Curs 14

SISTEME DE SUPORT COMUNITAR

Există un acord general în legătură cu faptul că persoanele cu tulburări mentale cronice necesită o
gamă de servicii comunitare bazale şi de susţinere, care a devenit cunoscută sub numele de sistem de
suport comunitar.
Conceptul aflat la baza sistemului de suport comunitar include o arie largă de tratament, suport şi
servicii de reabilitare, necesare asistenţei persoanelor cu tulburări mentale severe, disabilitante, în scopul
funcţionării lor la nivele optime în comunitate.

Componentele unui sistem de suport comunitar sunt:

Serviciile de îngrijire a sănătăţii mentale
Sistemul de pensii şi ajutoare sociale
Familia în sistemul comunitar
Serviciile de identificare a pacienţilor
Serviciile de intervenţie în criză
Serviciile de îngrijire a sănătăţii somatice şi stomatologice
Serviciile rezidenţiale
Serviciile de autoîntrajutorare
Serviciile de reabilitare
Serviciile de consiliere juridică
Managementul cazului

Este important de făcut distincţia dintre serviciile de suport comunitar şi sistemul de suport
comunitar. Serviciile de suport comunitar sunt servicii specifice, sunt de fapt componentele sistemului
cum ar fi de exemplu: tratamentul tulburărilor mentale, reabilitarea, etc. Sistemul include toate
componentele esenţiale, dar este mai mult decât o colecţie de programe şi servicii componente. Aceste
componente trebuie să fie organizate într-o manieră coerentă, integrativă. Construcţia unui sistem de
suport comunitar necesită aranjamente formale într-o comunitate dată pentru planificarea, dezvoltarea,
finanţarea, coordonarea, monitorizarea şi evaluarea serviciilor de suport comunitar. Aceasta implică
desemnarea unui organism de conducere care să coordoneze toate serviciile pentru pacienţii dintr-o arie
bine definită politic şi geografic. Acest organism de conducere ar putea fi o unitate locală a guvernului
sau o altă organizaţie. Este important însă să existe un singur punct central al autorităţii, responsabilităţii
şi contabilizării pentru serviciile de suport comunitar de la un nivel local dat.
Majoritatea comunităţilor nu sunt pregătite sau dotate pentru a suplini nevoile persoanelor cu
tulburări mentale cronice. Condiţiile în care unii pacienţi psihici trăiesc în comunitate sunt deosebit de
grele: ei sunt izolaţi, neglijaţi, stigmatizaţi, netrataţi şi în anumite cazuri abuzaţi. În multe cazuri nu există
resursele disponibile nici pentru a suplini nevoile lor umane bazale pentru adăpost, mâncare,
îmbrăcăminte, venit şi îngrijire medicală. Continua reinternare în spital, suprasolicitarea camerelor de
gardă, repetate interferenţe cu sistemul judiciar şi împovărarea peste poate a familiilor sunt toate
probleme ce rezultă din insuficienţa serviciilor de suport comunitar.
Îngrijirea instituţionalizată (în spitale de tratament pe termen mediu, lung, indefinit), în ciuda
multor aspecte negative, susţine toate necesităţile vieţii unei persoane. Adăpost, mâncare, îmbrăcăminte,
activitate structurată, legături camaradereşti, îngrijire medicală, terapie, reabilitare sunt toate în mod
teoretic parte a serviciilor unei "instituţii totale" . Pentru ca un individ să funcţioneze şi să prospere în
comunitate toate aspectele vieţii lui trebuie luate în consideraţie, nevoile lui umane bazale, la fel ca şi
nevoile de tratament şi reabilitare. Această recunoaştere reflectă înţelegerea faptului că o persoană cu o
tulburare mentală este în primul rând o fiinţă cu nevoi bazale şi scopuri similare cu a celorlalţi membrii ai
comunităţii. Un loc unde să locuiască, o slujbă şi prieteni sunt nevoile fundamentale comune tuturor
oamenilor.
