Titlul V

w ■■'"«' natiJul sector $

PLURALITATEA
DE INFRACŢIUNI
MPL'/ S: . ■■uni, "din J5- -;ii M:;;te B
j

Pluralitatea de infracţiuni există când aceeaşi persoană

Lucrarea a fost redactată în conformitate cu legile penale în
vigoare până la data de 15 martie 2001.
săvârşeşte mai multe asemenea fapte în acelaşi timp sau la anumite
intervale.
Ea este o situaţie care priveşte pe infractor, de aceea nu
trebuie confundată cu circumstanţele agravate care fac parte din
conţinutul infracţiunii. Codul penal stabileşte condiţiile necesare
existenţei pluralităţii de infracţiuni (pluralitatea reală) pentru a o
delimita de pluralitatea aparentă de infracţiuni (unitatea legală de
infracţiuni).
Formele pluralităţii de infracţiuni, conform art.32, C.pen.,
sunt concursul şi recidiva. Prin lege este reglementată însă şi a treia
pluralitate cea intermediară, care nu constituie nici concurs, nici
recidivă (art.40, C.pen.). Aceste forme au unele trăsături comune
care sunt, în acelaşi timp, şi condiţii pentru existenţa pluralităţii de
infracţiunii.
S-a exprimat părerea că trebuie analizată pentru a decide că
există pluralitate de infracţiuni, nu fiecare faptă componentă,
respectiv existenta celor 4 elemente ale acestora, ci „instituţia
pluralităţii" care ar avea elemente proprii, obiect, latură obiectivă,
subiect şi latură subiectivă1. Dacă s-ar admite acest punct de vedere

5
ar însemna că există o infracţiune „pluralitatea de infracţiuni" ca
ceva distinct de infracţiunile care o compun, ceea ce nu este exact,
aşa cum se va demonstra în continuare.
Trăsăturile comune tuturor formelor pluralităţii de
infracţiuni sunt: Aceeaşi persoană să comită toate infracţiunile.
Sub aspect subiectiv toate infracţiunile pot fi săvârşite cu
intenţie, indiferent de modalitatea acesteia, directă sau indirectă, şi
de gradul ei, premeditată sau repentină, ori din culpă când fapta din
culpă se sancţionează sau unele cu intenţie şi altele din culpă, sau
unele cu intenţie şi altele cu praeterintenţie, ori unele din culpă şi
altele cu praeterintenţie.
Capitolul I 0 n variante: una simplă şi alta caracterizată.
CONCURSUL DE INFRACŢIUNI 2
Concursul de infracţiuni se realizează când aceeaşi
persoană a săvârşit mai multe infracţiuni prin acţiuni (inacţiuni)
separate, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre
ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă
pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
De asemenea este tot concurs şi când o acţiune sau
inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în
care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte
elementele mai multor infracţiuni (art.33, C.pen.).
Din definiţia legală se desprind modalităţile concursului de
infracţiuni, care sunt denumite în ştiinţa dreptului penal: concurs
real (material sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni) şi concurs
ideal (formal sau printr-o singură acţiune sau inacţiune). 6
ob . -^ fiiVîi'-i1; ■ Secţiunea I ,. ..,;;:; ;.. .>%$&
,&! CONCURSUL REAL
i: SAU PRIN MAI MULTE ACŢIUNI SAU INACŢIUNI 1
Există concurs prin mai multe acţiuni (inacţiuni) când
aceeaşi persoană a săvârşit, în baza unor forme de vinovăţie
diferită sau rezoluţii separate şi prin acţiuni (inacţiuni) distincte,
două sau mai multe infracţiuni, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna dintre ele. Va exista concurs real şi atunci când una
dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea
altei infracţiuni (art.33, lit.a, C.pen.). j
Modalitatea concursului real are, la rândul ei, douŞ
A
:
-
.-r"- § 1. Concursul simplu #
,; -...., pentru realizarea acestui concurs nu este necesară existenţa
vreunei legături între infracţiunile comise prin acţiuni (inacţiuni)
distincte. Legătura dintre aceasta este dată doar de împrejurarea că
sunt comise de acelaşi infractor. Infracţiunile pot fi identice,
vătămarea integrităţii corporale (concurs omogen), însă săvârşite
în baza unor rezoluţii distincte sau forme de vinovăţie distincte.
Aşa ar fi în cazul sustragerii unor bunuri, din care unele
aparţineau avutului obştesc, iar altele avutului particular3, lovirea,
cu aceeaşi ocazie, a două persoane4; furtul unui autoturism pentru
a-I folosi şi furtul din maşină al radiocasetofonului5.
S-a considerat că ar exista un concurs real omogen şi nu o
singură infracţiune de tâlhărie, în cazul în care aceasta are ca
7
 subiecţi pasivi doua sau mai multe persoane. In speţă un grup de
inculpaţi au atacat şi violentat un alt grup de persoane cărora le-au
luat bunurile pe care le posedau. Prima instanţă a considerat că s-au
comis atâtea infracţiuni câte victime au fost, în concurs real.
Instanţa de recurs a adoptat soluţia unei singure
infracţiuni6.
Alături de Nota redacţiei considerăm hotărârea instanţei de
recurs ca nelegală, deoarece este vorba de acţiuni materiale
distincte asupra unor subiecţi pasivi, proprietăţi separate, astfel că
nu poate fi vorba de o singură infracţiune. Ar fi existat o singură
infracţiune numai daca bunurile ar fi aparţinut în comun unor
persoane diferite.
într-un alt caz inculpatul a comis în ziua de 17.01.1991
tâlhăria împotriva lui B.I. Şi H.D., iar în 23.01.1991 împotriva lui
H.V., P.C. Şi S.F. Prima instanţă 1-a condamnat pentru două
infracţiuni de tâlhărie.
In recursul extraordinar s-a apreciat, considerăm corect, că
sunt atâtea infracţiuni de tâlhărie câţi subiecţi pasivi, însă în
concurs real şi nu ideal aşa cum s-a apreciat7.
Dacă infracţiunile sunt diferite, un furt şi o lovire există un
concurs eterogen. Există un asemenea concurs în cazul părăsirii
postului de către un revizor de ace într-o staţie SNCFR, fără
acordul şefului staţiei (art.275, alin.l C.pen.) care a mers să
consume băuturi alcoolice, după care a fost găsit la locul de muncă
în stare de ebrietate (art.275 alin.2 C.pen.).
Prima instanţă a considerat greşit că în conţinutul celei
dintâi ar fi fost absorbit conţinutul celei din urmă8.
8 9
Astfel, încercarea de a lua prin violenţă un lucru aflat în
posesia victimei, fără a reuşi fiindcă aceasta 1-a dat altei persoane
care a fugit de la locul faptei, după care a fost ucisă, constituie
concurs între tentativa de tâlhărie forma simplă (art.221, alin.l,
C.pen.) şi omor simplu (art. 174, C.pen.), iar nu omor deosebit de
grav (art. 176, lit.d, C.pen.)9.
De asemenea s-a considerat că persoana care pune în
circulaţie monede sau valori străine cunoscând că sunt false,
răspunde numai pentru comiterea acestei infracţiuni, iar nu şi
pentru înşelăciune10, fiindcă înşelăciunea este absorbită natural de
aceasta. în sens contrar s-a hotărât că există un concurs .
împărtăşim această ultimă soluţie.
Considerăm greşită hotărârea instanţei prin care s-a hotărât
că există o infracţiune complexă, tâlhărie în cazul în care
infractorul a exercitat asupra victimei violenţe, iar ulterior
agresării a luat hotărârea de a fura bunurile acesteia (subl.
19
M.B.). Există vătămare corporală şi un furt în concurs real . Din
moment ce hotărârea de a lua bunurile este ulterioară violenţei,
există concurs de infracţiuni.
Infracţiunile pot fi prevăzute toate în Codul penal, sau
unele în Codul penal şi altele în legi speciale, ori toate în legi
speciale, din care unele în formă consumată, iar altele în formă de
tentativă pedepsibilă, unele să se fi săvârşit în acelaşi loc şi în
acelaşi timp, sau unele într-un loc şi altele în alt loc şi săvârşite la
intervale de timp diferite. De exemplu, se falsifică un înscris oficial
şi apoi este folosit de aceeaşi persoană1 ; este determinată o
persoană să comită un furt promiţându-i că va cumpăra bunul furat
şi apoi îl cumpără14; paznicul care a pretins de la coinculpat o sumă
 de bani pentru a-i permite să fure găini din fermă, şi apoi a
participat şi el la furt, a comis infracţiunea de luare de mită şi un
furt calificat în paguba avutului obştesc15.
Nu există concurs atunci când inculpatul a aplicat victimei
numeroase lovituri, însă acţiunea a fost întreruptă de intervenţia
unor persoane. Ulterior acesta a revenit la locul faptei, la scurt
timp, şi a continuat să lovească victima, care se afla căzută, până
când aceasta a decedat.
în acest caz întreruperea nu are relevanţă, fiind vorba de o
activitate unică. Disocierea activităţii infracţionale şi reţinerea a
două infracţiuni în concurs - vătămare corporală şi omor - nu este
justificată. încadrarea corectă a faptei este în art. 174 combinat cu
art.l76,lit.a,C.pen.16.
în situaţia în care infracţiunile au fost săvârşite în locuri şi
momente diferite, timpul scurs între două infracţiuni să fie mai mic
decât cel prevăzut de lege pentru a interveni prescripţia răspunderii
penale, cerinţă necesară ca acestea să fie concurente. în ce priveşte
infracţiunile contra păcii şi omenirii pentru care nu operează
această prescripţie, dacă se săvârşeşte o nouă infracţiune, va exista
concurs de infracţiuni, indiferent de durata de timp existentă între
ele.
Infractorul poate să comită toate infracţiunile din acelaşi
mobil sau din mobiluri diferite şi să urmărească acelaşi scop sau
scopuri diferite. însă, dacă comite mai multe infracţiuni pentru care
se cere un anumit mobil sau scop, de fiecare dată trebuie să se'
constate mobilul sau scopul prevăzut de lege.
!
Pentru a exista concurs, toate infracţiunile trebuie să fiel
săvârşite înainte ca infractorul să fi fost condamnat definitiv
10
pentru vreuna dintre ele. Aşadar, dacă se comite în cursul
procesului până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pentru una dintre infracţiuni, sau chiar atunci când infracţiunea a
fost comisă după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare care ulterior a fost desfiinţată în urma exercitării unei
căi extraordinare de atac (contestaţia în anulare, revizuirea ori
recursul în anulare şi recursul în interesul legii) va exista concurs
de infracţiuni17.
Ca atare săvârşirea în mod repetat a unor furturi din
buzunare, în dauna unor persoane diferite şi în locuri diferite
1 fi
constituie concurs real de infracţiuni .
Ţinând seama de cele arătate mai sus, fapta inculpatului
care a pătruns în magazinul universal - mai întâi în încăperile unei
secţii cu gestiune distinctă, chiar dacă acestea au dispozitive
proprii de închidere - nu poate fi divizată în funcţie de gestiune ori
de încăperi, ci trebuie privită ca un tot atât în plan obiectiv, cât şi
subiectiv. Ca atare constituie o infracţiune unică în sensul art. 17,
C.pen. Şi nu o infracţiune continuată. Cu atât mai mult nu poate
constitui concurs real de infracţiuni, aşa cum au apreciat
judecătoria şi tribunalul19.
De asemenea, nu constituie concurs de infracţiuni de furt,
aşa cum a considerat instanţa20, fapta inculpatului de a fi luat unele
obiecte, după ce a forţat, în timpul nopţii uşa de la intrare la
apartament, ocazie cu care a găsit pe masa din casă cheile de
contact de la motoreta părţii vătămate, a luat-o şi pe aceasta şi a
folosit-o, conducând fără a avea permis, după care a readus-o la
locul ei. Există numai o infracţiune unică de furt şi nu două.
11
 Doar furtul este în concurs cu infracţiunea de conducere
fără a poseda permis.
Nu are nici o relevanţă că infracţiunile sunt urmărite şi
judecate deodată sau succesiv, de acelaşi organ judiciar sau de
organe diferite. Se pretinde însă condiţia ca în legătură cu aceste
fapte să nu intervină nici una din cauzele prevăzute în art. 10, C. pr.
pen., care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
exercitarea ei. Astfel, dacă se cere plângerea prealabilă pentru a
pune în mişcare acţiunea penală, aceasta trebuie să existe cu privire
la infracţiunea respectivă. în caz contrar nu se va aplica sancţiunea
pentru concurs.
> infracţiune, omor deosebit de grav (art. 176 lit.d C.pen.).
§ 2. Concursul caracterizat (cu conexitate)21
In cazul acestui concurs între infracţiuni există un raport de
la infracţiune-mijloc la infracţiune-scop, de la cauză la efect.
Conexiunea între infracţiuni este atât de ordin obiectiv cât şi
subiectiv în sensul că una constituie cauză pentru cealaltă, iar
formele vinovăţiei sunt legate între ele. Această modalitate a
concursului se poate prezenta sub două variante. Prima variantă,
comiterea unei infracţiuni pentru a putea săvârşi alta (infracţiune-
mijloc şi infracţiune-scop). De exemplu, înşelăciunea săvârşită
prin folosirea unui înscris oficial ori sub semnătură privată,
cunoscând că înscrisul este fals22; furtul din vagoane de cale
ferată, după înlăturarea plombelor de siguranţă23; lipsirea de
libertate în mod ilegal, prin constrângerea unei femei de a nu părăsi
locuinţa unde a fost condusă forţat, după care a fost violată24;
12
violarea de domiciliu şi apoi comiterea unui furt calificat, prin
efracţie25; comiterea omorului în scopul de a comite tâlhăria, care a
şi fost comisă26; falsificarea şi punerea în circulaţie a monedelor
sau valorilor falsificate, iar nu o singură infracţiune, cum greşit s-a
considerat .
într-o altă speţă, inculpatul a lovit victima cu o scândură în
regiunea capului, provocându-i moartea, după care i-a sustras
4.000 lei.
Instanţa primă a reţinut concursul real între omor deosebit
de grav şi cea de tâlhărie.
în apel s-a schimbat încadrarea juridică într-o singură
Procuratura a făcut recurs, considerat fondat, deoarece
(art. 176 lit.d C.pen.) omorul este comis pentru a săvârşi sau
ascunde o tâlhărie sau piraterie.
în soluţia dată se consideră, deşi din speţă nu reiese acest
lucru (din starea de fapt, cel puţin aşa cum este prezentată) că
omorul s-a comis pentru a săvârşi tâlhăria şi că în acest fel omorul
ar fi deosebit de grav. Deci ar exista un omor simplu şi tâlhărie28.
Inculpatul, într-o seară, a intrat pe poarta neasigurată în
curtea locuinţei persoanei vătămate, după care a sustras - prin
efracţie - din autoturismul acesteia, aflat în curte, mai multe piese.
A fost condamnat pentru un concurs real de infracţiuni.
Inculpatul a susţinut în recurs că greşit s-a reţinut violarea
de domiciliu, deoarece aceasta s-a absorbit în infracţiunea de furt
calificat comisă prin efracţie (art.209 lit.i C.pen.) .
13
 în realitate efracţia nu a servit la pătrunderea în curtea
părţii vătămate - poarta nefiind asigurată - ci numai la comiterea
furtului din autoturism.
Ambele infracţiuni trebuie să fie intenţionate, fără a
interesa dacă prima este indispensabilă sau nu pentru comiterea
celei de a doua, iar infractorul să ştie că urmează să comită o nouă
infracţiune.
A doua variantă, comiterea unei infracţiuni pentru
ascunderea alteia. în acest caz hotărârea infracţională pentru
comiterea ultimei infracţiuni s-a luat după ce prima a fost săvârşită,
deci ea este comisă cu intenţie, pe când prima infracţiune s-a putut
săvârşi fie cu intenţie, fie din culpă. Aşadar, infractorul, de regulă,
nu ştie de la început că va comite şi altă infracţiune. De exemplu,
se comite un omor din culpă de către un conducător auto, după care
acesta părăseşte locul accidentului pentru a nu fi descoperit30; se
comite o tentativă de viol şi fiindcă victima 1-a ameninţat că-1 va
denunţa, infractorul o ucide31. Infractorul ar putea însă să ia de la
început hotărârea de a ascunde prima infracţiune prin comiterea
alteia. De exemplu, să ascundă delapidarea prin incendierea
magaziei.
14
Secţiunea a Ii-a
CONCURSUL IDEAL, FORMAL
SAU PRINTR-O SINGURĂ ACŢIUNE (INACŢIUNE)
Această formă a concursului există când aceeaşi persoană
săvârşeşte o acţiune (inacţiune), care, datorită împrejurărilor în care
a avut loc şi urmărilor care le-a produs, întruneşte conţinutul mai
multor infracţiuni (art.33, lit,b. C.pen.). De exemplu există concurs
ideal în cazul raportului sexual, prin constrângerea de către tată, cu
fiica minoră, care se află în îngrijirea, creşterea şi educarea sa, între
infracţiunea de viol (art.197, alin. 2, lit.c, C.pen.) şi cea de incest
(art.203, C.pen.).
Instanţa de fond a reţinut greşit infracţiunea de viol din
art.197, alin. 2, lit.c, C. penal şi incestul (în concurs real), deoarece
concursul de infracţiuni nu înlătură agravanta din art.197, alin. 2,
lit.c, C.pen. (victima se afla în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza
sau în tratamentul făptuitorului)32.
Acest concurs se poate realiza şi ca urmare a încălcării de
mai multe ori, prin aceeaşi acţiune (inacţiune) a aceleiaşi dispoziţii
penale, dacă s-au produs urmări multiple. Aşa ar fi în cazul insultei
şi ameninţării, cu aceeaşi ocazie, a două persoane cu funcţii ce
implică exerciţiul autorităţii de stat şi care se află în îndeplinirea
îndatoririlor de serviciu33. S-a susţinut că în acest caz ar exista o
singură infracţiune de ultraj34.
Există, deci, o singură acţiune (inacţiune) săvârşită însă în
asemenea împrejurări încât produce mai multe urmări,
realizându-se conţinutul mai multor infracţiuni.
15
'$
 Infracţiunile pot fi săvârşite toate cu intenţie directă. De
exemplu, în cazul conducerii pe drumuri publice a unui
autovehicul neînmatriculat şi cu număr fals de înmatriculare35.
De asemenea se pot comite unele cu intenţie directă şi
altele cu intenţie indirectă, când infractorul a prevăzut că se pot
produce şi alte urmări periculoase decât cele dorite, şi le-a acceptat,
într-o asemenea situaţie, deşi hotărârea este unică, autorul prevede
posibilitatea producerii mai multor urmări pe care le doreşte sau
acceptă, astfel încât se realizează latura subiectivă cu privire la
fiecare infracţiune din concurs. De exemplu, s-a considerat că s-a
comis un omor deosebit de grav (art.176, lit.h, C.pen.) şi o tâlhărie
constând în aceea că victimei i s-a pus un căluş şi apoi a fost legată
peste gură foarte strâns. în timp ce inculpaţii căutau banii în
cameră, victima s-a zbătut în aşa fel încât aceştia şi-au dat seama,
potrivit declaraţiilor lor, că nu poate respira bine. Ei au discutat
dacă nu ar fi cazul să o dezlege, fiindcă altfel ar putea muri, dar nu
au facut-o, grăbindu-se să plece. Deci infractorii au prevăzut că
victima ar putea muri şi au acceptat acest rezultat. Tâlhăria au
comis-o cu intenţie directă . Hotărârea o considerăm ca fiind
contrară dispoziţiilor art.176, lit.h, C.pen., deoarece acest omor se
poate comite numai cu intenţie directă fiindcă se cere un scop
special „pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea unei infracţiuni".
Soluţia corectă este tâlhărie şi omor simplu comis cu intenţie
eventuală.
Unele infracţiuni pot fi comise cu intenţie iar altele cu
culpă, daca infractorul nu a prevăzut urmarea dar trebuia şi putea
să o prevadă. De exemplu, s-a tras cu arma în direcţia unei
r
persoane care a fost ucisă, cu intenţie, însă a fost rănită şi o altă
16
persoană din culpă, fiindcă nu ştia că aceasta se află în direcţia de
tragere, însă trebuia şi putea să prevadă că se poate afla în direcţia
respectivă.
Există aşadar o singură latură subiectivă infracţională şi o
singură acţiune (inacţiune) care cuprinde fiecare elementele
subiective şi obiective ale mai multor infracţiuni, lezându-se mai
multe obiecte juridice fie de acelaşi fel, fie distincte.
De asemenea, toate infracţiunile pot fi comise din culpă.
De exemplu, uciderea unei persoane din culpă ca urmare a
nerespectării, tot din culpă, a normelor de protecţia muncii
^> referitoare la lucrările agricole (art.23 şi art.25 din Legea nr.5/1965
^ şi art.178, alin. 2, C.pen.) deoarece inculpatul - deşi era obligat să
^ avertizeze persoanele care lucrau la maşină, precum şi pe cei din
jurul agregatului despre intenţia sa de a efectua manevra, nu a
>£ facut-o37.
IsL Există concurs ideal de infracţiuni, iar nu infracţiune unică,
când s-a vătămat integritatea corporală din culpă a două persoane,
ca urmare a conducerii autovehicolului fără respectarea regulilor
de circulaţie .
într-o speţă s-a considerat că există o unitate infracţională
şi nu pluralitate de infracţiuni în cazul în care două persoane aflate
împreună au fost determinate de infractor să facă un schimb, dând
bijuterii false (din material comun) în schimbul unor bijuterii de
aur, deoarece a existat o singură rezoluţie infracţională . In
realitate este un concurs ideal, fiind doi subiecţi pasivi.
în concluzie, în cazul concursului real, dacă s-ar înlătura
acţiunea (inacţiunea) uneia din faptele concurente, celelalte ar
continua să existe. In cazul concursului ideal, dacă nu ar exista
acţiunea (inacţiunea), implicit nu ar exista nici o infracţiune.
"•■*"•- —-----------*——I
E'blîoteca naflonală 1 a
Republicii Moldova I
17
 Secţiunea a IlI-a pune doar în cazul cumulului juridic şi al absorbţiei, fiindcă în
18 "; "
T
MODUL DE PEDEPSIRE
A CONCURSULUI DE INFRACŢIUNI

Concursul nu are, în sine, nici o influenţă asupra gradului

de pericol social legal sau concret al faptelor concurente, care este
propriu fiecăreia dintre ele. De aceea cu ocazia stabilirii judiciare
a pedepsei finale rezultate (art.72, art.27, C.pen.) se va ţine seama
de pericolul infractorului în funcţie de numărul infracţiunilor
comise, de felul acestora, de forma vinovăţiei etc. Toate aceste
împrejurări impun un tratament penal concret special, altul decât
atunci când se comite numai o infracţiune.
în legislaţiile penale şi în ştiinţa dreptului penal sunt
consacrate trei sisteme de sancţionare a concursului de infracţiuni:
cumulul aritmetic, al absorbţiei şi cumulul juridic.

A. Sistemul cumulului aritmetic

Acesta constă în stabilirea pedepsei pentru fiecare
infracţiune concurentă, după care pedepsele se totalizează. în
practică dacă s-ar aplica acest cumul, pedeapsa ar putea depăşi
limita maximă generală (30 de ani pentru închisoare şi 50.000.000
de lei pentru amendă) ceea ce nu este admis niciodată. La acest
cumul se poate ajunge în mod facultativ când, potrivit legii,
pedeapsa aplicată plus sporul ar fi egala cu totalul pedepselor
stabilite de instanţă (art,34, alin. final, C.pen.).
Acest sistem este adoptat de Italia, SUA ş.a.
Problema naturii juridice a concursului de infracţiuni se
situaţia cumulului aritmetic se aplică totalul pedepselor. Aşadar în
primele două cazuri se aplică o pedeapsă inferioară totalului
aritmetic. Deci nu poate fi considerată o cauză de agregare a
pedepsei, fiindcă se execută cea mai grea, pentru restul
infracţiunilor rămâne nepedepsit.
Totalul aritmetic este o stare firească şi nu de agregare,
fiindcă a săvârşit mai multe infracţiuni.
Ar fi deci o stare de atenuare a pedepsei când pedeapsa nu
este egală cu totalul aritmetic.
în cazul infracţiunilor numite continuate când sporul se
adaugă la maximul special, ar fi cauză de agravare a pedepsei

B. Sistemul absorbţiunii
în cadrul acestui sistem se stabileşte pedeapsa pentru
fiecare infracţiune şi se aplică cea mai severă, care se consideră că
le absoarbe pe celelalte40. Acest mod de sancţionare îi creează
infractorului certitudinea că după comiterea unei infracţiuni grave
poate săvârşi oricâte altele similare sau mai puţin grave, fiindcă va
executa doar sancţiunea mai severă. în felul acesta va fi încurajat
să comită o infracţiune sau mai multe de o gravitate mai mică după
săvârşirea uneia mai grave.

C. Sistemul cumulului juridic sau al contopirii

Acest sistem, în forma sa adaptabilă, consacrat în Codul
penal român, constă în stabilirea de către instanţă a pedepsei pentru
fiecare infracţiune aflată în concurs, făcând abstracţie de celelalte,
după care o aplică pe cea mai severă dintre ele CZXQ poate fi. sporită
până la o anumită limită prevăzută de lege.

