţin afectată.
Pacienţii mai pot acuza : cefalee, migrenă hemispasm facial, tulburări ale senzaţiilor gustative.
Semne sinusale - senzaţie de nas înfundat rinoree, dureri infraorbitale;
Semne auriculare – otalgii, ameţeli
Semne salivare – sialoree sau asealie.
TRATAMENT
presupune profilaxia artritelor temporo - mandibulare cu înlăturarea factorilor ocluzo- articulari
traumatizanţi prin proteze şi protezări corect efectuate , şlefuiri selective înalţarea sau coborârea
ocluziei realizarea ghidajului mandibular.
Medicaţia constă în suprimarea senzaţilor dolore acuzate de pacient cu stabilirea remediului. Se vor
aplica gutiere sau placi palatinale cu plan retroincizival ceia ce va crea o stare de repaus a articulaţiei
temporo-mandibulare şi deci remiterea durerilor. Durerile pot reveni dacă nu se intervine în timp scurt la
înlăturarea factorilor cauzali .
Durerile se liniștesc prin administrarea de analgetice intraarticular şi este recomandat ca articulaţia să

fie în repaus prin aplicarea frondei mentoniere.
Tratamentul medicamentos se efectuează când predomină leziuni ale capetelor articulare prin
administrare intraarticulare ale hidrocortizonului şi a antibioticelor.
La epuizarea tuturor remediilor de tratament ca metode de excepţie se va recurge la meniscotomie,

capsulografie, sau rezecţia condilului mandibular.
Tratamentul chirurgical urmăreşte de regulă optimizarea funcţiei articulare, adresîndu-se atît
aparatului discal şi discului cît şi a suprafeţelor articulare dacă acestea sunt afectate.
➔ Discectomia (meniscectomia) – este indicată în cazul fragmentării discale, cu o
degenerescenţă mucoidă a acestora. Intervenţia a fost mult practicată cu interpoziţia în locul
discului a unui implant acrilic sau din teflon. Acest tip de tratament este urmat de diminuarea
mişcarilor mandibulare cu o redoare articulară marcată prin înfundarea capului condilian în
cavitatea glenoidă. Are o evoluţie spre anchiloză, tulburări ocluzale prin ascensionarea ramului
ascendent al mandibulei şi contact molar precoce. Supraîncărcarea articulaţiei sanatoase în caz
de intervenţie unilaterală prin hipermobilitatea articulaţiei. Acest tip de intervenţie asupra
articulaţiei nu şi-a dovedit utilitatea ei in timp.
122. Constricţia mandibulei: etiologie şi patogenie, clasificare. Simptomatologia constricţiei de

mandibulă, diagnosticul. Tratamentul conservativ şi chirurgical în constricţia de mandibulă.
Limitarea permanenta, totala sau partiala a miscarilor mandibulei datorita unor imbolnaviri sau sechele
dupa procese patologice ale tesuturilor periarticulare
Etiopatogenie
• constricţia de cauză periarticulară se instalează după supuraţii, traumatisme articulare/periarticulare,
intervenţii chirurgicale pe ATM. Apare astfel o transformare sclerocicatricială a capsulei articulare şi a
ligamentelor.
• constricţia de cauză musculară apare ca urmare a sclerozei sau hipertoniei muşchilor ridicători ai
mandibulei. Scleroza se instalează în urma unor traumatisme musculare, corpi străini intramusculari,
fracturi de mandibulă vicios consolidate, supuraţii trenante, radionecroze ale ramului mandibular. Mai
rar, poate apare în urma unei miozite cronice cu degenerescenţă fibroasă sau calcară a musculaturii.
• constricţia de cauza cutaneo-mucoasa apare din cauza cicatricilor cheloide, retractile ale tegumentelor
genio- maseterine sau ale mucoasei jugale după traumatisme cu pierdere de substanţă, arsuri la nivelul
feţei, supuraţii trenante sau ca sechele ale tratamentului multimodal al tumorilor maligne faciale
(postchirurgical, postiradiere).
Simptomatologie
● Limitarea miscarilor mandibulei, care cu timpul se accentueaza
● Deschiderea fortata a gurii provoaca dureri
● Mandibula are tendinta de a devia lateral, de partea leziunii
● La inspectie se poate observa cicatrici ingrosate, aderente de planurile profunde, endobucal la
fel se pot observa cicatrici ale mucoasei
● Miscarile condilului mandibular au amplitudine redusa, in functie de gradul de constrictie
● Tulburari de masticatie, fonatie, lipsa de autocuratire, halena fetida
Diagnostic
Semne radiologice. Nu se observă leziuni ale componentelor osoase articulare, dar pot fi identificate
eventualele cauze care au dus la instalarea constricţiei (fracturi mandibulare vicios consolidate, corpi
străini).
Diagnosticul pozitiv se pune pe baza semnelor clinice şi radiologice
Tratament
Profilaxia – include tratamentul corect al leziunilor periarticulare, musculare si cutaneo-mucoase
Conservator – mecanoterapia (dispozitive care deschid pasiv gura) asociata cu agenti fizici(ultrascurte,
roentgen in doze antiinflamatorii) si enzime (hialuronidaza)
Chirurgical – se aplica daca metoda conservatoare nu s-a finisat cu succes. Se preconizeaza sectiunea
bridelor cutanate sau mucoase, care se acopera cu grefe libere, lambouri tubulare cutanate, sectiunea
insertiei muschilor temporali de pe apofiza coronoida
Postoperator este obligator iarasi sa se repete mecanoterapia.
123. Anchiloza temporo-mandibulară:etiopatogenie,diagnostic,clasificare, tratament.

Anchiloza temporo-mandibulara este imposibilitatea permanenta si completa a miscarilor mandibulei,
datorita suprimarii articulatiei prin sudarea anormala intre condilul mandibular si cavitatea glenoida a
osului temporal.
Frecvenţa afecţiunii este destul de rară, apare mai ales în copilărie. Este mai frecvent unilaterală şi mai
rar bilaterală
Factori etiologici ai anchilozei intracapsulare: traumatici 45, 6 %, infecţioşi 38, 3 %, poliartrite

reumatoide 1, 93%, neprecizaţi 15, 6 %.
● Factorii traumatici sunt reprezentaţi în ordinea frecvenţei de: fracturile intraarticulare ale
condilului, fracturile cavităţii glenoide, traumatismul obstetrical, plăgile articulaţiei. Timpul mediu
de instalare a unei anchiloze posttraumatice este de 6 luni pentru traumatismul direct şi de 18
luni pentru traumatismul indirect.
● Factorii infecţioşi sunt, în ordinea frecvenţei: supuraţiile oto-mastoidiene, supuraţiile localizate la
nivelul ramului ascendent mandibular (osteite, osteomielite), parotiditele, artritele gonococice,
artritele traumatice suprainfectate. Anchilozele postinfecţioase se instalează în timp îndelungat.
Ca regulă generală, apariţia anchilozei este mai rapidă la copii şi mai lentă la adulţi.
● Anchilozele extrarticulare pot apare după: fracturi ale arcadei temporo-zigomatice, miozită
osifiantă posttraumatică, supuraţii odontogene sau otomastoidiene, tratamentul multimodal al
tumorilor maligne sau hipertrofia apofizei coronoide.
Există două tipuri de anchiloze: anchiloza intracapsulară şi anchiloza extracapsulară