 În anumite ţări cu resurse economice mai mari, conceptul sistemului de suport comunitar a fost
introdus în legislaţia statului, prin planuri şi reglementări legislative. Cu toate că majoritatea fondurilor
alocate sănătăţii mentale au rămas să susţină spitalele psihiatrice, în prezent, resurse în continuă creştere
sunt alocate dezvoltării sistemelor de suport comunitar. Multe state şi-au selectat dezvoltarea prioritară a
anumitor componente concentrându-şi eforturile în dezvoltarea acestora cum ar fi: reabilitarea
psihosocială şi programul de locuinţe. Ar mai trebui de adăugat faptul că modelul sistemului de suport
comunitar este flexibil; în definirea şi implementarea lui statele şi comunităţile pot utiliza diferite
abordări şi configuraţii în funcţie de factori geografici, politici, socio-economici şi etnici. Modelul în sine
al sistemului de suport comunitar şi modul în care el este implementat poate fi uşor adaptat nevoilor,
circumstanţelor şi resurselor fiecărei comunităţi.
Deşi componentele şi configuraţia organizatorică a unui sistem de suport comunitar diferă de la
stat la stat, de la comunitate la comunitate, toate sistemele de suport comunitar se ghidează după un
set de valori bazale şi anume:
a. Serviciile trebuie să menţină demnitatea şi respectul acordate fiecărei persoane. Indivizii cu
tulburări mentale sunt văzuţi înainte de toate ca persoane cu nevoi şi aspiraţii bazal umane şi ca cetăţeni
cu toate drepturile, privilegiile, oportunităţile şi responsabilităţile acordate altor cetăţeni.
b. O altă valoare bazală, inerentă conceptului sistemului de suport comunitar accentuează faptul
că, comunitatea este cel mai bun loc pentru acordarea îngrijirii pe termen lung. Îngrijirea în cadrul
spitalelor este o parte a ariei nevoilor comunitare şi ar trebui să fie utilizată pentru evaluarea pe termen
scurt şi stabilizarea pacientului precum şi pentru un mic procentaj al indivizilor care necesită spitalizare
pe termen lung.
c. Serviciile trebuie să fie bazate pe nevoile pacienţilor şi responsive la necesităţile lor, şi nu pe
cele ale sistemului sau ale furnizorilor.
c. Serviciile trebuie să permită pacienţilor să păstreze în cel mai mare grad posibil controlul
asupra vieţii lor.
d. Serviciile trebuie să fie disponibile, accesibile şi acceptabile tuturor membrilor (grupurilor
etnice minoritare, femeilor).
e. Serviciile trebuie să fie flexibile (disponibile oricând este nevoie şi pentru oricât timp este
nevoie, furnizate într-o varietate de moduri astfel încât individul să poată să intre şi să iasă din sistem în
funcţie de schimbările survenite în nevoile sale).
f. Serviciile trebuie să se concentreze în a ajuta pacienţii să-şi menţină sensul identităţii,
demnităţii şi autostimei.
g. Serviciile ar trebui să ofere cel mai puţin restrictiv şi cel mai natural mediu posibil. Pacienţii
trebuie încurajaţi să utilizeze suportul natural al comunităţii şi ar trebui să fie integraţi în activităţile
normale ale comunităţii: de locuit, de învăţat, de muncit, de petrecere a timpului liber, etc.
h. Serviciile ar trebui să vină în întâmpinarea nevoilor speciale ale unor subgrupe de pacienţi cu
tulburări psihice severe, cum ar fi: indivizii în vârstă aflaţi în comunitate sau în instituţii; adulţii tineri şi
adolescenţii, pacienţii cu comorbidităţi (abuzul de substanţă psihoactivă, retardul mental sau surditatea);
pacienţii cu tulburări psihice severe care şi-au pierdut casa, precum şi persoanele bolnave mental care în
mod inadecvat sunt plasate în închisori.
i. Serviciile ar trebui să fie justificabile, monitorizate de către stat pentru a se asigura calitatea
îngrijirii.
j. Serviciile unui sistem de suport comunitar trebuie să fie coordonate prin acorduri scrise ce
necesită comunicare permanentă şi legătură permanentă între serviciile participante şi între diferitele
nivele guvernamentale. Pentru a fi eficientă, coordonarea trebuie să existe la nivelul statului, comunităţii,
pacientului, între spital şi serviciile comunitare.
SERVICIILE DE ÎNGRIJIRE A SĂNĂTĂŢII MENTALE
Tratamentul sănătăţii mentale este o componentă centrală a sistemului de suport comunitar.