19
 După cum se poate remarca, acest sistem le îmbină pe
primele două (art.34, C.pen.), deoarece se poate ajunge la o
pedeapsă judiciară (concretă) ca şi când s-ar fi aplicat sistemul
cumulului aritmetic sau al absorbţiei. De exemplu, se aplică una
din pedepsele stabilite fără a o mai ridica spre maximul ei special
(o pedeapsă de 6 luni, una de 2 luni şi una de o lună şi se aplică cea
de 6 luni fără nici un adaos); sau în cazul când s-a stabilit pedeapsa
detenţiunii pe viaţă pentru una dintre infracţiuni, aceasta nu mai
poate fi sporită, ori când ea a fost înlocuită cu aceea a închisorii pe
25 de ani (art.55, alin, 2, C.pen.). Operează, deci, sistemul
absorbţiei. Atunci când se aplică un spor care este egal cu totalul
pedepselor operează cumulul aritmetic.
Aşadar, pedeapsa este prevăzută de legea penală,
pedeapsa stabilită este cea fixată de către instanţă pentru flecare
infracţiune concurentă, iar pedeapsa aplicată este aceea la care s-a
ajuns în urma cumulului juridic. Pedeapsa stabilită de instanţă
poate fi sporită de către aceasta adăugând până la un număr de ani
sau amendă chiar peste maximul special. Sporul care se adaugă la
pedeapsa judiciară este între anumite limite şi are caracter
facultativ pentru instanţă.
Uneori însă, în mod obligatoriu sau facultativ, prin efectul
legii se sporeşte, mai întâi, limita maximă specială legală, iar apoi
se stabileşte, între limitele sporite, pedeapsa judiciară, la care se
poate adăuga un spor, chiar peste limita sporită legal, până la
numărul de ani sau cuantumul amenzii prevăzută în art.34, C.pen.
Astfel în cazul art.171, alin.l, C.pen,, infracţiunea contra
reprezentantului unui stat străin, maximul special al pedepsei se
sporeşte cu o durată fixă de 2 ani; în cazul art.242, alin. 3, C.pen.,
20
sustragerea sau distrugerea de înscrisuri de către un funcţionar sau
alt salariat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, maximul pedepsei
se majorează cu un an; în art.97, alin. 4 şi art.98, alin. 4 din Legea
nr.26/1996 (Codul silvic) se prevede că maximul pedepselor
prevăzute în art.98, alin. 1-3 şi respectiv alin. 4, C.pen. se
majorează cu 3 ani (termen fix); în cazul art.7 Legea nr.12/1990
se prevede că dacă s-a comis de către agenţii constatatori, organele
de urmărire penală sau de judecată infracţiunile de luare de mită,
trafic de influenţă şi primire de foloase necuvenite, pedeapsa va fi
cea din art.254, 255 şi 267, C.pen. al căror minim şi maxim se
majorează cu 2 ani.
Alteori legea lasă la aprecierea instanţei sporirea limitei
maxime speciale, fixând doar maximul până la care se poate ridica.
De exemplu, art.276, alin. 5, C.pen. (distrugerea şi semnalizarea
falsă) permite adăugarea la maximul pedepsei legale pentru fapta
comisă a unui spor de până la 2 ani, fără a se putea depăşi maximul
general al pedepsei sau în cazul art.3 şi 4 din Decr. Lege
nr.88/199042. Considerăm prevederea cu privire la nedepăşirea
maximului general ca inutilă, deoarece nici în partea specială a
Codului penal şi nici în legi speciale pedeapsa închisorii nu
depăşeşte 30 de ani, iar limitele generale nu pot fi niciodată
depăşite.
Prin excepţie, deşi uneori ar exista un concurs de
infracţiuni, de exemplu instigarea publică şi comiterea infracţiunii
la care s-a instigat, nu se mai procedează aşa cum s-a arătat, ci se
stabileşte şi se aplică o singură pedeapsă pentru ambele infracţiuni,
cea prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită în urma
instigării (art.324, alin. 3, C.pen.), considerându-se că infracţiunea
21
 rămâne aceeaşi, instigare publică. Această reglementare este
criticabilă. Astfel, cu toate că situaţia este, oarecum, identică în
cazul infracţiunii de asociere în vederea comiterii de infracţiuni
(art.323, C.pen.), legiuitorul prevede expres că se aplică regula de
la concursul de infracţiuni (art.323, alin. 2, C.pen.)-
In cazul comitem unor infracţiuni când infractorul era
minor şi putea fi sancţionat numai cu măsuri educative (Decr.
218/1977), iar altele după ce a devenit major, Plenul fostului
Tribunal Suprem a decis ca nu se vor aplica pentru unele pedepse,
iar pentru altele măsuri educative, deoarece acestea sunt deosebite
ca natură şi incompatibile, ci se vor aplica pedepse pentru toate 43.
Considerăm că în acest caz se punea pe acelaşi plan aplicarea
pedepsei cu stabilirea ei, ceea ce era criticabil, deoarece mai întâi
trebuia să se stabilească sancţiunea pentru fiecare infracţiune
concurentă, după care sa se decidă care era mai grea.
De asemenea, instanţa noastră supremă a mai decis
următoarele:
-1 o primă situaţie este aceea în care durata pedepsei
închisorii este mai mare decât aceea a fostei măsuri a trimiterii
într-o şcoală specială de munca şi reeducare (actuala internare
într-un centru de reeducare) şi instanţa le-a pronunţat pe amândouă.
In acest caz se va aplica pedeapsa închisorii care poate fi sporită în
limitele legale;
-2 altă situaţie era aceea când s-a stabilit şi pedeapsa
închisorii şi măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare, care erau egale ca durată. Şi în acest caz s-a
decis că se va aplica tot pedeapsa închisorii, care putea fi sporită în
limitele legale, deoarece era mai grea decât măsura educativă;
22
- o ultimă situaţie era aceea când s-a stabilit şi pedeapsa
închisorii şi măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare, însă durata acesteia din urmă era mai mare
decât pedeapsa închisorii. în acest caz s-a decis că se va dispune
executarea măsurii educative care, dacă în concret era mai mică de'
5 ani, putea fi sporită, fără a depăşi 5 ani, fiindcă această limită
reprezintă atât limita specială, cât şi limita ei generală44.
Considerăm soluţiile cu privire la primele două situaţii
corecte. în ce priveşte a treia situaţie credem că ea este susceptibilă
de discuţii.
Desigur că, atât pedeapsa închisorii cât şi fosta măsură
educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare
erau aşa cum s-a arătat mai sus, sancţiuni penale. Acestea difereau
însă sub aspectul naturii lor: prima era o pedeapsă, iar a doua o
măsură educativă. Din această cauză una nu o putea înlocui pe
cealaltă, fiindcă sunt de natură diferită. Astfel, deşi trimiterea într-o
şcoală specială de muncă şi reeducarea se putea stabili pe o durată
mai mare decât aceea a pedepsei închisorii, aceasta din urma era
mai grea prin natura şi nu prin durata ei. A considera altfel ar
însemna că toate infracţiunile care erau sancţionate cu o pedeapsă
legală în limite mai reduse decât cele ale trimiterii într-o şcoală
specială de muncă şi reeducare, sau pentru care s-a aplicat de către
instanţă o pedeapsă mai mică decât a acesteia, prezenta un grad de
pericol mai redus. Drept urmare pedeapsa închisorii fiind mai grea
decât măsura educativă a trimiterii într-o şcoală specială de muncă
şi reeducare, ea va urma să fie aplicată, indiferent de durata ei
concretă.
23
 ■■•/, în acest sens au fost şi dispoziţiile din art.4, alin. 3 ale fostului Decr.
nr.218/1977, intervenite ulterior hotărârii pe care am analizat-o. -
Dacă s-ar lua în considerare numai durata lor ar urma, în
fapt, să nu se recunoască conţinutul deosebit al acestora ţinând
seama de locul şi modul lor de executare, consecinţele penale
diferite pe care le avea - prim termen al recidivei, prescrierea lor,
liberarea înainte de termen, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei închisorii, executarea la locul de muncă în cazul pedepsei
închisorii etc. De asemenea era lipsită de raţiune desfiinţarea
pedepsei închisorii pentru minori de către legiuitor, prin Decr.
nr.218/1977, dacă trimiterea într-o şcoală de muncă şi reeducare
era, de fapt, tot o pedeapsă a închisorii, care ar fi continuat să
subziste sub o altă denumire.
în sensul celor susţinute de noi, Plenul Tribunalului
Suprem a. statuat, încă înainte de adoptarea Decr. nr.218/1977,
când minorilor li se aplicau şi pedepse, ca şi în prezent, că „...dacă
pentru unele infracţiuni concurente urmează să se aplice pedepse,
iar pentru altele măsuri educative, fiind deosebite ca natură şi
incompatibile se vor aplica pedepse pentru toate" . Aşadar, se
recunoaşte natura deosebită a acestor sancţiuni penale.
De asemenea, printr-o decizie de speţă Tribunalul Suprem
a precizat că măsura trimiterii minorilor în şcoli speciale de muncă
şi reeducare „...prin natura ei este o măsură educativă care nu
poate fi asemănată cu pedeapsa închisorii". Condiţiile în care se
realizează această măsură în şcolile speciale de muncă şi reeducare
sunt, structural prin conţinutul lor, deosebite de acelea în care un
condamnat execută pedeapsa închisorii. 24
Internarea minorului într-un centru de reeducare are ca
scop asigurarea continuităţii procesului educativ, corectarea
comportamentului acestuia prin educaţie şi munca, în vederea
revenirii lui în societate cu o conduită nouă, folositoare
colectivităţii în care se va încadra.
Deci, neexistând identitate între detenţia executată în
penitenciar şi trimiterea într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, privarea de libertate care se realizează în executarea
acesteia din urmă fiind cu totul deosebită de pedeapsa închisorii,
nu poate fi computată din durata trimiterii într-o şcoală de muncă
şi reeducare, timpul de detenţie pe care contestatorul 1-a efectuat în
executarea pedepsei închisorii stabilită iniţial46.
Ţinând seama de cele arătate mai sus instanţa a dat o
soluţie nelegală când 1-a sancţionat pe infractor pentru furtul comis
în calitate de minor cu măsura trimiterii într-o şcoală specială de
muncă şi reeducare pe timp de 2 ani, iar pentru infracţiunea de furt,
tâlhărie şi vagabondaj, comise după ce a devenit major, cu
închisoare de 4 ani şi 6 aluui, şi 1-a obligat să execute ambele
sancţiuni penale cumulate aritmetic47.
în prezent ca urmare a abrogării Decr. nr.218/1977, pentru
faptele comise în timpul minorităţii se va putea stabili fie una din
măsurile educative, fie o pedeapsă, iar pentru cele comise ca major
numai o pedeapsă, chiar dacă se va aplica (va executa) doar
pedeapsa cea mai grea, închisoarea, fiindcă aceasta este mai severă
în raport cu măsura educativă. In acelaşi fel se va proceda şi atunci
când toate faptele au fost comise când era minor.
Sporul este facultativ. De exemplu, în următoarea situaţie
se va proceda astfel: pentru vătămarea corporală, care este
25
pedepsită de lege cu închisoare de la 6 luni la 5 ani, se stabileşte
pedeapsa de un an, iar pentru furt, sancţionat cu închisoare de la
unu la 12 ani, se stabileşte un an şi jumătate. Cea mai severă
pedeapsă stabilită de instanţă este cea de un an şi jumătate.
Urmează ca aceasta sa fie aplicată, la care se poate adăuga un spor.
Când pedepsele sunt diferite ca specie, gravitatea se stabileşte
după locul pe care aceasta îl ocupă în sistemul pedepselor.
Astfel, detenţiunea pe viaţă este mai severă decât închisoarea, iar
aceasta este mai grea decât amenda. Gravitatea pedepsei
închisorii este dată de durata ei, iar a pedepsei amenzii de
cuantumul acesteia. De asemenea, în cazul măsurilor educative se
va ţine seama de criteriile arătate mai sus, iar gravitatea lor va fi
totdeauna mai scăzută decât a pedepselor, indiferent de specia lor.
1) Când s-a stabilit o pedeapsă cu detenţiunea pe viaţă şi
una sau mai multe pedepse cu închisoare ori amendă, se aplică
pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
2) Când se stabilesc numai pedepse cu închisoarea
(art.34, litb, C.pen.) pentru toate infracţiunile concurente, instanţa
va aplica pedeapsa cea mai grea (de bază) dintre cele stabilite de
ea, cu posibilitatea de a o ridica până la maximul ei special legal
(pedeapsa rezultată), prevăzută pentru infracţiunea consumată (la
furt de la unu la 12 ani) sau pentru tentativă (jumătate din aceste
limite, 6 luni şi 6 ani), după cum fapta este comisă de un major sau
un minor. De exemplu, pedeapsa legală este între 5 şi 10 ani, iar
instanţa a stabilit pedeapsa de 7 ani care este şi cea mai grea dintre
cele stabilite, pe care o poate ridica până la 10 ani. Când acest
maxim se apreciază că nu ar fi suficient, se poate aplica un spor
până la 5 ani, putând să se ajungă, în exemplul nostru, până la
26
maximum 15 ani, cu condiţia ca pedepsele stabilite pentru celelalte
infracţiuni concurente împreună cu cea de 7 ani să nu depăşească
15 ani.
Sporul de până la 5 ani se adaugă arunci când pedeapsa
stabilită deşi este sub maximul special, iar aceasta a fost ridicată
până la acest maxim, se dovedeşte şi el neîndestulător. Unele
instanţe au apreciat, nelegal, că sporul s-ar putea aplica doar în
cazurile în care pedeapsa mai grea ar fi egală cu maximul special
prevăzut pentru infracţiunea la care a fost stabilită .
Se pune întrebarea, când infracţiunile aflate în concurs sunt
sancţionate cu pedepse legale diferite, însă instanţa a stabilit
pedepse concrete egale, care dintre acestea va fi aplicată, ţinând
seama că ea poate fi ridicata până la maximul ei special şi chiar să
se adauge un spor până la 5 ani? De exemplu, furtul calificat
(agravat) este sancţionat de lege cu pedeapsa închisorii de la 3 la
15 ani, tâlhăria simplă de la 3 la 18 ani, distrugerea din care rezultă
pericol public (art.217, alin. 4, C.pen.), de la 3 la 15 ani, iar
instanţa a stabilit 5 ani închisoare pentru fiecare din aceste
infracţiuni. Dacă instanţa nu intenţionează să sporească pedeapsa,
este indiferent pe care dintre ele o va aplica. în cazul în care
urmează să adauge un spor, va alege pedeapsa care are maximul
special cel mai ridicat, fiindcă aceasta permite o mai bună
individualizare judiciară a pedepsei deoarece s-ar putea ca prin
adăugarea sporului să nu mai fie necesară depăşirea limitei maxime
speciale. în exemplul nostru se va aplica pedeapsa pentru tâlhărie,
de la 3 la 18 ani49.
Instanţa întotdeauna va trebui să motiveze adăugarea sau
neadăugarea sporului.
27
 5îto Când învinuitul sau inculpatul evadează în timpul reţinerii
sau arestării preventive, comite aşadar o nouă infracţiune în
concurs cu cea pentru care este reţinut sau arestat, pedeapsa
stabilită pentru evadare nu se adaugă la aceea pentru infracţiunea
care a atras reţinerea sau arestarea (nu operează cumulul aritmetic),
ci se contopeşte, deoarece art.269, alin. 3, C.pen. se referă la
pedeapsa „ce se execută", în momentul evadării (art.39, alin. 3,
C.pen.), ceea ce nu este cazul în situaţia reţinerii sau arestării
preventive, fiindcă nu a avut loc o condamnare definitiva.
c) Când pentru faptele concurente s-au stabilit numai
pedepse cu amenda (art.34, lit.c, C.pen.) se aplică amenda cea mai
mare, care poate fi sporită până la maximul ei special, la care se
poate adăuga, dacă acesta este considerat neîndestulător, un spor
până la jumătate din maxim. De exemplu, pentru o faptă legea
prevede amenda de la 150.000 la 10.000.000 de lei, iar instanţa a
stabilit 1.000.000 de lei, pentru altă faptă legea prevede amenda de la
250.000 ia 15.000.000 şi instanţa a stabilit 800.000 lei. Amenda cea
mai mare este cea de 1.000.000 lei, pe care instanţa o poate ridica
înspre maximul 10.000.000 lei, Ia care poate adăuga un spor de până
la jumătate din maxim (5.000.000 lei), ajungându-se, în j exemplul
nostru, până la 5.800.000 lei (cumul aritmetic). Oricare ar fi fost însă
pedepsele concrete, prin adăugarea sporului nu se poate depăşi
jumătate din maximul special (5.000.000 lei).
Dacă maximul special cel mai ridicat al amenzii, care este
de 30.000.000 lei, poate fi depăşit doar cu jumătate, înseamnă că
maximul general al acesteia (50.000.000 lei) nu va putea fi aplicat
niciodată în caz de concurs de infracţiuni, deoarece o jumătate din
30.000.000 este egală cu 15.000.000 lei, care fiind adăugat la
30.000.000 se ajunge la 45.000.000 lei. în schimb când se aplică
28
numai pedepse ale închisorii se poate ajunge până la maximul
general de 30 de ani, daca în concurs se află vreuna din
infracţiunile prevăzute în art.34, alin. 2, C.pen. Or, nu este firesc
ca aceasta să fie posibil în caz de închisoare (pedeapsă mai grea)
şi să nu fie posibil când sancţiunea este mai uşoară (amenda).
Cel puţin pentru raţiuni juridice şi consecvenţă în
sancţionare ar trebui ca infracţiunile să fie pedepsite din punct de
vedere legal, la fel în toate situaţiile. Aceasta cu atât mai mult cu
cât în cazul recidivei postexecutorii se procedează identic fie că se
aplică pedeapsa închisorii fie a amenzii (art.39, alin. 4, C.pen.).
3) Când se stabileşte pentru o infracţiune pedeapsa
închisorii iar pentru alta pedeapsa amenzii (art.34, lit.d, C.pen.),
se aplică pedeapsa închisorii la care instanţa poate adăuga amenda
în întregime sau parţial. Se poate ajunge la o pedeapsă ca şi când
s-ar aplica fie sistemul absorbţiunii, fie sistemul cumulului juridic,
fie cel aritmetic. Aşadar, pedeapsa închisorii nu va putea fi sporită,
ci la ea se adaugă amenda care este tot o pedeapsă principală.
4) Când se stabilesc mai multe pedepse cu închisoare şi
mai multe cu amendă (art.34, lit.e, C.pen.), dintre pedepsele
închisorii se aplică pedeapsa închisorii, conform dispoziţiei de la
lit.b, cea mai severă, care poate fi ridicată până la maximul ei
special, şi dacă acesta nu este suficient se poate adăuga un spor de
până la 5 ani. La această pedeapsă a închisorii se poate adăuga
amenda potrivit dispoziţiei de la lit.c, cea mai mare, care şi ea
poate fi ridicată până la maximul ei special la care instanţa poate
să adauge un spor până la jumătate din maximul ei.
29
 Ut:. Pedeapsa stabilită pentru fiecare infracţiune concurentă
continuă să rămână mai departe în fiinţă, cu toate că se execută
numai pedeapsa rezultată.
Aceasta nu poate depăşi anumite limite. Astfel, în toate
situaţiile prevăzute în art.34, C.pen., cu excepţia celei de la Ht.a,
pedeapsa aplicată ca urmare a sporirii ei, nu poate depăşi totalul
pedepselor (cumulul aritmetic) stabilit de instanţă pentru
infracţiunile concurente (art.34, alin. final, C.pen.) chiar dacă nu
s-ar ajunge la maximul special al pedepsei aplicate. De exemplu,
concursul a fost constituit din trei infracţiuni iar instanţa a stabilit
pentru una 3 ani, pentru a două 3 luni, iar pentru a treia 5 luni. în
acest caz se va aplica pedeapsa de 3 ani, care poate fi ridicată până
la maximul ei special sau peste acesta. Dacă se aplică un spor,
acesta nu poate fi mai mare de 8 luni în limita de până la 5 ani, însă
se poate aplica o pedeapsă egală cu toate acestea, adică 3 ani şi 8
luni.
De asemenea, când se aplică concomitent dispoziţiile cu
privire la circumstanţe agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni
(art.80, alin. 3, C.pen.), dacă maximul special legal pentru fiecare
infracţiune concurentă este de până la 10 ani, pedeapsa aplicată nu
poate depăşi 25 de ani cu toate că totalul lor ar fi fost mai mare.
Dacă maximul special legal pentru cel puţin una din infracţiunile
concurente este mai mare de 10 ani, pedeapsa aplicată nu poate
depăşi 30 de ani, fiind limita maximă generală.
Atunci când toate faptele concurente sunt judecate cu
aceeaşi ocazie, sau de către instanţe diferite şi intervine graţierea
condiţionată sau necondiţionată anticipată (înainte de stabilirea
pedepsei pentru concursul de infracţiuni) aceasta se va aplica nu la
pedeapsa rezultată, ci la fiecare pedeapsă în parte, în măsura în care
sunt prevăzute în actul de graţiere50. în ce priveşte pedeapsa
graţiată contopirea ei nu poate avea loc fiindcă nu este susceptibilă
de executare51.
în situaţia în care pentru infracţiunile concurente s-au
reţinut în favoarea inculpatului circumstanţe atenuante şi, pe acest
temei, s-au stabilit pedepse sub limita minimă, nu este exclusă
posibilitatea aplicării unui spor de pedeapsă, prevăzut de art.34,
C.pen.
Aceasta deoarece din nici o dispoziţie legală nu reiese că în
cazul reţinerii unor circumstanţe atenuante pentru infracţiunile,
concurente nu se mai poate aplica sporul prevăzut de art.34, C.pen.
atunci când se stabileşte pedeapsa rezultată. Ca atare este
neîntemeiată susţinerea că ar fi inadmisibil, într-un asemenea caz,
aplicarea sporului52.
Considerăm că sporul se aplică pentru pericolul pe care-1
prezintă infractorul, pericol care rezultă din intrarea repetată în
câmpul infracţionalităţii, indiferent ca faptele în concret sunt mai
mult sau mai puţin periculoase.
Considerăm legală soluţia C.S.J., fiindcă sporirea înseamnă1
„ridicarea spre maximul special".
3
0
 Secţiunea a IV-a PEDEPSELE
COMPLEMENTARE
în situaţia în care pentru vreuna din infracţiunile
concurente s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se
aplică alături de pedeapsa închisorii rezultată (comună) pentru
întregul concurs. Aplicarea are loc şi atunci când din pedeapsa
comună face parte amenda.
Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită (degradarea militară pentru una din infracţiunile
concurente şi interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie sau de a
exercita o profesie de natura aceleia de care s-a folosit
condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii), sau chiar de aceeaşi
natură dar cu conţinut diferit (dreptul arătat mai sus pentru una din
infracţiuni şi interzicerea dreptului de a fi tutore pentru alta), ele se
vor aplica în mod cumulat alături de pedeapsa închisorii aplicată
ca pedeapsă comuna pentru faptele concurente.
Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se va aplica pedeapsa cea mai
grea dintre acestea. De exemplu, când s-a stabilit pedeapsa
interzicerii dreptului de a exercita o profesie pentru mai multe
dintre infracţiunile concurente, se va aplica aceea care s-a
pronunţat pe o durata mai mare (operează absorbţia).
Dacă instanţa nu a stabilit o pedeapsă complementară
pentru nici una din infracţiunile concurente, nu va putea să o aplice
pe lângă pedeapsa rezultată.
Secţiunea a V-a
i
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
Când acestea sunt de natură diferită se cumulează,
indiferent de numărul lor, fie ca însoţesc o pedeapsă, fie că nu, iar
când sunt de aceeaşi natură, operează sistemul absorbţiei (art.35.-
C.pen.).
Care va fi situaţia atunci când se comit în concurs fapte
prevăzute în art.18, C.pen., se va aplica o singură sancţiune cu
caracter administrativ pentru toate faptele, operând cumulul juridic,
sau se va aplica, când este vorba de amendă, cumulul aritmetic?
Potrivit unui punct de vedere se va aplica cumulul
aritmetic, conform dispoziţiilor art.34, C.pen., art.7 şi art.9 din
Legea nr.32/1968, privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor.
Amenda din art.91, C.pen. având caracter administrativ trebuie să
se aplice potrivit dispoziţiilor art.9 Leg. nr.32/196853. Conform
altui punct de vedere, pe care îl împărtăşim, urmează să. se aplice
o singură amendă, deoarece cu toate că sancţiunea are caracter
administrativ, faptele prevăzute în art.181 C.pen. nu au natură
contravenţională şi situaţia nu se poate confunda cu înlocuirea
răspunderii penale pentru care, de asemenea, se prevăd sancţiuni
cu caracter administrativ, însă legea nu dispune în mod expres că
se pot aplica dispoziţiile din art.9 Leg. nr.32/1968. Cumulul
aritmetic prevăzut în art.9 nu constituie o regulă generală. în art.5,
Decr. Leg. nr.61/1991 se prevede că dacă o persoană a săvârşit mai
multe contravenţii constatate prin acelaşi proces-verbal, în cazul în
care pentru toate faptele sau numai pentru unele din ele s-a stabilit
3
2
sancţiunea închisorii contravenţionale, se va aplica o singură
sancţiune, care nu va putea depăşi 6 luni, iar dacă contravenientul
este minor care a împlinit vârsta de 16 ani, sancţiunea aplicată nu
va depăşi 3 luni.
Chiar şi în art.9, alin. 2, Leg. nr.32/1968 se prevede că nu
se poate depăşi dublul maximului prevăzut pentru contravenţia cea
mai gravă. Dacă în toate aceste situaţii mai grave (amenda penală,
art.34, C.pen.), în materie contravenţională (art.5, Leg. nr.61 din
1991)54 şi în aceea a închisorii contravenţionale (art.9, Leg.
nr.32/1968) operează cumulul juridic, nu se poate ca în cazul
faptelor mai uşoare prevăzute de art. 181 C.pen. să opereze cumulul
aritmetic, fiindcă s-ar ajunge la un cuantum ridicat al amenzii, care
nu ar mai corespunde pericolului redus al acestor fapte, constituind
o inadvertenţă în aplicarea textului5.
Când există concurs între infracţiuni şi fapte prevăzute în
1
art.18 C.pen., se va aplica pentru fiecare în parte sancţiunea
specifică56.
D. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente
Această contopire are loc când infracţiunile concurente nu
au fost judecate toate deodată, fiindcă instanţa cu ocazia stabilirii
pedepsei pentru o infracţiune, nu a cunoscut că infractorul a
săvârşit şi alte infracţiuni; sau infracţiunile concurente au fost
urmărite la date diferite şi judecate separat de aceeaşi instanţă sau
de instanţe diferite şi s-a aplicat prin hotărâri distincte, pentru
fiecare infracţiune, câte o pedeapsă (art.36. C.pen.). Aşadar, fiind
vorba de un concurs de infracţiuni trebuie să se aplice o pedeapsă
comună rezultată.
34
Când după o hotărâre de condamnare rămasă definitivă se
descoperă altă infracţiune concurentă, instanţa va stabili pedeapsa
şi pentru aceasta, apoi o va aplica pe cea mai severă care va putea
fi ridicată până la maximul ei special şi să adauge un spor de până
la 5 ani.
La fel se va proceda şi când după o hotărâre de condamnare
rămasă definitivă se constată că infractorul a mai fost condamnat
definitiv pentru o altă infracţiune concurentă, sau la mai multe
pedepse privative de libertate pentru infracţiuni aflate în concurs
şi s-a dispus executarea celei mai grele, la care s-a adăugat un spor.
Toate infracţiunile fiind concurente, nu se va contopi pedeapsa din
prima hotărâre (cea rezultată plus sporul) cu cea din a doua
hotărâre, ci aşa cum s-a arătat mai sus. într-o asemenea situaţie în
nici un caz nu se poate dispune micşorarea sporului de pedeapsă
stabilit prin hotărârea anterioară, fiind vorba de autoritate de lucru
judecat57. Este şi firesc că, dacă s-a aplicat un spor de pedeapsă
pentru un număr mai mic de infracţiuni concurente, acesta nu poate
fi redus când numărul lor este mai mare. Sporul trebuie să fie
menţinut sau poate fi chiar ridicat, deoarece el priveşte gradul de
pericol pe care-1 prezintă infractorul.
S-a exprimat şi părerea că se reţine numai autoritatea de
lucru judecat a pedepselor individuale nu şi a sporului şi, ca atare
se poate ajunge la o pedeapsă rezultată care ar putea fi mai uşoară
decât cea reţinută prin hotărârea judecătorească anterioară. De
exemplu, pentru furtul calificat s-a aplicat, înainte de modificarea
Codului penal, 2,6 ani, iar pentru mai multe furturi simple pedepse
mtre 1 şi 2 ani închisoare. Cea mai grea este de 2,6 ani, care poate
fi sporită până la maximul special de 5 ani, la care prin adăugarea
35
unui spor de 2 ani se ajunge la 7 ani. Ulterior condamnării
definitive se descoperă că a mai comis o tentativă de tâlhărie
pentru care s-a aplicat pedeapsa de 3 ani. In cazul recontopirii,
pedeapsa de bază ar fi aceasta de 3 ani, care sporită până la
maximul special ar fi 3,6 ani, la care se poate adăuga sporul de
până la 3 ani, astfel că s-ar putea ajunge la 6,6 ani. Ar fi deci mai
mică decât cea anterioară de 7 ani.
Pentru evitarea unei asemenea situaţii se propune, ceea ce
de fapt a fost propus de L. Biro ca art.34, lit.a, C.pen. să fie
formulat astfel „când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se
aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la
maximul special cel mai ridicat, iar dacă acest maxim nu este
îndestulător, se poate adăuga un spor până la 3 ani" , aşa cum
prevedea Codul penal înainte de modificare.
Potrivit altei opinii, autoritatea lucrului judecat a pedepsei
rezultate plus a sporului, nu reiese explicit dintr-un text de lege.
Din dispoziţiile art.43, C.pen. (infracţiunea complexă şi
continuată) rezultă că hotărârea de condamnare definitivă se bucură
de autoritate de lucru de judecată relativă, fiindcă în caz de
reindividualizare post judicium, pedeapsa pronunţată nu poate fi
mai uşoară decât cea anterioară.
Nu se împărtăşeşte părerea susţinută mai sus60.
Dacă infractorul a executat, mai înainte de a avea loc
contopirea, total sau parţial pedeapsa sau pedepsele pronunţate prin
una sau unele dintre hotărâri, va avea loc computarea pedepsei
executate din cea rezultată, urmând sa se execute numai restul.
Dacă în momentul contopirii vreuna din pedepse era stinsa prin
graţiere sau prescripţie aceasta nu se poate computa din durata
36
pedepsei aplicată pentru concurs, decât dacă a fost efectiv
executată total sau parţial, caz în care se va deduce această parte
din pedeapsa comună (rezultată). Se procedează astfel deoarece
graţierea ori prescripţia nu a operat asupra pedepsei rezultate
pentru concurs, ci doar asupra celei pronunţate pentru pedeapsa
graţiată sau prescrisă61.
Când pentru una dintre faptele concurente s-a aplicat
pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi ulterior aceasta a fost comutată în
închisoare pe timp mărginit (25 de ani, art.55, C.pen.), se pot aplica
dispoziţiile privind pedepsirea concursului de infracţiuni, fiindcă
există mai multe pedepse cu închisoare sau unele cu închisoare şi
altele cu amendă (art.36, alin. final, C.pen.).
In situaţia în care pentru unele infracţiuni concurente
judecate definitiv s-a dispus executarea pedepsei închisorii la locul
de muncă, iar pentru altele la locul de deţinere, Plenul fostului
Tribunal Suprem a decis că se va proceda în felul următor:
-3 în toate cazurile în care durata pedepsei închisorii ce se
execută la locul deţinerii este egală sau mai mare decât aceea care
se execută la locul de muncă, se va executa prima, fiindcă este mai
grea, chiar şi ca mod de executare, astfel că o absoarbe pe cea mai
uşoară. Sporul adăugat se va executa tot prin privare de libertate;
-4 dacă pedeapsa ce se execută la locul de muncă este ca
durată mai mare decât cea care se execută la locul de deţinere,
aceasta din urmă va fi absorbită de prima, însă ea fiind şi cea mai
grea, se va executa într-un loc de deţinere urmând ca diferenţa să
fie executată la locul de muncă. De exemplu, cea cu privire la care
s-a decis să fie executată la un loc de deţinere a fost de 2 ani, iar
ultima de 3 ani, 2 ani se vor executa în penitenciar, iar un an la
locul de muncă.
37
 Pentru partea de pedeapsă ce se execută prin privare de
libertate sunt aplicabile dispoziţiile referitoare la liberarea
condiţionată, iar pentru diferenţa ce se execută la locul de muncă,
dispoziţiile privind încetarea obligării executării pedepsei la locul
de muncă.
La fel se va proceda şi când ulterior se va descoperi
existenţa recidivei postcondamnatorie sau a pluralităţii
intermediare, şi se constată că pentru unele infracţiuni s-a dispus
executarea la locul de muncă, iar pentru altele într-un loc de
deţinere62.
Considerăm că acestei soluţii i se pot aduce serioase
obiecţii, deoarece conform legii se contopesc pedepsele şi nu
modul lor de executare. Pedeapsa rezultată fiind unică în urma
contopirii, nu se poate dispune executarea ei în două moduri
diferite. De asemenea, este vorba de purtarea unică a infractorului
respectiv şi de posibilităţile lui de reeducare prin aplicarea unei
anumite sancţiuni şi a unui anumit mod de executare a acesteia,
astfel că nu se poate ajunge decât tot la un mod de executare unic,
fie va executa pedeapsa la locul de deţinere, fie la locul de muncă,
dacă vor fi îndeplinite condiţiile din art.86 7 şi urm, C.pen. însă din
moment ce instanţa a apreciat cu privire la una din infracţiuni că nu
se poate reeduca decât prin executarea pedepsei închisorii la locul
de deţinere, ea va trebui executată în întregime în acest fel.
în urma executării pedepsei în oricare din aceste moduri
legale, se consideră că cel condamnat este reeducat. Dacă a fost
executată la locul de deţinere, fiind reeducat, ce rost mai are să fie
considerat că se reeducă la locul de muncă sau invers?
38
Se pune chestiunea reconsiderării sporului de pedeapsă ca
urmare a intervenirii dezincriminării, amnistiei sau graţierii. Dacă
rămâne în fiinţă numai una dintre infracţiunile sau pedepsele aflate
în concurs, sporul trebuie înlăturat, deoarece nu mai există
concursul6 . Dacă rămân mai multe infracţiuni, se va ţine seama de
datele cu caracter obiectiv şi subiectiv referitoare la natura,
gravitatea şi numărul mai redus al infracţiunilor precum şi de
pedepsele supuse contopirii, fără a fi exclusă posibilitatea aplicării
aceluiaşi spor ca cel iniţial, dacă este justificat de gravitatea
activităţii infracţionale în ansamblu a infractorului 4.
în cazul amnistierii unor infracţiuni, se are în vedere
pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile
concurente şi nu cea rezultată ca urmare a aplicării dispoziţiilor din
art.34, C.pen., care poate fi mai mare decât maximul special
prevăzut de lege pentru fiecare din infracţiunile săvârşite65.
Sporul nu mai poate fi reţinut, nici cu durată redusă, daca
în urma graţierii unora dintre pedepse se contopesc numai cele care
compuneau pedeapsa rezultată iniţial la care instanţa, dispunând
contopirea, nu adăugase nici un spor66.
Tribunalul Suprem a decis într-o speţă, atunci când era în
vigoare Decr. nr.218/1977, că, în cazul concursului de infracţiuni
comis de către un minor, pentru care s-a dispus trimiterea într-o
şcoală specială de muncă şi reeducare, cum era denumită prin
decret, se aplică o singură măsură pentru toate infracţiunile între 2
Şi 5 ani. Dacă ulterior intervine un decret de graţiere care
exceptează unele din faptele concurente, iar pentru altele graţiază
măsura educativă, nu se aplică mai multe măsuri, ci tot una, însă
39
se face menţiune în dispozitivul hotărârii despre faptele la care se TRIMITERI
aplică graţierea67.
Considerăm că dacă se procedează în acest fel se încalcă
1
dispoziţiile art.34, C.pen. privitoare la modul de sancţionare a V.Patulea, Structura obiectivă şi subiectivă a pluralităţii de infracţiuni,
R.R.D. nr.l 1/1979, p.24 şi urm.
concursului de infracţiuni, care nu disting după cum faptele 2
Florin Streteanu, CONCURSUL DE INFRACŢIUNI, Edit. "Lumina Lex",
concurente sunt săvârşite de un minor sau de un major. De aceea Bucureşti, 1999.
3
era firesc să se stabilească măsura educativă a internării într-o Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3006 din 10.12.1986, R.R.D. nr.7/1987, p.75.
4
C.S.J., s.pen., dec. nr.1292 din 08.05.1995, Dreptul nr.5/1996, p.128.
şcoală specială de muncă şi reducere pentru fiecare faptă 5
C. de Apel Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr.l 18/1996, Rev. de Drept penal,
concurentă, urmând să o execute pe cea cu durată mai mare, care nr.4/1996,p.l45.
putea fi ridicată spre maximul de 5 ani fără ca acesta să poată fi 6
Trib.Jud. Bihor, dec.pen. nr.92din 27.02.1991, Dre/tfu/nr.1/1992, p.118-119.
7
depăşit din motivele tfir care le-am arătat mai sus. Aceasta cu atât C.S.J., s. pen., dec. nr.784 din 06.05.1993, Dreptul nr.7/1994, p.101.
8
C. de Apel bBucureşti, s. I-a pen., dec. nr.380/1996, Rev. de Drept penal,
mai mult cu cât s-ar putea graţia măsura educativă care este de o nr.l/1997,p.l22.
anumită durată şi nu în general, aşa cum se procedează, uneori, şi 9
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.878 din 19.04.1988, R.R.D. nr.2/1989, p.75.
10
cu pedepsele. C.S.J., s. pen., dec. nr.1265 din 22.08.1991, Ministerul public, Pro-Lege
nr.l/1992,p.l28.
C.S.J., dec. nr.44/1987 a completului de 7 judecători, Nota redacţiei,
Ministerul public, Pro-Lege nr.1/1992, p.128.
12
CApel, Bucureşti, s. a II-A pen., dec. nr.78/A/1994, Rev. de drept penal,
nr.l/1995,p.l50.
13
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.52/1968, R.R.D. nr.5/1969, p.162
şi urm.
14
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.673 din 14.03.1970, R.R.D. nr.3/1971, p.149.
15
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.804 din 14.04.1984, R.R.D. nr.3/1985, p.88.
16
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1233 din 06.09.1989, Dreptul nr.8/1990, p.86.
T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.225.
18
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1477 din 27.06.1983, C.D./1983, p.242. 19Trib.
Suprem, s.pen., dec. nr.1655 din 19.09.1980, C.D./1980, p.232-233.
Judec. Vişeul de Sus, sent.pen. nr.43 din 27.02.1991, cu Notă dezaprobativă
de Al. Paicu, Dreptul nr.1/1992, p.88, 93 şi urm.
I.Fodor, Concursul cu conexitate (concursul caracterizat) în noul Cod
penal. Explicarea şi interpretarea unor noi reglementări, Studii şi Cercetări
Juridice nr .2/1969, p.243 şi urm.