(pseudoanchiloza). Ambele pot fi uni sau bilaterale.
După extensia blocului osos, anchiloza temporo-mandibulară intracapsulară are trei stadii de evoluţie:
● Bloc osos limitat la apofiza condiliană.
● Bloc osos extins până la incizura sigmoidă.
● Bloc osos extins până la nivelul apofizei coronoide.
Anchiloza intracapsulară
semnele clinice sunt:
● imposibilitatea permanentă a deschiderii gurii,
● asimetrie facială, cu caracteristici specifice:
● - anchiloza intracapsulară unilaterală: mentonul este retrudat, linia interincisivă este deviată de
partea bolnavă iar mişcarea de lateralitate de partea sănătoasă este diminuată. La palparea
bidigitală a articulaţiei afectate se poate percepe blocul osos, mişcările condilului contralateral
putând fi absente. La copii hemimandibula afectată este hipoplazică, dar pare bombată, cu
unghiul mandibular apropiat de 90°; obrazul apare relaxat de partea afectată şi în tensiune de
partea opusă.
● - anchiloza intracapsulară bilaterală: relieful mentonier este şters, bărbia fiind mult retrudată.
Bolnavii au profilul caracteristic de „pasăre”, din cauza hipoplaziei bilaterale a mandibulei. Mai
apar hipotrofie maseterină şi hipertonia musculaturii suprahiodiene.
Anchiloza extracapsulară
semnele clinice sunt:
● limitarea parţială dar permanentă a deschiderii gurii,
● devierea mandibulei de partea afectată,
● mişcările de protruzie şi lateralitate posibile dar reduse ca amplitudine,
● asimetria facială este mai redusă comparativ cu cea din anchiloza intracapsulară.
● în anchiloza extracapsulară (pseudoanchiloza) se poate observa un proces coronoid deformat
(hipertrofie), o fractură vicios consolidată a arcului zigomatic sau a complexului zigomatic.
● Indiferent de tipul anchilozei tomografia computerizată evidenţiază cel mai exact extensia în plan
tridimensional a blocului osos.
Tratamentul
Tratamentul preventiv al anchilozei temporomandibulare consta in tratamentul corect si la timp al bolilor,
care pot duce la anchiloza (artrite, fracturi intraarticulare, osteomielite, supuratii ale partilor moi, otite
etc).
Reducerea si imobilizarea fracturilor condiliene trebuie sa fie corecta si urmata sistematic de

mecanoterapie si fizioterapie. In tratamentul tuturor starilor patologice articulare si periarticulare se
urmareste pastrarea integrala a functiei articulatiei temporomandibulare prin metode medicale si
ortopedice.
la copii, este bine să se instituie un tratament corect al afecțiunilor traumatice și inflamatorii care pot
duce la apariția de anchiloze temporomandibulare. Orice lovitură pe menton trebuie să fie urmată de un
examen minuțios al ATM, la o fractura condiliană imobilizarea va fi urmată în mod obligatoriu de
mecanoterapie. După accidentele infecțioase regionale să se instituie o terapie articulară activă
La adulți anchiloza este de obicei din cauza tratării incorecte a traumelor la nivelul apofizei condiliene.
Tratamentul curativ presupune doua actiuni: interventia chirurgicala obligatorie, pentru a inlatura
obstacolul si a crea o noua articulatie, precum si o actiune mobilizatoare, prin mecanoterapie
postoperatorie.
Abordarea chirurgicala a articulatiei temporomandibulare este dificila datorate prezentei nervului

facial, care trebuie respectat obligatoriu.
Se pot folosi cai de acces preauriculare, retroauriculare si subangulomandibulare și numeroase

traiecte de incizie.
Eliberarea mandibulei se obtine prin osteotomie, practicată la diferite nivele, astfel osteotomia se poate
face la distanta de articulatie, evitand blocul sau chiar prin insusi blocul osos; se va urmari sa se creeze
o noua articulatie cat mai aproape de locul sau normal, prin osteotomii simple sau modelante, sau
rezectii mai mult sau mai putin intinse ale blocului osos.
Osteotomiile simple sunt urmate de recidive, iar rezectiile osoase prea intinse produc scurtari importante
ale ramului ascendent, cu agravarea tulburarilor fizionomice si functionale.
Pentru a evita refacerea postoperatorie a anchilozei, osteotomiile s-au asociat cu diverse interpozitii:
fascicule musculare din temporal sau maseter, fascia lata, grasime, autocartilaj costal sau cartilaj de
cadavru conservat, materiale aloplastice (piese de fildes, tantal, vitaliu sau rasini acrilice). Mentinerea
succesului postoperator si prevenirea recidivei se asigura numai printr-un tratament postoperator corect
si indelungat.
124. Nevralgia esenţială de trigemen: etiologie şi patogenie. Simptomatologia nevralgiilor

trigeminale.
Etiologie si etiopatogenie. De regula criza dureroasa este declansata prin excitarea de catre un stimul
slab a unei zone restranse - cutanata, gingivala sau rnucoasa (jugala) - mereu aceeasi si care se
numeste "zona dolorigena" sau "trigger zone". Stimulul poate fi reprezentat de o usoara atingere, de o
vibratie sau de o distorsiune a tesuturilor mentionate. Cauzele si mecanismele nevralgiei trigeminale
esentiale sunt necunoscute si mult discutate tocmai prin faptul ca pana in prezent nu s-au adunat date
certe in aceasta privinta, evidentiabile la toti pacientii. La o mare parte dintre pacienti s-a observat
prezenta unor factori iritabili situati la nivelul fibrelor postganglionare, la nivelul ganglionului Gasser sau
chiar la nivelul unghiului pontocerebelos, intre acesti factori ar fi: compresiuni ale vaselor, care si-au
modificat cu varsta calibrul, forma si structura si care vin in contact direct cu formatiunile nervoase; s-au
gasit si unele tumori: angioame, meningioame, neurinoame acustice etc
SIMPTOMATOLOGIA
● Nevralgia trigeminala se manifesta prin durei violente in forma de jungghi pe traiectul nervului
trigemen.
● Debutul durerii este brusc,subit, de o violenta si intensitatefoarte mare.
● Orarul dureriila debut si mai mult timp dupa aceea este diurn, si nu nocturn. Orarul nocturn al
durerii este caracteristic durerilor atipice sau durerilor simptomatice
● Durata crizei,la inceput este de citeva zecimi de secunda apoi odata cu evolutia bolii ajunge pina
la minute. Durerea disparee instantaneu,fara urmari, lasind o sanatate deplina
● Reaparitia ei este posibiladupa un intervalde timp variabil,de saptamini,lunisau chiar
ani,perioada in care pacientul poate fi intr-o stare perfect normala. Pe masura ce trece timpul
intervalul dintre crize se micsoreaza dar durata durerii creste
● Intensitatea nu are caracter gradual, ea este la inceput de o intensitate maximă si isi pastreaza
acest caracter pe toata durata crizei
Diagnosticul se pune pe baza simptomelor pe care le prezinta bolnavul. Inainte de stabilirea certa a unui
diagnostic este necesar sa se diferentieze nevralgia de trigemen de alte afectiuni cu caractere
asemanatoare. Printre acestra se numara:
- durerile dentare violente;
- glaucomul acut;
- nevralgia de nerv glosofaringian;
- migrena.
125. Metode conservatoare în tratamentul neuralgiei trigeminale.

Se poate apela la un tratament conservator in cazurile cu dureri recente (saptamani, luni), cu pusee rare
si de o violenta suportabila. Se va obtine fie anestezierea zonei afectate, fie afectarea functionarii
nervului trigemen.
Tratamentul conservator apeleaza la:

- medicamente
- blocaj chimic
- termo, radiocoagularea
Tratamentul medicamentos: cel mai folosit medicament este carbamazepina, se administreaza doze
progresive intre 200-800 mg/zi pana se obtine suprimarea durerilor si apoi se reduce doza.
Alte medicamente utilizate in tratamentul nevralgiei de trigemen, dar cu rezultate inconstante, sunt:
- pregabalinum
- baclofen
- fenitoin
- antidepresive triciclice: amitriplina
- alte anticonvulsivante: valproatul de sodiu, lamotrigina
- corticoterapie: in doze mici
- vasodilatoatoare : nitrit de amil
- vitamine de grup B
Metodele de blocaj chimic pot suprima durerea, pe perioade variabile (10-14 luni in alcoolizari), in
cazurile recente localizate la o ramura si la care se pot evidentia o zona trigger. Pentru aceasta de
folosesc:
- xilina
- procaina
- alcool
- fenol
O alta metoda folosita este fizioterapia, ce utilizeaza:

- ionizari cu aconitina
- iradierea ganglionului Gasser: are efect mai ales in cazurile durerilor tardive postzosteriene
126. Metode fizioterapeutice, blocajul medicamentos în tratamentul neuralgiei trigeminale.

Tratamentul medicamentos: cel mai folosit medicament este carbamazepina, se administreaza doze
progresive intre 200-800 mg/zi pana se obtine suprimarea durerilor si apoi se reduce doza.
Alte medicamente utilizate in tratamentul nevralgiei de trigemen, dar cu rezultate inconstante, sunt:
- pregabalinum
- baclofen
- fenitoin
- antidepresive triciclice: amitriplina
- alte anticonvulsivante: valproatul de sodiu, lamotrigina
- corticoterapie: in doze mici
- vasodilatoatoare : nitrit de amil
- vitamine de grup B
Metodele de blocaj chimic pot suprima durerea, pe perioade variabile (10-14 luni in alcoolizari), in
cazurile recente localizate la o ramura si la care se pot evidentia o zona trigger. Pentru aceasta de
folosesc:
- xilina
- procaina
- alcool
- fenol
O alta metoda folosita este fizioterapia, ce utilizeaza:

- ionizari cu aconitina
- iradierea ganglionului Gasser: are efect mai ales in cazurile durerilor tardive postzosteriene
127. Metode chirurgicale (neuroectomii periferice) în tratamentul neuralgiei trigeminale.