Tratamentul tulburării mentale serioase şi persistente trebuie să fie asigurat în mod continuu şi pe termen
lung. În mod particular, îngrijirea sănătăţii mentale trebuie să includă atât evaluarea diagnostică cât şi
monitorizarea continuă a condiţiilor psihiatrice. Diagnosticarea corectă a problemelor psihiatrice şi
medicale este esenţială pentru întocmirea şi individualizarea planului de tratament. Un aspect important al
serviciilor care asigură tratamentul tulburărilor mentale este managementul medicaţiei. Serviciile de
management al medicaţiei includ: prescrierea medicaţiei, asigurarea că medicaţia necesară este
disponibilă pacienţilor, monitorizarea atentă a medicaţiei pentru a asigura eficienţa terapeutică maximă şi
efecte adverse minime şi educarea pacientului şi familiei referitor la natura medicaţiei, beneficiile ei,
efectele adverse potenţiale. O componentă secundară a îngrijirii sănătăţii mentale este psihoterapia şi
consilierea suportivă menită să ajute pacientul să facă faţă variatelor probleme ale vieţii şi stressului.
Datorită numărului crescut de pacienţi cu tulburări psihice severe care au ca şi comorbiditate
abuzul de substanţă, sunt necesare de asemenea servicii de tratament specializate care să-i deservească, în
adiţie cu serviciile de acest gen furnizate populaţiei generale.
SISTEMUL DE PENSII ŞI AJUTOARE SOCIALE
Multe persoane cu tulburări psihice persistente (de lungă durată) au un istoric sporadic de muncă
(de angajare) şi cu dificultăţi în găsirea şi menţinerea unei slujbe stabile.Ca atare ei îndură sărăcia şi sunt
incapabili să-şi procure banii necesari nevoilor sociale: pentru adăpost, mâncare, îmbrăcăminte şi îngrijire
medicală. Asistenţa publică oferă acestora pensii medicale de diferite grade -I , II, III- în funcţie de
nivelul dizabilitării, în situaţia în care pacientul are un trecut de muncă, sau pensii de handicap atunci
când afecţiunea a debutat înainte de vârsta de 20 de ani interferând în felul acesta cu procesul de instrucţie
şi posibilitatea obţinerii unei slujbe, ajutoare sociale pentru aceia care nu se încadrează în nici unul dintre
cele două aspecte menţionate mai sus. Mulţi pacienţi sunt incapabili să facă demersurile necesare obţinerii
acestor venituri, motiv pentru care trebuie ajutaţi (în principal asistenţii sociali se ocupă cu acest aspect).
Asistarea acestor pacienţi în obţinerea veniturilor este esenţială pentru rămânerea lor în
comunitate.

FAMILIA ÎN SISTEMUL COMUNITAR

Percepţia familiei asupra bolii psihice variază în funcţie de nivelul socio- cultural al acesteia,
nivel ce va determina gradul de stigmatizare, resursele umane şi financiare disponibile pentru a para
impactul provocat de apariţia bolii şi de a uşura povara de a trăi cu ea. Debutul unei tulburări psihotice, cu
comportamentul său bizar şi impredictibil îngrijorează şi bulversează familia. Se apelează la vindecători,
se fac expectaţii nerealiste asupra unei vindecări rapide, se dezvoltă strategii de a face faţă (de a se
adapta) evidenţei din ce în ce mai clare că această boală poate să dizabiliteze persoana pe durata întregii
sale vieţi. Maniera în care este trăită această experienţă de pacient şi de familie este foarte mult legată de
accesibilitatea, adresabilitatea, competenţa şi sensibilitatea resurselor de suport ale societăţii.
Se obişnuieşte a se face distincţie între dimensiunea subiectivă şi cea obiectivă a poverii familiei
datorate existenţei unei tulburări mentale. Exemple ale poverii obiective sunt: dependenţa economică a
pacientului şi inabilitatea sa de a funcţiona în rolurile adecvate vârstei; perturbarea rutinei (obiceiurilor)
casei; investiţia familiei ca timp şi energie în îngrijirea pacientului şi negocierile cu sistemul de sănătate
mentală; interacţiunile confuze şi adesea generatoare de umilinţă cu furnizorii de servicii, costurile
financiare ale bolii, deprivarea nevoilor altor membrii de familie, diminuarea activităţilor sociale,
perturbarea relaţiilor cu lumea exterioară.
