MINISTERUL SĂNĂTĂȚII AL REPUBLICII MOLDOVA

MINISTERUL EDUCAȚIEI ȘI CERCETĂRII AL REPUBLICII MOLDOVA

COLEGIUL DE MEDICINĂ ORHEI

Catedra discipline Chirurgicale

TRAUMATISMUL CRANIOFACIAL

Elaborat: Chirița Grigore

Grupa 40, anul IV
Specialitatea Îngrijirea bolnavilor
Calificarea Asistent Medical
Durata studiilor 5 ani
Coordonat:Țurcan Tatiana
Profesor la disciplina
Chirurgia generală cu NS
Grad didactic superior

TRAUMATISMUL CRANIOFACIAL
Traumatismul constituie o problemă socială, a cărui incidenţă crește odată cu
dezvoltarea social-economică a societăţii. Regiunea feţei este deseori expusă
traumatismului datorită faptului că tot timpul este descoperită și de cele mai
multe ori este orientată spre agentul traumatic, spre deosebire de alte părţi
ale corpului, care sunt protejate cu îmbrăcăminte.
Factorii sociali: condiţiile de viaţă, starea familială, caracterul condiţiilor de
lucru au o importanţă majoră în apariţia traumei.Traumatismul cranio-facial
provoacă mari dificultăţi în tratamentul chirurgical. Sunt cunoscute mai multe
căi de acces de reducere și fixare a fracturilor cranio-faciale, dar care, datorită
tehnicii de efectuare, au o aplicare diferită.Incizia coronară sau bitemporală este o
abordare chirurgicală a regiunilor superioare și mijlocii ale scheletului facial,
inclusiv arcului zigomatic. Ea oferă acces facial la aceste zone cu complicaţii
minime. Un avantaj major este faptul că de cele mai multe ori cicatricea
chirurgicală este ascunsă în linia părului. Când incizia este extinsă în zona
preauriculară, cicatricea chirurgicală este neobservabilă.
Se întâlnesc fracturi ale oaselor nazale, ale mandibulei, ale maxilei, care pot fi
izolate sau asociate cu leziuni ale țesuturilor moi ale feței.

Survin ca urmare a acțiunii directe a agentului vulnerant. Se clasifică în:

- închise și deschise;
- fără deplasarea fragmentelor osoase.
Simptomatologia se manifestă prin dureri locale marcate, hemoragii nazale.
Local se atestă edem, echimoze, deformația nasului ce dereglează respirația nazală
- accidentatul respiră cu gura deschisă. La palpare atentă și blândă se poate
determina crepitația osoasă.
Asistența de urgență:
- AM sau persoana ce acordă ajutor calmează accidentatul și îi creează poziție de
securitate - sezândă pe scaun, cu capul înclinat înainte, bârbia adusă spre piept;
- realizează hemostază provizorie - pensează cu degetele aripile nasului - face
tamponamentul nazal anterior: în meaturile nazale întroduce mese de tifon
umezite cu sol. Peroxid de hidrogen 3% și aplică bandajul praștie;
- aplică local prâșnițe reci sau punga cu gheață;
- accidentatul va fì transportat de urgență, în poziție semișezândă, la o instituție
medico-sanitară de specialitate (ORL).
Diagnasticul se precizează radiologic în două planuri.
Tratamentul poate fi conservator sau chirurgical, realizat de medicul specialist -
otorinolaringolog.
Se disting luxații și fracturi.
Luxațiile mandibulei pot fi: -
bilaterale sau unilaterale;
- anterioare sau posterioare. Mai frecvent se atestă luxațiile anterioare bilaterale,
mai rar unilaterale. Etiologia: luxația se produce în cazul deschiderii excesive a
gurii, căscatalui, râsului, loviturilor directe etc. În acest caz, capul articular al
mandibulei alunecă peste tuberculul articular, fixându-se anterior de el. Capsula
articulară de regulă nu se lezează.
Simptomatologie:
- gura bolnavului este larg deschisã;
- bărbia deplasată anterior;
- miscările mandibulei sunt imposibile;
- deglutiția dificilă; salivație abundentă.
La examenul obiectiv în regiunea arcului zigomatic se observă proeminențe -
capetele articulare ale mandibulei.
Reducerea luxației este realizată de medic sub anestezie locală cu sol. Novocaină
sau Lidocaină 1-2%. Se întroduc 2-3 ml de soluție sub arcul zigomatic
perpendicular pe os, acul se întroduce 2-2,5 cm. Ca rezultat se produce relaxarea
musculaturii și reducerea se poate produce spontan sau este realizată de către
medic.
Tehnica reducerii luxației. Bolnavul este așezat pe scaun astfel încât capul să i se
plaseze la nivelal abdomenului celui ce efectuează manevra. AM fixează capul
bolnavului de la spate cu ambele mâini. Medicul înfășoară ambele police cu tifon
sau fâșii de stambă și le aplică pe suprafețele masticatorii ale dinților molari
inferiori, iar cu celelalte degete fixează bărbia. Efectuează tracția mandibulei în jos,
ridicând puțin barbia și împingând mandibula înapoi. Dacă reducerea s-a efectuat
corect, se produce ocluzia dentară. După reducerea luxației, pe 7-10 zile se aplică
bandajul în formă de praștie sau căpăstru. În acest răstimp, bolnavul se alimentează
cu hrana semilichidă, cu paiu sau cu ajutorul unui dispozitiv special - cu burlui.
Fracturile mandibulei
Etiologia; agresiuni, accidente de circulație, de muncă, sportive, căderi, procese
patologice cu sediul în osul mandibulei (osteomielită odontogenă, tumoare),
extracții dentare traumatizante.
Clasificare. Exista 2 tipuri de fracturi:
- închise - fără lezarea tegumentului sau mucoasei cavității bucale: -
deschise - cu lezarea acestora.
În funcție de localizarea liniei de fractură, aceasta poate fi:
- mediană - linia de fractură trece între dinții incisivi centrali;
- paramediană - între incisivii laterali și canini;
- laterală - între canini și molari; - la nivelul ramurilor mandibulei; - la
nivelul apofizelor.
Fracturile mandibulei, în funcție de numărul acestora, pot fi: unice și multiple, uni-
sau bilaterale, cu deplasarea fragmentelor osoase.
Simptomatologie. Fracturile închise ale mandibulei sânt reprezentate de 2 grupe de
semne clinice.
1. Serne de probabilitate (relative): durere locală, dereglări de masticație, de
deglutiție, tumefacție, echimoze, tulburări senzitive.
2. Semne de certitudine (absolute): crepitație osoasă, mobilitate patologică,
deformarea mandibulei, tulburări de ocluzie dentară - în cazul fracturilor însoțite
de deplasarea segmentelor osoase. Fracturile deschise se caracterizează prin
prezența plăgii și hemoragiei externe ori în cavitatea bucală.
Asistența de urgență. Măsurile de urgență întreprinse depind de caracterul fracturii
și riscul vital pe care îl prezintă. Evaluarea primară a traumatizatului urmărește:
1)aprecierea gradului de constiență;
2)asigurarea permeabilității căilor respiratorii superioare, în caz de necesitate
dezobstrucția acestora;
3) hemostaza provizorie realizată prin metode cunoscute
4) profilaxia șocului traumatic - administrarea analgezicelor;
5) toaleta primară a plăgii și a cavității bucale;
6) pansament aseptic pe plagă;
7) imobilizarea de transport a mandibulei cu bandajul „praștie" ori „căpăstru" sau
cu ajutorul dispozitivelor speciale de imobilizare - atela Entin, fixată de căciuliță
8) transportarea traumatizatului în serviciul de specialitate

Tratamentul aplicat depinde de caracterul fracturii: în cazul prezenței unor plăgi

mici, mai întâi se aplică suturi, în plăgi mai mari suturile realizându-se după
imobilizarea mandibulei. Realinierea segmentelor osoase, cu imobilizarea
ulterioară a acestora, se realizează sub anestezie tronculară cu sol.
Novocaină/Lidocaină 1-2%. Pe arcadele dentare ale maxilelor se aplică atele de
fixare din sârmă de aluminiu, prevăzute cu cârlige de extensie. Apoi se fixează
fiecare dinte de atele cu sârmă din bronz-aluminiu. Pe cârligele atelei mandibulare
se aplică inele de cauciuc, fixate de cârligele atelei maxilare, realizind tracția
intermaxilară. Imobilizarea se aplică pentru 3-5 săptămâni. În fracturi complicate
se recurge la tratament chirurgical - realinierea deschisă a segmentelor osoase și
realizarea metaloosteosintezei - fixarea acestora cu placă metalică și șuruburi.

