S43.

REABILITARE SI REINSERTIE PSIHOSOCIALA

„Tratamentul lucral” al lui Pinel (1801), precursorul metodelor de reabilitare:

- a promovat programele active (centrat, comunitatea terapeutică, tehnici de
reabilitare profesională cum ar fi TCC);
- sunt direcţionate spre recuperarea la nivelul maxim al posibilităţilor
individului
- acţiuni de prevenire a complicaţiilor bolnavului cronic datorate
instituţionalizării şi erodării relaţiilor sociale anterioare (sdr. de declin social);
aceste complicaţii constituie handicapul secundar;
- acţiuni de reabilitare a handicapului primar rezidual (prevenţia terţiară);
- handicapul bolnavului cronic: sdr. de declin social; pierderea abilităţilor
sociale, decăderea din rolul activ într-un rol „parazit”, dependent de tratament.

Subiectul:
- prezintă un sdr. deficitar, datorat substimei societăţii şi autoprotecţiei de
suprastimă;
- sunt folosite tehnici comportamentale de training ale abilităţilor sociale ce
duc la ameliorarea capacităţilor pe termen lung a persoanelor care şi-au pierdut
parţial posibilităţile de trai, de a lucra, relaţiile sociale, rolurile în societate;
- practic, se face o dezinstituţionalizare;

Se realizează un conglomerat de metode psihoterapice şi interviu psihosocial

în secvenţe temporale şi combinaţii nestandardizate, mai degrabă adaptate
programului individual (case management) ce duc la optimizarea utilizării de
resurse, tehnici, structuri de asistenţă în favoarea pacientului cu rolul de ameliorare
a independeţei, calităţii vieţii.

1
 Case - managementul este condiţionat de:
- continuarea îngrijirii şi accesibilitatea ei;
- eficienţa, disponibilitatea serviciilor terapeutice.

Funcţii:
- identificarea, includerea pacientului;
- evaluarea individuală globală, necesară planificării serviciilor;
- asigurarea conectării diferitelor servicii;
- monitorizarea serviciilor;
- sprijinirea şi promovarea intereselor pacienţilor, protecţie socială, juridică.

Terapia ocupaţională:
- se refereă la utilizarea eficientă a timpului liber, reluarea activităţilor
profesionale (sau începerea unora noi ce cresc stima de sine), cultivarea
autoîncrederii;
- cuprinde toate tehnicile de învăţare de abilităţi sociale (identificarea cu
reabilitarea);
- are ca metodă direcţionarea participării pacienţilor în activităţi selective cu
rol de a restitui, creşte, întări informaţiile sociale, de a facilita învăţarea abilităţilor
sociale şi funcţiile pentru adaptare, microproductivitate cu scăderea patologiei,
promovarea sănătăţii;
- au în vedere pacientul cu personalitatea sa, nu diagnosticul;
- trebuiesc promovate atitudini asertive, active.

Scopul:
- menţinerea stării de sănătate la individul vulnerabil;
- remedierea funcţiilor deficitare;

2
 - promovarea de noi ocupaţii, sarcini zilnice, roluri noi (în funcţie de vârstă,
capacităţile reale);

Programe comunitare de susţinere

Servicii:
- identificarea pacienţilor cu nevoi de sprijin;
- asistenţă la oficialităţi;
- stabilizarea stărilor de criză;
- reabilitarea, evaluarea, aranjamentul stărilor tranzitorii;
- suportive (locuit, muncă, organizare timp, cultură);
- îngrijire medicală, psihiatrică;
- suport suplimentar pentru membrii familiei sau comunităţii;
- atragere de persoane din comunitate (promovarea voluntariatului);
- obţinere de drepturi pentru pacienţi;
- asigurarea unui management de caz pentru continuarea asistării.

Condiţii:
- evaluarea corectă a populaţiei cu risc;
- pregătirea și garantarea asistenţei adecvate nevoilor (ţinându-se cont de
posibilităţile financiare, administrative, legale);
- existenţa agenţilor principali furnizori de servicii;
- stabilirea unei persoane care să fie contactul direct cu pacientul.

Alternative ale spitalizării:

- spitale „clasice”, mici (de maxim 200 pacienţi);
- spitale de zi, noapte;

3
 - cămine protejate/apartamente de terapie/apartamente „satelit”;
- pensiuni pentru grupuri;
- apartamente supervizate;
- pensiuni pentru familii protejate (familii surogat);
- locuinţe de criză (maxim 5 zile, supervizat, pe perioade de vulnerabilitate
crescută);
- grupuri de self-help (cluburi psihosociale).

Echipa terapeutică:
- este multidisciplinară – psihiatru, psiholog, asistent social, asistent medical,
instructor, „case manager” – coordonator;
- reabilitarea trebuie făcută prin farmacoterapie asociată cu dezvoltarea de
abilităţi pentru creşterea capacităţii adaptative şi funcţionării independente a
pacientului plus servicii sociale suportive;

Elemente suplimentare faţă de sistemul clasic:

- evaluarea nevoilor pacientului, a simptomatologiei şi capacităţii funcţionale;
- număr crescut de membri specializaţi în programe de reabilitare şi
management de caz.

Atribuţiile managerului de caz:

- se ţine cont că pacientul este punctul central al atenţiei, astfel încât există o
colaborare pentru atingerea obiectivelor;
- are maxim 20 pacienţi;
- acordă servicii diferite în comunitatea pacientului;
- trebuie să fie accesibili (şi în intervenţiile în criză);
- susţin drepturile pacientului (asigurarea serviciilor medicale, financiare,
sociale);
4
 - sunt modele pentru pacient;
- pe termen lung se eliberează de anumite cazuri, cu rol de evaluare a
punctelor de sprijin.

Profesioniştii din comunitate au diferite funcţii:

- psihiatrul – evaluare şi monitorizare, farmacoterapie, orientare spre servicii
medicale, internare, psihoterapie, supervizare, reabilitare;
- psihologul – evaluare psihologică şi programe, consiliere psihoterapică,
supervizare, reabilitare;
- asistentul social – ancheta socială, plan de reinserţie socială şi aplicare,
consiliere, manager de caz;
- asistentul medical – monitorizarea stării de sănătate, administrare tratament,
supravegherea activităţii pacientului, manager de caz;
- instructori – ergoterapie, terapie ocupaţională, activităţi recreative, programe
educaţionale şi profesionale, evaluarea activităţii pacientului, îndrumă după
aptitudini;

Calitatea vieţii – evaluarea eficienţei programelor de reabilitare;

- percepţia omului asupra propriei sale poziţii în raport cu scopurile personale
şi sistemul de valori acceptat
- termen incorporat în perspectiva deciziilor (OMS)
- evaluarea obiectivă a condiţiilor de viaţă şi percepţia subiectivă asupra
calităţii acestor condiţii;

Componente:
- starea de bine subiectiv;
- funcţionarea în roluri sociale şi relaţii interpersonale;
- factori de context materiali (venit, hrană, locuinţă), corelaţi cu
caracteristicile subiectului (facilităţi, educaţie, informaţii şi servicii);
5
 Scale (QLI) – activitatea fizică + vârsta psihică + nivelul independenţei +
relaţiile sociale + mediu + spiritualitate.