Povara subiectivă a membrilor de familie implică: sentimente de stigmatizare, sentimente de
frustrare în legătură cu incapacitatea de a-şi face, sau de a duce la îndeplinire planurile personale. Dar cea
mai dureroasă povară subiectivă este durerea (jalea) pentru personalitatea premorbidă a pacientului, care
promitea atât de mult, suferinţa empatică pentru durerea celui iubit şi îngrijorarea legată de viitorul
pacientului, pentru atunci când părinţii sau alte rude suportive nu vor mai putea să-l ajute.
Membrii de familie adesea trebuie să facă faţă simptomelor precum abuzul verbal sau chiar unor
comportamente heteroagresive bazate pe ideaţia delirantă de persecuţie. Ei trebuie să se adapteze (să facă
faţă) modificărilor impredictibile ale dispoziţiei, situaţiilor stânjenitoare, conflictelor legate de bani
(cheltuieli fară rost, irosirea lor), comportamentelor inadecvate (igienă personală deficitară, fumat
excesiv, distrugerea de bunuri, inversarea ritmului de somn cu muzică dată la maxim la ore târzii din
noapte), refuzul de a-şi lua medicamentele.
 Simptomele negative ca apatia, anhedonia, abulia, deficitele de atenţie se constituie şi ele într-o
povară apăsătoare atunci când există, interferând cu relaţionarea normală, cu comunicarea şi
reciprocitatea emoţională pe care majoritatea oamenilor o aşteaptă de la cei iubiţi. Unul dintre cei mai
importanţi stressori cu care se confruntă părinţii pacienţilor adulţi este să înveţe să facă faţă suferinţei
pacientului. Persoanele disabilitate mental sunt adesea extrem de conştiente de lipsa lor de îndemânare, de
perturbarea productivităţii, de pierderile suferite în statutul socio-economic (divorţ, pensionare), de
perspectivele de viitor reduse. Ei pot vedea cum alţii de vârsta lor sunt căsătoriţi, au copii, finalizează
planuri de carieră, în timp ce aspiraţiile lor s-au prăbuşit şi visele lor s-au spulberat.
Membrii de familie trebuie să înveţe să distingă comportamentul volitiv de cel nonvolitiv, să
recunoască şi să se descurce cu manipularea şi să ştie cum şi când să pună limite. Ei trebuie să înveţe să-şi
reevalueze expectaţiile care pot fi prea mari sau prea joase atât pentru ruda lor bolnavă cât şi pentru ei
înşişi; să facă faţă propriei furii, legitime şi sentimentelor nejustificate de vinovăţie, să tolereze suferinţa
persoanelor pe care le iubesc, să înveţe să recunoască şi să accepte legitimitatea propriilor lor nevoi.
Povara familiei este corelată cu sexul, vârsta celui care se constituie în îngrijitor primar şi statutul
socio-economic al familiei. În general femeile sunt principalele persoane de îngrijire dar nu rareori se pot
vedea părinţi în vârstă de 60-70 de ani ca îngrijitori principali ai copiilor lor adulţi, disabilitaţi psihiatric.
La vârsta la care aceşti părinţi în vârstă sunt mai vulnerabili din cauza declinului sănătăţii, ei trebuie să
facă faţă comportamentului perturbant, dificil, uneori ostil şi anxietăţii lor legate de ce se va întâmpla cu
copilul lor iubit dacă ei vor fi în incapacitate de a-l îngriji sau vor muri. Un număr mare de persoane cu
tulburări mentale serioase provin din medii cu nivele socio-economice joase, sărăcia adăugând în acest
caz o povară în plus familiei.
Referitor la tipurile de experienţe pe care membrii de familie le au cu profesioniştii din sistemul
de sănătate mentală, acestea sunt şi bune dar şi negative de multe ori. De multe ori membrii de familie
sunt acuzaţi că vor să scape de pacient, să-l interneze sau că au generat această situaţie de boală; sau li se
dă de înţeles că împiedică dezvoltarea în mod independent a individului atunci când menţin lângă ei
adultul disabilitat mental. Există o premisă implicită că odată eliberat de familie pacientul va deveni
motivat în a găsi soluţii independente de a supravieţui sau că simptomele de boală s-ar ameliora. Aceste
expectaţii atunci când se referă la persoanele sever disabilitate mental sunt nu numai nocive dar şi
potenţial periculoase.
Ceea ce este evident este faptul că multe familii sunt confruntate în prezent cu rolul de
îngrijitor, rol pentru care nu au fost pregătite.