40 41

22
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.9 din 23.12.1971, R.R.D.
nr.2/1973,p.l36-137.
23
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.447 din 27.02.1981, R.R.D. nr.3/1982, p.64; dec.
nr.1886 din 22.09.1979, C.D./1979, p.422-423.
24
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1935 din 11.09.1981, R.R.D. nr.7/1982, p.91-92.
25
Trib. Jud. Sibiu, dec.pen. nr.179 din 22.05.1991, Dreptul nr.11/1990, p.106;
Trib. Municip.Bucureşti, secţia a Ii-a penală, dec. nr.262/1993, Dreptul
nr.l2/1991,p.80.
26
C. de Ap. Timişoara, dec.pen. nr.42 din 13.04.1994, Dreptul nr.1/1996, p.146.
27
C. de Ap. Piteşti, dec. pen. nr. 12/1996, citată de Gh. Diaconu, Infracţiunea
de falsificare de monede sau alte valori, Rev. de Drept penal, nr.4/1996, p.44.
28
C.S.J. s.pen., dec. nr.258 din 7.02.1995, Dreptul nr.2/1996, p.120.
29
C. de Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.378/1998, Rev. de Drept penal,
nr.l/2000,p,154.
30
Trib. Suprem, în compunerea prev. de art.39, alin. 2 şi 3 din Leg. nr.59/1968,
dec. nr.17 din 08.02.1976, R.R.D. nr.3/1977, p.50-51.
31
C.S.J., s.pen., dec. nr.383 din 16.02.1995, Dreptul nr.2/1996, p.122-123.
32
C.S.J., s.pen., dec. nr.87 din 20.01.1993, Dreptul nr.3/1994, p.117.
33
Judec. Sighişoara, s.pen. nr.345/1975, cu Notă de D. Pavel; Trib. Suprem,
s.pen., dec. nr.2557 din 06.12.1979, R.R.D. nr.7/1980, p.58; C. de Apel
Bucureşti, s. I pen., dec. nr.73/1996, Rev. de Drept penal, nr.2/1996, p.133..
34
Trib. Jud. Mureş, dec.pen. nr.845 din 29.12.1975, cu Notă de V.K. Szakacs,
R.R.D. nr.8/1977, p.57 şi urm.
35
G. Marcov, Infracţiuni săvârşite în cadrul circulaţiei rutiere, R.R.D.
nr.2/1968, p.38; Gh. Mateuţ, Notă critică la sentinţa penală nr.662/1995a
judecătoriei Arad, Dreptul nr.8/1996, p.126; V.Papadopol, Notă în
CULEGERE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ PE ANUL 1991, Casa de Editură
şi Presă "Şansa", Bucureşti, 1992, p.139; Gh. Diaconescu, INFRACŢIUNI ÎN
LEGI SPECIALE ŞI LEGI EXTRAPENALE, Edit. ALL, Bucureşti, 1996,
p.195; C. Turianu, ş-a-, LEGISLAŢIA RUTIERĂ COMENTATĂ ŞI
ADNOTATĂ, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988, p.286; L.
Barac, Circulaţia pe drumurile publice, Nota I, Dreptului.6/1995, p.79..
36
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39, alin. 2 şi 3 din Leg. pentru
organizarea judecătorească, dec. nr.62 din 22.07.1979, R.R.D. nr.3/1980,
p.72-73.
42
37
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1475 din 18.07.1979, R.R.D. nr.3/1980, p.74. 38
C.S.J, s.pen., dec. nr.517 din 06.04.1994, Dreptul nr.1/1995, p.101. 39C.Apel
Constanţa, dec.pen. nr.179/1994, Rev. de drept penal nr.1/1995, p.133.
40
Art.5, C.pen. francez, Dalloz, 1980-1981, Jurisprudenţa admite cumulul
numai pentru pedepsele complementare când acestea sunt diferite ca specie şi
pronunţate pentru infracţiuni concurente (G. Ştefani, G. Levasseur, B. Bouloc,
op.cit., p.639).
41
Art.7 Legea nr.12 prevede că dacă s-a comis de către agenţii constatatori,
organele de urmărire penală sau de judecată infracţiunile de luare de mită, trafic
de influenţă şi primire de foloase necuvenite, pedeapsa va fi cea din articolele
254,255 şi 257, C.pen. al căror minim şi maxim se majorează cu 2 ani (privind
protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite), M.Of. nr.97
din 08.08.1990 şi completată prin Leg. nr.42, M.Of. nr.129 din 17 iunie 1991.
42
Privind unele măsuri de ocrotire a organelor de stat, a instituţiilor publice...,
M.Of. nr.31 din 26.02.1990.
43
Dec. de îndrumare nr.9/1971, cit. supra; C.S.J., s.pen., dec. nr.862 din
01.06.1994, Dreptul m.3/l995,p.92.
44
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.502 din 09.03.1979, CD./1979, p.340; L.
Margocsy, Despre compatibilitatea aplicării graţierii în cazul măsurii
internării a infractorului minor într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, R.R.D. nr.1/1983, p.29-30.
45
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1889 din 21.10.1980, R.R.D. nr.6/1981, p.88;
dec. nr.502/1079, C.D./1919, p.340 şi urm.; dec. nr.721 din 26.03.1981,
C.D./1981, p.277-278; M.Basarab, Unele aspecte teoretice şi practice privind
sancţionarea minorilor, Studia Universitatis „Babeş-Bolyai", Iurisprudentia
nr.l/1981,p.52-53.
46
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.9 din 1972, R.R.D. nr.5/1973,
p.91 şi urm; M. Petrovici, Tratamentul sancţionator aplicabil pluralităţii de
infracţiuni în ipoteza când una sau mai multe infracţiuni au fost comise în
timpul minorităţii iar altele după împlinirea vârstei de 18 ani, Dreptul
nr.3/1990,p.26şiurm.
47
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1517 din 18.06.1976, C.DJ1976, p.279-280.
L.Birâ, Consideraţii asupra tratamentului sancţionator al concursului de
infracţiuni, R.R.D. nr.9/1973, p.79.
43
49
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.5/1961, C.ZX/1961, p.60. ^ Capitolul II t
50
Trib. Suprem, s.pen. complet militar, dec. nr.73 din 04.04.1972, R.R.D.
nr.9/1972,p.l61-162. r^'*- RECIDIVA
51 •■>
D.Chelaru, Notă (I) la s. pen. nr.160 din 07.04.1976, R.R.D. nr.10/1976, p.59
şi urm.
52
C.S.J., s. pen., dec. nr.2348/12.11.1992, Dreptul nr.5-6/1993, p.142. Nota Definiţie
redacţiei: se susţine că sporul ar fi aplicabil numai dacă s-a aplicat maximul
special al pedepsei. *
53
M.Of. nr.196 din 29.09.1991.
54 Recidiva există când aceeaşi persoană a săvârşit una sau mai
Judec. Dorohoi, s.pen. nr.160 din 07.04.1976, Nota (II) a lui C. Ionescu,
R.R.D. nr.10/1976, p.58-59 şi 60-62; Plen. Trib. Suprem, decizia de îndrumare multe infracţiuni intenţionate, sancţionate de lege cu pedeapsa
nr. 10/1973, III punctul 3 care preconizează aceeaşi soluţie în materia abaterilor, închisorii mai mare de un an fie singură, fie alternativ cu amenda,
C.D./1973,p.69-70şi79. după ce a fost condamnată definitiv pentru o altă infracţiune
55
Plen. Trib. Suprem, dec. nr.10/1973, III, punctul 4, cit. supra, p.70-71 şi 79.
56 intenţionată la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, sau cel puţin
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1137 din 07.05.1981, R.R.D. nr.1/1982, p.59;
dec. nr.1780 din 26.07.1982, CZX/1982, p.237; dec. nr.18 din 05.01.1984, trei condamnări de maximum 6 luni, ori după executarea unor
R.R.D. nr.2/1985, p.77. asemenea pedepse (art.37, 38, C.pen.)
57
M.Popescu, Consideraţii asupra tratamentului sancţionator al concursului Există recidivă şi în cazurile în care una din pedepsele
de infracţiuni, R.R.D. nr.9/1973, p.78.
58
M.Petrovici (I), Discuţii în legătură cu individualizarea „post judicium" prevăzute în alin. 1 este detenţiunea pe viaţă.
a pedepselor, Dreptul nr.3/1990, p.90. Aşa cum s-a arătat mai sus ea nu este o circumstanţă agravantă
59
F.Predescu, (II), p.46~47 ibidem. legală, aşa cum s-a susţinut 1, ci un mod special de aplicare a pedepsei,
60
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2319 din 20.12.1977, C.ZX/1977, p.225-226.
61 ea nu face parte din conţinutul concret al infracţiunii.
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.549 din 15.03.1979, R.R.D. nr.10/1979, p.66.
62
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1889 din 21.10.1980, cit. supra, p.88. De ea este legată clasificarea infractorilor în infractori primari
"Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punctul 8, şi infractori recidivist!2.
R.R.D. nr.9/1983, p.35-36.
64
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2073 din 26.09.1984, R.R.D. nr.9/1985, p.77.
65
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3243 din 17.12.1974, R.R.D. nr.10/1975, p.70. § 1. Condiţiile recidivei
66
Trib. Jud. Bihor, dec.pen. nr.640 din 19.11.1979, R.R.D. nr.8/1980, p.60.
67
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.975 din 08.05.1985, CD./1985, p.257-258; dec. *
nr.2352 din 26.10.1987, R.R.D. nr.7/1988, p.72.
Pentru existenţa recidivei sunt necesare cel puţin două
infracţiuni săvârşite de aceeaşi persoană, din care a doua se comite
după o condamnare definitivă pentru cea dintâi. Aceste infracţiuni
44
constituie cei doi termeni ai recidivei, indiferent că ele au fost
consumate sau în formă de tentativă pedepsibilă, săvârşite de o
45
singură persoană sau în participaţie, de natură diferită (recidivă
generală) consacrată în Codul penal român sau de aceeaşi natură
(recidivă specială), care în partea specială a Codului penal poate să
apară ca o agravantă. De exemplu, când o persoană săvârşeşte un
omor după ce a mai săvârşit altul înainte şi a fost condamnată
definitiv pentru primul (art.176, lit.c, C.pen., omorul deosebit de
grav).
Ambele fapte să fie comise cu intenţie.
Condiţiile recidivei sunt obligatorii.
§ 2. Formele recidivei
A. Recidiva mare postcondamnatorie (art.37, Utc,
C.pen.)
Definiţie
Această formă se realizează când se săvârşeşte o nouă
infracţiune intenţionată de către un condamnat printr-o hotărâre
definitivă la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa
închisorii mai mare de 6 luni tot pentru o infracţiune intenţionată,
înainte de începerea executării pedepsei, în timpul executării
acesteia sau în stare de evadare, iar pentru ultima infracţiune legea
prevede detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de
un an fie singură fie alternativ cu pedeapsa amenzii.
1. Condiţiile primului termen
- Aceeaşi persoană să fi săvârşit infracţiunile, indiferent în
ce calitate, autor la ambele, ori autor la una şi complice la cealaltă.
46
&fi-i ' ^U privire la persoana respectivă să se fi pronunţat una
sau mai multe condamnări penale definitive (art.416, art.417, C. pr.
pen.).
- Cel puţin una din condamnările definitive trebuie să
constea în pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii
aplicată de către instanţă, mai mare de 6 luni, fie şi numai cu o zi
(recidivă relativă), indiferent că s-a aplicat pentru o singură
infracţiune sau ca pedeapsă rezultată pentru un concurs de
infracţiuni.
Poate constitui primul termen al recidivei şi pedeapsa
închisorii care a înlocuit amenda în baza dispoziţiilor art.63 1, **
C.pen. S-a exprimat părerea că aceasta nu poate constitui prim ;
termen al recidivei, deoarece prin înlocuire nu se reevaluează
gradul de pericol social al infracţiunii, ci a mijloacelor folosite *
pentru îndreptarea făptuitorului3. în realitate, la stabilirea pedepsei *■
se au în vedere şi alte criterii decât pericolul social al faptei (art.72,
-C.pen.). Mijlocul (pedeapsa închisorii) reflectă implicit reevaluarea
-gradului de pericol concret al infractorului care a dovedit că nu se *
poate reeduca prin pedeapsa amenzii.
Constituie prim termen al recidivei şi condamnările pentru
infracţiuni prevăzute în legi temporare, chiar dacă legile respective
au ieşit din vigoare.
î
Condamnarea există ca antecedenţă a infractorului, însă nu \
orice antecedenţă penală constituie prim termen al recidivei.
într-o opinie, condamnarea cu suspendarea executării ■
pedepsei nu poate constitui prim termen al recidivei
postcondamnatorie, dacă noua infracţiune a fost săvârşită înainte -i
de împlinirea termenului de încercare4. Potrivit altei opinii, pe care
47 ■