Tratamentul chirurgical utilizeaza:
Metode invazive: decompresia microvasculara, urmărind eliberarea vasului de sub compresie.

Metode neinvazive: vor elimina durerea pentru o perioada mai mare de timp, prin distrugerea radacinii
nervoase.
Se practica rizotomia (sectionarea nervilor) retrogausseriana sau juxtapontina, tractotomia (sectionarea

unor fascicole de fibre nervoase) trigeminala bulbara sau tractotomia trigeminala pontina, distrugerea
selectiva a fibrelor pontine, microcompresia gausseriana percutana cu balonas, injectarea de glicerol.
Tratamentul chirurgical nu este lipsit de riscuri, iar rezultatele obtinute sunt adesea partiale.
128. Neuralgiile faciale simptomatice sau secundare.
129. Neurita şi leziunile traumatice fără sau cu întreruperea continuităţii nervului (cauze, evoluţie,
tablou clinic, tratament).
130. Neurita nervului trigemen (etiologie, tablou clinic, tratament).

Neurita repreziinta o inflamatie a nervului.Poate fi cauzata de traume,procese inflamatorii regionale
inclusiv si cele de origine odontogena,diverse patologii infectioase si toxicoza, alergii de la protezele
dentare.
Tabloul clinic- dureri in regiunea proiectiei nervului afectat ,hipoestezie a dintilor,gingiei,tesutul cutanat
al buzelor si barbiei,parestezii ,furnicaturi si intepaturi.In timpul examinarii atestam dereglari ale
sensibilitatii cum ar fi :hiperestezii,hipoestezii, anestezii, parestezii pielii fetei si a mucoaselor cavitatii
bucale.
Simptomul de baza in cazul nevritelo este durerea,aparuta din senin,permanenta,siciitoare,care se

intensifica in cazul in care se preseaza pe el.Periodic poate sa se intensifice sau din cotra sa diminueze
dar ramine sa persiste in timp.In cazul nervritelor nu sunt paroxisme si lipses zonele trigger .In forme
grave pacientul poate avea soc dureros in formele usoare pacientii nu prezinta dereglari mari.
Tratament-depinde de etiologie dar la baza tratamentului sta terapia antiinflamatoare.In caz de trauma
sunt inlaturati factorii care traumeaza nervul sau acesta este suturat in caz de ruptura.
In caz de inflamatie se trateaza boala care a cazuat aparitia infectiei locale.La fel si in alergii si intoxicatii
sunt inlaturati factorii cauzali.
In tratametul nevritelor se utilizeaza metodele fizice de tratament ca:fluctuorizatia,electroforeza cu

lidaza,vitamina B ,substante anestezice.Se poate folosi si tratamentul complex utilizind urmatoarele
preparate:salicilatii,galantamina,dibazol,prozerin.
131. Neurita nervului facial (etiologie, tablou clinic, tratament).

Reprezinta un sindrom dureros paroxistic unilateral manifestat prin crize dureroase similare ca durata si
intensitate cu crizele trigeminale
Simptomul dominant al nevralgiei este durerea cu caracterele ei particulare - criza dureroasa intensa,
asemanatoare descarcarii unui current electric, insotita de o senzatie de sfisiere, de smulgere a
tesuturilor regiunii interesate, cu inceput si sfarsit brusc. Durerea survine spontan sau poate fi provocata
de stimuli minimi ca masticatia, fonatia, respiratia, deglutitia, spalatul fetei, curent de aer rece. In timpul
crizei dureroase bolnavul ramine nemiscat, fara sa vorbeasca, cu faţa imobila, cateodata isi opreste
respiratia pe tot timpul cat tine atacul dureros.
Intensitatea dureriie este variabila, de la severa la usoara, uneori se pote manifesta chiar ca o senzatie
de durere profunda la nivelul fetei, palatului si nasului.Durerea poate aparea spontan,ea poate fi
declansata prin stimularea zonelor trigger din interiorul teritoriului de distributie a acestui nerv
Fenomene asociate durerii: hipoacuzie, hipogeuzie, tulburari ale secretiei salivare sau nazale in sensul
hiper.
Diagnosticul clinic se pune pe baza datelor clinice, privind sediul durerii si caracterele ei, precum si pe
baza examenului obiectiv, care nu evidentiaza leziuni pe traiectul nervului.
Caracteristic nevralgiei nervului facial este durerea brusca si accentuata in ureche
Tratamentul- este asemanator celeorlalte nevralgii . Tratamentul medicaments se face cu

Carbamazepina, antidepresive, pe linga astea se administreaza simpatoliitice. Cind aceste tratamente
devin ineficiente se recurge la tratament chirugical- intreruperea conductibilitatii nervoase.
132. Forme de asfixie în traumatismele OMF, definiție, clasificarea.

Asfixia(a se sufoca)-este o stare specială care se manifestă prin imposibilitatea de a respira. Această
stare prin blocarea schimbului de gaze la nivelul pulmonului ,duce la creşterea concentrației de CO2 în
sînge şi o stare de şoc,cianoză cu pierderea cunoştinţei,stare comatoasă.
SKODA,(DOCKA).
1.Asfixia prin Dislocare
2.Asfixia prin Obturare
3.Asfixia Stenotică
4.Asfixia Valvulară(Klapan)
5.Asfixia prin Aspirare.
133. Asfixie prin dislocare în trauma OMF. Etiologia, diagnosticul, tratamentul.

Patogenia -în cazul fracturii mentoniere bilaterale o lezarea muşchilor ce fixează limba
(m.geniohioid,m.mylohioid,m.digastric).
Limba se deplasează posterior şi obturarează căile respiratorii superioare.

Poziția bolnavului fără cunoştinţă- culcat cu capul pe partea afectată,cu fața în jos ori lateral. Bolnavul în
cunoștință poziție semişezîndă ori semiculcată.
• Tratament- Fixăm limba cu diferite mijloace-suturarea limbii.fixarea limbii cu bold ,fixarea cu fixator de
limbă.repoziția și fixarea temporală a fragmentelor fracturate cu alutorul pansamentelor standart de
tranport
134. Asfixie prin obturare în trauma OMF. Etiologia, diagnosticul, tratamentul.
Patogenia- Obturarea căilor respiratorii cu corp străin (dinte, piatră, obiect metalic sau de mase
plastice, materie, bucăţi de proteze), chiaguri sânge, mase vometante.
Tratament- înlăturarea corpilor străini, chiagurilor de sânge cu un tifon înfăşurat în jurul degetului ori cu
un dispozitiv de aspiraţie. Traheostomia.
135. Asfixia de supapă în trauma OMF. Etiologia, diagnosticul, tratamentul.
Patogenie- Lambou de țesut al palatului moale, peretele posterior al laringelui sau limbii ce obturează
căile respiratorii superioare și dereglează respirația. La expirație lamboul se deplasează superior, la
inspirație obturează căile respiratorii superioare şi din ce în ce în plămâni rămâne mai putin oxigen.
Tratamentul -trebuie să fie cât mai urgent şi constă în ridicarea lamboului şi suturarea, fixarea lui sau
incizăm lamboul.
136. Asfixie prin stenozare în trauma OMF. Etiologia, diagnosticul, tratamentul.
Patogenia-Edem al faringelui, laringelui şi ligamentelor vocale ori obturarea cu un hematom sau

emfizem.
Tratamentul de urgenţă constă în intubarea orotraheală sau nazotraheală, dacă nu este sufi cient,
atunci se efectuează şi traheostomia.
137. Asfixia prin aspirație în trauma OMF. Etiologia, diagnosticul, tratamentul.

Patogenie -Aspirarea corpilor străini în căile respiratorii superioare (masă vometantă, cheag, eschilă,
dinte).
Tratamentul- constă în aspirația cu ajutorul tubului introdus în trahee.