S-au evidenţiat astfel în acest rol, familii calme, empatice, tolerante şi respectuoase la adresa
pacientului dar şi familii exprimând un înalt nivel emoţional adică ostile, supercriticiste sau din contră
superprotectoare (superimplicate emoţional). Un nivel înalt al emoţiei exprimate poate fi stimulativ pentru
unii pacienţi dar toxic pentru alţii determinând recăderea în boală.
În prezent familia este văzută ca o altă resursă în procesul de reabilitare, ca un partener în
procesul de reintegrare a pacientului în comunitate.
Pentru a putea asista (îngriji) într-o manieră adecvată rudele lor bolnave, familiile trebuie educate
în legătură cu: natura tulburării mentale, medicaţia psihotropă disponibilă şi posibilele efecte secundare
ale acesteia, semnele recăderii, strategia de a face faţă, resursele comunitare.
Familiile de asemenea trebuie susţinute prin consiliere suportivă referitoare la rezolvarea
problemelor de zi cu zi, a crizelor intermitente, prin acordarea unui respiro, a unei pauze necesare la
stressul de a face faţă zilnic unei persone bolnave.
Rezumând, rolurile familiei în sistemul de suport comunitar, se referă la două aspecte:
 familia este considerată a fi principalul agent de îngrijire, fiind văzută ca o sursă
imensă de suport social şi un puternic factor care contribuie la recuperare
 rolurile familiei în reabilitarea psihosocială în prezent, nu se rezumă numai la nivelul
individualizat pe caz, ci se fac resimţite prin organizaţii specifice la nivel social prin:
 acţiuni de sprijinire legislativă a persoanelor cu tulburări mentale;
 dezvoltarea unor fundaţii de cercetare a bolilor psihice, finanţarea unor
programe/studii de cercetare;
  colaborarea la educaţia publicului, prin campanii educaţionale antistigmă (ziare,
radio, TV);
 implicarea în găsirea resurselor pentru reabilitare (centre de reabilitare
psihosocială, locuinţe protejate, ateliere de muncă protejate, programe de
reabilitare socială sau vocaţională);
 dezvoltarea grupurilor de suport familial;
 implicarea activă în elaborarea programelor de sănătate mentală la nivel local şi
naţional;
 iniţiative vizând pregătirea clinică a profesioniştilor din domeniul sănătăţii
mentale (familiile dorind să se asigure că noile generaţii de profesionişti vor
deveni mai interesate în a lucra cu persoane serios disabilitate mental).

SERVICIILE DE IDENTIFICARE A PACIENŢILOR

Persoanele cu tulburări mentale severe şi persistente adesea au dificultăţi în găsirea serviciilor de
suport comunitar. De aceea ei trebuie localizaţi şi informaţi asupra existenţei lor. Acest lucru se mai poate
face prin intermediul camerelor de gardă, spitalelor, departamentelor de poliţie, altor organizaţii care pot
identifica persoanele care au nevoie de serviciile de suport comunitar.
Pe de altă parte anumiţi indivizi evită să urmeze un program de tratament formal într-un anume
loc sau nu sunt capabili să o facă. Pentru aceştia sunt necesare servicii care să vină în întâmpinarea lor şi
care să se deplaseze în locurile în care aceştia se găsesc cum ar fi intervenţia în criză, verificarea
medicaţiei acasă, acordarea de asistenţă în îndeplinirea nevoilor bazale umane, antrenamentul abilităţilor,
referirea lor către servicii de medicină generală corespunzătoare. Aceste servicii care vin în îmtâmpinarea
pacienţilor psihici sunt deosebit de utile mai ales în cazul celor care nu au locuinţă şi care nu sunt
capabili să identifice resursele comunitare, tinzând să rejecteze chiar serviciile sociale sau pe cele
medicale tradiţionale.
Mulţi pacienţi mai ales cei din mediul rural au dificultăţi în a participa la diferite
servicii/programe de suport comunitar din cauza absenţei (dificultăţii) transportului. Acestora ar trebui să
li se pună la dispoziţie posibilităţi de transport sub forma unor aranjamente cu transportul public, taxiuri,
autobuze, voluntari, etc. care să-i ajute să aibă acces la resursele comunitare.