REABILITARE ŞI REINSERŢIE PSIHO-SOCIALĂ (RPS)

DEFINIŢIE: spectru larg de programe pentru persoanele cu boli psihice cu

evoluţie îndelungată; aceste programe sunt concepute pentru a întări abilităţile şi
deprinderile necesare indivizilor în aşa fel încât să vină în întâmpinarea nevoilor
rezidenţiale, vocaţionale, de socializare şi de dezvoltare personală ale acestora.
Este un element cheie, alături de terapia medicamentoasă, în tratarea
bolnavului psihic. Cele 2 terapii se completează reciproc, scopul fiind compensarea
deficitelor funcţionale, reducerea barierelor interpersonale şi de mediu, creşterea
gradului de independenţă şi a socializării.
SCOP = îmbunătăţirea calităţii vieţii indivizilor cu dizabilităţi psihiatrice, prin
asistarea acestora în asumarea responsabilităţii propriei lor vieţi.
Serviciile RPS includ:
– socializarea
–servicii recreative
–servicii vocaţionale
–servicii rezidenţiale
–antrenamentul în deprinderi cotidiene
–managementul de caz
La cerere se adaugă uneori:
– evaluarea beneficiarilor
–activităţi de planificare
–programe educaţionale
–informări juridice

6
 –suport familial sau personal
Timpul acordat acestor servicii poate fi scurt sau indefinit.
Serviciile sunt oferite într-un mediu suportiv, nestigmatizant, în comunitate,
cu accent pe calitatea de persoană nu de pacient, cu intensificarea sentimentelor
individuale, de responsabilitate şi valoare personală.
Wood a propus o clasificare a planurilor de experienţă, care vizează estimarea
consecinţelor în plan social a instalării unei afecţiuni cronice (a fost adoptată de
OMS).
1. Planul deficitului somatic – planul descrierii simptomelor, a diagnosticului,
a bolii.
2. Planul deficitului funcţional – consecinţa deficitului este reprezentată de
pierderea sau reducerea unei funcţii psihologice sau fiziologice.
3. Planul disabilităţii – incapacitatea de a duce la bun sfârşit gesturi şi acte
cotidiene elementare, specific umane.
4. Planul handicapului – limitarea uni rol social obişnuit.

Readaptarea (remedierea) cognitivă = colecţie de tehnici cognitiv-

comportamentale de formă modulară care urmăreşte o remediere a atingerii
funcţionale (ex. antrenamentul funcţiei atenţionale) şi a disabilităţii (antrenarea
componentelor sociale).
Reinserţia socială = reformularea rolului subiectului în mediul social cu
resocializarea, creşterea numărului şi calităţii contactelor sociale.

Readaptarea cognitivă + Reinserţie socială = REABILITARE PSIHO-

SOCIALĂ
Principiile RPS:
1. Consideră prioritară latura socială în defavoarea celei medicale.
2. Susţine potenţialul de progres şi schimbare, chiar şi pentru persoanele cu
dizabilităţi severe.
3. Punctul de interes este persoana şi nu maladia.
7
 4. Punctele de interes ale intervenţiilor sunt comportamentele şi nu
simptomele.
5. Minimalizarea distanţei dintre practicieni şi beneficiari.
6. Serviciile sunt orientate spre nevoile practice şi cotidiene.
7. Toate intervenţiile sunt bazate pe principiul autodeterminării beneficiarului
în sensul recunoaşterii drepturilor şi a capacităţii de a lua decizii.
8. Spitalizările inutile sunt evitate.
9. Activităţile sunt experienţiale.
10. Intervenţiile sunt particularizate la fiecare individ; sunt precoce şi trebuie
să răspundă primului semn de decompensare.
11. Dezvoltă comunităţi şi / sau reţele de suport social.
12. Dezvoltă mecanisme de coping.
13. Nu trebuie să fie limitată în timp.
14. Readaptarea trebuie să comporte o latură vocaţională.

Obstacole şi limitări ale RPS:

–Sociale şi politice – reprezentate de politica de alocare de fonduri sau de
dezvoltare a serviciilor, dinamica pieţei de muncă, accesul la specializări, toleranţa
comunităţii.
–Instituţionale – sindromul uşii rotative = creşterea numărului de externări şi
reinternări a bolnavilor psihiatrici cronici, ocuparea paturilor de spital cu un număr
crescut de bolnavi cronici, prezenţa cercurilor de alienare comunitară.
–Individuale – efecte adverse medicamentoase, absenţa reţelei sociale /
familiale, necesitatea îngrijirii pe termen lung, stigmatizarea, dificultatea accesului
în centre de reabilitare
RPS trebuie să ţină cont de:
1. compoziţia demografică a populaţiei deservite
2. facilitarea nevoilor de comunicare ale populaţiei ţintă

8
 3. poziţionarea aşezămintelor de reabilitare în apropierea unor instituţii care
au câştigat încrederea grupurilor minoritare
4. adaptarea programelor la obiceiurile de viaţă ale beneficiarilor
5. organizarea recepţiei şi a spaţiului de primire conform particularităţilor
culturale ale grupurilor deservite
6. identificarea de servicii mobile, a locurilor cheie de întâlnire a membrilor
comunităţii
7. angajarea activă şi programatică a unor membrii din personal pe criteriul
apartenenţei la grupul minoritar deservit
8. adaptarea la afinităţile anumitor grupuri

RPS – probleme – continuitatea îngrijirilor pacienţilor psihotici cronici

( asigură procesului o dinamică structurată şi neîntreruptă ).
Condiţiile în care se asigură o bună continuitate sunt:
–disponibilitatea serviciului de îngrijire pe termen lung
–abordarea individuală a fiecărui caz
–necesitatea unei îngrijiri integrate şi flexibile
–depăşirea obstacolelor în calea accesului la servicii
–existenţa comunicării adecvate între beneficiari, profesionişti şi serviciile
implicate în îngrijirea pacientului