În urma acumulării de salivă, sânge şi chiaguri de sânge la bolnavii care se află în comă, la care
reflexele protectoare (tuse, înghitire) lipsesc ori ei nu pot să-şi găsească o poziție pentru a elimina
lichidele acumulate, se blochează arborele respirator la diferite niveluri şi se instituie insufi cienta
respiratorie acută.
Uneori sângele este înghitit, se acumulează în stomac, apoi este vometat şi aspirat în căile respiratorii.
Corpul străin, ajungând în căile respiratorii superioare, se manifestă clinic diferit, putând fi inofensiv (are
dimensiuni mici) sau deosebit de periculos când obturează orificiul glotic, expresia fetei devenind
alarmanta.
138. Complicaţii locale în traumele regiunii OMF (defecte, deformaţii, cicatrici).
139. Complicaţii tardive în traumatismele OMF (consolidare întîrziată, consolidare vicioasă,

pseudoartroze, anchiloze) etiologie, diagnostic, tratament, profilaxie.
Complicatiile tardive se referă în principal la consolidările vicioase, cu sau fără lipsa de substanţă
osoasă, însoțite de tulburări estetice şi funcţionale consecutive.
Consolidări vicioase se datorează fie imposibilității initierii în timp util a tratamentului specific oro-
maxilo-facial la pacienţii cu leziuni asociate sau la pacienţii care se prezintă tardiv la medicul specialist
chirurg oro-maxilo-facial, fie instituirii unui tratament specific inadecvat.
Tulburările fizionomice se referă în general la deformarea reliefurilor osoase faciale prin consolidarea în
poziţie neanatomică a fragmentelor osoase fracturate, fapt care poate duce la: retrudarea etajului
mijlociu al fetei:
● aplatizarea şi largirea diametrului transversal al fetei;
● asimetrii faciale produse prin laterodeviatil ale etajului mijlociu al fetel;
● exoftalmie, enoftalmie sau asimetrii ale globilor oculari;
● deviații de sept nazal etc.
Tulburările functionale consecutive consolidărilor vicioase ale fracturilor de maxilar constau în:
● tulburări ocluzale cu afectarea funcției masticatorii;
● tulburări respiratorii prin obstrucția căilor aeriene superioare prin retropoziția vicioasă a blocului
maxilar;
● • diplopia rezultată prin consolidari vicioase ale pereților orbitali sau/şi prin afectarea musculaturii
perioculare;
● limitarea deschiderii gurii prin consolidarea în pozitie retrudată a maxilarului şi blocarea apofizei
coronoide, chiar cu posibila apariţie în timp a unei anchiloze extraarticulare coronoido zigomatice
● permanentizarea unor comunicări oro-nazale sau oro-sinuzale în fracturile cu pierderi de
substanţă osoasă.
Aceste tulburări fizionomice şi funcţionale pot fi însoțite uneori de tulburări de sensibilitate, cum ar fi
hipo-, hiper- sau anestezia în teritoriul n. infraorbital, şi chiar de tulburări senzoriale, cum ar fi hipo- sau
anosmia, mai ales în deviatiile importante ale septului nazal.
Interventiile chirurgicale vizează înlaturarea tulburărilor atât fizionomice, cât şi functionale şi constau în
majoritatea cazurilor in tehnici de chirurgie reconstructiva sau de chirurgie ortognata (osteotomil dirijate,
grefe osoase de adiție, alogrefe etc.).
140. Lipotimia de cauză traumatică: tablou clinic, tratamentul. Profilaxie.
141. Șocul posttraumatic, tablou clinic, tratament de urgenţă. Profilaxie.
142. Hemoragiile primare posttraumatic, diagnostic şi tratamentul.
143. Hemoragiile secundare posttraumatic, diagnostic şi tratamentul.
144. Hematomul în traumatismele OMF. Tratamentul.
145. Particularităţile leziunilor (plăgilor) prin armă de foc ale feţei.

Particularităţile leziunilor (plăgilor) prin armă de foc ale feţei.
● 1. Desfigurarea. Faţa reprezintă caracteristica principală a imaginii umane. Majoritatea plăgilor

prin armă de foc induc o pierdere masivă de ţesuturi moi şi osoase, cu apariţia unor defecte
extinse. Din această cauză aceste plăgi provoacă o afecţiune emoţional-psihologică. Afectarea
concomitentă a funcţiilor masticatorie, fonetică, de deglutiţie, respiraţie aprofundează stresul
psihologic.
● 2. Prezenţa dinţilor în zona afectată. Agentul contondent le transmite o energie cinetică,
transformându-i în eschile şi în „proiectile secundare”, care provoacă o multitudine de plăgi
mărunte oarbe în ţesuturile moi înconjurătoare. Prezenţa microflorei patogene pe suprafaţa
dinţilor şi în cavităţile carioase cât şi în pungile parodontale induce o suprainfectare a ţesuturilor
moi afectate și complică procesul de vindecare a plăgilor.
● 3. Afectarea concomitentă a organelor vitale învecinate (creierul, organele văzului şi auzului,
esofagul, traheea, vasele şi trunchiurile nervoase importante) frecvent provoacă complicaţii
grave. Afectarea vaselor mari duce la o hemoragie important, care impune nişte măsuri urgent
de hemostază, chiar şi ligaturarea arterei carotid. La cca. 20% din răniţii OMF este relatată
pierderea conştienţei în urma traumatismului cerebral (comoţii, contuzii, fractura bazei craniului,
hematoame subdurale).
● 4. Neconcordanţa dintre aspectul şi gravitatea plăgii. Tonicitatea sporită a muşchilor mimici,
vascularizarea bogată a regiunii induc un aspect specific al răniţilor: plăgi desfigurante, mai ales
cele care comunică cu cavităţile naturale (orală, nazală, sinusale), hemoragiile abundente
provoacă o impresie falsă a gravităţii afecţiunii, iar în cazul inconştienţei – impresia de moarte a
pacientului.
● 5. Capacitatea regenerativă sporită a tesuturilor faciale, rezistenţa către invazia microbiană sunt
mediate de vascularizarea şi inervaţia abundentă a regiunii, prezenţa importantă de ţesut
conjunctiv slab diferenţiat, factori ce favorizează vindecarea rapidă a plăgilor.
● 6. Afectarea alimentaţiei răniţilor, legată de traumele ţesuturilor moi faciale, a maxilarelor,
esofagului, aduce la perturbarea actelor de masticaţie (muşcare, triturare,formarea bolului
alimentar, deglutiţie). Chiar şi înghiţirea apei uneori este destul de dificilă.În cazul plăgilor regiunii
OMF răniţii pierd o cantitate importantă de lichide (2-3 litri pe zi), care trebuie să fie readusă în
organism, pentru a preîntâmpina hipovolemia. În cazul alimentaţiei deficitare se poate instala
hipoproteinemie, hipovitaminoza şi alte afecţiuni dismetabolice.
● 7. Imposibilitatea de a utiliza mijloacele de protecţie individuale ( masca antigaz etc.) impune
anumite dificultăţi la acordarea ajutorului medical în focarele de afecţiune în masă.
146. Particularităţile anatomo-fiziologice ale leziunilor OMF provocate prin armă de foc.
Simptomatologie generală și locală a leziunilor prin armă de foc a regiunii OMF.
Particularităţile leziunilor (plăgilor) prin armă de foc ale feţei.
● 1. Desfigurarea. Faţa reprezintă caracteristica principală a imaginii umane. Majoritatea plăgilor