o împărtăşim, aceasta poate constitui prim termen al recidivei,
i. deoarece nu este o cauză din cele prevăzute în art.38, C.pen.,
care
5
! nu se ia în considerare la stabilirea stării de recidivă . în acest caz
' sunt incidente dispoziţiile din art.83, alin. 1, C.pen., privitoare la
o sancţionare a recidivei speciale, mai severă, fiindcă se execută
ambele pedepse (operează cumulul aritmetic) fără a se mai putea
aplica sporul pentru recidivă (art.83, alin. ultim, C.pen.).
Condiţiile recidivei postcondamnatorie sunt îndeplinite
când comiterea infracţiunii care constituie cel de al doilea termen
al acesteia are loc „în timpul executării pedepsei"6, deci şi în
timpul liberării condiţionate. într-o asemenea situaţie se aplică
dispoziţiile din art.61, C.pen.
Ca atare, soluţia primei instanţe şi a celei de recurs prin
care s-a considerat că ar fi o recidivă postexecutorie atunci când
infracţiunea a fost comisă în perioada liberării condiţionate, sunt
ilegale .
De asemenea, s-a considerat că există primul termen al '
recidivei şi când, după săvârşirea celei de-a doua infracţiuni în .
stare de recidivă, hotărârea prin care s-a pronunţat condamnarea ce
constituie primul termen al recidivei se casează în urma recursului ;
extraordinar, dacă prin noua hotărâre pronunţată după casare se ;
menţine o condamnare ce îndeplineşte condiţiile din art.37, C.pen. .
cu privire la acesta8.
Considerăm că soluţia este nelegală din moment ce prima
hotărâre a fost desfiinţată. Ar însemna să se dea eficienţă unei
hotărâri care nu mai există (cea veche), iar cea nouă să producă
efecte anterioare rămânerii ei definitive. 48
:
Primul termen poate fi format şi din pedeapsa închisorii a
cărei execuţie a fost întreruptă dacă ea este mai mare de 6 luni9.
In cazul în care acţiunea penală a fost extinsă pentru alte
acte materiale care intră în conţinutul unei infracţiuni continuate
(art41, C.pen.), în temeiul art.335, alin. 2, C. pr. pen., desfiinţarea
hotărârii anterioare este numai parţială. Aşadar, pedeapsa aplicată
prin această hotărâre rămâne definitivă, ea putând constitui primul
termen al recidivei dacă inculpatul comite o nouă fapta10.
Primul termen al recidivei nu va mai exista când
condamnarea este înlăturată prin dezincriminare, amnistie ori prin
desfiinţarea ei ca urmare a folosirii căii recursului în anulare sau în
interesul legii ori când în urma graţierii este înlăturat sporul iar
pedepsele concurente nu depăşesc 6 luni.
Astfel, în cazul intervenirii amnistiei după condamnare se
va înlătura şi sporul aplicat în temeiul art.39, C.pen. Dacă însă
acesta s-a aplicat ca urmare a existenţei unei circumstanţe
agravante, el poate fi reconsiderat sau menţinut11. De asemenea,
când la data comiterii infracţiunii care formează cel de-al doilea
termen al recidivei, pedepsele ce fuseseră aplicate erau graţiate,
pedeapsa rezultată nu mai este în fiinţă ca urmare a descontopirii,
astfel că pedepsele îşi redobândesc individualitatea iar sporul se
înlătură. Deoarece pedepsele existente la data comiterii infracţiunii
anterioare nu depăşesc 6 luni închisoare, ele nu pot constitui prim
termen al recidivei12.
-5 Condamnarea să fi fost pentru o infracţiune
intenţionată.
-6 în ce priveşte primul termen se cere şi o condiţie
negativă, să nu fie una din condamnările de care nu se ţine seama
y :
la recidivă (art.38, C.pen.):"" ^j^^H^i-^
49
 2. Condiţiile celui de-al doilea termen
- Al doilea termen al recidivei constă într-o infracţiune
intenţionată săvârşită după o condamnare definitivă, indiferent de
natura ei (recidivă generală), care să fie independentă de prima
condamnare.
Dacă infractorul evadează din executarea unei pedepse de
6 luni închisoare sau mai mică, nu va, exista recidiva
postcondamnatorie, fiindcă lipseşte primul termen al recidivei.
Dacă evadează din executarea detenţiunii pe viaţă sau a
unei pedepse a închisorii mai mare de 6 luni ori mai mică (dar care
constituie a treia condamnare), atunci va exista recidivă mare sau
mică postcondamnatorie, dar va opera cumulul aritmetic (art.269,
alin. 3, C.pen.) şi nu cumulul juridic. Are deci loc o înăsprire a
pedepsei, însă nu se va putea depăşi limita maximă generală a
închisorii (30 de ani).
Aşadar, în cazul evadării din starea de reţinere sau arestare
preventivă nu se aplică dispoziţiile art.39, alin. 3 şi art.269, alin. 3,
C.pen., ci pedeapsa stabilită pentru evadare se va contopi cu aceea
stabilită pentru infracţiunea în curs de urmărire sau judecată care
a impus luarea măsurii reţinerii sau arestării preventive, potrivit
regulilor concursului de infracţiuni, deoarece există un concurs
real.
Când după evadare se comite o nouă infracţiune
intenţionată sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, primul termen al
recidivei va fi format din pedeapsa din care condamnatul a evadat,
plus pedeapsa pentru evadare ori numai detenţiunea pe viaţă.
50
,„, în concluzie, deşi condamnarea pentru evadare se include
în primul termen al recidivei, sub aspectul tratamentului
sancţionator, totuşi infracţiunea de evadare constituie al doilea
termen al recidivei dacă pedeapsa din care a evadat este
detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 6 luni, deoarece
calitatea de recidivist nu depinde de regimul sancţionator (art.39,
C.pen.), ci de dispoziţiile art.37, C.pen.
S-a exprimat însă şi părerea că evadarea nu constituie al
doilea termen al recidivei, deoarece ea ar fi o infracţiune
independentă, fiind însă în strânsă legătură cu executarea primei
pedepse, constituie un caz special de sancţionare, derogator de la
reglementarea din partea generală privind recidiva. Considerăm că
se identifică instituţia recidivei cu modul ei de sancţionare care
este diferit în anumite cazuri13.
Infracţiunile sunt conexe astfel că nu-şi pierd independenţa.
Există recidivă şi în cazul în care una din pedepse este
detenţiunea pe viaţă deşi nu se mai poate aplica sporul pentru
recidivă, fiindcă din existenţa ei decurg şi alte consecinţe penale.
-7 Infracţiunea poate să fie şi praeterintenţionată, ea nefiind
prevăzută printre condiţiile, negative din art.38, C.pen., deoarece la
baza rezultatului mai grav se află o faptă săvârşită cu intenţie.
Infracţiunea fiind unică şi sancţiunea este unică, astfel că nu se
poate scinda în două pedepse.
-8 Infracţiunea să fie comisă înainte de executarea completă
a pedepsei anterioare, deci până nu a început executarea, în timpul
executării acesteia sau în stare de evadare.
în situaţia în care condamnatul săvârşeşte o nouă
infracţiune în termenul de încercare pentru care s-a dispus
51
suspendarea condiţionată a executării primei pedepse, această
pedeapsă care continuă primul termen al recidivei, nu poate fi
considerată executată, ci în curs de executare, astfel că nu sunt
îndeplinite prevederile cu privire la recidiva postexecutorie (art.37
lit.b C.pen.), cum greşit a considerat instanţa, fiindcă a susţinut că
pedeapsa ar fi executată la împlinirea ei, iar nu la împlinirea
termenului de încercare14.
Dacă infracţiunea continuă a început înainte de
condamnarea definitivă pentru alte infracţiuni intenţionate, dar a
luat sfârşit după această condamnare, există recidivă post-
condamnatorie, daca sunt îndeplinite condiţiile celor doi termeni.
Săvârşirea unei infracţiuni în perioada termenului graţierii
condiţionate constituie recidivă postcondamnatorie dacă sunt
îndeplinite toate condiţiile legale, iar nu recidivă postexecutorie15.
- Pedeapsa prevăzuta de lege pentru noua infracţiune să fie
detenţiunea pe viaţă singură sau alternativă cu închisoarea mai
mare de un an ori, numai închisoarea mai mare de un an sau
alternativ cu amenda. Instanţa noastră supremă a decis că această
limită priveşte infracţiunea consumată şi nu aceea pentru
tentativă16. în ce ne priveşte suntem de părere că tentativa, atunci
când este incriminată, având conţinut legal distinct şi limite de
pedeapsă legale diferite de infracţiunea consumată (art.20 şi 21,
C.pen.), va fi luată în considerare ca al doilea termen al recidivei
dacă pedeapsa prevăzută pentru ea depăşeşte un an . Altfel, ar
însemna ca tentativa să nu poată constitui al doilea termen al
recidivei, deşi ea este infracţiune (art.144, C.pen.) şi nu este
exclusă din prevederile art.38, C.pen.
52
: M\ Dacă însă pedeapsa pentru infracţiunea consumată ar fi mai
mare de 1 an, iar ea a rămas în formă de tentativă sancţionată de
lege până la 1 an, ea nu va constitui al doilea termen al recidivei.
Legiuitorul prevede pentru al doilea termen al recidivei
pedeapsa legală, indiferent că instanţa ar aplica-o sub un an când
este singură sau pedeapsa alternativă a amenzii. în felul acesta
starea de recidivă este stabilită prin lege şi nu de către instanţă,
care doar o constată.
S-a exprimat însă şi părerea că, atunci când infracţiunea
este sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii alternativ cu aceea
a amenzii, nu există al doilea termen al recidivei decât atunci când
se aplică de către instanţă pedeapsa închisorii mai mare de un an .
Tot în acest sens s-a considerat, nelegal, că inculpatul, care după
o condamnare definitivă la pedeapsa închisorii de 10 luni, în
timpul executării acesteia la locul de muncă a comis o infracţiune
intenţionată, sancţionată de lege cu închisoare de la 6 luni la 3 ani
sau cu amendă, nu se află în stare de recidivă deoarece instanţa i-a
aplicat pedeapsa alternativă a amenzii19.
Al doilea termen al recidivei poate fi format şi dintr-un
concurs de infracţiuni, fiindcă ceea ce interesează este doar ca
pedeapsa prevăzută de lege pentru cel puţin o infracţiune
concurentă să fie mai mare de un an. în acest caz infracţiunea
respectivă constituie cel de-al doilea termen al recidivei. Dacă mai
multe dintre infracţiunile concurente sunt sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii care depăşeşte un an, fiecare din ele va
constitui al doilea termen al unei recidive distincte.
53
 j ij'B. Recidiva marepostexecutorie .c
Definiţie
Aceasta constă în săvârşirea unei noi infracţiuni
intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă
singură sau alternativă închisoarea mai mare de un an, fie pedeapsa
închisorii singură, fie alternativ cu amenda, de către cel care a
executat o pedeapsă a închisorii mai mare de 6 luni, ori după
graţierea totală sau a restului ei, ori după împlinirea termenului de
prescripţie a executării unei astfel de pedepse (art.37, lit.b, C.pen.).
1. Condiţiile primului termen
-9 Aceeaşi persoană sa fi comis infracţiunile.
-10 Pedeapsa aplicată anterior să fie executată în întregime,
graţiată total sau restul ei (deci de la data publicării în M.O. a
actului de graţiere), ori să se fi prescris executarea ei.
-11 Pedeapsa executată sau considerată executată să fie în
închisoare mai mare de 6 luni.
2. Condiţiile celui de-al doilea termen
Aceste sunt aceleaşi ca şi în cazul recidivei după
condamnare (postcondamnatorie), însă noua infracţiune
intenţionată trebuie comisa după executarea totală sau a restului de
pedeapsă, după graţierea ei totală sau a restului, ori după
prescrierea executării ei.
Nu există recidivă când noua infracţiune cu toate că a fost
comisă după executarea unei pedepse mai mare de 6 luni aplicată
pentru un concurs de infracţiuni (o pedeapsă de 7 luni şi alta de 4
54
luni), cea de 7 luni a fost amnistiată înainte de judecarea în recurs
pentru a doua infracţiune , deoarece nu mai exista primul termen.
De asemenea nu există recidivă postexecutorie nici când
noua infracţiune se comite după graţierea în întregime a două
pedepse de câte 5 luni închisoare - stabilite pentru infracţiuni
concurente - chiar dacă prin adăugarea unui spor a rezultat o
pedeapsă mai mare de 6 luni, deoarece în urma graţierii pedepselor
respective a fost înlăturat şi sporul.
Când cel de-al doilea termen îl constituie o infracţiune
continuată, iar unele din acţiunile componente au fost comise în
timpul executării unei pedepse cu închisoare mai mare de 6 luni,
iar altele după executarea integrală a acestei pedepse, există numai
recidivă mare postexecutorie, nu şi postcondamnatorie deoarece
infracţiunea s-a epuizat după ultimul act component .
Nu se poate reţine starea de recidivă când pentru prima
faptă a intervenit reabilitarea de drept. Instanţa a greşit când a
susţinut starea de recidivă23.
.■JC. Recidiva internaţională
i-n1
Reglementarea acestei recidive reflectă colaborarea dintre
state în lupta împotriva recidivismului şi există (numai recidiva
mare postcondamnatorie şi postexecutorie, nu şi mica recidivă)
când unul dintre termenii ei constă într-o condamnare pronunţată
de către o instanţă străină (art.37, alin. final, C.pen.). Ea are
caracter facultativ. Când se ia în considerare, hotărârea străină de
condamnare trebuie recunoscută conform dispoziţiilor art.519,
C.pr.pen. Pentru aceasta instanţa trebuie să ia cunoştinţă de textul
55
 integral al hotărârii penale străine, precum şi de principalele acte care
au stat la baza ei. De asemenea infracţiunea pentru care s-a pronunţat
condamnarea în străinătate să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea
penală română (dubla incriminare).
D. Mica recidivă
Definiţie
Există mica recidivă când o persoană comite o infracţiune
intenţionată sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a
închisorii mai mare de un an (singură sau alternativ cu pedeapsa
amenzii) după ce a fost condamnată definitiv pentru infracţiuni
intenţionate la cel puţin trei pedepse a închisorii până la 6 luni sau a
executat asemenea pedepse ori au fost considerate ca executate.
Aceasta poate fi la rândul ei, după condamnare sau după
-fi**' ~- i. *
-executare (art.37, lit.c, C.pen.).
a. Mica recidivă postcondamnatorie 1.
Condiţiile primului termen
- Primul termen este format din cel puţin trei condamnări-
definitive la pedeapsa închisorii - fiindcă a patra infracţiune comisă
ar putea constitui al doilea termen al recidivei dacă este
intenţionată şi sancţionată de lege cu detenţiunea pe viaţă sau
1 1
închisoare mai mare de un an. Pedeapsa pentru oricare din cele trei
condamnări poate fi aplicată pentru o singură infracţiune sau ' pentru un
concurs de infracţiuni.
-12 Pedepsele stabilite şi aplicate să fie de cel mult 6 luni.
-13 Să fie condamnări care nu exclud starea de recidivă.
)■ . H
:56
i Se pune întrebarea dacă la mica recidivă post- a
condamnatorie toate cele trei pedepse trebuie să nu fie executate sau-
numai una dintre ele sau numai ultima? S-ar putea ca toate trei să nu
se fi executat, dar este suficient ca doar una dintre ele să nu fie
executată pentru a exista primul termen al recidivei mici.
2. Condiţiile celui de-al doilea termen
-14 Săvârşirea de către cel care a suferit cel puţin trei
condamnări definitive la pedeapsa închisorii de cel mult 6 luni, a unei
noi infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa
detenţiunii pe viaţă singură sau alternativ cu pedeapsa închisorii mai
mare de un an, ori pedeapsa închisorii mai mare de un an singură sau
alternativ cu amenda (art.37, alin. 1, litc, C.pen.).
-15 Infracţiunea să fie intenţionată.
b. Mica recidivă postexecutorie
Primul termen este format din cel puţin trei pedepse ale
închisorii până la 6 luni executate sau considerate ca executate prin
graţiere totală sau a restului pedepsei ori prin prescrierea executării
lor, pentru infracţiuni intenţionate.
Al doilea termen este format dintr-o infracţiune intenţionată,
sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă ori a închisorii
mai mare de un an (singură sau alternativ cu
amenda).
i ■<
•ti,
L-. ?.„
57