MANAGEMENTUL DE CAZ
MC s-a dezvoltat ca răspuns la nevoia de a coordona servicii complexe pentru
bolnavii psihici care trăiesc în comunităţi, în urma procesului de trecere de la
asistenţa spitalicească la cea comunitară.
MC încearcă să remedieze deficienţele în continuitatea îngrijirilor, având un
dublu rol:
–controlul alocării resurselor financiare şi de asigurare şi supravegherea
cheltuielilor de sănătate pentru fiecare pacient
9
 –managementul clinic de caz – asigurarea continuităţii îngrijirii prin
planificare, coordonarea şi monitorizarea îngrijirilor pentru fiecare pacient.
DEFINITIE = definirea conceptului de MC este dificilă. Unele programe de
sănătate mintală definesc MC ca o funcţie de administraţie. Casele de asigurări
private şi organizaţiile de asistenţă integrată utilizează termenul descriind
programe de control financiar şi administrativ.
Este necesară distincţia pentru practica clinică, unde vorbim de managementul
clinic de caz = managementul de caz pentru persoane cu dizabilităţi psihice care
pune accent pe nevoile clientului şi foloseşte o relaţie terapeutică explicitară.
Funcţiile MC:
1. Identificarea cazurilor noi: – contactarea persoanelor cu dizabilităţi psihice
şi punerea lor în legătură cu sistemul de servicii
–informarea membrilor familiei şi a altor furnizori de servicii asupra
existenţei MC
–menţinerea susţinută a contactului pentru prevenirea abandonului serviciilor
–asigurarea unei continuităţi pe termen lung a relaţie suprotive
2. Evaluarea individualizată a nevoilor bazale şi terapeutice şi planificarea
personalizată a intervenţiilor
3. Coordonarea serviciilor – punerea în legătură a beneficiarilor cu resurse,
servicii şi facilităţi suportive multiple, asigurarea accesului la servicii şi
modificarea acestora astfel încât să vină în întâmpinarea nevoilor individuale.
4. Asigurarea directă de servicii – asistenţa privind problemele cotidiene,
educarea de abilităţi sociale, dezvoltarea sistemului de suport social dacă lipsesc pe
plan local.
5. Monitorizarea şi evaluarea intervenţiilor.
6. Asigurarea nevoilor speciale – asigurarea accesului la servicii specializate
(psihogeriatrie, retard mintal, abuz de substanţe, etc.)
Managerii de caz pot să aibă un statut profesional distinct sau pot fi recrutaţi
din echipele de reabilitare, de obicei asistenţi sociali, nurse, psihiatrul fiind
consultant. Managerul de caz trebuie să fie capabil de ascultare empatică şi de
realizare a unei alianţe terapeutice, să ofere clienţilor un grad de conştientizare

10
(insight). Conştientizarea trebuie redefinită în lucrul cu oamenii sever bolnavi;
după Lamb (1982) insight-ul = realizarea faptului că unele simptome (halucinaţii,
delir) sunt comprehensibile. Prezenţa acestor simptome înseamnă că persoana este
sub stres. Astfel bolnavii cu schizofrenie pot fi învăţaţi să-şi recunoască trăirile
subiective precoce ale recăderii, ceea ce facilitează o intervenţie terapeutică
precoce pentru restabilizare.
Dificultăţi care apar în MC:
–prezenţa unei confuzii privind ierarhia priorităţilor
–suprasolicitarea prin număr crescut de beneficiari, cu scăderea consecutivă a
randamentului
–abilitatea de a stabili o relaţie terapeutică eficientă
–motivaţia beneficiarilor de a participa la reabilitare

Rezultatele unui bun MC:

–reducerea duratei totale a spitalizării
–creşterea satisfacţiei familiei
–creşterea eficienţei cost – beneficiu
Nu există încă un model optim de MC. Idealul ar fi ca autonomia clientului să
fie respectată pentru un parteneriat autentic deplin şi operant între consumator şi
furnizori.
Evaluarea unei model de MC clinic a arătat existenţa unui număr de
probleme ca:
–dozarea suportului – uneori nu se poate aprecia exact dacă clienţii au
progresat până la nivelul la care au nevoie de mai puţin sprijin; pentru unii clienţi
sprijinul este mai mare chiar dacă nevoia este mai mică şi invers
–tensiunea creată între stilul de reabilitare centrată pe client (clientul are un
rol preponderent în stabilirea priorităţilor) şi abordarea mai intensivă (managerul
de caz hotărăşte ce e mai bine pentru client).
–tensiunile dintre managerii de caz şi psihiatrii referitor la gradul de
responsabilitate privind deciziile terapeutice.

11
 ECHIPA MULTIDISCIPLINARĂ
= echipa de specialitate desfăşoară diverse activităţi care iau forma unor
demersuri conjugate în direcţia atingerii obiectivelor programelor de RPS.
Tendinţa de abordare multidisciplinară are următoarele motivaţii:
–schimbarea filozofiei organizaţiilor cu preferinţă pentru ierarhii aplatizate şi
pentru rezolvarea problemelor împreună
–creşterea numărului de membrii nonmedici, concomitent cu scăderea
responsabilităţii absolute a psihiatrului
–lărgirea demersurilor de reabilitare prin intervenţii psihologice şi sociale care
necesită prezenţa unor profesionişti
–implementarea unor strategii de managed care (îngrijiri coordonate) care
implică relaţii între grupuri (de furnizori şi beneficiari) şi nu între indivizi izolaţi
Funcţiile subechipei:
1. Psihiatrul
– evaluarea psihiatrică şi monitorizarea evoluţiei
- este singurul abilitat să scrie medicaţie
- orientează spre alte specialităţi ale medicinii
- recomanda internarea
- consiliere pentru beneficiari şi familie
- participa la intervenţiile psiho-sociale, dacă are competente psihoterapice,
administrative
- supervizează proiectele, menţine contactul cu ceilalţi
2. Nurse:
- monitorizează starea de sănătate fizica şi psihica
- administrează tratament medicamentos
- acompaniază şi supraveghează beneficiarii la activităţi
- preiau anumite sarcini (chiar management de caz )

12
 - conduc anumite activităţi de tip recreativ
3. Asistentul social
- realizează ancheta socială, datele paşaportale şi situaţia socială
- plan de intervenţie pentru reinserţie socială
- activităţi de acompaniere în demersul social
- consiliere
- management de caz
4. Psiholog
- evaluare psihologica
- consiliere individual a şi familiala
- psihoterapie de grup, individuala, TPI
- supervizarea proiectelor
- aspecte care ţin de resurse umane
5. Instructori specializaţi
- activităţi de ergoterapie şi terapie ocupaţională
- colaborează cu echipa pentru organizarea şi amenajarea cadrului de
desfăşurare a acestor activităţi, baza materială
6. Voluntari
- din comunitate şi învăţământ, în baza unui contract de voluntariat
- în calitate de specialişti sau colaboratori ai specialiştilor
Fiecare membru alcătuieşte propriul plan de intervenţie, fişa de intervenţie cu
o evaluare periodica a intervenţiilor, având întâlniri periodice în echipă.