prin armă de foc induc o pierdere masivă de ţesuturi moi şi osoase, cu apariţia unor defecte
extinse. Din această cauză aceste plăgi provoacă o afecţiune emoţional-psihologică. Afectarea
concomitentă a funcţiilor masticatorie, fonetică, de deglutiţie, respiraţie aprofundează stresul
psihologic.
● 2. Prezenţa dinţilor în zona afectată. Agentul contondent le transmite o energie cinetică,
transformându-i în eschile şi în „proiectile secundare”, care provoacă o multitudine de plăgi
mărunte oarbe în ţesuturile moi înconjurătoare. Prezenţa microflorei patogene pe suprafaţa
dinţilor şi în cavităţile carioase cât şi în pungile parodontale induce o suprainfectare a ţesuturilor
moi afectate și complică procesul de vindecare a plăgilor.
● 3. Afectarea concomitentă a organelor vitale învecinate (creierul, organele văzului şi auzului,
esofagul, traheea, vasele şi trunchiurile nervoase importante) frecvent provoacă complicaţii
grave. Afectarea vaselor mari duce la o hemoragie important, care impune nişte măsuri urgent
de hemostază, chiar şi ligaturarea arterei carotid. La cca. 20% din răniţii OMF este relatată
pierderea conştienţei în urma traumatismului cerebral (comoţii, contuzii, fractura bazei craniului,
hematoame subdurale).
● 4. Neconcordanţa dintre aspectul şi gravitatea plăgii. Tonicitatea sporită a muşchilor mimici,
vascularizarea bogată a regiunii induc un aspect specific al răniţilor: plăgi desfigurante, mai ales
cele care comunică cu cavităţile naturale (orală, nazală, sinusale), hemoragiile abundente
provoacă o impresie falsă a gravităţii afecţiunii, iar în cazul inconştienţei – impresia de moarte a
pacientului.
● 5. Capacitatea regenerativă sporită a tesuturilor faciale, rezistenţa către invazia microbiană sunt
mediate de vascularizarea şi inervaţia abundentă a regiunii, prezenţa importantă de ţesut
conjunctiv slab diferenţiat, factori ce favorizează vindecarea rapidă a plăgilor.
● 6. Afectarea alimentaţiei răniţilor, legată de traumele ţesuturilor moi faciale, a maxilarelor,
esofagului, aduce la perturbarea actelor de masticaţie (muşcare, triturare,formarea bolului
alimentar, deglutiţie). Chiar şi înghiţirea apei uneori este destul de dificilă.În cazul plăgilor regiunii
OMF răniţii pierd o cantitate importantă de lichide (2-3 litri pe zi), care trebuie să fie readusă în
organism, pentru a preîntâmpina hipovolemia. În cazul alimentaţiei deficitare se poate instala
hipoproteinemie, hipovitaminoza şi alte afecţiuni dismetabolice.
● 7. Imposibilitatea de a utiliza mijloacele de protecţie individuale ( masca antigaz etc.) impune
anumite dificultăţi la acordarea ajutorului medical în focarele de afecţiune în masă.
SIMPTOMATOLOGIA GENERALA:
Datorita vascularizatiei inalte a regiuni date apar hemoragii masive cu instalarea anemiei,slabiciuni
generale(in cazul pierderii masive de singe) asfixia,comotia sau contuzia cerebrala,embolii. Instalarea
socului traumatic. Pe fon nervos apar dereglari ca urmare a pierderii functiilor (fonatie, deglutitie,
alimentare) si a dereglarii esteticului facial. Dereglari psihice pe fonul dereglarilor fizionomice.
Plăgile transfixiante prezintă orificiu de intrare şi de ieşire. De obicei, orificiul de intrare este mic, cel de
ieşire poate fi mai extins chiar şi de zeci de ori. Gravitatea plăgii se apreciază funcţie de localizare,
direcţie şi profunzimea pătrunderii agentului contondent în ţesuturi, de asemeni şi de particularităţile
anatomice ale regiunii afectate.
Plăgile oarbe prezintă doar orificiul de intrare şi sunt însoţite de încadrarea în ţesuturi a corpilor străini.
Plăgile tangenţiale apar în urma acţiunii agentului vulnerant prin traiectorie tangenţială. Aceste plăgi se
referă la categoria de uşoare, în afară de cazurile când are loc ruperea unor anumite părţi ale feţei (
nas, menton, pavilionul auricular etc. )
147. Tipurile leziunilor OMF prin armă de foc. Metode de diagnostic a leziunilor prin armă de foc.
➔ Există plăgi transfixiante, oarbe şi tangenţiale.
◆ Plăgile transfixiante prezintă orificiu de intrare şi de ieşire. De obicei, orificiul de intrare
este mic, cel de ieşire poate fi mai extins chiar şi de zeci de ori. Gravitatea plăgii se
apreciază funcţie de localizare, direcţie şi profunzimea pătrunderii agentului contondent
în ţesuturi, de asemeni şi de particularităţile anatomice ale regiunii afectate.
◆ Plăgile oarbe prezintă doar orificiul de intrare şi sunt însoţite de încadrarea în ţesuturi a
corpilor străini.
◆ Plăgile tangenţiale apar în urma acţiunii agentului vulnerant prin traiectorie tangenţială.
Aceste plăgi se referă la categoria de uşoare, în afară de cazurile când are loc ruperea
unor anumite părţi ale feţei ( nas, menton, pavilionul auricular etc. )
➔ În funcţie de gravitate plăgile se împart în uşoare, de gravitate medie şi grave.

◆ Către cele uşoare se referă plăgile părţilor moi ale feţei fără defect veritabil, fără
afectarea vaselor mari, a trunchiurilor nervoase, a canalelor de secreţie a glandelor
salivare, fracturile dentare, a oaselor scheletului facial fără deplasarea fragmentelor.
◆ Plăgile de gravitate medie sunt caracterizate prin afecţiuni mai extinse ale ţesuturilor moi,
fără defecte veritabile, care prezintă leziuni ale formaţiunilor anatomice (limba, planşeul
bucal, glandele salivare, nasul, pavilioanele auriculare), întreruperea vaselor arteriale,
trunchiurilor nervoase, fracturi ale oaselor scheletului facial cu deplasare (fără defect ).
◆ Plăgile grave se caracterizează prin afecţiunea ţesuturilor moi, însoţite de întreruperi
tisulare cu formarea defectelor veritabile; plăgi penetrante în cavitatea orală, nazală,
sinusală cu apariţia defectelor oaselor scheletului facial; afectarea vaselor arteriale şi
venoase magistrale, a trunchiurilor nervoase de importanţă vitală ( trigemen, facial,
lingual, vag, plexul cervical etc. ). Plăgi grave deasemenea se consideră şi cele oarbe, la
care proiectilul rămâne în vecinătatea vaselor sanguine magistrale.
➔ Plagă unică izolată – este afectată o regiune anatomică ( cap, gât, torace, abdomen, bazin,
extremităţi ) de un agent vulnerant unic. Mai frecvent aşa plăgi sunt cauzate de glonte.
➔ Plagă unică asociată – cu un agent vulnerant sunt afectate mai multe regiuni anatomice.
➔ Plagă multiplă izolată – afectarea unei regiuni anatomice prin agenţi vulneranţi multipli ( schije ).
➔ Plagă multiplă asociată – afectarea câtorva regiuni anatomice prin intermediul mai multor
proiectile.
Diferenţa plăgilor prin armă de foc de alte tipuri de plăgi:

● Prezenţa zonei de ţesuturi necrotice în jurul traiectului plăgii;
● Apariţia noilor focare de necroză în următoarele ore sau zile după rănire;
● Extinderea neuniformă a îesuturilor afectate şi necrotizate în jurul traiectului plăgii în urma
arhitectonicii sale complicate;
● Prezenţa posibilă a corpilor străini în ţesuturile înconjurătoare ( gloanţe, schije, fragmente de
vestimentaţie, etc. )
DIAGNOSTIC
● Culegerea anamnezei
● Studierea documentaţiei
● Studierea canalului plăgii
● Palparea regiunii(plasarea corpului străin)
● Sondarea
● Radiografia(minimum în 2 incidenţe)
● Radioscopia
● Endoscopia
● Fistulografia
● Utilizarea sondei radioelectronice
● TC
Semnele clinice pot fi diverse, poate avea loc dereglarea integrităţii atât a ţesuturilor moi, cât şi a celor
dure, putând varia de la mici la mare. Prezenţa orificiilor canalelor, canalelor propriuzise şi secundare,
necrozei primare şi secundare.
- Plăgile tangenţiale – aproximativ liniare (ca şi cele tăiate). Marginile plăgii neregulate, ruperi mici
a ţesutului, plagă murdară cu impregnarea prafului de puşcă.
- Plăgie oarbe – prezenţa orificiului de intrare, a canalului şi a corpului străin. Apariţia proceselor
purulente. Frecvent corpul străin se incapsulează.
148. Particularităţile evoluţiei clinice a leziunilor prin armă de foc a părţilor moi OMF și a oaselor
scheletului facial (după regiune, zone de distrucţie, perioade).
➔ Fracturile de maxilar superior
Fracturile prin armă de foc a maxilarului superior frecvent sunt asociate cu fracturi ale altor oase faciale.
Datorită legăturii oaselor maxilarului superior cu oasele neurocraniului, vecinătății creierului, globului
ocular, a organelor auzului mirosului simptomatologia clinică a acestor fracturi se caracterizează nu
numai prin diversitatea situațiilor, cât și prin gravitate deosebită.
Se întîlnesc diferite combinații ale fracturilor de maxilar superior cu leziuni ale altor oase și organe
faciale. Din această cauză apar dificultăți în deducerea unei clasificări unice ale fracturilor de maxilar
superior prin armă de foc. În cazul plăgii prin armă de foc proiectilul traversează țesuturile moi,
lezionează peretele osului maxilar și prin sinus poate pătrunde în direcția oaselor craniului, orbită,
organele ORL și alte direcții.
Se apreciază gravitatea leziunii ( de obicei gravă ori extrem de gravă ), starea conștienței, prezența
leziunilor asociate și leziunilor creierului (comoție, contuzie, hematom ), prezența semnelor de licvoree (
nazală și auriculară ).
La inspecție se observă semnele specifice ale fracturii de maxilar ( scărița, simptomul ochelarilor,
dereglarea ocluziei etc.), prezența defectelor țesuturilor moi.
La inspecția intraorală se apreciază starea (leziunile) palatului dur și moale, mobilitatea procesului
alveolar, a dinților și alte simptome. Cel mai dificil sunt diagnosticate leziunile asociate și ale porțiunilor
posterioare ale nasului și în adâncimea faringelui.
Se pot întâlni și răniți cu afectarea ambelor maxilare. Anumite dificultăți pot fi întâlnite în depistarea
localizării corpilor străini (eschile osoase, dinți ).
Ca metodă complementară de diagnostic se indică radiografia, care permite precizarea diagnosticului ăi
a localizării corpilor străini ( glonte, schijă ) în plăgile oarbe.
➔ Fracturile prin armă de foc ale complexului zigomatic