§ 3. Condamnările care nu
atrag starea de recidivă
Condamnările care nu atrag starea de recidivă sunt
prevăzute în mod limitativ (art.38, C.pen.).
a. Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
Este vorba de condamnări între vârsta de 14 ani împliniţi
(dacă s-a dovedit că a comis fapta cu discernământ) şi 18 ani
(art.99, C.pen.), deoarece dezvoltarea fizică şi psihică şi experienţa
socială insuficientă l-au putut împinge pe minor la săvârşirea
infracţiunii.
Având în vedere consecinţele recidivei, minorul să nu le
suporte, tocmai datorită vârstei sau chiar după ce a devenit major.
Starea de minoritate trebuie să existe în momentul când
persoana a săvârşit infracţiunea, nu când a rămas hotărârea de
condamnare definitivă, ori când s-a stins pedeapsa prin executare
sau în alt mod fiindcă acestea pot interveni după ce persoana a
devenit majoră.
în acest caz se vor aplica dispoziţiile din art.40, C.pen.
(pluralitatea intermediară) dacă s-au stabilit mai multe pedepse ale
închisorii sau amenzi.
Dispoziţiile art.40, C.pen., care se referă la pedeapsă nu vor
putea fi aplicate atunci când minorul a fost condamnat la o măsură
educativă24.
S-a făcut o propunere ca prin lege să se reglementeze
recidiva şi pentru minori, având în vedere creşterea neobişnuită a
58
infracţionalităţii în rândul minorilor25. împărtăşim acest punct de
vedere.
al. Condamnări pentru infracţiuni săvârşite din culpă
Asemenea condamnări nu se iau în considerare la stabilirea
stării de recidivă, deoarece infractorul nu a intrat în câmpul
infracţionalităţii în mod voit. Dacă însă condamnarea s-a pronunţat
pentru un concurs de infracţiuni dintre care o infracţiune este din
culpă, va exista starea de recidivă din moment ce una sau unele din
infracţiunile concurente sunt intenţionate şi au fost sancţionate cu
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni. Când sunt cel puţin două
infracţiuni intenţionate şi pentru fiecare s-a stabilit pedeapsa
închisorii până la 6 luni, cu altele neintenţionate iar pentru întregul
concurs, cu sporul aplicat a depăşit 6 luni, s-ar putea susţine că
există primul termen al recidivei. S-ar putea susţine însă că primul
termen al recidivei există numai dacă pedeapsa pentru infracţiunile
concurente intenţionate plus partea din sporul aferent pentru
acestea este mai mare de 6 luni .
Dacă pentru unele infracţiuni concurente intenţionate s-au
stabilit pedepse cu închisoarea de cel mult 6 luni, iar pentru altele
neintenţionate mai mari de 6 luni, nu va exista primul termen al
recidivei27.
S-a susţinut că în cazul infracţiunilor praeterintenţionate,
când fapta iniţială este intenţionată (tâlhăria care a cauzat
vătămarea corporală gravă sau chiar moartea victimei) aceasta
poate constitui termen al recidivei . Dacă însă, de exemplu, fapta
în totalitatea ei este din culpă, ea nu poate constitui primul termen
al recidivei în cazul uciderii din culpă forma calificată (art.178,
alin. 3, C.pen.), care este praeterintenţionată (fapta intenţionată
59
prevăzută în art.37, alin. 1, Decr. nr.328/1966 şi uciderea din culpă
prevăzută în art.178, alin. 1, C.pen.).
Dacă s-ar comite numai infracţiunea din art.38, Decr.
nr.328/1966, fie ca prim sau al doilea termen, s-ar lua în
considerare la recidivă. Dacă însă în această stare se comite şi o
infracţiune mai gravă - uciderea din culpă nu se poate considera ca
termen al recidivei .
b. Condamnările privitoare la infracţiunile amnistiate
Starea de recidivă există, aşa cum s-a arătat mai sus, din
momentul săvârşirii celei de a doua infracţiuni intenţionate. Dacă
amnistia cu privire la prima condamnare a intervenit înainte de
săvârşirea celei de a doua infracţiuni, ea împiedică naşterea stării
de recidivă, iar dacă a intervenit după executarea pedepsei
pronunţate pentru prima infracţiune, făptuitorul va fi considerat ca
fiind infractor primar (art.l, Decr. nr.331/1977)30.
într-o cauză, inculpatul a fost condamnat definitiv, la mai
multe pedepse cuprinse între 3 şi 10 ani, iar la pedeapsa cea mai
grea s-a adăugat un spor de un an. Ulterior, prin Decretul de
amnistie nr.l 1/1998, au fost amnistiate toate infracţiunile pentru
care s-a aplicat pedeapsa închisorii până la 10 ani inclusiv.
Deoarece în urma amnistiei pedepsele s-au dezcontopit iar
sporul a fost înlăturat, toate infracţiunile au fost amnistiate. Ca
atare infracţiunile ulterioare reţinute în sarcina inculpatului
-gestiune frauduloasă, fals intelectual şi uz de fals - nu au fost
comise în stare de recidivă, fiindcă lipseşte primul termen al
acesteia31.
60
Când amnistia priveşte a doua infracţiune nu va mai exista
starea de recidivă. S-a considerat că starea de recidivă, în raport de
intervenirea amnistiei, se apreciază în momentul judecării şi
condamnării pentru infracţiunea a doua32. în realitate, aşa cum s-a
arătat mai sus, starea de recidivă există din momentul comiterii
infracţiunii care constituie al doilea termen, indiferent când
constată instanţa această stare.
Dacă infracţiunea ce a constituit obiectul condamnării a
fost amnistiată în străinătate, de această condamnare nu se mai ţine
seama la stabilirea stării de recidivă33.
c. Condamnările privitoare la faptele care nu mai sunt
prevăzute ca infracţiuni în legea penală nouă
0
i (dezincriminarea)
Legea nouă, în acest sens, trebuie să fie promulgată înainte
de executarea pedepsei pentru prima infracţiune. De exemplu,
abrogarea art.167, alin. 2, C.pen.
într-o opinie s-a susţinut că deoarece infracţiunea de bază
a fost dezincriminată (pentru care pedeapsa stabilită era de 1 an şi
8 luni) trebuiau aplicate dispoziţiile art.38, lit.c, C.pen. Şi în acest
fel înlăturată pedeapsa respectivă din componenta primului termen
al recidivei în cadrul acestuia rămânând doar pedeapsa de 7 luni şi
respectiv 6 luni închisoare restul de pedeapsă ce ar fi trebuit să fie
executat urma să fie stabilit în raport de pedeapsa de 7 luni
închisoare şi nu faţă de cea de 1 an şi 8 luni aşa cum s-a hotărât34.
Potrivit altei opinii, prevederile art.38, lit.c, C.pen. sunt
incidente numai în cazurile în care sunt dezincriminate toate
infracţiunile care constituie primul termen al recidivei şi nu doar
când intervine numai pentru una din ele .
61
 împărtăşim primul punct de vedere.
într-o cauză, R.A. a fost condamnat la 6 luni închisoare
pentru săvârşirea infracţiunii de tăinuire în paguba avutului public,
cu reţinerea stării de recidivă postexecutorie (art.37, lit.b, C.pen.),
deoarece inculpatul executase anterior o pedeapsă cu închisoarea,
aplicată pentru infracţiunea de asociere în vederea săvârşirii de
infracţiuni (art.323, C.pen.) şi tentativă la infracţiunea de trecere
frauduloasă a frontierei (art.245, C.pen., atunci în vigoare), aflate
în concurs. împotriva sentinţei a declarat recurs inculpatul,
susţinând că în mod greşit a fost reţinută starea de recidivă,
deoarece infracţiunea anterioară, pentru care fusese condamnat, a
fost dezincriminată.
Recursul a fost admis şi s-a înlăturat starea de recidivă, pe
motiv că asocierea în vederea comiterii de infracţiuni constituie
evident, o infracţiune mijloc în vederea realizării infracţiunii scop,
adică trecerea frauduloasă, aşa încât, din moment ce infracţiunea
scop a fost dezincriminată, aceeaşi soartă o va avea şi infracţiunea
mijloc, fiind aplicabil acelaşi regim juridic36.
Soluţia nu este împărtăşită, pe bună dreptate, deoarece este
contrară dispoziţiilor din art.33, lit.a, teza finală, C.pen., fiindcă
infracţiunile respective constituie concurs de infracţiuni
caracterizat şi nu o unitate infracţională37.
d. Condamnările anterioare pentru care a intervenit
reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de
reabilitare
Starea de recidivă nu este nelimitată în timp, deoarece nu
poate dura decât până la data intervenirii reabilitării. Ca stare se va
62
ţine seama la calcularea termenului de reabilitare de momentul
săvârşirii infracţiunii noi, iar nu de acela al rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare pentru această infracţiune.
în situaţia în care condamnatul este obligat, prin aceeaşi
hotărâre, să execute două pedepse cumulate aritmetic, dintre care
una pronunţată pentru o infracţiune din culpă (1 an), potrivit unei
opinii termenul de reabilitare prevăzut de art.135, lit.a, C.pen.
urmează a se socoti împlinit numai în raport cu pedeapsa aplicată
pentru infracţiunea intenţionată (5 ani).
Drept urmare, în funcţie de considerarea împlinirii
termenului de reabilitare, avându-se în vedere doar condamnarea
pentru infracţiunea intenţionată, inculpatul va fi considerat că nu
se află în stare de recidivă potrivit art.38, alin.l, C. pen .
într-o altă opinie, de acord cu soluţia primei instanţe, pe
care o împărtăşim, termenul de reabilitare trebuie calculat în raport
cu pedeapsa cumulată (5+1 ani). în speţă acesta nefiind îndeplinit,
există starea de recidivă .
Codul penal se referă la împlinirea termenului de
reabilitare. Cum trebuie înţeleasă această expresie, că s-a împlinit
doar termenul prevăzut pentru reabilitarea de drept şi cea
judecătorească (art.135, C.pen.) sau şi condiţiile prevăzute în
art.137, C.pen. pentru aceasta din urmă?
Credem că trebuie îndeplinite toate condiţiile din art.135 şi
art.137, C.pen., deoarece legiuitorul a considerat că dacă s-a
împlinit termenul (a subînţeles şi celelalte condiţii), nu va exista
recidivă cu toate că instanţa va constata doar ulterior existenţa
acesteia. Esenţial este ca în momentul comiterii celei de a doua
infracţiuni care este sancţionată de lege cu pedeapsa detenţiunii pe
63
viaţă sau cu pedeapsa închisorii mai mare de un an, să fie
îndeplinite condiţiile reabilitării judecătoreşti. Dacă nu ar fi aşa, ar
însemna că în cazul în care fostul condamnat nu mai comite o nouă
infracţiune în termenul prevăzut pentru a opera reabilitarea
judecătorească, aceasta nu va avea loc dacă nu sunt îndeplinite
toate condiţiile prevăzute de art.135 şi art.137, C.pen., iar dacă
comite o nouă infracţiune (deci dă dovadă de perseverenţă
infracţională) condamnarea primă nu se va lua în considerare la
stabilirea stării de recidivă cu toate că în afară de termen, celelalte
condiţii nu sunt îndeplinite, ceea ce credem că nu este echitabil şi
nici nu a fost în intenţia legiuitorului.
Ca atare, suntem de părere că dispoziţiile din art.38, C.pen.
nu constituie o derogare de la cele privind reabilitarea. De lege
ferenda să se prevadă în art.38, alin. 2, C.pen. „sau în privinţa
cărora sunt îndeplinite condiţiile reabilitării în momentul comiterii
noii infracţiuni".
Această condiţie nu este îndeplinită dacă infractorul a fost
condamnat la pedeapsa închisorii de 2 ani şi apoi la alte pedepse,
una de 3 luni şi alta de 6 luni, ci există recidivă mare
postcondamnatorie deoarece cele două pedepse de 3 luni şi de 6
luni au întrerupt prescripţia pentru pedeapsa de 2 ani. Ulterior
infractorul a mai săvârşit încă două infracţiuni concurente pentru
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de un an (art. 134,
C.pen.)40.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care noua condamnare
este pentru o infracţiune din culpă, fiindcă şi în acest caz termenul
de reabilitare este întrerupt pentru infracţiunea intenţionată care a
constituit primul termen. Ca atare dacă va comite o nouă
64
infracţiune intenţionată care să îndeplinească condiţiile celui de-al
doilea termen, va exista recidivă .
De asemenea, legea prevede şi intervenirea reabilitării,
deoarece reabilitarea judecătorească poate avea loc înainte de
termen (art. 135, alin. final, C.pen.), iar unele reabilitări de drept nu
au termen (art.62, alin. 5, C.pen., executarea pedepsei într-o
închisoare militară, art.86, C.pen., suspendarea condiţionată a
executării pedepsei şi art.86, suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sub supraveghere). Ţinând seama de aceste dispoziţii, în
mod nelegal s-a considerat că este recidivist cel care a comis o
nouă infracţiune după ce a executat pedeapsa într-o închisoare
militară, deoarece acesta era reabilitat de drept42.
fi'- § 4. Pedeapsa în caz de recidivă
Codul penal român consideră recidiva, ca şi concursul de
infracţiuni, o cauză specială facultativă de pedepsire şi totodată,
limitează sporul care poate fî adăugat în cazul existenţei acesteia
(art.39, C.pen.).
Instanţa va ţine seama mai întâi de gradul de pericol legal
şi concret al noii infracţiuni, apoi de cel care decurge din starea de
recidivă, după care, în funcţie de ansamblul împrejurărilor, va
stabili pedeapsa.
Recidiva fiind o circumstanţă personală de agravare a
pedepsei nu se răsfrânge asupra celorlalţi participanţi.
In codul penal cu toate că nu este reglementată pluralitatea
de recidive, la individualizarea pedepsei se va ţine seama de
această situaţie. ,im'\ ."^ f:,l; "stm.
65
 A. Pedepsirea recidivei mari postcondamnatorie -
Pedepsirea acestei recidive este apropiată de aceea a
concursului de infracţiuni, aplicându-se cumulul juridic, fără ca
tratamentul să fie identic, deoarece, spre deosebire de concurs, în
cazul recidivei infractorul a fost anterior condamnat definitiv.
în dreptul penal român nu este reglementată pluralitatea
sau multirecidiva (recidiva progresivă)43 fiindcă nu se prevede o
nouă pedeapsă pentru fiecare nouă recidivă, în sensul legii penale,
ci doar în concret de către instanţă. în fapt există o singură
recidivă, dar cu termen multiplu (un concurs de infracţiuni şi
fiecare sau unele din infracţiuni constituie al doilea termen al
recidivei).
Există „recidive multiple" şi „plurirecidive" când o
infracţiune este comisă în acelaşi timp atât în stare de recidivă
postcondamnatorie, cât şi în stare postexecutorie.
în acest caz se va sancţiona recidiva postexecutorie şi apoi
cea postcondamnatorie, aşa cum se procedează şi în cazul
concursului de infracţiuni (mai întâi recidiva şi apoi concursul)44.
Intervine deci o cauză de modificare a pedepsei pentru
întreaga pluralitate de infracţiuni, care urmează sa fie reevaluată
ţinând seama de ambii termeni ai recidivei. Se va proceda ca şi în
caz de concurs, însă sporul facultativ poate ajunge până la 7 ani
(art.39, alin. l,C.pen.).
în concret se pot ivi următoarele situaţii:
1. Când şi primul şi al doilea termen este format dintr-o
singură infracţiune, dacă ambele pedepse, cea aplicată pentru
primul termen şi cea stabilită pentru al doilea termen constau în
închisoare iar executarea primei pedepse nu a început, se compară
66
între ele, se alege pedeapsa cea mai severă care poate fi ridicată
până la maximul ei special. Atunci când acesta nu este considerat
suficient se poate adăuga un spor de până la 7 ani.
în situaţia în care prima pedeapsă a fost executată parţial
sau graţiată parţial, ultima pedeapsă stabilită se va compara cu
restul ce a mai rămas de executat până în momentul săvârşirii noii
infracţiuni şi se va alege pedeapsa cu durata mai mare, care poate
fi ridicată până la maximul ei special, la care se poate adăuga un
spor de până la 7 ani. Deci şi restul pedepsei poate fi ridicat până
la maximul special (art.39, alin. 2, C.pen.).
Când pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea care
constituie primul termen al recidivei a fost pusă în executare după
comiterea infracţiunii care constituie cel de-al doilea termen al
recidivei, se vor contopi în întregime pedepsele pronunţate pentru
ambele infracţiuni, iar din pedeapsa rezultată se scade timpul
executat din prima pedeapsă până la data pronunţării hotărârii
pentru a doua infracţiune, precum şi durata arestării preventive
dacă a avut loc. Astfel, instanţa a aplicat nelegal dispoziţiile art.39,
alin.2. C.pen. în loc de cele din art.39, alin. 1, C.pen., deoarece a
pronunţat hotărârea pentru cea de-a doua infracţiune, a dispus
revocarea pedepsei care se executa la locul de muncă şi, de
asemenea, contopirea celei de a doua pedepse cu restul de pedeapsă
rămas neexecutat (la data pronunţării hotărârii), din prima
condamnare cu toate că erau îndeplinite condiţiile din art.37, lit.a,
C.pen. când urmează să se aplice prevederile art.39, alin. 1,
C.pen.45.
Timpul executat sau graţiat din prima pedeapsă nu se scade
din noua pedeapsă deoarece nu constituie o componentă a
contopirii46.
67
&"' La calcularea restului din prima pedeapsă nu se ţine seama
de zilele executate în baza muncii prestate la locul de detenţie, care
se iau în considerare doar pentru acordarea liberării condiţionate.
Se va scădea însă din pedeapsa finală aplicată pentru recidivă ceea
ce s-a executat după săvârşirea celei de a doua infracţiuni până la
data pronunţării hotărârii pentru această ultimă infracţiune. Durata
aceasta este deci bine determinată, ea neputând depinde de
operativitatea sau neoperativitatea organelor judiciare, deoarece
dacă acestea ar întârzia s-ar ajunge ca restul de pedeapsă să se
micşoreze mult sau să dispară prin executare până la pronunţarea
hotărârii pentru cea de a doua infracţiune. Or, aceasta ar echivala
cu aplicarea cumulului aritmetic, neadmis în cazul mai sus arătat .
Când prima pedeapsă aplicată a constat în închisoare mai
mare de 6 luni, iar pentru infracţiunea a doua este prevăzută
amenda alternativ cu închisoarea mai mare de un an, se va reţine,
după caz, întreaga pedeapsă a închisorii pronunţate pentru
infracţiunea anterioară sau numai restul ei, la care se poate adăuga
amenda total sau în parte, dacă aceasta s-a pronunţat pentru a doua
infracţiune.
Pedeapsa pentru infracţiunea de evadare se cumulează
(aritmetic) cu pedeapsa ce se execută (restul ei) fără a se putea
depăşi maximul general al închisorii (art.269, alin. 3, C.pen.).
Instanţa va trebui să determine cât a mai rămas de executat din
prima pedeapsă în a cărei executare se afla condamnatul când a
evadat. Dacă condamnatul a evadat din executarea pedepsei
detenţiunii pe viaţă sau a închisorii de 30 de ani, va urma să
execute numai această pedeapsă, însă nu ca urmare a cumulării ei
cu cea aplicată pentru evadare, ci pentru că prima nu are limite, iar
68
pentru a doua nu se poate depăşi niciodată maximul general de 30
de ani. Dacă după evadare infractorul săvârşeşte o nouă infracţiune,
pedeapsa stabilită pentru aceasta se va compara cu cea cumulată
(formată din restul ce a mai rămas de executat din pedeapsa din
care a evadat, plus pedeapsa pentru evadare), iar după aceea
instanţa o va alege pe cea mai mare pe care o poate ridica până la
maximul ei special. în cazul pedepsei cumulate aritmetic, dacă ea
este cea mai grea, dar considerată neîndestulătoare, cum poate fi
sporită spre maxim? Credem că spre maximul pedepsei celei mai
mari din cele două pedepse cumulate. Astfel, inculpatul care se afla
în executarea unei pedepse de doi ani închisoare a evadat când mai
avea de executat 9 luni şi 6 zile. în stare de evadare a comis un furt
calificat în dauna avutului obştesc. în acest caz la cele 9 luni şi 6
zile se adaugă pedeapsa de 2 ani pentru evadare, stabilită de
instanţă, ajungându-se ca primul termen al recidivei să fie de 2 ani
9 luni şi 6 zile. Apoi aceasta urmează să fie contopită cu cea a
închisorii de 5 ani, pe care instanţa a stabilit-o pentru furtul
calificat în paguba avutului obştesc (care era la data aceea
sancţionat de lege între 1 şi 7 ani), care poate fi ridicată până la
maximul ei special de 7 ani, la care se poate adăuga un spor48.
Ţinând seama de cele arătate mai sus, considerăm că este
discutabilă hotărârea prin care s-a decis că, în urma individualizării
pedepsei pentru cel de-al doilea termen al recidivei
postcondamnatorie (art.37, lit.a, C.pen.), instanţa nu poate depăşi
maximul special legal al pedepsei prevăzute de lege pentru acea
infracţiune, decât numai în cazul operaţiei de contopire în baza
art.39, alin. 1 sau 2, C.pen.
69
 în speţă s-a apreciat că instanţa a stabilit greşit pentru o
infracţiune de furt (art.208, C.pen.), comisă în condiţiile art.37,
lit.a, C.pen., o pedeapsă de 3 ani închisoare pe care apoi a
contopit-o cu pedeapsa anterioară, deşi maximul special era de 2
•49
ani .
în ce ne priveşte credem că dacă nu se constată
circumstanţe agravante cu privire la cel de-al doilea termen, nu se
poate depăşi limita maximă specială, însă, în caz contrar, conform
dispoziţiilor din art.78, C.pen. se poate depăşi limita specială cu
până la 5 ani, care nu poate depăşi o treime din acest maxim. A se
vedea în acest sens şi prevederile art.80, C.pen. Desigur, dacă
instanţa a stabilit pedeapsa pentru al doilea termen peste maximul
ei special datorită circumstanţelor agravante, şi acesta ar fi egal cu
cel care s-ar putea aplica pentru recidivă nu se va putea adăuga şi
un spor pentru aceasta. Dacă însă acesta este mai mic, iar prin
aplicarea sporului pentru recidivă nu se va depăşi totalul aritmetic,
se poate adăuga sporul şi pentru recidivă, până la atingerea
totalului aritmetic pentru pedepsele care constituie cei dpi termeni
ai recidivei.
în cazul în care minorul evadează din executarea pedepsei
închisorii, cum se va proceda, având în vedere că el nu este
considerat recidivist? Credem că se va aplica pedeapsa pentru
infracţiunea de evadare, în limitele reduse la jumătate şi o va
executa pe cea mai grea, însă nu cumulată aritmetic cu pedeapsa
din care a evadat, aşa cum se procedează când este vorba de
majori, fiindcă, în acest caz, ar fi considerat şi sancţionat, implicit,
ca recidivist, contrar dispoziţiilor art.38, lit.a, C.pen. 70
, i£ .n^ Dacă ar comite o infracţiune după ce a evadat (în stare de
evadare)? şi în acest caz se va proceda, aşa cum am arătat mai sus,
aplicându-se dispoziţiile din art.40, C.pen. (pluralitatea
intermediară de infracţiuni) cu posibilitatea aplicării unui spor până
la 5 ani (art.40 şi art.34, C.pen.).
Se pune întrebarea, dacă minorul condamnat părăseşte
centrul de reeducare unde este internat, aceasta va fi considerată ca
o infracţiune de evadare din starea legală de reţinere sau deţinere,
în sensul dispoziţiilor art.269, alin. 1, C.pen. sau nu? Considerăm
că nu, fiindcă ambii termeni au un înţeles procedural (art.143 şi
art.144, C. pr. pen.) şi se iau în considerare numai „în cauzele
privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoare" (art.136, alin.l,
C.pen.), iar art.269, alin. 3, C.pen. prevede că „pedeapsa aplicată
pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se
execută".
Suntem de părere că nu există evadare în sensul legii
penale nici dacă părăseşte centrul de reeducare când era încă minor
şi nici după ce a devenit major. Daca un minor părăseşte un
asemenea centru cum va fi sancţionat? I se vor aplica regulile de la
recidivă sau nu cu toate că nu există recidivă (art.38, alin. 1, lit.a,
C.pen.) sau cele de la pluralitatea intermediară (art.40, C.pen.)?
Credem că i se vor putea aplica numai sancţiuni disciplinare50.
S-a exprimat părerea că ar exista o evadare. într-un
asemenea caz se pune chestiunea dacă se vor aplica sau nu
dispoziţiile art.4, Decr. Lege nr.3/1990; art.2, alin. 2, Decr. Lege
nr.23/1990 privind graţierea unor pedepse care dispun că nu se
aplică celor care au evadat? Suntem de părere că minorilor li se vor
aplica actele de clemenţă. ,, vUis' &
71
9' 2. Când primul termen este format dintr-o condamnare
pentru un concurs de infracţiuni, contopirea se face între pedeapsa
rezultată aplicată pentru concurs şi cea pentru infracţiunea nouă, la
care se poate adăuga un spor.
3. Când al doilea termen al recidivei este format dintr-un
concurs de infracţiuni se aplică mai întâi dispoziţiile referitoare la
recidivă şi apoi cele privitoare la concursul de infracţiuni, fiindcă
pentru recidivă, indiferent de modalitatea ei, sporul este de până la
7 ani. Aşadar, se stabileşte mai întâi pedeapsa pentru fiecare
infracţiune concurentă, apoi se aplică pentru fiecare dintre ele
tratamentul recidivei atunci când acestea îndeplinesc condiţiile
celui de-al doilea termen. De exemplu, s-au stabilit trei pedepse şi
fiecare dintre ele se compară cu pedeapsa care formează primul
termen al recidivei. Ca urmare se obţin trei perechi de pedepse, din
care se alege pedeapsa de bază care poate fi ridicată la maximul ei
special la care se poate adăuga un spor de până la 7 ani. După
aceasta se aplică tratamentul pentru concursul de infracţiuni, adică
pedeapsa cea mai grea dintre cele stabilite anterior, dacă nu a fost
ridicată până la maximul ei special se va putea aplica maximul
respectiv şi apoi se poate adăuga un spor până la 5 ani; dacă
pedeapsa a fost ridicată până la maximul ei şi s-a adăugat şi sporul
pentru recidivă, se va putea aplica sporul pentru concurs de până
la 5 ani peste sporul aplicat pentru recidivă51.
S-a exprimat părerea că ar opera mai întâi dispoziţiile
privitoare la concursul de infracţiuni şi apoi cele referitoare la
recidivă52. Aceasta este bazată pe aceea că atât recidiva
postcondamnatorie, cât şi concursul de infracţiuni constituie „
cauze de modificare facultativă a răspunderii penale pentru
72
întreaga pluralitate de infracţiuni" pe care o reprezintă. Recidiva
post-condamnatorie ca modalitate specială de pedepsire pentru
ambii termeni priviţi ca pluralitate, nu poate fi sancţionată separat,
în raport cu fiecare infracţiune concurentă. Aşadar, mai întâi ar
urma să se stabilească o pedeapsă unică pentru concursul de
infracţiuni care constituie cel de~al doilea termen al recidivei şi
apoi să se dea eficienţă dispoziţiilor legale privind recidiva
postcondamnatorie.
Cum se va proceda însă atunci când se comite o infracţiune
în timpul executării unei pedepse cu închisoarea la locul de
detenţie, apoi condamnatul evadează şi comite altă infracţiune
după evadare?
Potrivit unei păreri cele trei infracţiuni se află în concurs
real care impune aplicarea unei pedepse principale conform art.33,
lit.a, C.pen. Astfel, inculpatul care se afla în executarea unei
pedepse de 4 ani din care a mai rămas 1 an, 6 luni şi 6 zile când a
comis un furt (un veston al unui subofiţer şi o caschetă) pe care
le-a îmbrăcat, după care a sărit gardul penitenciarului, evadând.
Din apropiere a furat o bicicletă cu care s-a îndepărtat de
penitenciar. Peste 5 zile a fost prins.
Instanţa de fond a reţinut că furtul comis înainte de
evadare, evadarea şi furtul comis după evadare sunt în concurs real
şi a aplicat cu privire la fiecare dispoziţiile privind recidiva
postcondamnatorie. După aceea a aplicat şi regulile de la concursul
de infracţiuni, contopind cele trei pedepse şi a adăugat şi un spor.
S-a argumentat că toate trei infracţiunile au fost comise înainte de
a fi condamnat pentru vreuna dintre ele (art.34, lit.a, C.pen.).
73
':-.o!-- S-a considerat de către instanţa de recurs că pedeapsa
trebuia stabilită astfel: întâi se stabileşte pentru furtul comis înainte
de evadare în condiţiile recidivei postcondamnatorie la care se
poate aplica sporul prevăzut de art.39, alin. 1, C.pen. Apoi la
această pedeapsă care se execută, se adaugă pedeapsa pentru
evadare (cumul aritmetic). După aceea pedeapsa pentru furtul
comis după evadare se contopeşte cu pedeapsa anterioară.
Potrivit altei opinii exprimate într-o altă notă, trebuie
cumulată aritmetic pedeapsa pentru evadare cu cea din care a
evadat. Apoi urma să se stabilească pedepsele pentru cele două
furturi, flecare comis în stare de recidivă postcondamnatorie în
raport cu pedeapsa iniţială în curs de executare (primul termen al
recidivei). După această operaţie urma să fie pusă problema
concursului real în care. s-au aflat cele două furturi. Concursul nu
se poate aplica fiindcă între cele două furturi - ca timp - a avut loc
evadarea .
în ce ne priveşte împărtăşim soluţia instanţei de recurs
deoarece furtul caschetei şi a vestonului impun aplicarea
dispoziţiilor art.39, alin.2, C.pen. (operează cumulul juridic). La
pedeapsa rezultată urmează să se adauge pedeapsa pentru evadare
în baza art.269, alin. 3, C.pen. (cumulate aritmetic). Aceasta
constituie primul termen în raport cu pedeapsa pentru furtul
bicicletei comis după ce a evadat, care se vor contopi, la care se
poate adăuga un spor. Se vor lua apoi în considerare dispoziţiile
privind concursul de infracţiuni între cele 3 infracţiuni.
In urma acestor operaţiuni nu se pot depăşi 25 de ani, dacă
maximul special al pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă
este până la 10 ani, şi 30 ani dacă maximul special pentru cel puţin
74
una dintre infracţiunile concurente este mai mare de 10 ani (art.80,
alin. 3, C.pen.).
De asemenea nu se poate depăşi totalul pedepselor stabilite
de către instanţă şi care au fost contopite. în acest sens s-a dat o
soluţie nelegală fiindcă deşi suma pedepselor contopite era de 10
ani pentru fapta nouă comisă şi 9 zile (restul din pedeapsa
anterioară) instanţa i-a aplicat condamnatului 12 ani55.
Pedepsele complementare stabilite în legătură cu cei doi
termeni ai recidivei se contopesc ca şi în cazul concursului de
infracţiuni:
-16 când s-a stabilit numai o singură pedeapsă complementară
pentru oricare dintre termeni, aceasta se aplică alături de pedeapsa
principală a închisorii;
-17 când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
natură diferită sau de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit, se
aplică toate alături de pedeapsa închisorii;
-18 dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de
aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai grea, alături
de pedeapsa închisorii.
Considerăm că, deşi art.39, C.pen. face trimitere la art.34
şi art.35, C.pen. numai în ceea ce priveşte aplicarea pedepsei, se
vor aplica şi dispoziţiile privind măsurile de siguranţă pentru cei
doi termeni ai recidivei postcondamnatorie. Acestea dacă sunt de
natură diferită se cumulează.
U B. Pedepsirea recidivei mari postexecutorie
Pentru această recidivă instanţa poate stabili o pedeapsă
până la maximul special care, dacă va fi considerat neîndestulător,
poate aplica un spor până la 10 ani în caz de închisoare (art.39,
75
 '*H
alin. 4, C.pen.)- Deci sporul se adaugă la maximul special al
pedepsei, iar nu la pedeapsa stabilită în concret între minimul şi
maximul ei special.
Sporul este mai mare decât la recidiva după condamnare
fiindcă infractorul a fost supus unui proces de reeducare care s-a
dovedit ineficient.
în acest sens instanţa a dat o soluţie nelegală deoarece a
aplicat, înainte de modificarea ultimă a Codului penal, pentru
complicitate la delapidare o pedeapsă de 2 ani închisoare (mai mică
decât maximul special de 5 ani) şi fiind recidivist a adăugat un spor de
un an .
Sporul pentru recidiva postexecutorie este mai mare decât la
cea postcondamnatorie, deoarece pedeapsa judiciară nu mai este
limitată de cumulul aritmetic al pedepselor stabilite pentru fiecare
infracţiune ca în cazul recidivei postcondamnatorie.
Dispoziţiile din art.80, alin. 3, C.pen. îşi au însă aplicare
fiindcă nu se poate depăşi limita de 25 de ani şi respectiv 30 de ani
nici în această situaţie.
Luând în considerare aceste dispoziţii, precum şi cele din
art.53, punctul 1, lita, C.pen., aşa cum erau înainte de modificarea
Codului penal, instanţa de fond a aplicat o pedeapsă nelegală
deoarece pentru infracţiunea de omor deosebit de grav a stabilit 20 de
ani închisoare la care a adăugat sporul maxim de 7 ani pentru
recidivă, ajungând la pedeapsa de 27 de ani, depăşind maximul
general de 25 de ani57.
în caz de amendă aceasta se poate aplica tot până la
maximul ei special, maxim care poate fi sporit cu cel mult două
76
treimi fiindcă în acest fel nu s-ar depăşi maximul general de
50.000.000 lei.
Primul termen poate fi format dintr-o pedeapsă pentru o
singură infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni. în această
ultimă situaţie a doua infracţiune trebuie să se comită după
executarea pedepsei aplicate pentru concurs.
Când după executarea unei pedepse al doilea termen este
format dintr-un concurs de infracţiuni, se vor aplica pentru fiecare
dintre infracţiunile concurente mai întâi dispoziţiile privind
recidiva, iar după aceea cele privind concursul de infracţiuni, ca şi în
cazul recidivei postcondamnatorie, ţinând seama de specificul
recidivei postexecutorie.
în situaţia în care inculpatul, după ce a beneficiat de
graţierea totală pentru o pedeapsă mai mare de 6 luni, a fost
condamnat pentru săvârşirea altei infracţiuni intenţionate,
sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de un an şi
condamnarea a fost mai mare de 6 luni, iar în timpul executării
pedepsei pentru această infracţiune a comis o nouă infracţiune
intenţionată, sancţionată de lege cu închisoare mai mare de un an, va
exista atât recidivă mare postexecutorie, cât şi o recidivă mare
postcondamnatorie în raport cu cea de a doua infracţiune.
Intr-un asemenea caz, dacă infractorul este condamnat
pentru ultima infracţiune comisă, pedeapsa stabilită pentru ea se va
contopi cu fracţiunea de pedeapsă anterioară pe care inculpatul o
mai avea de executat în momentul săvârşirii celei din urmă
infracţiuni (art.39, alin. 1, C.pen.). După aceea se vor aplica
dispoziţiile art.39, alin. 4, C.pen. privind recidiva postexecutorie.
77
 Când un infractor comite mai multe infracţiuni concurente
şi se află în situaţia arătată mai sus, la stabilirea pedepselor pentru
fiecare infracţiune din concurs se vor aplica atât prevederile art.39,
alin. 1, C.pen. (recidiva postcondamnatorie), cât şi cele din art.39,
alin. 4, C.pen. (recidiva postexecutorie), iar pedepsele astfel
obţinute se vor contopi potrivit dispoziţiilor art.34, C.pen.
Ş C. Pedepsirea micii recidive postcondamnatorie sau după
~ condamnare
1
Pentru această formă de recidivă se va proceda ca şi la
recidiva mare postcondamnatorie şi postexecutorie (art.39, alin. 5,
C.pen.), adică se va compara pedeapsa stabilită pentru al doilea
termen al recidivei cu fiecare din cele trei sau mai multe pedepse
ale primului termen, daca nu a început executarea lor, sau cu
resturile acestora dacă a început executarea, fiindcă în raport cu
fiecare dintre ele s-a realizat recidiva. Se va alege cea mai grea la
care se poate adăuga sporul de până la 7 ani. Când pentru una sau
mai multe din ele s-a executat pedeapsa, comparaţia se va face cu
pedeapsa care nu a început ori s-a executat doar parţial.
Dacă pentru al doilea termen s-a pronunţat pedeapsa
amenzii, la pedeapsa închisorii cea mai severă aplicată pentru una
dintre cele trei infracţiuni care constituie primul termen se va
adăuga amenda în totalitate sau parţial, dacă nu a început
executarea nici uneia, iar dacă a început executarea, la restul cel
mai mare.
în cazul recidivei mici postexecutorie se poate stabili o
pedeapsă pentru al doilea termen până la maximul special legal, iar
78
la acesta se poate adăuga un spor până la 10 ani, ori dacă este
amenda, un spor de cel mult două treimi din maximul special.
în situaţia în care o persoană a fost condamnată definitiv
fără ca instanţa să aibă cunoştinţă de existenţa stării de recidivă,
dacă la punerea în executare a hotărârii sau în timpul executării
pedepsei constată această situaţie, va putea modifica pedeapsa
fiindcă nu a avut la dosar probe în acest sens (art.449, C. pr. pen.).
Starea de recidivă, trebuie să fie descoperită după condamnarea
definitivă şi mai înainte ca pedeapsa pronunţată să fi fost executată
sau considerată executată (prin graţiere totală sau a restului de
pedeapsă, ori prin împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei).
In cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei şi al
celei suspendate sub supraveghere, starea de recidivă trebuie să fie
descoperită înainte de expirarea termenului de încercare, iar în caz
de liberare condiţionată, înainte de expirarea intervalului de timp
de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei. Ca atare,
hotărârea de agravare a pedepsei poate fi pronunţată şi după
executarea acesteia, dacă starea de recidivă a fost descoperită
înainte de executare. S-a exprimat părerea că nu se pronunţă o
asemenea hotărâre după executarea pedepsei . Momentul
descoperirii stării de recidivă este considerat acela când a fost
sesizată instanţa competentă în vederea agravării pedepsei pentru
starea de recidivă, iar nu când organele de urmărire au aflat de
această stare.
79
 Dispoziţiile art.39, alin. 6, C.pen. se aplică şi atunci când
pedeapsa detenţiunii pe viaţă a fost înlocuită cu pedeapsa închisorii mw*'** -* "^--' TRIMITERI ' " T "" "
,14.',: >■

printr-o lege noua sau comutată printr-un decret de graţiere, I

Şt.Bocăneţ, Aplicarea recidivei în cazul unui concurs de
deoarece pedepsei detenţiunii pe viaţă, cu toate că poate constitui infracţiuni,
£re/?ta/nr.6/1996,p.65.
termen al recidivei, nu i se poate aplica tratamentul prevăzut pentru ty 2
. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2533 din 18.11.1983, R.R.D. nr.1/1985,
ea deoarece nu poate fi sporită. p.68;
dec. nr.599 din 24.03.1972, B.O. nr.43 din 29.04.1972, p.75.
3
. Leg. nr.7 privind cazierul judiciar din 21.04.1972, B.O. nr.43 din
f\ 29.04.1972,
în baza căruia se ţine evidenţa antecedentelor penale din care se poate
Având în vedere că pedeapsa detenţiunii pe viaţă se '*'' constata
înlocuieşte cu aceea a închisorii pe 25 de ani, se pune întrebarea dacă starea de recidivă.
4
A.Dincu, DREPT PENAL, PARTEA GENERALĂ, voi. I, Univ. din
mai este sau nu necesară reţinerea stării de recidivă, din moment ce Bucureşti,
pedeapsa nu mai poate fi agravată, întrucât s-ar depăşi limita maximă 1975,p.328.
5
CBulai, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul penal.
prevăzută de lege de 25 de ani? Se va reţine totuşi recidiva deoarece ea Probleme
ale pluralităţii de infracţiuni, Studii şi Cercetări Juridice nr.1/1965, p.134;
are unele consecinţe privind executarea pedepselor sau aplicarea actelor F.
de clemenţă (amnistia, graţierea). Streteanu, Pluralitatea de subiecţi pasivi sau pluralitatea de infracţiuni,
Rev.
Recidiva are şi alte consecinţe decât cele arătate mai sus. de Drept penal, nr.2/1996, p.35-40.
6
Astfel, potrivit dispoziţiilor art.160, alin. 2, C. pr. pen., liberarea J.Grigoraş, Individualizare, cit. supra, p.257; I.Baciu, Starea de recidivă
în
provizorie sub control judiciar nu se poate acorda în cazul în care cazul săvârşirii unei infracţiuni în timpul suspendării condiţionate a
inculpatul este recidivist. executării pedepsei, R.R.D. nr.3/1973, p.87 şi urm.; Trib. jud. Sibiu,
dec.pen.
De asemenea, nu se acordă liberarea provizorie pe cauţiune nr.357 din 22.04.1971, citată de I.Baciu şi G.Antoniu (II), p.89 şi urm.;
Trib.
(art.160, C. pr. pen.) şi nu se aplică dispoziţiile privind graţierea Suprem, s.pen., dec. nr.30 din 08.01.1981 (nepubl.); G.Ştefani,
unor pedepse (Decr. Lege nr.3/1990 etc). G.Levasseur,
B.Bouloc, op.cit., p.609.
7
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, C.D./1910, p.60;
V.Rămureanu, Recidiva în reglementarea noului Cod penal, R.R.D.
nr.6/1969, p.10; L.Biro, Starea de recidivă în cazul infracţiunilor
t săvârşite
în timpul liberării condiţionate, R.R.D. nr.2/1971, p.100.
8
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.742 din 12.04.1985, C.D./1985, p.248-251.
9
C.S.J., s.pen., dec. nr.l 169 din 02.08.1994, Dreptul nr.7/1995, p.92.
10
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2307 din 06.10.1986, R.R.D. nr.7/1987,
p.76.
II
E.Cbelaru (I), p.54, punct de vedere combătut, pe bună dreptate, în Nota
II.
12
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.962 din 18.05.1988, R.R.D. nr.2/1989, p.75.
13
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39, alin. 2 şi 3 din Leg. pentru
organizarea judecătorească, dec. nr.41 din 02.06.1986, R.R.D. nr.7/1987, p.76.
14
C.S.J., s.pen., dec. nr.2060/1998, Rev. de Drept penal, nr.1/200, p.141-142.
!5
Roger Merle, Andre Vitu, TRĂITE DU DROIT CRIMINEL, voi. IJV-eme,
ed. Paris, p.910; Jean Pradel, DROIT PfiNAL, tome I, Ed. Cujas, Paris, 1973,
p.515; Jean Claude Soyer, DROIT PENAL ET PROCEDURE PENALE, II-eme
ed., Paris, 1974, p.157; V.Dongoroz ş.a., op.cit., voi. I, p.314; T.Vasiliu ş.a.,