13
 READAPTAREA - REABILITAREA
Obiectivul esenţial al oricărui plan de readaptare cognitiv-comportamental
consta în achiziţia abilitaţilor sociale care vor fi utilizate în controlul medicaţiei,
pentru ameliorarea relaţiilor intrafamiliale, pentru satisfacerea re1aţiilor
interpersonale recompensatoare.

Abilităţile sociale = ansamblu de comportamente şi activităţi cognitive care

permit subiectului să îşi comunice emoţiile şi nevoile într-o maniera adecvata în
funcţie de contexte şi să îşi atingă, obiectivele materiale şi relaţionale pe care şi le-
a fixat
Sunt de 2 tipuri:
- instrumentale - permit creşterea autonomiei; să obţină beneficii materiale şi
să utilizeze optim serviciile comunitare
- relaţionale permit apropierea emoţională de ceilalţi şi obţinerea de suport
afectiv

Competenţa socială = utilizarea adecvată a abilităţilor sociale în cadrul sau de

viaţă, pentru atingerea obiectivelor sale. Obţinerea competentei sociale este scopul
final al oricărui program de dezvoltare a abilitaţilor sociale
Urmărind: clasificarea lui Liddle strategiile de RPS trebuie diferenţiate
astfel:
1. La pacienţii cu sindromul de sărăcire asociata cu încetinirea activităţii
mentale şi tocire afectivă (au tulburări în procese cognitive, procese atenţionale de
procesare a informaţiei, de encodare a stimulilor, afectarea organizării informaţiei
în sisteme categoriale, "abandonarea" eforturilor cognitive în plină acţiune şi în
orice moment) programele de RPS sunt reprezentate de:
- antrenarea funcţiilor deficitare
- dobândirea de comportamente corespunzătoare unui rol social
2. La pacienţii cu sindrom de dezorganizare (fluenţa verbală aparent intactă şi
imposibilitatea de a inhiba unele răspunsuri prestabilite dar nepotrivite, prin
perturbarea seturilor cognitive: şi distractibilitatea atenţiei) programele de RPS

14
sunt reprezentate de: dobândirea unui control cat mai bun asupra propriilor acţiuni
întărirea sentimentului identităţii.
3. La pacienţii cu sindrom de distorsionare a realităţii (delir şi halucinaţii)
RPS= remediere cognitive cu elaborarea unui set de cogniţii relative rigid.

Efectele programelor de RPS cognitive-comportamentale

- protetice = dezvoltarea unor noi abilităţi pentru a compensa sau înlocui pe
cele deficitare
- remediere = proces deficitar în sine suferă un proces de reparaţie
- reorganizare = factorii contextuali duc la o reorganizare funcţională a
proceselor perturbate de psihoză
- educaţionale, atribuţionale şi autoinstructive = remodelarea conţinutului
cogniţiilor, independent de deficitul neurocognitiv.

Aspecte legate de includerea în diferite programe:

- fiecare program are propria grila de selecţie (deficit cognitiv sever =
programe de reabilitare de tip IPT; simptome pozitive = psihoterapie cognitiv-
comportamentală de grup/individuală)
- nu exista o schema rigida de parcurs a programelor
- se poate beneficia simultan de mai multe programe
Programele de RPS nu sunt mai vechi de 2 decenii şi au parcurs 3 generaţii:
1. Tehnici de antrenament al comunicării verbale şi nonverbale, inclusiv
modelul deprinderilor motorii (obţinerea generalizării în cazul altor
comportamente decât cele învăţate este legată de aspecte cognitive de
comportament şi de calitatea comportamentului achiziţionat de subiect); beneficiul
este limitat întrucât interacţiunile sociale nu se conformează unui scenariu
structurat
2. Tehnici de rezolvare a problemei - antrenarea comportamentelor mai
complexe a căror realizare necesita analiza contextului şi evaluarea consecinţelor.

15
 3. Procese cognitive disfuncţionale, fie la nivel neuropsihologic, fie la
nivelul raporturilor complexe dintre structurile cognitive, emoţionale, procesarea
informaţiilor.
Antrenamentul abilităţilor sociale
- se desfăşoară în grupuri de 3-8 pacienţi (2 şedinţe de 60-90 minute) pe
durata a 3 luni - 1 an
Criterii de selecţie:
- să ştie să spună numele, data naşterii, data actuala
- înţeleg şi utilizează fraze simple
- pot asculta alte persoane cel puţin 3 minute
- pot urma instrucţiuni elementare cu minim 3 părţi
- pot interacţiona in grup mic fără a prezenta comportamente perturbatoare
(solilocvie, agresiune, magie)
Paşii şedinţei:
- recapitularea sarcinilor de la şedinţa precedenta
- formularea unei probleme - dificultăţi interpersonale legate de o situaţie
socială precisă
- joc de rol - pune in scena comportamentul obişnuit al pacientului în această
situaţie
- analiza procesului şi propunere de modificare a comportamentului - jocuri
de rol succesive pentru obţinerea gradată a modificării
- sarcina pentru şedinţa următoare
Tehnici: comportamentale, cognitive
I. Comportamentale
A. Întărirea pozitiva
- adoptarea unui comportament este întărită prin consecinţele pozitive pe care
le antrenează; este o formă de condiţionare prin: - materiale (bani, hrană)
- sociale (aprobarea altora)

16
 - autoîntărire (îşi evaluează pozitiv comportamentul)
B. Învăţarea prin modele = observarea şi imitarea unor modele de
comportament adecvat; este utilă pentru cei cu dificultăţi cognitive la care
învăţarea prin instrucţiuni verbale este limitată.
C. Joc de rol comportamental - interpretarea unei situaţii ce necesită
punerea în aplicare a unei abilităţi achiziţionate; conştientizarea abilităţilor verbale
şi nonverbale necesare performantei; se desensibilizează de anxietatea sociala prin
expunere, experienţa emoţională întărind învăţarea cognitivă; ţine cont de
consecinţele relaţionale pe care le antrenează faptele sale.
D. Modelarea - achiziţionarea unei abilităţi în etape succesive, cu creşterea
graduală a sarcinilor (e indicat pentru psihoticii cronici cu eşecuri numeroase şi la
care obiectivele uşoare măresc şansa de succes şi motivaţia)
E. Utilizarea de sufleur de indicaţii verbale / nonverbale şi a regiei, când
abilitatea dorită nu se produce spontan în timpul jocului de ro1
F. Tehnici de generalizare - situaţiile puse în joc de rol se vor diversifica,
astfel încât aplicarea lor în viaţa de zi cu zi să devină din ce în ce mai facilă