Fracturile complexului zigomatic sunt atribuite către leziunile grave.
Osul zigomatic face un tot întreg cu osul maxilar, frontal, temporal.
Arcada zigomatică este o formațiune anatomică, care reprezintă o fuziune a apofizelor osului malar și
cel temporal. Toate aceste apofize și osul malar sunt unite în complexul zigomatic.
În cazul plăgilor prin armă de foc afectează în totalitate acest complex. Leziunile izolate ale osului și
arcadei zigomatice sunt întâlnite rar, mai frecvent fiind combinate cu leziuni ale maxilarului, orbitei,
mușchilor masticatori și mimici, a nervilor facial și trigemen, urechii, nasului etc.
Luând în considerație apropierea creierului, trauma acestei regiuni este insoțită de afecțiuni cerebrale
(comoție, contuzie, hematoame).
În cazul fracturilor de complex zigomatic clinica este cea de fractură de malar (limitarea deschiderii gurii,
epistaxis hipoestezia pe traiectul nervului infraorbital, epistaxis etc.). Dacă este afectat și maxilarul, se
asociază și simptomele fracturii de maxilar.
Aspectul clinic este dictat de gradul leziunilor osoase și a țesuturilor moi adiacente. Pentru precizarea
traiectului liniilor de fractură se indică examen radiologic în proiecții optimale ori CT.
➔ Fracturile prin armă de foc a mandibulei

Toate fracturile de mandibulă, după Б.Д. Кабаков pot fi clasificate în felul următor:
— fracturi liniare;
— eschiloase cu întreruperea continuității mandibulei;
— fracturi marginale cu păstrarea continuității mandibulei;
— prin găurire;
— fracturi cu defect segmentar;
— cu ruperea unor porțiuni importante de os mandibular;
— combinarea tipurilor numite de fracturi.
Toate aceste fracturi pot fi situate în diferite segmente ale mandibulei (ram ascendent, corp, menton).
Gravitatea leziunii depinde nu numai de tipul fracturii mandibulei, dar și de caracterul plăgii (penetrantă,
nepenetrantă) și gradul afectării țesuturilor moi adiacente și a organelor regiunii OMF (văz, auz etc.) cât
și de complicațiile plăgilor și timpul trecut între traumă și acordarea asistenței medicale calificate.
O particularitate a fracturilor mandibulei prin armă de foc este multitudinea aspectelor clinice care pot fi
prezente.
Simptomatologia clinică a leziunilor prin armă de foc se modifică în dependență de timpul parcurs de la
momentul traumei.
Peste câteva ore după traumă, apare edemul țesuturilor moi în jurul mandibulei, care ulterior crește, iar
după o zi-două plaga supurează (se acoperă cu depuneri necrotice etc.), starea generală a rănitului se
agravează (febră, frisoane, dereglări de deglutiție etc.).
149. Tratamentul general şi local al leziunilor prin armă de foc a părţilor moi a feţei.
Tratamentul medicamentos al plăgilor prin armă de foc (după Б.М.Костюченoк)
1. Prima fază – faza inflamatorie.
● Cu scopul curăţirii plăgii de ţesuturile necrotizate: soluţie hiperotnică, unguente hidrosolubile,
fermenţi proteolitici.
● Cu scopul inhibării infecţiei: unguente hidrosolubile multicomponente, chimiopreparate,
antiseptice.
● Cu scop de evacuare a conținutului: drenarea, soluţii hipertonice.
2.A doua fază – de regenerare:
● Cu scopul inhibării infecţiei: unguente cu antiseptice.
● Creşterea granulaţiilor: ung. combutec, algipor.
3.A treia fază:
● Organizarea cicatricii: ung. solcoseril
PRINCIPIILE DE BAZĂ ÎN PRELUCRAREA CHIRURGICALĂ A PLĂGILOR PRIN ARMĂ DE FOC
Primul principiu – prelucrarea primară chirugicală a plăgii se realizează unimomentan cu fixarea

fragmentelor osoase, înlăturarea defectelor ţesuturilor moi, cu drenarea activă aspiraţională a plăgii şi a
regiunilor învecinate.
Al doilea principiu – terapia intensivă în perioada postoperatorie, care include nu numai compensarea
hemoragiei, dar şi corectarea echilibrului hidroelectrolitic, hemodiluţie dirijată, cât şi analgezie adecvată.
Al treilea principiu – tratamentul intensiv al plăgii postoperatorii, direcţionat către crearea condiţiilor
benefice pentru vindecarea ei şi include o acţiune selectivă asupra patului microcirculator din plagă şi
asupra proceselor locale proteolitice.
Tratamentul local a plagilor osoase prin arma de foc
➔ Prelucrarea primara chirurgicala a plagilor :

◆ Prelucrarea campului operator;
◆ Realizarea anesteziei locale sau generale;
◆ Înlăturarea corpilor străini;
◆ Înlăturarea zonei de necroza primara si secundara;
◆ Prelucrarea antiseptica a plagii;
➔ Repozitionarea fragmentelor osoase;

➔ Imobilizarea fragmentelor osoase;
➔ Aplicarea drenului;
➔ Aplicarea pansamentului.
Metode de imobilizare osoasa
● Imobilizare de urgenta: fronda mentoniera, pansament mento-cefalic, fixarea bimaxilare a

atelelor( individuale ICTO, Rowe, Vasiliev, etc);
● Imobilizarea ortopedica;
● Imobilizarea chirurgicala ( Osteosinteza) :
○ cu fir metalic;
○ cu placi rezorbabile sau nerezorbabile;
○ chimica ( substante pe baza de amestec de rasina cu faina de oase si pulbere de fibrina).
150. Trauma asociată: particularităţi, diagnostic şi tratament.
151. Trauma combinată: particularităţi, diagnostic şi tratament

Leziunile combinate sunt leziunile produse prin actiunea simultana a 2 sau mai multe noxe. Odata cu
intrebuintarea armelor de nimicire in masa numarul si varietatea acestor traumatisme a crescut
considerabil ca urmare a combinarii plagilor produse de armele clasice cu noxe specifice provocate de
arma nucleara , chimica sau bacteriologica.
In razboiul modern arma chimica constituie un mijloc de nimicire in masa. In urma contaminarii
ranitilor cu substanțe toxice de lupta apar plagi combinate.
Substantele toxice de lupta se clasifica dupa acțiunea sa asupra organismului in :