Serviciile de intervenţie în criză
Pacienţii cu tulburări psihice serioase şi persistente tind să experimenteze crize recurente chiar în
condiţiile unui tratament continuu, bine monitorizat. În consecinţă, capacitatea de a furniza asistenţă în
criză este un aspect extrem de important al sistemului de suport comunitar. Serviciile de intervenţie în
criză funcţionează 24 de ore din 24, 7 zile din 7. Aceste servicii au drept scop principal acordarea de
asistenţă indivizilor aflaţi în urgenţă psihiatrică pentru a-şi putea menţine funcţionarea în comunitate şi
sunt reprezentate de: linii telefonice pentru criză cu funcţionare de 24 de ore din 24 (hotlines), echipe care
se deplasează la locul crizei şi susţin pacientul în propriul său mediu, şi familia acestuia pentru a iniţia
tratamentul necesar şi pentru a rezolva problemele, furnizând suport înalt calificat şi aranjamente
eventuale pentru alte servicii. Prin această intervenţie în criză mulţi pacienţi pot fi menţinuţi în
comunitate, în propriul lor cămin. Atunci când acest lucru nu este posibil, unele ţări au creat servicii
rezidenţiale de criză (apartamente de criză, paturi de criză, etc.). Pentru crizele cele mai severe care nu pot
fi stăpânite în mediul lor natural sau în serviciile rezidenţiale de criză, este necesară spitalizarea (este
vorba de pacienţi cu potenţial de periculozitate pentru sine sau pentru alţii, cei care sunt extrem de
impulsivi sau cei care au şi condiţii medicale ce complică starea pacientului).
Serviciile de îngrijire a sănătăţii somatice şi stomatologice.
Pacienţii cu tulburări mentale severe au adesea dificultăţi în a localiza medicii de familie sau
medicii de alte specialităţi sau stomatologi, concomitent cu dificultatea de a plăti pentru aceste servicii.
De aceea ei au un procent semnificativ mai mare de boli somatice decât restul populaţiei dintre care unele
contribuie la boala lor mentală. Ca atare sunt necesare servicii medicale adecvate pentru această
populaţie. În acest sens sunt necesare crearea de facilităţi (aranjamente susţinute de casa de asigurări cu
anumite cabinete) care să asigure accesul acestor persoane la servicii adecvate de sănătate şi stomatologie.
Astfel de servicii pot chiar transporta pacienţii la cabinetele arondate (spitale, clinici, cabinete private,
etc.).
SERVICIILE REZIDENŢIALE
Condiţii adecvate de locuit sunt esenţiale contribuind la starea de bine a oricărei persoane.
Problema locuinţei este strâns legată de problemele economice şi sociale care afectează persoanele cu
tulburări mentale cum ar fi: sărăcia, discriminarea, etc. Mulţi pacienţi cu tulburări mentale severe nu au
locuinţă, motiv ce contribuie la spitalizări prelungite şi inutile sau transformarea lor în "boschetari".
Sistemele de suport comunitar ar trebui să includă o gamă de opţiuni de locuit cu oferte decente şi
locuinţe pe care pacientul să şi le poată permite în comunitate. Fără o gamă adecvată de opţiuni de
locuit succesul oricărui alt tratament medicamentos sau de reabilitare este grav periclitat.
Stabilitatea într-o locuinţă este un factor crucial al îngrijirii pacienţilor cu tulburări mentale
severe. Reabilitarea psihiatrică trebuie să aibă drept scop esenţial condiţii de locuit stabile şi pe termen
lung şi de asemenea menţinute pentru perioadele când pacientul este internat sau absent. Promovarea unor
sisteme de locuit pe termen scurt sunt generatore de stress prin schimbările inerente.
O gamă largă de alternative de locuit ce furnizează nivele diferite de suport şi supervizare trebuie
oferite în comunitate, accentul căzând pe opţiunea cea mai apropiată de o situaţie normală astfel încât
individul cu tulburare mentală să devină integrat în viaţa comunităţii şi să funcţioneze cât mai
independent cu putinţă. Ele sunt cunoscute sub numele de "locuinţe/apartamente protejate" şi implică
ajutarea fiecărui individ în alegerea, achiziţionarea şi menţinerea unui cămin în comunitate.
O varietate mai specializată, mai structurată de medii de locuit pot fi utilizate pentru pacienţii care
necesită un grad mai mare de atenţie şi supervizare (o grupare de case sau apartamente) deosebit de utile
pentru pacienţii extrem de disabilitaţi şi care să se constituie în alternative la îngrijirea instituţionalizată.