II. Cognitive
A. Antrenamentul abilităţilor de rezolvare de probleme - are 8 etape:
1. Momentul de reflexie - de ce anume este nevoie pentru rezolvarea unei
probleme
2. Definirea problemei ca obiectiv sau obstacol
3. Brain storming – conceperea în grup a unei liste de modalităţi (soluţii)
diferite, de rezolvare
4. Eliminarea soluţiilor nepotrivite
5. Identificarea avantajelor/dezavantajelor soluţiilor ramase
6. Alegea uneia/mai multor soluţii ramase
7. Determinarea resurselor necesare aplicării soluţiei
8. Fixarea momentului aplicării şi aplicarea problemei

17
 B. Tehnici cognitive-comportamentale de autocontrol a simptomelor
psihotice - relaxare, vizite, vizionari de filme, emisiuni, exerciţii fizice
C. Intervenţii vizând tulburările neuropsihologice ale procesării
informaţiei - acţionează pe atenţia vizuală şi auditivă cu scăderea distractibilităţii
(TPI)
D. Tehnici de terapie cognitivă pentru modificarea schemelor cognitive (pe
baza teoriei cognitive Beck)
- schimbarea percepţiei despre sine prin modificarea schemelor cognitive
disfuncţionale
- modul de educaţie privind tratamentul antipsihotic, informaţii despre
autoadministrarea corectă, efectele secundare, ceea ce determina o mai buna
gestiune şi complianţa.

TERAPIA PSIHOLOGICĂ INTEGRATIVĂ (TPI)

Terapia psihologica integrativa (TPI) = program de intervenţie structurata

care urmăreşte remedierea disfuncţionalităţilor ce caracterizează psihopatologia
schizofreniei.
Trebuie sa se tina cont de deficientele de învăţare ale pacienţilor schizofreni.
Abilităţile simple care implică răspunsuri motorii sau verbale sunt păstrate, însă
este compromisă capacitatea de învăţare a unor răspunsuri mai complexe, mai ales
daca sunt mediate de note afective şi înţelesuri abstracte.
TPI urmăreşte transformarea unor procese care necesita un mare efort
cognitive (percepţia socială, rezolvarea problemei, comunicarea verbala) în
procese automatizate, având ca scop prezervarea resurselor pentru alte activităţi.
Capacitatea de învăţare perturbata din schizofrenie + deficitele cognitive pot
fi antrenate prin programe ţintite de dobândire a unor abilităţi cognitive şi sociale,
unele mecanisme de coping.
TPI îmbunătăţeşte performanţele cognitive elementare, atenţia, capacitatea de
abstractizare şi conceptualizare.

18
 Modelul pe care se bazează TPI pleacă de la prezumţia pervazivităţii:
tulburările de procesare a informaţiei nu numai ca au efect de întărire reciproca,
dar prezintă şi efecte nocive pervazive în planificarea comportamentala şi
utilizarea competentelor sociale.
Are o durata de 3 luni, de 3 ori pe săptămână, în şedinţe eu durata de 30-60
minute, cu 5-7 pacienţi.
Există un program directiv care înaintează cu paşi mici - 5 subprograme:
1. Program de diferenţiere cognitiva
- pasul 1 - exerciţii de sortare a cartonaşelor
- pasul 2 - exerciţii de concepte verbale (ierarhii conceptuale, sinonimii,
autonime) iniţial neutre, apoi eu încărcătură afectivă
- pasul 3 - exerciţii de ghicire a obiectelor
2. Program de percepţie socială - se foloseşte un set de diapozitive cu
scopul de a creşte abilităţile de percepţie sociala
- pasul l - colectare de informaţii cu descrierea amănunţită a diapozitivului
- pasul 2 - interpretare şi discuţii
- pasul 3 - titlu
3. Comunicarea verbală - se adresează tulburărilor de limbaj
- pasul 1 - exerciţii de repetiţii literare - o propoziţie este citita eu voce tare,
repetat
- pasul 2 - exerciţii de parafrazare - trebuie sa construiască o propoziţie cu
cuvinte date
- pasul 3 - exerciţii de întrebări - in legătură cu situaţii date
- pasul 4 - exerciţii de întrebări tematice
- pasul 5 - exerciţii de comunicare ţintită
4. Abilităţi sociale pentru îmbunătăţirea capacităţii de ascultare şi
înţelegere a mesajelor din jur
- pasul 1- stabilirea unui cadru pentru joc de rol

19
 - pasul 2- joc de rol p-z
5. Rezolvarea de probleme interpersonale

PSIHOTERAPII COGNITIV-COMPORTAMENTALE ÎN PSIHOZE

Teoriile, cognitive recente au redefinit simptomele psihotice ca fiind procese
metacognitive
- halucinaţiile - pacientul atribuie incorect o origine externă unor imagini de
origine internă
- idei de referinţă - pacientul atribuie eronat o semnificaţie personală unor
evenimente externe nesemnificative
- anomalii perceptive - atribuie incorect relevanţă personală unor stimuli
nespecifici
- deliruri - judecăţi eronate pe care pacientul le face în încercarea de înţelege
evenimente interne sau externe
Terapiile cognitiv - comportamentale urmăresc obţinerea unor schimbări
minore, dar clinic semnificative şi în adaptarea la disabilitate; se adresează
pacienţilor cu simptomatologie pozitiva în remisiune.
Problema ţintă: identificarea şi modificarea cogniţiilor.
Angajarea: chestionarea asupra motivaţiei.
Deliruri, halucinatii, simptome afective, deficite psihosociale: intervenţia
asupra ideilor delirante secundare halucinaţiilor, examinare şi realizare de asociaţii.
Tehnici terapeutice: programarea activităţilor, prezentarea de argumente,
colaborare, gradarea terapiei, monitorizarea progresului:
- dialog socratic
- experimente de testare a realităţii
- tehnici de distragere a atenţiei
- desensibilizare
- distragere.

20
 PSIHOEDUCAŢIA
= urmăreşte acumularea de informaţii privind boala psihica (cauze, simptome
specifice, evoluţie, tratament) care pot schimba optica şi atitudinea familiei fata de
boala astfel încât sa se obţină o mai buna colaborare eu echipa terapeutică.
Obiective:
- pentru familie - ajutarea acesteia sa trăiască alături de membrii bolnavi
- ajutarea acesteia sa facă faţă situaţiei şi sa intervină în scăderea ratei
recăderilor
- pentru pacient - recunoaşterea şi înţelegerea simptomelor de boala
- acceptarea bolii
- conştientizarea necesităţii unui tratament de lungă durată
- creşterea complianţei, comunicării, independenţei, resurselor sociale.