- Neuroparalitice
- Vezicante
- Sufocante
- Toxice
152. Leziunile termice OMF, date generale, particularităţi. Clasificarea leziunilor termice.
Arsurile feței dețin o rată de aproximativ 2% din toate leziunile țesuturilor teritoriului OMF. Frecvența
arsurilor capului, gâtului și a feței constituie până la 25% din totalitatea arsurilor corpului uman.
Arsurile sunt divizate în:
● termice;
● chimice;
● actinice (cauzate de radiații ionizante);
Către arsurile termice se referă și trauma prin electrocutare.
Majoritatea combustiilor sunt cauzate de factori termici (foc deschis, lichide și gaze fierbinți etc.). Mai rar
sunt întâlnite arsurile chimice ale feței și leziuni prin electrocutare.
Leziunile radiante ale țesuturilor feței pe timp de pace sunt cauzate în exclusivitate de terapia iradiantă a
tumorilor teritoriului OMF (de exemplu, a hemangioamelor faciale difuze).
COMBUSTIILE TERMICE
După profunzimea lezionării țesuturilor arsurile termice sunt divizate în 4 grade. Profunzimea leziunii
este indusă de temperatura, timpul de acțiune a factorului traumatizant, cât și de particularitățile
arhitectonicii pielii țn regiunea afectată.
● Arsurile de gradul I sunt caracterizate prin hiperemie pronunțată a tegumentelor, edem a

țesuturilor și durere violentă. La combustiile de gradul I este afectat numai epidermul, din
această cauză fenomenele inflamatorii, edemul și durerea retrocedează țn termeni de timp
reduși. După combustiile de gradul I nu rămân cicatrici evidente, doar uneori se poate modifica
pigmentarea regiunii afectate.
● Arsurile de gradul II prezintă lezionarea mai profundă a tegumentelor, dar cu păstrarea stratului
papilar. În afară de simptomele caracteristice pentru combustiile de gradul I, relatăm apariția
bulelor, umplute cu lichid seros, apărute în urma descuamării epidermului. Dacă arsura nu se
infectează, exudatul se resoarbe, iar suprafața afectată peste 14-16 zile se epitelizează. În cazul
suprainfectării are loc granularea plăgii cu epitelizarea ulterioară pe parcursul câtorva săptămâni.
După combustiile de gradul II se formează cicatrici plate atrofice și se modifică pigmentarea
tegumentelor.
● Arsurile de gradul III A afectează parțial ori în totalitate stratul papilar, dar cu păstrarea
glandelor sudoripare, sebacee și a foliculilor pieloși. Aceste arsuri se vindecaă prin granularea
plăgii. După ele tegumentele prezintă retracții cicatriceale.
● Arsurile de gradul III B sunt însoțite de necroza tuturor strturilor tegumentare. Aceste combustii
se vindecă „per secundam”, trecând prin stadiul de granulație, epitelizarea are loc concentric (de
la margini), ceea ce duce la apariția unor cicatrici deformante.
● Arsurile de gradul IV lezionează țesuturile mai profund, fiind însoțite de carbonizarea

tegumentelor și necroza țesuturilor subiacente. După arsurile de gradul III B și IV se formează
cicatrici cu caracter hipertrofic, rebele la tratamentul chirurgical (cicatrici cheloide). Arsurile de
gradul III și IV sunt considerate profunde (grave). Ele se suprainfectează în toate cazurile.
153. Particularităţile evoluţiei clinice ale leziunilor termice în regiunea OMF.

Stadilul 1
● primele trei zile,perioada socului postcombustional.
● Cu perioadele erectila si torpida.
● Se caracterizeaza prin grave pierderi si dislocari lichidiene.
● Daca tratamentul este corect, la finele acestei perioade bolnavul trebuie sa prezinte:
● -parametrii circulatori si respiratori cat mai aproape de normal
● -constienta prezenta,absenta agitatiei psihomotorii
● -diureza restabilita(50ml/h)
● -tranzit intestinal reluat
Stadiul 2
● zilele 4-21,perioada metaagresionala,dismetabolica.
● Este caracterizat de un catabolism care se desfasoara in conditii de hipoxie,organe
suprasolicitate si in prezenta unor reziduuri toxice provenite direct din leziunea locala sau din
metabolismul si epurarea deficitara.
● Aceasta perioada este caracterizata printr-o serie de etape deosebite:
● zilele 4-6-remiterea edemelor,daca bolnavul a fost corect ingrijit ,determina criza poliurica(atentie
la sustinerea cordului si a functiei renale)
● -ziua 9-este ziua in care se poate face un diagnostic precis al profunzimii leziunii locale.
● -ziua 12-poate caracteriza debutul decompensarii renale
● -complicatii digestive pot apare in orice moment pentru bolnavul cu arsuri grave
● - complicatiile tromboembolice pot aparea imediat dupa accident si se intind si dupa perioada
celor 21 zile.
● La finele acestei perioade,bolnavul ars trebuie sa se prezinte astfel:
● -arsurile de gradul 3 vindecate (cele superficiale s-au vindecat deja in primele 2 saptamani)
● -escarele de gradul 4 despersate complet si inceperea constituirii unui pat granular apt de a
primi in zilele urmatoare grefa de piele
Stadiul 3
● -zilele 21-60-perioada chirurgicala.
● In conditiile in care bolnavul a fost corect ingrijit atat local cat si general,intra intr-o perioada de
echilibru metabolic foarte fragil.Grefarea intre zilele 21-28 asigura o buna evolutie a bolnavului si
este un test care confirma ca tratamentul a fost corect condus.
● In conditiile tratamentului local modern al arsurii, stadiul 3 se suprapune din ce in ce mai mult
peste stadiul 2,formarea plagii granulare fiind considerata de multi autori ca o complicatie locala.
Stadiul 4
● -socul cronic.
● Este o modalitate de evolutie cauzata de pierderea momentului operator,de o ingrijire
necorespunzatoare sau de o arsura extrem de grava.Se considera ca bolnavul a intrat in
perioada socului cronic daca la 60 de zile de la accident prezinta plagi granulare pe regiuni
intinse.
● Consecutiv existentei acestor plagi, se instaleaza grave stari de denutritie, prabusire imunitara si
dezechilibre metabolice. In cazul arsurilor foarte grave, la copii mici, la malnutriti, la varstnici sau
la alte persoane tratate, este posibil sa constatam aspecte de soc cronic inaintea celor 60 de
zile.
154. Simptome clinice generale şi locale în leziunile termice OMF.

155. Factori principali ce determină gravitatea arsurilor faciale.
● Combustiile feţei, gâtului şi părâii pieloase a capului sunt asociate cu lezarea căilor respiratorii şi
globilor oculari, fapt care induce şocul termic şi alterează starea rănitului. Inervaţia şi
vascularizarea bogată ă feţei, starea psihică afectată a pacientului cu faţa mutilată determină
gravitatea stării pacientului chiar şi în cazul arsurilor izolate de gradul II-IV
● Relieful feţei este neregulat, iar tegumentele diferă ca grosime pe diferite porţiuni. Din această
cauză pe faţă chiar şi pe suprafeţe apropiate în urma acţiunii aceluiaşi agent termic pot apare
combustii de gravitate diferită. Arsuri profunde apar mai frecvent pe porţiunile proeminente ale
feţei: arcadele supraorbitare, pavilioanele auriculare, nas, buze, regiunile mentonieră şi
zigomatice; adeseori este afectată regiunea frontală, pleoapele. În cazul arsurilor profunde în
locul sprâncenelor se formează o cicatrice, care idnuce ectropionul pleoapei superioare, iar părul
nu mai creşte.
● Arsurile pavilioanelor auriculare deseori sunt profunde, chiar până la carbonizarea pielii cu
afectarea cartilajului. După înlăturarea porţiunilor moarte a cartilajului apar defecte şi deformaţii
auriculare.
● De combustii frecvent este afectat vârful si aripile nasului, uneori toată suprafaţa nazală.
Adeseori sunt lezate cartiljele alare şi cele triunghiulare, ce duce la condrită cu necroză
ulterioară. Apar defecte ale ţesuturilor nazale cu deformarea nasului. În cazul combustiilor
ţesuturilor regiunii malare ăi geniene pot fi afectate ţesuturile până la fascia glandei parotide.
Cicatrizarea acestor regiuni induce ectropionul pleoapei inferioare cu deplasarea către lateral a
comisurii bucale. Este posibilă necroza osului zigomatic. În combustiile regiunii labiale roşul
buzelor frecvent se necrotizează şi nu se restaurează. În cazul acestor arsuri se recomandă
alimentarea acestor pacienţi prin intermediul sondei nazo-gastrice. În urma edemului roşul
buzelor se deformează, apare aşa-numita „gură de peşte”. Combustiile buzelor duc nu numai la
deformarea regiunii periorale, dar şi la microstomie, alimentaţia orală devenind dificilă.
● Combustiile profunde ale regiunii frontale afectează osul fruntal cu necroza ulterioară a corticalei
externe şi apariţia frontitei (sinusitei frontale). Nu este exclusă răspândirea procesului inflamator
asupra durei mater.
● La acţiunea unui agent termic puternic este posibilă distrugerea totală a pleoapelor cu
expunerea sclerei sau chiar arsura ei. Poziţia incorectă a genelor păstrate duce la traumatizarea
permanentă a globului ocular şi apariţia cheratitei. Ectropionul cicatriceal al pleoapelor este
însoţit de deformarea plăcii cartilaginoase, chiar dacă aceasta nu a fost afectată de agentul
termic. În cazul combustiilor faciale este obligatorie implicarea în diagnostic şi tratament a
medicului oftalmolog.
● Combustiile regiunii cervicale frecvent sunt combinate cu cele ale etajului inferior al feţei şi a
cutiei toracice. Arsurile cervicale sunt însoţite de formarea unor cicatrici profunde, deformante
chiar şi în combustiile de gradul IIIa. În cazurile maigrave este posibilă contopirea mentonului cu
toracele, ce face imposibile mişcările capului. Buza inferioară este trasă în jos, gura nu se
închide, pacientul prezintă sialoree continuă.
156. Metode de determinare a suprafeţei leziunilor termice.