Pentru pacienţii care şi-au pierdut locuinţa şi trăiesc pe străzi (boschetari) au fost create:
 adăposturi de urgenţă care furnizează o alternativă imediată, pe termen scurt, străzii;
 alte locaţii cu acces facil ce oferă refugiu în timpul zilei, cu programe de zi sau seară,
consiliere, antrenament vocaţional, activităţi recreative.
Aceste servicii nu sunt decât paşi de ajutor imediat până la găsirea unor locuinţe pe termen lung
care reprezintă scopul final.
SERVICIILE DE ÎNTRAJUTORARE
Sunt un grup de servicii aflate în creştere în cadrul sistemelor de suport comunitar. În cadrul
acestora, pacienţii îşi împărtăşesc experienţele comune, durerea, problemele şi soluţiile, opunându-se
sentimentelor de însingurare, rejecţie, discriminare şi frustrare prin oferirea de suport mutual, prietenie,
empatie. Grupurile de întrajutorare (self-help) implică grupuri care se întâlnesc regulat, pe baze formale
sau informale, pentru a schimba idei, informaţii şi suport mutual. Alteori aceste grupuri (ca parte a
sistemului de suport comunitar) au programe mai elaborate referitoare la: antrenarea îndemânărilor
necesare unui trai independent în comunitate, sfătuire şi asistenţă în localizarea şi obţinerea resurselor
comunitare şi a serviciilor de ajutor financiar, locuinţe, educaţia privind drepturile pacientului,
medicamente psihotrope, activităţi sociale sau recreaţionale, educaţie în legătură cu bolile mentale.
SERVICIILE DE REABILITARE
În ciuda îmbunătăţirii simptomatice ca rezultat al medicaţiei, mulţi pacienţi cu tulburări mentale
cronice continuă să prezinte deficite în funcţionarea lor socială şi vocaţională (profesională/ocupaţională).
Serviciile de reabilitare se adresează acestor deficite sociale şi vocaţionale, ajutând pacienţii cu disabilităţi
psihiatrice să înveţe abilităţi sociale şi vocaţionale şi să achiziţioneze în acest fel suportul necesar
supravieţuirii în comunitate.
Aşadar intervenţiile în tratamentul sănătăţii mentale sunt centrate pe două mari direcţii: controlul
simptomelor prin intermediul tratamentului medicamentos şi dezvoltarea îndemânărilor şi a suportului
social prin intermediul serviciilor de reabilitare ce au drept scop îmbunătăţirea funcţionării pacientului.
În mod tradiţional serviciile de reabilitare au fost furnizate în centre de reabilitare psihosocială. În
prezent există o multitudine de cadre în care aceste programe de reabilitare pot fi furnizate cum ar fi:
spitalele, cluburile, policlinicile prin programe de zi, locuinţele comunitare, atelierele de muncă protejate,
centrele educaţionale şi oriunde altundeva.
Atât reabilitarea socială cât şi cea vocaţională ar trebui să fie parte integrantă a sistemului de
suport comunitar.
Reabilitarea socială este centrată pe ajutarea pacientului în câştigarea sau recâştigarea
îndemânărilor practice necesare pentru a trăi şi socializa în comunitate. Serviciile ar trebui să includă
activităţi care să-i înveţe pe pacienţi îndemânările traiului de zi cu zi în comunitate: igiena personală,
gătitul, efectuarea cumpărăturilor, administrarea banilor, întreţinerea casei, utilizarea transportului în
comun, utilizarea altor resurse comunitare în mediul natural în care pacienţii trăiesc, învaţă, muncesc şi
socializează. Abordarea educaţională ar trebui să-i înveţe cum să facă faţă şi să-şi compenseze
disabilităţile, cum să-şi administreze medicaţia, să recunoască simptomele de recădere, cum să utilizeze
resursele sistemului de sănătate mentală atunci când este necesar. Reabilitarea socială implică de
asemenea asistenţă în dezvoltarea îndemânărilor interpersonale şi a timpului acordat activităţilor
recreative, prin oferirea unor ocazii adecvate vârstei sau nivelului cultural (atât ziua cât şi seara) şi care să
ofere pacienţilor şansa de a socializa, de a se bucura împreună cu alţii. În acest sens ar trebui folosite în
primul rând ocaziile sociale şi recreaţionale disponibile în comunitate.