8
op.cit, voi. I, partea generală, p.271, 276, 291; V.Rămureanu, Recidiva în
reglementarea noului Cod penal, R.R.D. nr.6/1969, p.9; G.Antoniu ş.a.,
îndrumările date de Plenul Trib. Suprem şi noua legislaţie penală, Decizii
de îndrumare pe anii 1952-1968, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.48.
16
Trib. Suprem, s.pen,, dec. nr.896 din 15.04.1983, C.D./1983, p.192-193;
I.Poenaru (II), Dreptul nr. 1-2/1990, p.112 şi urm.
17
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 159 din 22.05.1975, R.R.D. nr.3/1976, p.66.
18
T.Vasiliu ş.a., partea specială, voi. II, cit. supra, p.375.
19
S.Moisescu, Notă dezaprobativă la dec. pen. nr.143 din 25.01.1977 a Trib.
Municip.Bucureşti, R.R.D. nr.10/1977, p.54 şi urm.
20
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.211 din 27.01.1982, R.R.D. nr.2/1983, p.66-67;
C. de Apel Piteşti, dec. pen. nr.23/R/1995, Rev. de Drept penal, nr.3/1996,
p.122..
21
Trib. Jud. Neamţ, dec.pen. nr.38 din 27.01.1970, R.R.D. nr.11/1970, p.171.
22
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.885 din 09.02.1972, cu Notă aprobativă de M.
Zolyneak, R.R.D. nr.9/1972, p.153 şi urm.
23
C.S.J., s.pen., dec. nr.1915/1998, Rev. de Drept penal, nr.1/2000, p.142-143.
24
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.447 din 31.05.1993, Dreptul nr.3/1994, p.l 15.
25
Gh.Mateuţ, Propunere „de lege ferenda" privind instituţia recidivei la
minori, Dreptul nr.8/1995, p.55 şi urm.; D.Pavel, Noi argumente pentru
instituirea recidivei Ia minori, Dreptul nr.4/1996, p.56.
26
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.524 din 23.02.1983, R.R.D. nr.5/1984, p.66.
27
T.Vasiliu ş.a., op.cit., partea specială, voi. II, p.578-579.
28
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.950 din 19.04.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.75-76.
29
M.Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, R.R.D.
nr.6/1983,p,10-ll.
30
M.Zolyneak, cit. supra, p.12.
31
C. de Ap., Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr. 537/1997, Rev. de Drept penal,
nr.2/1998,p.l22.
32
B.O. nr.100 din 19.09.1977.
33
M.Voicu, Notă la sent. pen. nr.4215 din 08.11.1969 a Judec. Constanţa,
R.R.D. nr.8/1970, p.152 şi urm.
34
(I) G.Voinea, Modul de stabilire a pedepsei în caz de recidivă
postexecutorie, atunci când una sau unele dintre infracţiunile concurente
care alcătuiesc primul termen al recidivei, au fost dezincriminate, Dreptul,
nr.3/1994, p.86-89; H.Diaconescu, Din nou cu privire la modul de stabilire
al recidivei atunci când unele din infracţiunile concurente care alcătuiesc
primul termen al acesteia au fost dezincriminate, Dreptul nr.3/1995, p.58 şi
urm.
35
(II) Şt.Şerban, cit. supra, p.89.
36
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.280/1993, Dreptul nr.1/1994, p.l 15.
37
V.Pantea, Consecinţele dezincriminării infracţiunii scop asupra
infracţiunii mijloc, Dreptul nr. 10-11/1994, p.90 şi urm.
38
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2751 din 22.11.1985, C.ZX/1985, p.251-253;
R.R.D. nr.9/1986,p.75.
39
Trib. Jud. Tulcea, dec. pen. nr.368 din 18.04.1986, cu Notă (II) aprobativă de
I.Poenaru, R.R.D. nr.7/1989, p.63, p.65-66.
40
1.Mihăilescu (I), R.R.D. nr.7/1989, p.63-64.
41
Gh.Mateuţ, Efectele reabilitării asupra recidivei, Dreptul nr.4/1993, p.44.
42
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.227 din 18.01.1970, R.R.D. nr.5/1973, p.147.
43
M.Petrovici (I), Discuţii în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în
cazul recidivei multiple postcondamnatorii, R.R.D. nr.9/1988, p.26;
V.Dobrinoiu, I.Pascu, V.Lazăr, Gh.Nistoreanu, I.MoInar, Ai.Boroi, DREPT
PENAL, PARTEA GENERALĂ, Ed. Did. Şi Pedag., Bucureşti, 1992, p.181;
C.Bulai, DREPT PENAL ROMÂN, PARTEA GENERALĂ., voi. I, Casa de
editură şi presă „şansa" SRL, Bucureşti, 1992, p.231-232.
44
Gh.Mateuţ, Instituţia plurirecidivei şi regimul sancţionator al acesteia,
Dreptul nr. 10-11/1995, p.l 11-114; Gh.Mateuţ, Sancţionarea recidivei
postcondamnatorii, Dreptul nr.5-6/1994, p.123-134.
45
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1259 din 19.05.1982, C.Z)./1982, p.222.
46
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.429 din 29.02.1984, R.R.D. nr.7/1985, p.75-76.
47
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.166 din 28.01.1980, R.R.D. nr.9/1980, p.65 şi
dec. nr.5 din 14.01.1980 în complet de 7 judecători, R.R.D. nr.11/1980, p.67-68;
dec. nr.636 din 07.03.1986, R.R.D. nr.1/1987, p.72.
48
Trib. Suprem, s. pen., dec. nr.37 din 09.01.1980, R.R.D. nr.9/1980, p.65; dec.
nr.1088/1973, R.R.D. nr.2/1974, p.167; dec. nr.363 din 16.02.1981 (nepubl.);
dec. nr.1617 din 13.09.1980, R.R.D. nr.6/1981, p.86; dec. nr.1693 din 1980,
(nepubl) şi dec. nr.81 din 15.01.1981, R.R.D. nr.9/1981, p.71; Trib. Jud. Braşov,
dec. pen. nr.457 din 08.07.1981, R.R.D. nr.2/1982, p.67.
49
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.129 din 17.01.1975, R.R.D. nr.2/1976, p.68.
50
Trib. Jud. Hunedoara, dec. pen. nr.671 din 10.06.1983, R.R.D. nr.8/1984,
p.67.
1
A.Dincu, Situaţii de excepţie de la aplicarea Decretului nr.I89/1981,
R.R.D. nr.1/1982, p.32-33; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.502/1979, CA/1979,
p.338-340 şi dec. nr.1889/1980, R.R.D. nr.6/1981, p.88.
8
2
52
în acelaşi sens, V.Dongoroz ş.a., NOUL COD PENAL..., cit. supra, p.38;
V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII..., partea generală, vol.I, p.312 şi urm.;
s >m ^"-- Capitolului
M.Zolyneak, Unele aspecte teoretice şi practice ale recidivei, R.R.D. PLURALITATEA INTERMEDIARĂ
nr.6/1963, p.13-14; T.Vasiliu ş.a., op.cit., partea generală, vol.I, p.293-295;
M.Petrovici (I), Discuţii în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în cazul
recidivelor multiple postcondamnatorii, R.R.D. nr.9/1988, p.26 şi urm.; în cazul pluralităţii intermediare, denumită şi reiterare
V.Pătulea (II), R.R.D. nr.9/1988, p.36 şi urm.; Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.1724/1980, R.R.D. nr.8/1981, p.63; dec. nr.161/1981, R.R.D. nr. 10/1981,
(repetare) nu există nici concurs de infracţiuni - deoarece una din
p.74; C.Bulai, DREPT PENAL ROMÂN. PARTEA GENERALĂ, voI.II, Ed. infracţiuni se săvârşeşte după o condamnare definitivă - şi nici
„Şansa", Bucureşti, 1992, p.81.
53
J.Grigoraş, INDIVIDUALIZAREA PEDEPSEI, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, recidiva postcondamnatorie, fiindcă nu sunt întrunite condiţiile
1969, p.267-268; V.Papadopol, Examen teoretic al practicii Trib. Suprem în legale pentru existenţa ei. De exemplu, primul termen este format
materia dreptului penal, R.R.D. nr.12/1972, p.122-124; G.Antoniu ş.a.,
îndrumările date de Plenul Trib. Suprem şi noua legislaţie penală. Decizii dintr-o singură condamnare la pedeapsa închisorii de 6 luni sau
de îndrumare pe anii 1952-1968, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p.53-54; mai mică, ori la amendă, sau pentru o infracţiune comisă din culpă,
L.Birâ, DREPT PENAL..., cit. supra, p.252-253; G.Kovacs, Examen de
practică judiciară în materia recidivei postcondamnatorii şi a pluralităţii ori este vorba de condamnări pentru infracţiuni care ulterior au fost
intermediare, R.R.D. nr.10/1981, p.44; Şt.Daneş, V.Papadopol,
amnistiate, dezincriminate sau pentru care a intervenit reabilitarea
INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ A PEDEPSELOR, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.355 şi urm.; Plenul Trib. Suprem, dec. de ori a fost comisă în timpul minorităţii (art.38, C.pen.).
îndrumare nr.18/1964, pct. 2, alin. 1, CA/1964, p.54; Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.9/1969, în V.Papadopol, M.Popovici, REPERTORIU... PE ANII 1969-1975, Pentru a nu se crea infractorilor în cazul acestei pluralităţi
Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.9; Trib. Jud. Timiş, dec.pen. o situaţie la fel cu a recidiviştilor, sancţiunea se stabileşte ca şi
nr.l 189/1973, R.R.D. nr.7/1974, p.91; C.Turianu, Aplicarea pedepsei în cazul
săvârşirii unor infracţiuni concurente după liberarea condiţionată, Dreptul pentru concursul de infracţiuni (art.40, C.pen.).
nr.10/1992, p.81 etc. Ţinând seama de cele arătate mai sus instanţa a dat o
54
Trib. Jud. Tulcea, dec.pen. nr.44 din 23.02.1989, cu Notă (I) parţial criticată
de I. Munteanu, Dreptul nr.1-2/1990, p.108 şi 112. soluţie nelegală deoarece a totalizat pedepsele (cumul aritmetic),
55
1.Poenaru (II), Dreptul nr.1-2/1990, p.115. în loc să le contopească, motivând că infracţiunile nu sunt
56
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1778 din 20.08.1981, R.R.D. nr,7/1982, p.94; de
asemenea şi dec. nr.1240/1981, R.R.D. nr.7/1987, p.93; dec. nr.742 din concurente .
12.04.1985, CD./1985,p.251. De lege ferenda, având în vedere că s-a pronunţat o
57
Judec. Galaţi, s.pen. nr.134 din 20.01.1970, R.R.D. nr.8/1970, p.161 şi urm.;
hotărâre de condamnare definitivă, ar trebui ca sporul să fie mai
Trib. Jud. Constanţa, dec. pen. nr.1037 din 22.07.1983, R.R.D. nr.3/1984, p.74.
58
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.53 din 10.01.1980, R.R.D. nr.9/1980, p.65-66; mare decât pentru concursul de infracţiuni şi mai mic decât cel
în sens contrar, Gh.Mateuţ, Individualizarea „post judicium" a stării de pentru recidivă, fiindcă cel condamnat nu a tras nici o învăţătură
recidivă, Dreptul nr.1/1995, p.523.
din aceasta şi a comis o nouă infracţiune. , x,. v

8 8
4 5
 De asemenea credem că ar trebui să se ţină seama şi de
situaţia în care după executarea unei asemenea pedepse, s-ar
comite o nouă infracţiune, dar sporul sa fie mai mare.
TRIMITERI
1 'riiR'"d
J.Grigoraş, op.cit, p.281 şi urm; G. Antoniu, Reflecţii asupra pluralităţii de
infracţiuni, Rev. de Drept penal, nr.4/1999, p.19 şi urm.; M. Ketty Guiu, Există
pluralitate intermediară de infracţiuni?, Rev. de Drept penal, nr.4/1999,
p.57-58.
2
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.206 din 25.01.1983, CZX/1983, p.197-198.
•h
îM I
Capitolul IV
UNITATEA DE INFRACŢIUNE *
(PLURALITATEA APARENTĂ DE INFRACŢIUNI) r
Secţiunea I s
* GENERALITĂŢI
Sunt unele cazuri când s-ar părea că există o pluralitate de
infracţiuni, însă suntem în prezenţa unei singure infracţiuni. Ca
atare se impune delimitarea „pluralităţii aparente" de pluralitatea
reală de infracţiuni datorită consecinţelor diferite, după cum ar fi
considerată pluralitate sau unitate de infracţiune, în raport cu
răspunderea penală, individualizarea şi aplicarea pedepsei,
prescripţia, amnistia, graţierea, introducerea plângerii prealabile.
Unitatea poate rezulta din unitatea acţiunii ori inacţiunii (unitate
naturală), sau din voinţa legiuitorului, când o pluralitate de acţiuni
(inacţiuni) infracţionale sunt incriminate ca o singură infracţiune
(unitate legală). Majoritatea infracţiunilor care constituie unităţi
naturale, indiferent de sediul lor legal, sunt infracţiuni simple, care
se pot realiza printr-o singură acţiune (inacţiune). Astfel, pentru
comiterea omorului, infractorul a tras un singur foc de armă,
săvârşirea furtului a avut loc printr-un act unic şi s-a luat un singur
obiect. Este posibil însă ca acţiunea să fie formată din mai multe
acte şi totuşi ea să nu-şi piardă caracterul unitar. Aşa este în
cazul furtului dintr-un apartament vecin a unor bunuri care
8
 neputând fi transportate toate odată, infractorul a efectuat mai
multe transporturi'.
Toate aceste acte materiale nu au autonomie juridică, ci
sunt părţi componente ale acţiunii unice incriminate, formând o
unitate naturală de infracţiune.
S-a considerat că există tot unitate naturală şi atunci când
s-ar comite unele acte distincte îndreptate împotriva unor bunuri
diferite, aparţinând unor colegi de clasă, cu aceeaşi ocazie şi din
aceeaşi încăpere, deoarece unitatea naturală de infracţiune se
caracterizează printr-o execuţie, sub aspectul laturii obiective,
neîntreruptă în timp şi spaţiu2. în realitate este un concurs real de
infracţiuni, fiindcă avem mai multe obiecte juridice lezate
aparţinând mai multor subiecţi pasivi (victime), chiar dacă
infracţiunile au fost comise în acelaşi timp şi în acelaşi loc.
Cu toate că în Codul penal, partea generală, nu se defineşte
infracţiunea continuă, ci doar se face referire despre ea în art.122
alin.2 C.pen. Şi, de asemenea, nici despre infracţiunea de obicei,
acestea constituie unităţi de infracţiune desprinse din conţinutul
legal al unor infracţiuni.
ăf § 1. Infracţiunea continuă
Infracţiunea este continuă când acţiunea (inacţiunea)
infracţională şi urmarea durează până când infractorul o curmă de
bună voie sau datorită intervenţiei altei persoane, moment în care
se epuizează. De exemplu, furtul de energie (art.208 alin.2 C.pen.),
abandonul de familie (art.305 C.pen. lit.a şi b), portul de arme fără
drept (art.297 C.pen.), portul ilegal de decoraţii sau semne
88 . /
distinctive (art.241 C.pen.), relele tratamente aplicate minorului
(art.306 C.pen.).
Infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art.306
C.pen.) se consumă atunci când, datorită măsurilor sau
tratamentelor de orice fel aplicate de părinte, s-a produs o stare de
pericol grav pentru dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a
minorului şi se epuizează odată cu încetarea acelor măsuri sau
tratamente3. De asemenea, până la modificarea art.307 al. 1 C.pen.
prin Legea nr.140/1996, infracţiunea de nerespectare a măsurilor
de încredinţare a minorilor, reţinerea de către un părinte a copilului
său minor, dacă creşterea şi educarea copilului ar fi în primejdie.
Prin Legea nr.140/1996 nu se mai prevede condiţia ca să
fie primejduită creşterea şi educarea.
în speţă, după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ,
înainte de modificarea art.307 al.l C.pen., prin care copilul a fost
încredinţat mamei, tatăl copilului a continuat şi continua să reţină
pe minor, fapta constituie infracţiunea din art.307 al.l C.pen., chiar
dacă nu s-a făcut dovada că astfel creşterea şi educarea acestuia ar
fi fost puse în primejdie.
Este infracţiune continuă şi se va aplica art.307 al.l
modificat, fiindcă fapta se epuizează sub această lege de
modificare4.
în asemenea cazuri există o infracţiune unică deoarece
suntem în prezenţa unei singure hotărâri infracţionale, a unei
singure acţiuni (inacţiuni), a unui singur obiect social-juridic
lezat, a unei singure urmări şi a aceluiaşi (aceeaşi) făptuitor.
Urmarea, în cazul infracţiunilor de rezultat, capătă proporţii
cu atât mai mari cu cât se prelungeşte în timp acţiunea
-
89
 infracţională. Aşa ar fi în situaţia furtului de energie electrică, gaze
(art.208, al.2 C.pen.).
O asemenea infracţiune se consumă când se comite
acţiunea (inacţiunea), însă se epuizează în momentul încetării
acesteia. Astfel, dacă sustragerea energiei s-a prelungit şi după
intervenirea amnistiei care înlătură răspunderea penală, aceasta nu
va avea efecte cu privire la infracţiunea respectivă, deoarece ea se
aplică numai infracţiunilor comise până la data adoptării ei sau a
celei prevăzute în lege. De asemenea, în cazul infracţiunii de
abandon de familie infractorul nu beneficiază de amnistia sau
graţierea intervenită înainte de soluţionarea cauzei în fond, dacă nu
s-a pus capăt activităţii omisive prin îndeplinirea obligaţiei.
întreruperile care intervin (infractorul nu consumă noaptea
curent electric sau gaze, nu poartă uniforma, arma, decoraţia) sunt
fireşti, aşa că există tot o infracţiune unică continuă. Numai dacă
s-a pronunţat o hotărâre şi după aceea se comite din nou o
asemenea faptă, va exista o infracţiune distinctă. Astfel, dacă după
condamnare inculpatul nu a curmat din proprie iniţiativă activitatea
infracţională de ocupare abuzivă a locuinţei, ci a fost evacuat,
suntem în prezenţa unei fapte distincte de cea pentru care a fost
condamnat5.
§ 2. Infracţiunea de obicei
Pentru a realiza o asemenea infracţiune trebuie să existe
acte similare prevăzute de lege care se repetă de un număr de ori
încât indică obişnuinţa ori îndeletnicirea. Este deci o acţiune
materială, o succesiune obiectivă a acestora care, repetându-se cu
90
o anumită regularitate şi la intervale relativ apropiate, prezintă
caracterul unui obicei, a unei deprinderi care este incriminată.
Asemenea acţiuni sunt: cerşetoria (art.326 C.pen.), exercitarea fără
drept a unei profesii (art.281 C.pen.), jocul de noroc (art.330 alin.2
C.pen.). Aşadar oricâte acţiuni succesive vor exista acestea se
unesc într-un singur conţinut de infracţiune.
S-a susţinut că într-un asemenea caz se repetă infracţiunea ,
ceea ce nu este exact, fiindcă atunci ar exista un concurs de
infracţiuni.
Dacă s-a pronunţat o hotărâre nedefinitivă şi după aceea se
comit alte asemenea acte, se va săvârşi o nouă infracţiune 7 şi se va
realiza un concurs de infracţiuni.
Aşadar, fiecare acţiune luată separat nu constituie
infracţiune, ci doar pluralitatea, suma lor şi o anumită regularitate
a acestora care să indice obişnuinţa, deprinderea, îndeletnicirea
pentru a se realiza elementul material al infracţiunii. De asemenea,
rezultatul fiecărei acţiuni separate nu are relevanţă juridică, ci
numai rezultatele reunite în unul singur, ca efect al acţiunii care
indică obişnuinţa.
Aceste fapte mai sunt denumite şi infracţiuni colective,
împreună cu infracţiunile de simplă repetare (art.97 Legea
26/1996 , art.307 alin.2 C.pen., nerespectarea măsurilor privind
încredinţarea minorului)9. Denumire pe care o considerăm
improprie deoarece există o unitate de infracţiune.
-
;
•*. "
'? 'U. /i-*
—" 91