Regula ”palmei„ este bazată pe faptul, că suprafața palmei pacientului este de cca. 1% din suprafața
corporală totală.
Pentru aprecierea suprafeței afectate se mai utilizează regula „noimilor” (Wallace): toracele și
abdomenul constituie 18% de tegumente; membrele superioare – 9%; capul și gâtul – 9%; membrele
inferioare – câte 18% etc.
157. Metode de tratament a leziunilor termice.
În cazul combustiilor de gradul I tratamentul constă în prelucrarea antiseptică locală cu soluții
antiseptice (furacilină, permanganat de kaliu etc.) și aplicarea unguentelor, emulsiilor, gelurilor
anestetice și (sau) antibacteriene, (ung. streptomicină 5%, ung. Sintomicină 5% etc.). Se recomandă
aplicarea locală a compreselor cu gheață. Pacientului se indică analgetice și o cantitate mare de lichide.
Peste 3-4 zile hiperemia tegumentelor scade și începe descuamarea, care durează câteva zile.
În combustiile de gradul II după prelucrarea antiseptică a suprafeței afectate, conținutul bulelor se

aspiră în condiții aseptice, păstrând integritatea epidermului. După aceasta timp de 10-16 zile pe
suprafața afectată se aplică emulsii, unguiente, geluri.Unii autori recomandă prelucrarea cu sol. De
permanganat de potasiu 1%. În acest caz plaga se epitelizează sub crustă. De obicei, peste 3
săptămâni pielea se eliberează de crustă. Sub ea se formează epiteliu tânăr, gingaș, care este sensibil
către radiațiile ultrafiolete și la rece. Tratamentul general constă în administrare de analgetice,
antibiotice, uneori sunt indicate infuzii. Tuturor pacienților obligator le este administrată anatoxina
antitetanică.
În combustiile de gradul III-IV o atenție deosebită este acordată tratamentului maladiei termice (lupta
cu ăocl, intoxicația și infecția). Local se efectuează prelucrarea primară chirurgicală a plăgii cu
înlăturarea corpilor străini, prelucrarea antiseptică și aplicarea unguientelor, emulsiilor și gelurilor.
Ulterior tratamentul este direcționat către debridarea țesuturilor necrotice și pregătirea suprafeței către
plastia cu piele liberă. Necrectomia (înlăturarea crustei) pe față se face cât mai econom, etapizat, în
timpul pansamentelor. După acoperirea plăgii cu țesut de granulație (peste 3-4 săptămâni) pentru
profilaxia apariției unor cicatrici deformante cheloide pe față se efectuează plastia cu lambou despicat
de piele liberă fără perforare.
158. Traumatismul iatrogen: variante posibile, comportarea medicului.

EXAMEN TRAUME Final

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

EXAMEN TRAUME Final

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1.Particularitățile clinico-anatomice ale regiunii OMF.

● bogat inervate (șoc dolor, pareze, paralizii, comotie, contuzii, insulte)

2.Leziuni traumatice oro-maxilo-faciale - definiție.

Localizate în teritoriul buco-maxilo-facial, datorită complexității morfofuncționale a regiunilor topografice

3.Etiologia traumatismelor oro-maxilo-faciale.

4.Caracteristica generală a traumatismelor oro-maxilo-faciale.

● după acţiune agentului traumatic (agresiuni, în sport, accidente de transport etc.):

● după starea de activitate (în agricultură, în industrie, în viaţa socială, în război

6. Particularităţile clinico-anatomice ale maxilarului inferior şi influența lor în evoluția leziunilor

ZONE DE REZISTENTA SCĂZUTĂ

7. Complicațiile timpurii posibile în cazul fracturilor de mandibulă: asfixia, hemoragia, șocul.

➔ Consolidarea întârziată este considerată menținerea mobilității anormale a fragmentelor

9. Particularităţile clinico-anatomice ale maxilarului superior şi influența lor în evoluția leziunilor

1. Datorită proeminenței anterioare şi poziției mediane, nasul protejează maxila de traumatism,

10. Particularităţile anatomo-morfologice ale leziunilor dento-parodontale şi importanţa lor în

14. Anatomia topografică a ramului al doilea al nervului trigemen și simptomatologia

Raporturile nervului maxilar pot fi împărțite astfel:

➔ Porțiunea infratemporală: această porțiune reprezintă “tronsoul chirurgical”. Ea trece deasupra

Ramurile colaterale ale nervului maxilar sunt în număr de șase:

15. Anatomia topografică a ramului al treilea al nervului trigemen și simptomatologia

NERVUL MANDIBULAR este un nerv mixt care asigură

Raporturile nervului mandibular pot fi împărțite astfel:

➔ Porțiunea extracraniană: se află în porțiunea superioară a spațiului mandibulo-faringian și este

Ramurile colaterale ale nervului mandibular

Ramurile terminale ale nervului mandibular

Trunchiul anterior dă naștere la trei ramuri:

Trunchiul posterior dă naștere la patru ramuri:

Nervul facial prezintă următorul teritoriu funcțional:

Traiectul nervului facial și intermediarului lui Wrisberg

Ramurile colaterale ale nervului facial

1. Ramuri colaterale intrapietroase:

– Nervul pietros mare

2. Ramurile colaterale extrapietroase:

– Ramura auriculară posterioară

Ramurile terminale ale nervului facial

Ramurile anastomotice ale nervului facial

PATOLOGIA NERVULUI FACIAL

17. Particularitățile examenului clinic al pacienţilor cu traumatisme OMF.

Semne si simptomele pot fi:

Ulterior cu ajutorul examenelor paraclinice (preponderent radiografice) si diagnosticului diferential

18. Examenele paraclinice utilizate în traumatologia OMF.

19. Particularitățile plăgilor părţilor moi OMF, aspecte generale.

20. Clasificarea leziunilor ţesuturilor moi faciale conform factorului etiologic.

➔ după regiunea anatomo-topografica afectata:

➔ după numărul de plagi:

➔ după suprafata (intindere)

➔ după raportul cu cavitatile naturale:

➔ după natura agentului traumatizant plăgile pot fi:

➔ după timpul scurs de la accident:

21. Tabloul clinic al plăgilor părţilor moi OMF.

22. Ajutorul de urgenţă în cazul plăgilor țesuturilor moi faciale.

TRATAMENTUL LEZIUNILOR CONCOMITENT GRAVE

TRATAMENTUL IMEDIAT AL PLAGILOR

23. Hemostaza plăgilor.

! regim strict la pat pe 7-10 zile

1. Prelucrarea plăgii cu H202-3%.

24. Principii de tratament chirurgical al plăgilor ţesuturilor moi faciale.

Prelucrarea chirurgicală se efectuează metodic, de la suprafaţă spre profunzime.

● Reducerea şi imobilizarea fracturilor de maxilare şi tratamentul leziunilor dentoparodontale

25. Principiile prelucrării chirurgicale primare precoce a plăgilor in teritoriul OMF.

Prelucrarea chirurgicală se efectuează metodic, de la suprafaţă spre profunzime.

● Reducerea şi imobilizarea fracturilor de maxilare şi tratamentul leziunilor dentoparodontale

26. Indicațiile către prelucrarea chirurgicală repetată.