INTERVENŢII FAMILIALE
Cele mai importante probleme semnalate de familiile de Sx sunt: încărcătura
subiectivă, supărările, suportul social, mecanismele de coping, eficacitatea
personală, nivelul de performanţă, strategii adaptative şi controlul stresului.
Emoţionalitatea exprimată (EE) – gradul de încărcătura emoţională a
comunicării în familiile pacienţilor psihotici cronici - atitudini ostile, critice sau
implicarea emoţională excesivă. În familiile cu emoţionalitate excesivă există un
număr mai mare de recăderi şi prognostic nefavorabil.
Programele psihoeducaţionale pentru familie pot fi individuale şi de grup; au
eficienţă mai mare când se adresează familiei la debutul episodului psihotic, dar şi
celor care urmează tratament de întreţinere.
Strategiile de coping ale familiilor sunt: constrângerea, evitarea, acceptarea,
conflictul, reacţiile constructive, resemnarea, autoliniştirea, reacţii dezorganizate.
Programele de terapie familiala cognitiva se desfăşoară în 3 etape:
1. Educaţia familiei privind boala psihica şi tratamentul ei (2 şedinţe)

21
 2. Antrenamentul abilităţilor de comunicare: exprimarea sentimentelor
pozitive
- ascultarea activa
- exprimarea în maniera + a unei cereri de schimbare
- exprimarea sentimentelor
3. Antrenamentul rezolvării de probleme

PROGRAME DE REABILITARE PSIHOSOCIALĂ PRIN MUNCA

Munca ca şi element terapeutic are 3 componente, centrate fiecare pe:

1. munca presupune: capacitatea de planificare, acţionare după un plan,
finalizare a unei acţiuni
2. componenta sociala: stil de viata autonom, capacitatea de autorelaţionare
personala (stabilirea şi menţinerea contactelor), capacitatea de a gestiona timpul de
muncă şi timpul liber, abilităţi necesare căutării unui loc de muncă.
3. componenta medicală: efect terapeutic.

Forme de integrare prin muncă

1. Centre de training profesional - au următorul model general de
funcţionare:
- evaluarea nevoilor economice
- evaluarea nevoilor personale şi abilităţilor
- selecţia candidaţilor
- instruirea teoretică asupra procesului
- stagii practice în unităţi productive
Oferta productivă este variată: tipografie; legătorie, spălătorie, croitorie,
sector alimentar.

22
 Obiectivele sunt: reducerea izolării sociale; creşterea calităţii vieţii, rezolvarea
crizelor.
Clienţii trebuie să aibă un anumit grad de îndemânare practică, o oarecare
stabilitate psihică, disponibilitate pentru discuţii individuale şi în grup.
2. Ateliere protejate - au ca şi dezavantaj faptul că clientul se adaptează la
mediul protejat şi nu mai este capabil să generalizeze abilităţile dobândite în alt loc
de muncă.
3. Servicii de asistenţă profesională – pentru cei care au abilităţi
profesionale păstrate, dar au dificultăţi sociale de a găsi un loc de munca, de a
rezolva probleme interpersonale la locul muncă, de a participa la un interviu.
Asistentul social însoţeşte, sprijină, consiliază clientul în toate domeniile care îi
creează dificultăţi.
4. Ergoterapia
Munca devine un instrument de integrare socială, prin adaptarea abilităţilor
astfel încât apar noi relaţii cu mediul. Munca trebuie regulat remunerată pentru a
deveni un mijloc acceptabil de reintegrare reală; stimulează resursele psihice
restante, neafectate de boală.
Se desfăşoară în ateliere cu profil variabil (croitorie, tâmplărie, legătorie,
artizanat etc.), care funcţionează mai aproape de normalitate, la concurenţă cu
restul atelierelor de pe piaţa muncii pentru a motiva participanţii.
Este unica modalitate recunoscută oficial, cu cadru normativ legal.
Este o modalitate de trecere spre un loc de muncă real.
5. Terapia ocupaţională = metodă sociopsihoterapeutică ce reface şi
întăreşte sarcinile şi rolurile unei persoane, ce sunt esenţiale pentru o viaţă
productivă; urmăreşte învăţarea de abilităţi şi funcţii esenţiale pentru adaptare,
susţine acţiunile de diminuare şi corectare a patologiei.
Obiective:
- creşterea independenţei
- exercitarea de roluri sociale, profesionale
- abilitatea de a răspunde unei situaţii reale pe baza unor experienţe anterioare

23
 - socializarea
- dezvoltarea de abilităţi specifice
- responsabilitatea individuală

Componentele performanţei sunt:

- senzitivo-motorie
- cognitivă - se referă la noţiuni ca valori, interese, concepte despre sine
- psiho-socială - capacitatea de a menţine un echilibru pentru diverse roluri,
de a controla interacţiunile sociale, de a gestiona emoţiile, stresul şi timpul liber, de
a-şi modifica comportamentul în contextul impus de mediu.
Aceste componente trebuie avute în vedere în permanenţă şi, în aceeaşi
măsură, trebuie analizate diversele activităţi de terapie ocupaţională în relaţie cu
ele.

PROGRAME DE REABILITARE PSIHOSOCIALĂ PRIN TIMPUL

LIBER
Includ:
- activităţi de club
- vizionare de filme
- audieri de concerte

Se realizează prin:
1. Prin mişcare:
- cresc funcţiile cognitive, activează elanul vital, stabilizează stima de sine
- la psihotici creşte disponibilitatea de comunicare, amplifica posibilităţile de
acţiune; recunoaşterea socială şi identitatea de sine.
2. Prin desen = metodă umanistă de intervenţie, care utilizează imagini
artistice, procese creative şi răspunsul clientului la activitatea artistică; este o
24
metodă de comunicare şi elaborare diagnostică şi terapeutică; permite exprimarea
liberă şi spontană a noţiunilor simbolice.
3. Prin meloterapie, ritmoterapie - se desfăşoară în grupuri deschise de 8-15
membri, cu structură heterogenă:
- ameliorează comunicarea nonverbală
- permite instalarea nonverbală a alianţei terapeutice
- activează emoţional evenimentele trecute
- lărgeşte paleta de trăiri artistice
- întăreşte sentimental eu-Iui
- facilitează interacţiunile sociale
- facilitează spontaneitatea şi autenticitatea.