Etiologia: luxația se produce în cazul deschiderii excesive a gurii, căscatalui,

râsului, loviturilor directe etc. În acest caz, capul articular al mandibulei alunecă
peste tuberculul articular, fixându-se anterior de el. Capsula articulară de regulă nu
se lezează.
Clasificare. După Le Fort, se disting 3 tipuri de fracturi:
a) Le Fort I - linia de fractură trece orizontal între apofiza alveolară și corpul
maxilei;
b) Le Fort II - linia de fractură trece transversal la nivelul rădăcinii nasului, prin
peretele intern al orbitei, parțial pe fundul acesteia, coborând în jos pe marginea
suborbitală aproape vertical prin sutura zigomatico-maxilară, posterior până la osul
sfenoidal;
c) Le Fort III - linia de fractură începe de la rădăcina nasului, trece prin peretele
intern al orbitei, fundul orbitei, până la fisura intraorbitală, trece prin fisura
frontozigomatică, arcul zigomatic, tuberozitatea maxilară și apofizele pterigoide
ale osului sfenoidal. În acest caz are loc desprinderea craniului facial de cel
cerebral. Deosebim fracturi închise și deschise ale maxilei.
Fracturile maxilei pot fi asociate cu fracturi ale oaselor nazale și ale oaselor
zigomatice.
Simptomatologie. Pentru fracturile închise ale maxilei sânt caracteristice 2 grupe
de semne clinice de probabilitate și de certitudine.
Se constată dereglări ale ocluziei dentare, se asociază tulburări de sensibilitate -
parestezii, anestezii, nevralgii și tulburări oculare - midriaza, diplopie. Fracturile
deschise se caracterizează prin prezența plăgii și hemoragiei externe sau sângele se
revarsă în cavitatea bucală.
Asistența de urgență. Se întreprind aceleași măsuri de urgență ca și în cazul
fracturilor mandibulei. Imobilizarea maxilei se realizează cu: bandajul căpăstru sau
zăbală, pentru a mentine gura deschisă. În acest scop se utilizează o bară de lemn,
o bucată de scândură sau placaj, o riglă de lemn de 20-25 cm lungime, care se
întroduce în cavitatea bucală, capetele acesteia ieșind în afară în dreptul comisurii
bucale. Bara se fixează cu o fașă despicată la capete, care se leagă la ceafă și peste
creștetul capului sau se fixează de o fașă circulară în jurul capului. Imobilizarea
maxilarului superior mai poate fi realizată cu dispozitive speciale de imobilizare -
atela Limberg - lingura maxilară cu cârlige extrabucale sau atela Entin fixată de
căciulița aplicată pe bolta craniului.
Accidentatul se transportă în decubit ventral sau decubit lateral, pentru a exclude
aspirarea sângelui în căile respiratorii, fiind monitorizat pe toată perioada
transportării la o instituție de specialitate.

Tratamentul chirurgical al traumatismului cranio-facial este necesar să fie

efectuat cât mai complet, încât să refacă arhitectonica splanhnocraniului cu
restabilirea structurilor osoase a ţesuturilor moi și a formei și funcţiei dereglate.
Accesul chirurgical în tratamentul traumatismului cranio-facial e necesar să fie
ales în așa mod ca să fie cât mai econom, mai puţin traumatic, iar metoda să
fie cât mai simplă. Multitudinea tehnicilor chirurgicale de fixare a fragmentelor
fracturate în tratamentul chirurgical al traumatismului asociat cranio-facial,
conform datelor literaturii, diferă de la o sursă la alta și depinde de posibilităţile
financiare și de dotare ale instituţiei medicale și de alţi factori. Cercetătorii
știinţifici și medicii practicieni sunt în permanenţă în căutarea metodelor de acces
și de creare a dispozitivului cât mai perfect de a efectua reducerea și fixarea
fragmentelor deviate. Tratamentul traumatismului cranio-facial e alcătuit din două
etape – reducerea și imobilizarea.
Ţinând cont de particularităţile anatomotopografice, e necesară o cooperare
obligatorie a mai multor specialiști în tratamentul bolnavului cu traumatism
cranio-facial.