Secţiunea a Ii-a INFRACŢIUNEA
CONTINUATĂ ŞI COMPLEXĂ
Unitatea de infracţiune este legală şi când se comit mai
multe acţiuni care fiecare ar putea constitui o infracţiune distinctă.
în art.41 alin. 1 C.pen. se prevede că nu există pluralitate de
infracţiuni în cazul infracţiunii continuate şi al celei complexe.
m § 1. Infracţiunea continuată
Infracţiunea este continuată când o persoană comite la
diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii
(hotărâri), acţiuni (inacţiuni) care prezintă, fiecare în parte,
conţinutul aceleiaşi infracţiuni (alin.2 art.41 C.pen). După cum se
poate remarca, legiuitorul este inconsecvent în folosirea
terminologiei, deoarece în art.335 C.pr.pen. foloseşte, considerăm
corect, termenul de acte nu de acţiuni.
; A. Condiţiile infracţiunii continuate
*?'■ - Să fie acelaşi (aceiaşi) infractor(i);
-19 Să existe o unitate de rezoluţie infracţională;
-20 Să se comită mai multe acţiuni (inacţiuni - abandonul de
familie, art.305 lit.c C.pen.) la intervale de timp diferite care să
prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Prima condiţie priveşte infractorul (infractorii) care
trebuie să fie acelaşi (aceiaşi), adică să fi comis acţiunile care
compun infracţiunea continuată. S-a susţinut că dacă infracţiunea
92
continuată este săvârşită în participaţie, fiecare participant trebuie
să comită toate acţiunile în aceeaşi calitate (autor, instigator,
complice), fiindcă numai în acest caz poate fi vorba de o rezoluţie
unica. în caz contrar există concurs de infracţiuni 10. Instanţa
noastră supremă a considerat că există unitate de infracţiune
continuată şi când infractorul îşi schimbă rolul şi implicit calitatea
în care participă la săvârşirea actelor componente, dar va răspunde
pentru calitatea în care şi-a adus aportul cel mai mare 1 .
împărtăşim acest punct de vedere fiindcă unitatea de rezoluţie nu
dispare sau nu se schimbă prin schimbarea rolului de la un act la
altul. Infractorul de la început a contribuit cu intenţie la
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni.
De asemenea, caracterul continuat al infracţiunii nu
încetează atunci când pe parcursul desfăşurării ei devin participanţi
şi alţi infractori decât cei care au acţionat până atunci în baza unei
înţelegeri iniţiale, deoarece unitatea de rezoluţie nu îşi pierde acest
1 f\
caracter, neexistând o nouă hotărâre . Aşadar, când autorul rămâne
acelaşi, participanţii pot fi diferiţi, însă ei pot rămâne aceiaşi şi
aportul lor să fie în forma continuată. Astfel, inculpatele,
gestionare fiecare la câte un magazin de galanterie, au sustras în
mod repetat valori din gestiune. Ele s-au înţeles să se ajute reciproc
pentru ascunderea lipsurilor prin mutarea de mărfuri de la o unitate
la alta, înaintea efectuării inventarelor, ceea ce au şi făcut. în felul
acesta au săvârşit şi acte de complicitate în forma continuată la
infracţiunea de delapidare . In speţă credem ca s-ar pune problema
şi a favorizării dacă a fost vorba de o singură inventariere; dacă au
fost mai multe, atunci este complicitate.
V_- 93
 Dacă unele acţiuni au fost săvârşite pe când infractorul era
minor responsabil din punct de vedere penal, iar altele după
împlinirea vârstei de 18 ani, va răspunde pentru întreaga
infracţiune în calitate de major, fiindcă aceasta s-a epuizat când a
devenit major. La individualizarea pedepsei se va avea însă în
vedere că unele acţiuni au fost săvârşite în calitate de minor.
Astfel, într-o speţă s-a considerat că ultimele trei acte ale
infracţiunii de furt au fost comise după împlinirea vârstei de 18 ani.
Instanţa, greşit, i-a aplicat măsura educativă a mustrării. Fapta fiind
epuizată când a devenit major, trebuia să i se aplice o pedeapsă14.
A doua condiţie, existenţa aceleiaşi rezoluţii infracţionale
care uneşte toate acţiunile (inacţiunile) şi urmările acestora,
priveşte latura subiectivă a infracţiunii continuate. Există unitate
de rezoluţie atunci când infractorul îşi reprezintă în momentul
luării hotărârii, activitatea infracţională unică (o singură
infracţiune) pe care urmează să o comită în mod fracţionat 15. S-a
susţinut însă că reprezentarea nu trebuie să implice o imagine
exactă, concretă a acţiunilor (inacţiunilor) ce urmează să le comită
infractorul, ci doar ansamblul activităţii infracţionale, urmările
acesteia şi condiţiile în care se vor săvârşi acţiunile (inacţiunile)
respective, care se concretizează mai târziu, pe parcursul activităţii
infracţionale16.
Considerăm că reprezentarea de ansamblu se poate deduce
din unitatea obiectului infracţiunii, a aceleiaşi persoane
vătămate, a timpului în care s-a comis acţiunea, a locului comiterii
etc. Aşa ar fi în cazul sustragerii, în mod repetat, a unor sume de
bani, la diferite intervale de timp, de la două casierii ale aceleiaşi
unităţi, de către casier, prin folosirea aceloraşi metode17? al
94
săvârşirii acţiunilor la acelaşi loc de muncă, prin modalităţi
identice, în realizarea unui scop unic (însuşirea unor sume de bani
în paguba avutului public), iar activitatea nu a fost întreruptă de
nici o cauză de natură să determine luarea unei noi hotărâri pentru
restul acţiunilor. în acest ultim exemplu, instanţa a încadrat faptele,
nelegal, în 3 infracţiuni de delapidare, 3 infracţiuni de fals
1g
intelectual şi 2 infracţiuni de uz de fals .
într-o speţă, prima instanţă 1-a condamnat pe inculpat
pentru două infracţiuni de violare de domiciliu, pentru complicitate
la furt calificat (art.209 lit.a,e,g C.pen.) şi pentru complicitate la
tentativa de furt calificat (art.209 lit.a şi 26 C.pen.) cu aplicarea
prevederilor referitoare la concursul de infracţiuni. Pentru a decide
astfel s-a reţinut că acesta însoţit de un alt inculpat, profitând că
uşa era deschisă, au intrat, noaptea, în curtea unui imobil. Primul
a stat de pază, iar al doilea a sustras dintr-un autoturism, după ce
au spart geamul, diferite bunuri. După puţin timp au revenit şi au
luat şi celelalte bunuri rămase în autoturism, moment când au fost
surprinşi.
Instanţa de recurs a considerat că există 2 infracţiuni
continuate: violare de domiciliu, complicitate la furt calificat
(art.209 lit.a,e şi g C.pen.), aflate în concurs real19.
Suntem de părere că există o unitate naturală de infracţiune.
t % în legătură cu conţinutul infracţiunii continuate s-au dat în
practica instanţelor noastre soluţii diferite. Astfel, într-o speţă,
inculpatul a depus la C.E.C. suma de 100 lei, după care a falsificat
libretul încât reieşea că a depus 54.100 lei. După aceea a ridicat de
la unităţi C.E.C. din diferite localităţi, în 3 zile consecutive, câte
9
5

2.000 lei de fiecare dată, iar când a încercat să scoată 10.000 lei,
s-a verificat soldul şi nu s-a restituit suma.
Instanţa 1-a condamnat, printre altele, pentru infracţiunea
de înşelăciune în dauna avutului obştesc comisă în formă
continuată20.
Potrivit altor soluţii şi opinii, în asemenea situaţii nu există
unitate de infracţiune, deci nu se realizează infracţiunea în formă
continuată, ci există un concurs de infracţiuni - una consumată şi
alta în formă de tentativă, deoarece tentativa nu are acelaşi conţinut
juridic cu infracţiunea continuată21.
împărtăşim prima soluţie şi opinie.
Este discutabilă hotărârea dată într-o speţă, prin care s-a
considerat că există infracţiune continuată în situaţia în care într-o
perioadă de 5 luni s-au comis 26 de furturi din locuinţele unor
persoane diferite, în care s-a pătruns prin folosirea de chei
potrivite . Aceasta deoarece săvârşirea infracţiunilor în locuri şi
la date diferite, în dauna unor persoane diferite, demonstrează că
nu a existat, de la început, o reprezentare de ansamblu cu privire la
activitatea infracţională care s-a desfăşurat, ci s-au luat hotărâri
distincte pentru fiecare infracţiune de furt. In acest caz există în
realitate un concurs real omogen de infracţiuni.
Infracţiunea continuată se poate comite, deci, numai cu
intenţie. S-a susţinut însă că se poate comite şi din culpă .
Rezoluţia unică lipseşte când furturile au fost comise la
intervale mari de timp, de la persoane diferite, fără nici o legătură
între infracţiuni. Astfel, prima infracţiune de furt a unor obiecte de
îmbrăcăminte, s-a comis în noaptea de 21/22 aprilie, iar celelalte,
care au constat în furtul de băuturi sau alimente, s-au comis în
96
zilele de 31 iulie, 1 august, 13/14 octombrie şi 16/17 noiembrie. în
acest caz există un concurs real omogen de infracţiuni 4.
De asemenea nu constituie infracţiune continuată, ci un
concurs real omogen de infracţiuni, săvârşirea a doua furturi din
aceeaşi locuinţă, cel de al doilea fiind săvârşit după o lună de la
primul furt, astfel că nu au fost comise în baza unei rezoluţii
• 25
unice .
Există o asemenea infracţiune şi atunci când inculpatul,
pentru a obţine o locuinţă în centrul civic al Bucureştiului, în
perioada 28.01.1988-27.02.1990, a dat mai multe declaraţii scrise,
atât la Primăria municipiului Bucureşti, cât şi la ICRAL Berceni,
în care a arătat, contrar realităţii, că locuieşte într-o garsonieră de
10 m , împreună cu soţia, mama şi doi copii minori, cu toate că
avea şi o locuinţă proprietate personală, era divorţat, iar soţia şi
copii, încredinţaţi acesteia, locuiau în altă parte. Constituie fals în
declaraţii în forma continuată26.
într-o altă speţă, instanţa de fond a considerat că faptele a 9
inculpaţi, care în perioada 1982-1984, câte doi sau mai mulţi, prin
acte repetate, au furat din patrimoniul a 11 unităţi publice situate
în zonă, şi în dauna unui număr de 72 de cetăţeni . domiciliaţi în
comune vecine, constituie infracţiune continuată . numai în raport
cu fiecare unitate obştească prejudiciată, iar cele în dauna avutului
particular ar fi în concurs.
Fostul tribunal suprem a hotărât că există o infracţiune
unică continuată pentru toate faptele comise în dauna avutului
obştesc şi, de asemenea, o singură infracţiune continuată în dauna
avutului particular, deoarece o cunoaştere de către infractor, chiar
generică, a condiţiilor în care va comite faptele componente ale
( 97
 într-o altă speţă s-a apreciat că inculpatul luând hotărârea
infracţiunii ce îşi propune este suficientă pentru a fi întrunite
de a da mită paznicilor ori de câte ori merge să facă rost de
condiţiile textului menţionat27.
materiale, adică să dea paznicilor, pe care îi va întâlni, diferite
împărtăşim opinia primei instanţe, cu precizarea că există
sume de bani, a comis mai multe acte de dare de mită în baza
o infracţiune continuată când sustragerile au avut loc de la aceeaşi
aceleiaşi rezoluţii.
unitate în condiţiile art.41 alin.2 C.pen., care sunt în concurs cu
Instanţa a decis că este lipsită de relevanţă, pentru existenţa
furturile de la celelalte unităţi, în formă continuată sau
infracţiunii unice continuate, împrejurarea că inculpatul a luat
necontinuată, precum şi cu infracţiunile, în dauna avutului
legătura nu concomitent ci ocazional cu fiecare din paznicii
particular, comise în formă continuată sau nu.
mituiţi30.
într-un alt caz s-a reţinut că în zilele de 7 şi 21 septembrie
Soluţia o considerăm discutabilă deoarece atâta timp cât
şi 24 şi 31 octombrie 1986, inculpatul, folosind procedee
este vorba de subiecţi pasivi diferiţi, nu poate fi vorba de o
asemănătoare, a furat din mai multe unităţi comerciale de stat bani
rezoluţie unică, ci există atâtea infracţiuni câţi paznici diferiţi au
şi diferite obiecte. De fiecare dată s-a învoit din unitate în acest
fost mituiţi, ca atare există un concurs real omogen de infracţiuni.
scop şi a vizat numai unităţi comerciale. Din aceste împrejurări s-a
Rezoluţia infracţională se consideră întreruptă când s-a
tras concluzia că a hotărât de la început, deci a avut o reprezentare
pronunţat o hotărâre de condamnare chiar nedefmitivă. Dacă
a întregii activităţi infracţionale ce urma să o desfăşoare şi ca atare
ulterior acesteia ar interveni graţierea, aceasta ar urma să se aplice
există o singură rezoluţie infracţională şi o singură infracţiune
infracţiunii fiindcă ea s-a consumat înainte de adoptarea actului
continuată de furt în paguba avutului obştesc, iar nu 4 infracţiuni
graţierii31.
aflate în concurs28.
In cazul în care după acest moment se comit alte acţiuni,
Nu împărtăşim soluţia fiindcă există un concurs real
acestea presupun luarea unei noi hotărâri. Rezoluţia nu se întrerupe
omogen de infracţiuni, atâta timp cât acestea au fost comise în
atunci când a intervenit amnistia şi după aceea au fost comise noi
dauna unor unităţi distincte.
acţiuni, deoarece infracţiunea s-a epuizat ulterior acesteia. S-a
Considerăm ca fiind nelegală şi hotărârea prin care s-a
exprimat însă şi părerea că ar avea loc o asemenea întrerupere32.
decis că există o infracţiune continuată de furt în dauna avutului
A treia condiţie, săvârşirea mai multor acţiuni (inacţiuni)
obştesc atunci când infractorii au sustras contactori electrici din
29 la diferite intervale de timp, care realizează fiecare în parte
argint de la diferite unităţi de stat, singuri sau cu alte persoane , conţinutul aceleiaşi infracţiuni, formează latura obiectivă.
deoarece nu poate fi vorba de o rezoluţie unică fiindcă infractorii Hotărârea infracţională unică legând aceste acţiuni (inacţiuni) le
au luat hotărârea de a comite fiecare furt atunci când şi-au dat atribuie caracter de infracţiune unică sub aspectul laturii obiective.
seama că acesta este posibil.
{ 99
98
 Şi în cazul acestei infracţiuni se însumează rezultatele produse de
fiecare acţiune (inacţiune) în parte, deoarece se realizează, în final,
un singur rezultat pe care infractorul îl prevede şi îl doreşte.
Sub aspect obiectiv, ţinând seama de conţinutul legal al
infracţiunii, aceasta s-ar putea comite printr-o singură acţiune, dar
în concret se comite prin mai multe acţiuni repetate.
Fiecare acţiune (inacţiune) distinctă întruneşte conţinutul
aceleiaşi infracţiuni, chiar dacă nu sunt toate identice sub aspect
material, mai ales când infracţiunea are un conţinut alternativ. Se
cere doar să se încadreze în aceeaşi calificare din punct de vedere
legal şi să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic şi a
aceluiaşi subiect pasiv. De exemplu, există viol continuat, cu toate
că odată s-a folosit violenţa împotriva aceleiaşi victime, iar a doua
oară ameninţarea, ori s-a cauzat victimei starea de somn prin
folosirea narcoticelor, deoarece este o infracţiune cu conţinut
alternativ.
Instanţa noastră supremă a hotărât că infracţiunea
continuată nu este condiţionată de unitatea de obiect şi nici ca
obiectele să fie situate în acelaşi loc şi nici să aparţină aceleiaşi
persoane, atâta timp cât se dovedeşte că „infractorul a avut de la
început reprezentarea concretă - în ansamblu - a obiectivelor
respective". Pentru a decide astfel, s-a reţinut că inculpaţii au
elaborat o serie de proiecte de obiective industriale şi au determinat
încheierea unor subcontracte de proiectare nelegale cu mai multe
unităţi, păgubind avutul obştesc cu 757.531 lei. Ca atare instanţa
a apreciat că aceştia au avut în momentul luării hotărârii de a înşela
unităţile respective, prin modul cum au procedat, reprezentarea
concretă, în ansamblu, a activităţii infracţionale pe care au
100
desfaşurat-o prin acte repetate, ei prevăzând desfăşurarea acesteia
în întregul ei, având cunoaşterea generică a condiţiilor în care se
vor săvârşi acţiunile componente33.
în recursul extraordinar declarat, s-a susţinut, şi noi
împărtăşim acest punct de vedere, că este un concurs de infracţiuni.
De asemenea s-a considerat că există o infracţiune unică
continuată în cazul comiterii mai multor furturi, în mod repetat, de
biciclete, atât ziua cât şi noaptea, prin efracţie sau profitând de
lipsa unui sistem de siguranţă 4.
Fostul tribunal suprem nu a precizat despre care obiect este
vorba, juridic sau material, deoarece cel material poate fi diferit, cu
toate că bunurile aparţin aceleiaşi persoane, dar cel juridic rămâne
unic dacă este vorba de aceeaşi victimă, aceeaşi persoană, nu şi
victime diferite, fiindcă în acest ultim caz va exista un concurs de
infracţiuni.
S-a decis, de asemenea, în mod corect că activitatea
inculpatului, de dute-vino, desfăşurată pe parcursul a mai multor
ore, pentru a-şi însuşi cantitatea de fructe propusă şi pe care nu a
putut-o lua deodată, nu poate fi considerată ca fiind comisă în
formă continuată35. în acest caz este vorba de o unitate naturală de
infracţiune, acţiunea fiind constituită din mai multe acţiuni.
într-o speţă, inculpaţii V.M. şi Si. au fost condamnaţi
pentru tâlhărie în formă continuată. S-a reţinut că într-o noapte au
venit la P.M. şi ameninţând-o cu un cuţit, i-au cerut ca în 5 minute
să le plătească o "amendă" de 5 milioane de lei, iar victima,
neavând bani, le-a dat ca "garanţie" pentru 2-3 zile 200 gr. bijuterii
din aur, apoi tot prin ameninţări V.M. 1-a determinat pe A.P. să-i
dea 300.000 de lei, sub forma unei "taxe de protecţie", iar
101