PROGRAME DE REABILITARE PSIHOSOCIALĂ PRIN

MODALITĂŢI DE A LOCUI
A locui este o necesitate bazală. Perspectiva comunitară implică necesitatea
unor noi modalităţi locative pentru bolnavul psihic, constituind o problemă de
politică psihiatrică, dar şi de structură. Locuinţele protejate reprezintă o posibilitate
de îmbunătăţire a unor abilităţi practice cotidiene.
Îngrijirea are ca scop următoarele aspecte:
- sprijinirea clienţilor în activităţile gospodăreşti
- suport psihologic în situaţii de criză
- asigurarea, când este cazul, a igienei personale
- sprijin în structurarea zilei şi a timpului liber
- asigurarea îngrijirilor medicale

1. Îngrijirea psihiatrica familiala = îngrijirea bolnavului psihic contra unei

remuneraţii financiare, în familii ce nu au grad de rudenie cu bolnavul.
Familiile sunt înlocuite de lucrători psihosociali.
25
 Rezultate terapeutice:
- redobândirea unor abilitaţi de funcţionare cotidiană deficitare
- preluarea unor modele interacţionale specifice familiei.
Ciompi atrăgea atenţia asupra rolului terapeutic al milieu-lui (terapiei):
procesul de socializare în familie reprezintă un milieu (terapie) diferit structurat de
alte instituţii psihosociale spre "trăirea în comun", o interacţiune spontană, chiar
conflictuală în care conflictele se consumă spontan.
În familie apar relaţii sociale difuze care solicită întreaga personalitate,
spontan, emoţional, chiar haotic. Spontaneitatea şi haosul sunt parametrii ce
definesc structura relaţiilor familiale, care pot avea rol sanogenetic.

2. Comunităţi locative
A. Locuinţe de tranziţie - sunt case obişnuite în care locuiesc 6-8 clienţi, au
intimitate, dar sunt şi împreuna, au responsabilităţi, dar li se stimulează şi
iniţiative.
Personalul medico-social are rol de supraveghere pasivă, dar şi activă. Este
foarte important să se stabilească corect măsura în care pacientul are nevoie de
îngrijire. Supraimplicarea sau subimplicarea sunt nocive. Se stabilesc reguli, chiar
unele " contracte" între clienţi şi supraveghetori. Supravegherea individuala şi
supravegherea de grup prin şedinţe săptămânale de grup cu diverse teme, creează
premizele independenţei, dar şi ale adaptării la grup şi apoi la comunitate.
B. Hosteluri – fiecare pacient are camera sa, cu intimitate şi posibilitatea de a
stabili singur şi când doreşte el contact cu ceilalţi. Există spaţii comune (bucătăria,
camera de zi etc.), care mediază relaţiile interpersonale. Personalul de îngrijire
trebuie sa fie calificat, înzestrat cu răbdare, atitudine suportivă, să rezolve situaţiile
de criza. În hosteluri există activităţi individuale şi de grup; are loc o structurare a
zilei, dominate de activităţi gospodăreşti, muncă, organizarea timpului liber.
C. Locuinţa proprie cu îngrijire = un lucrător psihosocial se deplasează o
dată pe săptămână sau la solicitări speciale. Sunt pentru cei care au un grad destul
de bun de independenţă, dar au deficienţe în rezolvarea conflictelor.

26
 Există un circuit între aceste sectoare, care funcţionează după principiul de la
simplu la complex, dezideratul final fiind cel al unei vieţi independente, în
comunitate, cu preluarea tuturor responsabilităţilor ce decurg din ea.

CALITATEA VIEŢII (CV)

- concept viu discutat din anii 1980, cu implicaţii largi în filozofie, politică,
sociologie, medicină generală şi psihiatrie.
Calitatea vieții este un concept larg și complex, care se referă la evaluarea
globală a vieții și a diferitelor aspecte ale vieții. Calitatea vieții în legătură cu starea
de sănătate este reprezentată de perspectiva indivizilor asupra sănătății și impactul
pe care această percepție îl are asupra capacităților de viață ale acestora.
DEFINIŢIE (după OMS): CV este percepţia de către oameni a poziţiei lor în
viaţă în relaţie cu scopurile lor şi cu sistemul de valori pe care ei I-au acceptat şi
incorporat în perspectiva deciziilor pe care le iau.
Perspective doctrinare care au stat la baza sistematizării şi conceptualizării
CV:
1. Concepţia lui Maslow referitoare la nevoile umane bazale invocate de cei
care, au studiat CV la pacienţii psihiatrici:
a) autorealizarea - nevoia de a realiza propriul potenţial
b) stima – nevoia de a respectat alţii
c) aspectul social - nevoia de suport din partea ambiantei sociale
d) siguranţa – securitatea la domiciliu şi în lume
e) aspecte psihofiziologice - nevoia de alimentaţie, de adăpost.

2. Există o polarizare între abordarea subiectiva (starea de bine subiectiv,

starea de fericire-mulţumire) si abordarea obiectiva (condiţiile fizice de existenţă,
posibilităţi de comunicare cu alţii prin deplasare, funcţionarea în roluri sociale).

27
 3. Concepţia lui Katsching - există 3 componente esenţiale ale calităţii vieţii:
A. starea de bine subiectiv - în diverse interpretări de la starea afectivă de
moment la satisfacţia de durată în raport cu desfăşurarea existenţei personale
B. funcţionarea în roluri sociale şi ansamblul problematic corelat relaţiilor
interpersonale
C. factori contextuali, în mare parte materiali (venit, hrană, locuinţă).

4. Perspectiva dinamică, care studiază interelaţia dintre A, B, C şi

modificarea acestora în perspectiva programelor de reabilitare ţintită, a terapiei,
ciclurilor vieţii.

Katsching prezintă o conceptualizare a CV polarizată în 3 domenii: subiectiv

psihologic (care include o componentă cognitivă şi una afectivă), nivel de
funcţionare socială şi factori contextuali fizici, pe care îi rezumă în condiţii de
viaţă. Ultimele 2 le consideră ca dimensiuni sociale ce se polarizează în
dimensiunea psihologica. El conceptualizează şi sistematizează aceste aspecte în
corelaţie cu posibilităţile de acţiune ale echipei terapeutice.