Datorită importanţei activităţii productive în viaţa oricărei persoane, serviciile vocaţionale sunt o
parte esenţială a sistemului de suport comunitar. Scopul reabilitării vocaţionale este de a ajuta pacientul să
devină productiv. Premiza de la care se pleacă este că implicarea cu succes în oricare tip de muncă
folositoare, este esenţială pentru dezvoltarea independenţei, autostimei, recunoaşterii sociale şi integrării
comunitare. În acest sens, ar trebui să existe o gamă de servicii vocaţionale şi educaţionale, şi oportunităţi
de angajare disponibile, care să pregătească pacientul pentru a le putea obţine şi menţine. Astfel de
servicii pot include evaluarea vocaţională şi consiliere, oportunitatea de a lucra temporar într-un anumit
domeniu, antrenamentul într-o anumită meserie, antrenamentul capacităţii de a găsi o slujbă, mergând
până la mici afaceri operate de serviciile de reabilitare care să furnizeze locul de muncă pentru pacienţi
concomitent cu supervizare şi suportul necesar pentru a face faţă stressului inerent situaţiei de angajat.
O altă abordare ca opţiune a reabilitării vocaţionale pentru pacienţii cu disabillităţi psihiatrice este
aceea a atelierelor de muncă protejate. Abordarea este caracterizată de scopul unei munci remunerate,
chiar în condiţii de supervizare continuă, antrenamentul abilităţilor, asigurarea transportului, intervenţie în
criză.
O altă abordare promiţătoare în reabilitarea vocaţională include o gamă de servicii de susţinere
acordate studenţilor cu disabilităţi psihiatrice în vederea sprijinirii lor pentru a-şi termina studiile şi a
îmbrăţişa cariera dorită.

SERVICIILE DE CONSILIERE JURIDICĂ

Implică proceduri de informare a pacienţilor şi familiilor lor asupra drepturilor legale şi a modului
de a le obţine, a modului de a avea acces la resursele comunitare disponibile, precum şi proceduri de
investigare şi rezolvare a plângerilor împotriva abuzului sau neglijării. Eforturile de susţinere implică
eforturile serviciilor de a se asigura că pacientul şi familia sa primesc serviciile, beneficiile şi protecţia
corespunzătoare.
Protecţia şi susţinerea pacienţilor se sprijină pe legislaţia în vigoare. Legea 46/20 ianuarie 2003
privind drepturile pacientului are dispoziţii referitoare la: dreptul pacientului la informaţia medicală
(servicii medicale disponibile şi modul de a le utiliza), dreptul de a fi informat asupra identităţii şi
statutului profesional al personalului medical, dreptul de a fi informat asupra riscurilor potenţiale ale
fiecărei proceduri medicale propuse, dreptul de a i se vorbi în limba maternă sau una cunoscută, dreptul
de a cere şi a obţine o altă opinie medicală, dreptul la confidenţialitatea informaţiilor medicale sau legate
de viaţa privată şi altele.

MANAGEMENTUL CAZULUI
Această componentă a sistemului de suport comunitar doreşte să se asigure că pacienţii primesc
serviciile de care au nevoie, că serviciile sunt coordonate, şi adecvate nevoilor lor în continuă schimbare
de-a lungul timpului. Acest serviciu poate implica o persoană sau o echipă care să-şi asume
responsabilitatea menţinerii unei legături cu pacientul pe termen lung, suportivă, pe bază de continuitate,
indiferent de locul unde locuieşte pacientul. Acest serviciu ajută pacientul şi familia sa să negocieze cu
sistemul de sănătate mentală în vederea satisfacerii nevoilor sale. Printre funcţiile specifice ale serviciilor
efectuate în cadrul managementului cazului sunt: identificarea pacienţilor care trebuie deserviţi, evaluarea
nevoilor pacienţilor, coordonarea unui plan de servicii comprehensiv bazat pe nevoile şi ţelurile
pacientului, ajutarea pacientul în a face alegeri în cunoştiinţă de cauză în legătură cu serviciile oferite,
asistarea pacientului în obţinerea resurselor necesare, monitorizarea adecvării serviciilor, asigurarea
continuităţii serviciilor, furnizarea de suport interpersonal.