CV ÎN TULBURARILE ANXIOASE
Toate formele de tulburare anxioasa modifică negativ CV, fiecare afectând
anumite arii:
• agorafobia, atacul de panică - stare de rău subiectiv, implicare redusa în
activităţile sociale, relaţii de slabă calitate cu partenerul; pacienţii au suport social
bun, dar au dificultăţi de a sta singuri
• fobii sociale - deficiente în şcoală / educaţie, muncă, angajare, re1aţii
familiale / maritale, reţeaua de suport social
• fobii specifice - au CV destul de alterata, mai ales daca exista comorbiditate

28
 • tulburarea obsesiv-compulsivă - perturbare în viata familiala, munca,
activităţi recreative
• GAD - toate demersurile CV sunt afectate, starea de bine subiectiv este
foarte alterată

CV ÎN DEPRESIE
- starea de bine subiectiv este cu atât mai alterata cu cât depresia este mai
severă
- pacienţii care se simt foarte nesatisfăcuţi, cu scoruri proaste la scala de bine
subiectiv, pot avea funcţionare sociala bună, condiţii contextuale şi suport bun
- depresia cronica se asociază cu deficienţe importante în rolul parental,
activităţi gospodăreşti, munca/studiu, activităţi sociale.
CV ÎN SCHIZOFRENIE
- nu exista o concordanta între trăirile subiective (de bine sau de rău ) relatate
şi comportamentul obiectiv de zi cu zi, mai mult sau mai puţin performant
- relaţiile sociale sunt mai alterate decât în alte tulburări
- atât medicaţia neuroleptica atipica, cat şi RPS asigura o creştere a CV
- neurolepticele clasice, prin efectele secundare, scad CV şi complianţa
pacientului la tratament, cu posibilitatea de a întrerupe medicaţia

CV ÎN DEMENTA ALZHEIMER
- daca pacientul e asistat cu căldura afectivă, poate avea o CV mai bună decât
daca este neglijat, rejectat
- perspectiva subiectivă trebuie sa susţină stare a de bine, luciditatea,
capacitatea de a colabora cu alţii cat mai mult timp
- perspectiva obiectiva trebuie să ţină seama de deficitul de memorie care este
progresiv, pacientul trebuind sa îl cunoască şi sa îl compenseze parţial.

29
 CALITATEA VIEȚII PACIENȚILOR DIAGNOSTICAȚI CU
TULBURARE AFECTIVĂ BIPOLARĂ
Tulburarea afectivă bipolară este o afecțiune psihiatrică cronică, cu un impact
semnificativ asupra bunăstarii generale, sociale, ocupationale si fizice a pacientilor.
Evoluţia naturală a acestei tulburări este una de lungă durată, cu episoade afective
(depresive, manicale sau mixte) intercalate de perioade de remisiune. Episoadele
de boală au un impact dăunător asupra vieții profesionale, sociale şi familiale a
pacienților, dar și asupra situaţiei financiare și funcţionării sociale în general. Un
aspect important îl reprezintă și posibilele consecinţe negative care pot decurge din
agresivitatea frecvent întâlnită la pacienţii cu manie. Pacienţii cu tulburare bipolară
prezintă deseori simptome interepisodice de intensitate mai mică dar cu impact
semnificativ asupra funcţionării psihosociale, care se corelează și cu impactul
asupra familiei.
Conform Studiului Național al Comorbidității efectuat în Statele Unite,
prevalența pe toată durata vieții a tulburării afective bipolare este de aproximativ
4%, cu un raport F:B de 3:2. Vârsta medie de debut a tulburării afective bipolare
este de 25 de ani, ușor mai tânăra în cazul bărbaților decât în cazul femeilor.
Tulburarea afectivă bipolară asociază în mod constant anumiţi markeri sau
disfuncţii neurocognitive persistente inclusiv în perioadele de eutimie. Cele mai
constante deficite cognitive vizează atenţia, memoria de lucru, memoria vizuo-
spaţială, memoria verbală și declarativă, viteza de procesare a informaţiilor,
rezolvarea problemelor şi funcţiile executive. Aceste deficite cognitive se
corelează cu un prognostic mai nefavorabil al tulburării afective bipolare și
implicit, cu un impact negativ asupra calității vieții pacienților.
În anul 2008, Organizația Mondială a Sănătății situează tulburarea afectivă
bipolară printre cele mai incapacitante afecțiuni (OMS, 2008).
Pacienții cu tulburare bipolară, chiar și în perioadele de remisiune a
simptomatologiei, raportează o calitate a vieții mai scazută comparativ cu populația
generală și cu alte afecțiuni psihiatrice, ușor mai crescută decât în cazul pacienților
suferinzi de schizofrenie, dar similară celor diagnosticați cu diferite boli cronice,
precum scleroza multiplă, boala cronică renală sau poliartrita reumatoidă.
Un studiu efectuat pe 920 de pacienți bipolari relevă scoruri mai scazute în
ceea ce privește calitatea vieții (masurată cu ajutorul scalei SF-36) decât în cazul
pacienților cu depresie unipolară; de asemenea, calitatea vieții pare a fi mai scazută

30
în cazul tulburării afective bipolare tip II decât în cazul tulburării afective bipolare
tip I. Simptomele depresive sunt în mod special corelate cu scăderea randamentului
şi afectarea calităţii vieţii; pacienţii nu raportează intotdeauna o stare de bine sau
de euforie în timpul fazei de hipomanie sau manie, ci mai degraba, o mai slabă
calitate a vieţii. Cei mai nemulțumiți de calitatea vieții se declară pacienții aflați în
episod depresiv, urmați de cei in episod mixt și cei în episod
hipomaniacal/maniacal.
O calitate a vieții mai scazută s-a decelat în cazul asocierii tulburarii afective
bipolare cu abuzul de alcool sau droguri și cu tulburarea de anxietate generalizată.
Unele studii arată că pacientii bipolari de sex feminin, cei care au petrecut perioade
îndelungate în spital și cei la care debutul afecțiunii s-a produs la o vârstă mai
tânără au raportat o calitate a vieții mai scazută; spre deosebire de aceștia, pacienții
bipolari de sex masculin, cei proveniți din mediul rural și cei căsătoriți au părut a fi
mai multumiți de calitatea vieții.
Efectele adverse ale medicației utilizate în tratamentul tulburării afective
bipolare (antidepresive, timostabilizatoare, antipsihotice) sunt și ele asociate cu o
scădere în calitatea vieții pacienților. Pacienții suferind de această patologie au un
risc mai crescut de mortalitate, mai ales prin boli cardiovasculare, riscul fiind de
1.5-2.5 de ori mai mare decât în cazul populației generale.
Tentativele de suicid sau suicidul asociate tulburării afective bipolare sunt
cele mai grave consecințe ale scăderii calitații vieții. Cele mai multe tentative au
loc în timpul episoadelor depresive sau mixte. Risc mare de suicid îl au și pacienții
cu simptome psihotice si pacienții cu istoric familial de sinucideri. Datele din
literatura de specialitate arată ca 25-50% dintre pacienţii cu tulburare bipolară
prezintă tentative de suicid.
Consecinţe ale tulburării bipolare sunt și scăderea productivităţii dar și rata
mare de şomaj a persoanelor diagnosticate cu această patologie. Acest lucru are
efect nu numai asupra indivizilor şi familiilor lor, ci şi asupra societăţii, fiind
considerate drept costuri indirecte ale tulburării bipolare.

31