inculpatul S.I. 1-a obligat pe P.M. să-i plătească 200.000 de lei
pentru că 1-a jignit.
Considerăm că este o varietate naturală de tâlhărie, şi nu
continuată, fiindcă cu aceeaşi ocazie s-a comis fapta, iar nu la
diferite intervale de timp.
Infracţiune continuată există şi atunci când unele acţiuni se
încadrează în textul care incriminează forma de bază, iar altele în
cel care prevede forma agravată a acesteia. Intr-un asemenea caz,
se va aplica pedeapsa pentru forma agravată .
Fostul tribunal suprem, în plenul său, a considerat că
infracţiunea de înşelăciune în paguba avutului obştesc săvârşită
prin prezentarea de acte de studii false la angajarea în funcţie, prin
declaraţii mincinoase, în vederea primirii alocaţiei de stat pentru
copii, ori prin prezentarea de acte false privind vechimea în muncă,
în scopul obţinerii pensiei sau ajutorului social, urmată de
încasarea periodică a unor sume de bani necuvenite este comisă în
formă continuată37.
Soluţia a fost motivată prin aceea că inducerea în eroare a
avut loc cu ocazia prezentării, de către infractor, a actelor de studii
sau privind vechimea în muncă ori a declaraţiei mincinoase,
precum şi de fiecare dată prin pretinderea plăţii banilor şi reticenţa
infractorului în a declara că nu i se cuvin, atunci când încasează
primul salariu, alocaţia de stat pentru copii, pensia sau ajutorul
social, cât şi ulterior, ori de câte ori primeşte sumele necuvenite.
Aşadar, cu ocazia încasării periodice a sumei necuvenite se
săvârşesc în baza aceleiaşi rezoluţii, acte de înşelăciune în paguba
avutului obştesc, fiindcă de fiecare dată se realizează condiţiile
existenţei infracţiunii. - - •-■ •.- ■- ■ ■'
102
Suntem de părere că, în acest caz, infracţiunea este
continuă deoarece a avut loc un singur act de executare care s-a
consumat în momentul prezentării documentelor de studii sau de
vechime în muncă... etc. false şi care a produs un singur efect,
angajarea în funcţie, acordarea dreptului la pensie... etc. Faptul că
aceste drepturi se concretizează în plata periodică a unei sume de
bani - chenzinal sau lunar - nu înseamnă că există acte repetate care
să aibă ca efect încasarea sumei respective la data plăţii lor.
Nu poate fi vorba de repetarea acţiunii de înşelare de
fiecare dată când se primeşte pensia... etc., fiindcă acestea se
plătesc automat din momentul când s-a stabilit că există dreptul la
ele, şi nu neapărat la solicitarea infractorului.
Aşadar infracţiunea este unica continuă, deoarece suntem
în prezenţa unei singure hotărâri, a unei singure acţiuni, a unui
singur obiect social-juridic lezat, a aceluiaşi infractor şi a unei
singure urmări.
Unele acţiuni pot fi în formă consumată, iar altele tentate.
în practică s-au dat soluţii contradictorii cu privire la
existenţa infracţiunii continuate, unele instanţe considerând că
există această infracţiune, iar altele că ar fi un concurs real. Astfel,
într-un caz, doi dintre inculpaţi au sustras, ziua şi noaptea, prin
efracţie şi rupere de sigilii, într-o perioadă de două luni şi jumătate,
bunuri din vagoane de cale ferată.
Cel de al treilea inculpat i-a ajutat să transporte aceste
bunuri în patru rânduri, cumpărând o parte din ele la preţuri mai
reduse şi a primit, pentru ajutorul dat, din bunurile sustrase.
Instanţa de fond i-a condamnat pe primii doi pentru un
concurs de infracţiuni.
'
103
 în urma declarării recursului extraordinar s-a considerat că
toate sustragerile au fost comise în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale, care rezultă din aceea că, de la început, inculpaţii au
conceput să comită, repetat, asemenea fapte, din înţelegerea lor
iniţială în acest sens, din intervalele scurte, de câteva zile sau
numai ore de la o faptă la alta, precum şi din împrejurarea că au
acţionat în acelaşi mod în toate cazurile38; alteori s-a decis că în
aceste cazuri există concurs real de infracţiuni. Astfel, în data de 19
octombrie 1977 s-a comis primul furt din vagoane prin ruperea
sigiliului, al doilea în data de 24 aprilie 1978, al treilea tot în
aprilie 1978, al patrulea în 20 iunie 197839; sau comiterea a 19
furturi din autoturisme parcate pe stradă în perioada 20 septembrie
- 13 noiembrie 1982, s-a considerat că s-a comis o infracţiune
unică continuată40; comiterea unui număr de 17 furturi de
portmonee şi acte de identitate, precum şi alte lucruri aflate asupra
unor persoane aflate în magazine sau mijloace de transport în
comun, s-a apreciat că realizează o singură infracţiune în formă
continuată41.
In alte cazuri, furtul unor bunuri proprietate personală din
2 autovehicule, precum şi a unora din autovehicule aparţinând
avutului obştesc, cu aceeaşi ocazie şi din acelaşi loc (o parcare), în
baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, a fost calificată ca furt în
formă continuată (art.41 alin.2 C.pen.) în dauna avutului particular
(2 furturi) în concurs real cu furtul în dauna avutului obştesc .
S-a exprimat însă şi părerea că în acest caz ar fi vorba de o
unitate naturală, deoarece faptele nu au fost comise la diverse
intervale de timp, ci cu aceeaşi ocazie şi în acelaşi loc (parcare
auto).
104
Conform altei păreri, faptele nu s-ar afla în concurs real, ci
ideal, acţiunea fiind unică43.
Suntem de părere că este vorba de un concurs real de
infracţiuni deoarece acestea s-au comis împotriva unor bunuri
aparţinând unor persoane distincte.
în ceea ce priveşte furturile din vagoane considerăm legale
soluţiile potrivit cărora există un concurs real de infracţiuni dacă
s-au sustras bunuri din vagoane diferite şi la date diferite, fiindcă
infractorii de fiecare dată au hotărât din care vagoane să fure, ce
bunuri şi în ce împrejurări etc.
Dacă unele din acţiunile componente ale infracţiunii
continuate au fost comise sub imperiul unei legi noi, nu se vor
aplica dispoziţiile legii mai favorabile (art. 13 C.pen.), ci
infracţiunea săvârşită în întregul ei se va sancţiona potrivit acestei
legi, fiindcă ea este legea activă în timpul căreia s-a comis
infracţiunea, s-a epuizat (art.10 C.pen.).
In principiu este posibil ca orice infracţiune să se realizeze
în forma continuată, implicit infracţiunea complexă. în ce priveşte
infracţiunea de omor în forma consumată nu se poate comite
continuat ci numai tentativa acesteia, când victima este aceeaşi.
Infracţiunile de obicei, după ce se comite numărul de acte care
indică obişnuinţa, pot deveni continuate.
In practică s-a pus problema dacă infracţiunea de părăsire
a locului accidentului de circulaţie poate fi în formă continuată sau
nu?
Astfel, inculpatul a părăsit locurile celor 3 accidente
comise în stare de ebrietate în timp ce era urmărit de către un
echipaj al poliţiei rutiere. Instanţa a reţinut că infracţiunea s-a
105
comis în formă continuată (art.41 alin.2 C.pen.) cu toate că
accidentele au fost comise din culpă.
Această soluţie nu este împărtăşită deoarece s-a motivat că
nu poate fi vorba de „rezoluţie infracţională unică". Infracţiunea
poate fi comisă în formă continuată doar atunci când accidentele
sunt provocate cu intenţie şi s-a urmărit părăsirea locului
infracţiunilor44.
Considerăm că nu este posibilă comiterea infracţiunii în
această formă atâta timp cât nu suntem în prezenţa aceleiaşi
infracţiuni, ci a unor infracţiuni de acelaşi fel dar cu subiecţi pasivi
distincţi. Infractorul a prevăzut mai multe rezultate, nu unul singur
pe care să-1 producă în mod succesiv, fiindcă acestea nu se
însumează, ci rămân ca urmări multiple. Părăsirea are loc pentru
fiecare din acestea, ea fiind o infracţiune de pericol. Fiecare
părăsire este legată de o infracţiune distinctă (ca infracţiune
subsecventă), aşa încât priveşte pe fiecare din acestea. In realitate
s-a săvârşit un concurs real omogen de infracţiuni.
Infracţiunea deşi este continuată se realizează, sub aspectul
conţinutului în formă consumată din momentul când are loc
primul act, însă se epuizează numai după ce are loc ultimul act.
Astfel, dacă un casier îşi propune să delapideze 1.000.000 lei prin
sustragere repetată a câte 100.000 lei lunar, după ce a sustras primii
100.000 lei şi apoi nu mai comite un nou act, deoarece a fost
descoperit sau nu putut să-1 continue, infracţiunea sa este
consumată, fără a fi în formă continuată; dacă a început al doilea
act şi s-a desistat, infracţiunea este în formă continuată, însă va
răspunde doar pentru infracţiunea în formă consumată; dacă actele
106
de sustragere s-au repetat, executarea se prelungeşte şi se epuizează
o dată cu terminarea ultimului act.
în concluzie, cu toate că la infracţiunile continue şi
continuate nu coincide momentul consumării cu acela al epuizării,
totuşi anumite efecte juridice se produc de la data consumării
infracţiunii şi nu de la aceea a epuizării ei. Acestea ar fi: stabilirea
stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, revocarea
suspendării condiţionate a executării pedepsei, revocarea
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, a executării
pedepsei la locul de muncă, înlăturarea beneficiului graţierii
condiţionate, întreruperea cursului prescripţiei sau a cursului
termenului de reabilitare. Aşadar, acestea acţionează pe toată
durata infracţiunilor respective, iar nu în raport cu data epuizării
lor45.
Infracţiunea există însă în toate momentele ce urmează
celui care întruneşte elementele formei sale consumate şi până la
epuizarea ei.
în raport cu epuizarea infracţiunii continue şi continuate
din moment ce legea a înţeles să consacre o unitate de infracţiune
din succesiunea acţiunilor infracţionale, sau din continuitatea
acţiunii, toate dispoziţiile privind participaţia, amnistia, graţierea,
înlăturarea răspunderii penale, schimbarea legii etc. se examinează
în raport cu întreaga infracţiune, dacă aceasta s-a epuizat după
apariţia cauzei care atrage înlăturarea, micşorarea sau agravarea
răspunderii penale.
Astfel, neplata cu rea - credinţă timp de 2 luni a pensiei de
întreţinere, urmată de poprirea retribuţiei inculpatului pentru
achitarea în continuare a pensiei respective, face ca infracţiunea
' 107
continuată să se epuizeze la data înfiinţării popririi, ca urmare a
înlăturării elementului neplăţii cu rea-credinţă. Dacă aceasta a avut
loc înainte de adoptarea Decr. nr. 11/1988, fapta este amnistiată46.
J B. Pedepsirea infracţiunii continuate
i, Infracţiunea continuată, cu toate că este unică, prezintă un
grad de pericol sporit faţă de cele care nu se săvârşesc în această
formă. De aceea continuitatea constituie o cauză legală specială
de agravare facultativă a pedepsei. Drept urmare se poate stabili
pedeapsa până la maximul ei special, la care instanţa adaugă
facultativ sporul prevăzut pentru concursul de infracţiuni. Acesta
se aplică, deci, la maximul legal al pedepsei prevăzut pentru
infracţiunea respectivă şi nu la pedeapsa stabilită de către
instanţă. Sporul poate fi de până la 5 ani, iar dacă pedeapsa este
amenda se poate stabili maximul acesteia la care instanţa poate
adăuga un spor de cel mult două treimi din maximul ei. Dacă unele
acţiuni (inacţiuni) fac parte din conţinutul agravat al infracţiunii,
sporul se va adăuga la maximul special al pedepsei prevăzute
pentru forma agravată. De exemplu, pentru furtul simplu maximul
este de 12 ani, iar pentru furtul agravat de 15 ani.
Instanţa, când stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea
continuată în formă simplă sau agravată, are în vedere numărul de
acţiuni (inacţiuni) cunoscut că s-a săvârşit şi gravitatea urmărilor
acestora în totalitatea lor.
Instanţa nu poate să-1 achite pe inculpat pentru o acţiune
componentă a infracţiunii continuate de furt şi să-1 condamne
pentru restul actelor. In acest caz instanţa reţine numai existenţa
108
infracţiunii continuate de furt, iar la individualizarea pedepsei nu
va fi luată în considerare acţiunea de furt care nu poate fi reţinută
în sarcina inculpatului.
Daca ulterior condamnării definitive, infractorul este
judecat şi pentru alte acţiuni (inacţiuni) care nu au fost cunoscute
când s-a stabilit pedeapsa, aceasta se va recalcula ţinând seama de
toate acţiunile sau inacţiunile (art.43 C.pen.). Astfel, infractorul a
fost condamnat pentru 3 acţiuni de furt şi ulterior s-a descoperit că,
în realitate, a săvârşit 5. în acest caz urmează ca pedeapsa aplicată
iniţial să fie recalculată. Aceasta este pedeapsa unică care
corespunde unei infracţiuni unice. Dacă ar interveni graţierea s-ar
lua în considerare pedeapsa în totalitatea ei, inclusiv sporul47.
în urma judecării, pedeapsa anterioară poate fi menţinută
sau agravată fără însă a putea fi redusă. Ea va fi absorbită de
pedeapsa recalculată pentru toate acţiunile (inacţiunile), urmând ca
ceea ce s-a executat până la recalcularea ei să se scadă din
pedeapsa ultimă (finală).
Considerăm că sancţionarea infracţiunii continuate potrivit
regulilor de la concursul de infracţiuni nu este justificată, deoarece
se poate ajunge ca maximul special al pedepsei să fie depăşit cu
până la 5 ani. Aceasta deoarece ea nu mai este limitată de
totalitatea pedepselor stabilite ca în cazul concursului de
infracţiuni, cumul care se poate realiza şi, cu toate acestea, el să fie
mai mic sau egal cu limita maximă specială a pedepsei celei mai
grele, ori să nu se poată aplica sporul maxim de 5 ani, fiindcă s-a
ajuns deja la cumulul aritmetic. Ca atare, în cazul unui recurs
numai al inculpatului dacă instanţa ar considera că nu există
concurs, ci o infracţiune continuată şi ar schimba încadrarea
109
juridică, i-ar îngreuna acestuia situaţia. în fapt s-ar ajunge ca
infracţiunea continuată să fie sancţionată în acelaşi fel cu recidiva
postexecutorie, fiindcă sporul se adaugă la maximul special al
pedepsei.
De lege ferenda, în acest caz ar urma să se sporească
maximul special al pedepsei pentru infracţiunea comisă cu un an.
§ 2. Infracţiunea complexă
Infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră fie
ca element, fie ca o circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune
care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală
(alin.3 art.41 C.pen.).
Legiuitorul înţelege, şi în acest caz, prin acţiune sau
inacţiune o infracţiune cu cele 4 elemente ale sale, iar nu doar ca
subelement al laturii obiective a infracţiunii, în sens strict. De
aceea, infracţiunea complexă trebuie să prezinte acest caracter sub
aspectul obiectului, laturii obiective şi a celei subiective, iar în
unele cazuri, latura obiectivă poate fi realizată prin acte distincte,
de persoane diferite. De exemplu, la acelea la care infracţiunile
reunite constituie elemente ale infracţiunii complexe forma simplă
(tâlhăria, violul).
Reunirea faptelor în conţinutul infracţiunii complexe o
face numai legiuitorul în partea specială a Codului penal sau în
legi speciale, pentru a asigura o luptă mai eficientă împotriva
unor infracţiuni între care există o legătură de la mijloc la scop.
Infracţiunea rezultată în urma reunirii prezintă un grad de pericol
mai ridicat decât al fiecărei infracţiuni componente, luate separat,
110
fiindcă pune în pericol cel puţin două obiecte juridice, dintre care
unul este principal, iar altul secundar. In funcţie de cel principal
infracţiunea face parte (este inclusă) dintr-o anumită grupă.
S-a exprimat şi părerea că aceeaşi infracţiune se poate
contura uneori ca infracţiune complexă, alteori ca infracţiune
simplă în raport de modul cum se realizează, în concret, activitatea
incriminată48. Astfel, violul ar fi o infracţiune complexă când
constrângerea se realizează prin lovire, vătămare corporală,
ameninţare deoarece acestea sunt infracţiuni; ar fi o infracţiune
simplă când are loc prin imobilizarea victimei, folosirea forţei fără
a cauza însă suferinţe fizice sau vătămări corporale, care nu sunt
infracţiuni, în schimb, tâlhăria este considerată că are întotdeauna
caiacter complex, chiar şi atunci când, într-un caz concret, violenţa
nu ar avea relevanţă penală proprie.
Suntem de părere că violul are conţinut complex, deoarece
acesta este stabilit prin lege.
A. Formele infracţiunii complexe
In Codul penal sunt reglementate două forme de
complexitate: forma simplă sau tipică şi forma agravată
(calificată). S-a susţinut că ar exista şi o complexitate naturală,
când elementele obiective ale unei infracţiuni sunt cuprinse, prin
firea lucrurilor, în conţinutul altei infracţiuni49. Aşa ar fi
infracţiunea de omor care o încorporează şi pe aceea de lovire şi de
vătămare a sănătăţii sau integrităţii corporale. în realitate această
„complexitate" nu are absolut nici o importanţă din punct de
vedere juridic, nici teoretică şi nici practică.
111
ş 1. Forma simplă (de bază)
■ Aceasta este creată de către legiuitor prin îmbinarea a cel
puţin două infracţiuni în totalitatea lor. Ca atare nu împărtăşim
susţinerea că se îmbină doar elementul obiectiv al unor infracţiuni
de sine stătătoare (acţiunea sau inacţiunea), iar în continuare se
arată, corect, că se îmbină infracţiunile50, deci cu cele 4 elemente
ale lor.
Un exemplu de astfel de infracţiune complexă este tâlhăria
(art.211 C.pen.) formată din furt şi violenţa sau ameninţarea
exercitate asupra persoanei victimei, pentru a-i învinge rezistenţa,
împotrivirea efectivă sau posibilă cu ocazia încercării de a i se lua
bunul mobil aflat în posesia sau detenţia sa. S-a susţinut că
violenţele se pot exercita şi asupra bunului51. Or, în acest caz prin
exercitarea acestora trebuie să se fi urmărit stârnirea temerii sau să
fi dus la constrângerea psihică a victimei (ruperea firului
telefonului, uciderea câinelui de paza, stropirea bunurilor cu
benzină pentru a le da foc etc. în prezenţa victimei).
Infracţiunile reunite îşi pierd autonomia şi devin părţi
componente (elemente) ale infracţiunii complexe datorită strânsei
relaţii dintre ele. Acţiunea („infracţiunea") scop este cea mai
importantă, în exemplul nostru luarea bunului (furtul), din care
cauză aceasta serveşte la includerea infracţiunii complexe de
tâlhărie în grupa infracţiunilor împotriva avutului şi nu împotriva
persoanei. Daca are loc numai acţiunea („infracţiunea") de violenţă
sau ameninţare etc. In scopul luării unui bun mobil (comiterea
furtului), tară ca aceasta să fi reuşit, fiindcă a intervenit o altă
persoană care 1-a împiedicat pe infractor, există doar tentativă la
112
tâlhărie şi nu infracţiunea de violenţă sau ameninţare în formă
consumată. De asemenea, urmările fiecărei acţiuni (inacţiuni) ale
infracţiunilor reunite (lovirea, ameninţarea şi furtul) se integrează
într-o urmare unică, atingerea adusă proprietăţii prin diminuarea
ei.
în cazul în care inculpaţii, după o înţelegere prealabilă, au
mers la domiciliul părţii vătămate şi au intrat în casă cu
consimţământul ei, după care aceasta a fost lovită, doborâtă, apoi
legată de mâini şi de picioare cu frânghii pe care le aveau pregătite
şi i-au pus şi căluş. După aceea au luat bunuri din casă.
în acest caz s-a considerat că există concurs între
infracţiunea complexă de tâlhărie şi lipsirea de libertate în mod
ilegal, atât de către instanţa de fond cât şi cea de apel, fără a se
preciza ce fel de concurs.
Soluţia este împărtăşită şi într-un articol52, considerându-se
că este în concurs ideal.
Parchetul de la Curtea de Apel a susţinut că este numai
tâlhărie. în acelaşi sens s-au exprimat şi unii autori şi Tribunalul
suprem 3.
împărtăşim această soluţie, deoarece aceeaşi acţiune ar
constitui de două ori infracţiune şi lipsire de libertate şi tâlhărie,
ceea ce nu este posibil.
Violul este, de asemenea, o infracţiune complexă, fiindcă
acţiunea de constrângere constând în ţinerea de mâini, împingerea
victimei spre locul unde era prevăzută realizarea actului intim,
lovirea ei etc, realizează tentativa .
113
fi ;fr: au
' 2, Forma agravată * "'
Aceasta există când în conţinutul unei infracţiuni simple
sau chiar complexe în formă simplă se absoarbe o acţiune sau
inacţiune („infracţiune") ca element agravant, care luată separat
constituie ea însăşi o infracţiune. Astfel, în conţinutul infracţiunii
simple a lipsirii de libertate în mod ilegal (art.189 alin.l C.pen.) se
absoarbe infracţiunea prin care se cauzează suferinţe victimei ori
îi sunt puse în pericol sănătatea sau viaţa, creându-se un conţinut
complex agravat (art.189 alin.2 C.pen.); sau în cazul arestării
ilegale şi a cercetării abuzive (art.266 alin.l şi 2 C.pen.); ori în
cazul art.209 lit.i C.pen., prin efracţia încuietorilor de la intrarea în
domiciliu55, fiindcă nu s-a urmărit violarea de domiciliu, ci
comiterea furtului. Aceeaşi împrejurare (efracţia încuietorilor, nu
poate să constituie atât o infracţiune distinctă, cât şi o circumstanţă
datorită căreia s-a creat un conţinut agravat al infracţiunii de furt.
Ar urma ca infractorul să suporte pedeapsa pentru forma agravată
şi sporul pentru concursul de infracţiuni.
însă, în cazul în care inculpatul a pătruns, noaptea, pe
poarta găsită deschisă în curtea locuinţei victimei, pentru a fura
păsări, dar a fost surprins, după ce a deschis uşa coteţului, a fugit,
nu există o singură infracţiune, aşa cum a susţinut inculpatul.
Acesta iniţial a spus că tentativa de furt este absorbită în
infracţiunea de violare de domiciliu, iar ulterior că aceasta din
urmă este absorbită în tentativa de furt56.
în realitate s-a comis o violare de domiciliu şi o tentativă
de furt.
în sens contrar s-a apreciat că există un concurs real de
infracţiuni între violarea de domiciliu şi furt calificat în cazul în
114
care s-a pătruns prin escaladare şi efracţie. Soluţia o considerăm
nelegală57.
Potrivit altei păreri ar exista o complexitate naturală de
infracţiune58, punct de vedere pa care nu-1 împărtăşim, deoarece
furtul poate exista şi fără violarea de domiciliu. Nu se poate
confunda cu situaţia în care omorul implică vătămarea corporală,
infracţiunea de rezultat consumată absoarbe şi tentativa.
Informa sa complexă agravată se realizează, de exemplu,
violul, când acesta are ca urmare vătămarea gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, ori moartea sau sinuciderea victimei
(art.197 alin.2 lit.c şi alin.3 C.pen.).
în cazul infracţiunii complexe forma simplă dacă lipseşte,
de exemplu, violenţa sau ameninţarea nu mai există tâlhărie
(art.211 alin.l C.pen.). S-a considerat că, chiar dacă asemenea acte
au avut loc dar nu s-au exercitat în scopul de a păstra bunul furat,
ci ca o ripostă spontană la agresiunea victimei care 1-a surprins pe
infractor asupra furtului, nu constituie tâlhărie, ci furt şi lovire, în
concurs real59. Soluţia este nelegală, deoarece infractorul nu putea
să reacţioneze în alt scop decât acela al păstrării bunului sau pentru
a-şi asigura scăpare, astfel că există tâlhărie.
Informa sa agravată, dacă lipseşte elementul agravant nu
se realizează conţinutul infracţiunii în forma sa complexă, ci în cea
simplă sau în forma complexă simplă şi nu în forma complexă
agravată. Astfel, dacă victima lipsită de libertate în mod ilegal nu
va fi supusă unor suferinţe, ori nu-i va fi pusă în pericol sănătatea
sau viaţa, va exista doar forma simplă a infracţiunii; ori în cazul
infracţiunii complexe forma simplă de viol când nu s-a cauzat
victimei o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
115
 violul va fi în forma complexă simplă, nu în forma complexă
agravată.
Infracţiunea complexă are obiectul juridic complex,
deoarece este format dintr-un obiect juridic principal şi un obiect
juridic secundar. De exemplu, la purtarea abuzivă (art.250 alin.2
C.pen.) obiectul principal îl constituie activitatea normală a
organizaţiilor de stat în legătură cu serviciul, iar obiectul secundar,
integritatea corporală şi sănătatea persoanei. Ca atare, există un
subiect pasiv principal (organizaţia de stat) şi unul secundar
(persoana fizică vătămată).
In cadrul laturii obiective se poate prevedea, de asemenea,
existenţa unei singure acţiuni (inacţiuni) sau a două acţiuni
(inacţiuni). Astfel, la tâlhărie latura obiectivă este formată din două
acţiuni deoarece infractorul după ce şi-a însuşit pe nedrept un
pistol din proprietatea obştească, şi fiind urmărit de paznic, a tras
asupra acestuia pentru a păstra pistolul60.
Infracţiunea se poate comite şi printr-o singură acţiune,
cum ar fi în cazul omorului săvârşit asupra a două sau mai multor
persoane (art.176 lit.b C.pen.), al nerespectării hotărârilor
judecătoreşti (art.273 alin.2 C.pen.).
Acţiunile penale pot fi eterogene, cum este la tâlhărie, sau
omogene, specifice aceluiaşi tip de infracţiune, omorul comis
asupra a două sau mai multor persoane (art.176 lit.b C.pen.). Dacă
s-a încercat un asemenea omor şi nici una din persoane nu a
decedat, va exista doar tentativă. Ca atare în mod greşit prima
instanţă a încadrat fapta inculpatului în două tentative la
infracţiunea de omor, deşi era vorba de o infracţiune unică, lovirea
celor două părţi vătămate având loc în aceeaşi împrejurare, aproape
116
concomitent, cu acelaşi cuţit, în zone vitale şi cu intenţia vădită de
a le ucide.
încadrarea este tentativă la infracţiunea de omor deosebit
de grav61. Dacă una dintre victime a decedat, va exista un omor
simplu, agravat sau deosebit de grav şi tentativa de omor simplu,
f/y
agravat sau deosebit de grav, după împrejurări .
în ce priveşte subiecţii activi, infracţiunea complexă se
poate comite de către o singură persoană sau în participaţie, însă,
în acest ultim caz, coautor este şi cel care comite doar un act
component al laturii obiective a infracţiunii (la tâlhărie cel care
exercită numai violenţa sau ameninţarea, ori numai luarea
bunului).
La unele infracţiuni complexe nu este însă posibil
coautoratul, cum ar fi la uciderea în culpă, prevăzută în art.178
alin.3 C.pen., deoarece autor este cel care are în sânge o imbibiţie
alcoolică mai mare de l%o şi tot el realizează actul de conducere a
autovehiculului în această stare şi produce moartea din culpă63.
Sub aspect subiectiv există, de regulă, o singură rezoluţie
însă cu un conţinut mai bogat decât în cazul celorlalte infracţiuni,
deoarece infractorul prevede că aduce atingere atât unui obiect
juridic principal, cât şi unuia secundar şi doreşte sau acceptă
această urmare. Aşadar, atingerea obiectului principal o implică şi
pe a celui secundar, însă printr-o singură acţiune (inacţiune)
complexă. Latura subiectivă poate consta şi din praeterintenţie.
Uneori există, prin excepţie, şi două rezoluţii. De exemplu,
infractorul a încercat să comită furtul sau 1-a consumat aşa cum a
hotărât iniţial, însă fiind surprins în timpul executării sau după
consumarea acestuia foloseşte violenţa pentru a-şi asigura scăparea
(art.211 alin.l C.pen.).
117
 Infracţiunea complexă se consumă când s-a adus atingere
obiectului juridic principal (a avut loc luarea bunului în caz de
tâlhărie, chiar dacă infractorul nu a reuşit să-1 păstreze). Dacă a
avut loc numai violenţa sau ameninţarea există doar tentativa la
tâlhărie şi nu infracţiunea simplă de violenţă sau ameninţare în
formă consumată.
Prescripţia, amnistia, graţierea, legea penală mai favorabilă,
dezincriminarea etc. sunt incidente cu privire la infracţiunea
complexă iar nu separat pentru fiecare acţiune sau inacţiune
(„infracţiune") care o compun.
In cazul desistării autorului, dacă a fost săvârşită acţiunea
(„infracţiunea") care se absoarbe în conţinutul infracţiunii
complexe, acesta va răspunde pentru acţiunea respectivă ca
infracţiune independentă, şi nu pentru tentativă la infracţiunea
complexă. De exemplu, după săvârşirea ameninţării, infractorul se
desistă şi nu trece la luarea bunului (art.22 alin.2 C.pen.).
Când în urma provocării ilegale a avortului, ca urmare a
abrogării art.185-188 C.pen., dacă acesta a avut drept urmare
moartea victimei, fapta va fi calificată ca ucidere din culpă (art. 178
alin.2 C.pen.)64.
Au fost cazuri când s-a pronunţat, în mod ilegal, achitarea,
cu motivarea că fapta a fost dezincriminată65.
Avortul a fost reincriminat în art. 185 C.pen. Atunci când
infractorul a fost condamnat definitiv pentru o infracţiune
complexă şi este judecat ulterior şi pentru alte acţiuni sau inacţiuni
care intră în conţinutul acesteia, se va ţine seama de infracţiunea
comisă în întregul ei, instanţa va stabili o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai uşoară decât cea pronunţată
anterior (art.43 C.pen.)66.
TRIMITERI
1
Tribunalul Suprem, s.pen. dec. nr.494/1977, R.R.D. nr. 10/1977, p.63; TribJud.
Constanţa, dec.pen. nr.65 din 24.01.1986, R.R.D. nr.6/1986, p.75; C. de Ap.
Bucureşti, s. I pen., dec. nr.705/1997, Rev. de Drept penal, nr.2/1998, p.140.
2
C.Stoienescu, Notă la dec.pen. nr.639 din 27.07.1983, R.R.D. nr.2/1985,
p.62-64; D.Ciolofan, T.Rădulescu, Probleme de drept penal şi procedură
penală din practica Trib. Jud. Dolj, R.R.D. nr.9/1971, p.105-106;
Trib.Suprem, s.pen., dec. nr.1387/1980, R.R.D. nr.4/1981, p.l 16; dec. nr.35 din
25.04.1981, R.R.D. nr.12/1982, p.73 în compunerea prevăzută de art.39 alin.2
şi 3 din Leg de organizare judec; C.Turianu, Dificultăţi în legătură cu
determinarea caracterului faptelor de sustragere repetată-unitate naturală
de infracţiune şi infracţiune continuată, Dreptul nr. 10/1992, p.82-84.
3
C. de Ap. Bucureşti, s. all-apen., dec. nr.340/A/1998, Rev. de Drept penal,
nr.1/2000, p.146; G. Antoniu, Unitatea de infracţiune, Rev. de Drept penal,
nr.3/1999,p.9-41.
4
C. de Ap. Bucureşti, s.pen., dec. nr.565/1998, Rev. de Drept penal, nr.4/1999,
p. 149-150.
Tribunalul Municip. Bucureşti, secţ. a Ii-a pen., dec. nr.220/1993, Dreptul
nr.9/1994, p.92-93.
6
T.Pop, DREPT PENAL, vol.II, cit. supra, p.610.
7
Trib. Suprem în compunerea prev. de art.39 alin.2 şi 3 din Leg. nr.60/1968,
dec. nr.74 din 4.12.1976, R.R.D. nr.5/1977, p.65-66.
8
Codul silvic, M. Of. nr.93 din 8.05.1996.
9
V.Papadopol, Contribuţii la studiul infracţiunii colective, R.R.D. nr.9/1984,
p.9-11.
Î0
I.Oancea, op.cit., 1971, p.223.
11
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1670 din 16.03.1971, R.R.D. nr.1/1972, p.155;
Curtea de Apel Constanţa, dec.pen. nr.238 din 16.06.1995, Dreptul nr.3/1996,
p.lll.
12
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.63 din 12.01.1980, R.R.D. nr.2/1981, p.78; C.
de Ap. Piteşti, dec. pen. nr.2/R/1995, Rev. de Drept penal, nr.2/1996, p.U5-
116..
13
Trib. Suprem, s.pen. dec. nr.294 din 6.02.1981, R.R.D. nr.10/1981, p.72.
14
Trib. Suceava, dec. pen. nr.37/1998, Rev. de Drept penal, nr.4/1999, p.146.
15
V.Patulea, Diferenţierea infracţiunii continuate faţă de concursul de
infracţiuni, R.R.D. nr.3/1986, p.51.'
1
1

16
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 1/1963, CA/1963, p.52.
17
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.561 din 12.03.1975, R.R.D. nr.9/1975, p.74-75;
Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.386 din 10.09.1980, R.R.D. nr.3/1981, p.63.
18
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1982 din 30.10.1980, R.R.D. nr.7/1981, p.61.
l9
i Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.202 din 22.03.1989, Dreptul nr.9-12/1990,
p.245-246.
20
Citată de H.DÎaconescu, Unele consideraţii asupra tentativei în cazul
infracţiunii continuate de înşelăciune în dauna avutului obştesc, R.R.D.
nr.9/1987, p.53, Nota I, iar soluţia este împărtăşită de majoritatea autorilor şi de
practica judiciară; V.Dongoroz ş.a., EXPLICAŢII ..., partea generală, vol.l,
cit.supra., p.284; I.Petcu, în legătură cu delimitarea dintre unitatea
infracţională naturală şi infracţiunea continuată, R.R.D. nr.10/1970, p. 117;
V.Papadopol, Aspecte ale raporturilor dintre infracţiunea continuată şi
formele de participaţie, Justiţia Nouă nr.5/1964, p.32 etc; Trib. Suprem,
col.pen., dec. nr. 1349/1962, C.D./1962, p.421; dec.pen. nr.1274/1969,
C.a/1969, p.244.
21
Trib. reg. Bucureşti, col.I, dec.pen. nr.621/1962, Justiţia Nouă nr.10/1963,
p.143-145; Trib. raional Ploieşti, sent.pen. nr.3165/1963 şi Trib. reg, Ploieşti
dec.pen. nr.407/1964, Justiţia Nouă nr.l 1/1964, p.161; Trib. Jud. Cluj, sentpen.
nr.1829/1970, R.R.D. nr.8/I972, p.140; N.Ionescu, D.Ciuncan, Nota (II), R.R.D.
nr.9/1987, p.56-57; T.Vasiliu, ş.a., op.cit., partea generală, p.313; Şt.Daneş,
V.Papadopol, INDIVIDUALIZAREA..., cit.supra., p.325.
22
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.547 din 15.03.1979, R.R.D. nr.11/1979, p.71.
23
V.Weiss, Notă, Leg. Populară nr.3/1961, p.88; I.C.Vurdea, Infracţiunea din
culpă continuată, Justiţia Nouă ni.2/1961, p.346 şi urm.
24
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.391 din 7.05.1980, R.R.D. nr.12/1980, p.61.
25
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3114 din 23.12.1986, R.R.D. nr.7/1987, p.75;
C.S.J., s.pen., dec. nr.862 din 1.06.1994, Dreptul nr.3/1995, p.92.
C. de Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr.42/1996, Rev. de Drept penal,
nr.2/1996,p.H4.
27
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3157 din 27.12.1985, CD./1985, p.253-255.
28
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.34 din 21.07.1987, R.R.D. nr.8/1988, p.75.
29
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.423 din 19.02.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.74-75.
30
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.424 din 21.05.1993, Dreptul nr.2/1994, p.86.
31
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.595 din 10.03.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.73;
V.Pătulea, DIFERENŢIEREA..., cit.supra., p.46.
32
L.Biro, Consideraţii privitoare la efectul amnistiei în cazul infracţiunilor
continuate, R.R.D. nr.5/1969, p.76.
120
33
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Leg. pentru
organizarea judecătorească, dec.nr.35 din 25.04.1981, R.R.D. nr.12/1982, p.73.
34
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.158 din 22.01.1988, R.R.D. nr.9/1988, p.78; C.
de Ap. Bacău, dec. pen. nr.239/1995, Rev. de Drept penal, nr.1/1997, p.104-
105.
35
Judec. Suceava, sent.pen. nr.63 din 22.01.1986, R.R.D. nr.6/1987, p.78.
36
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.158 din 22.01.1988, cit.supra., p.78.
37
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.5 din 4.05.1972, R.R.D. nr.7/1975,
p.108-109; G.Antoniu, Consideraţii asupra unor instituţii de drept penal
general: desistarea voluntară, participaţia, infracţiunea continuată,
confiscarea specială, R.R.D. nr, 11/1968, p.205.
38
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.85 din 16.01.1981 (nepubl.); dec. nr.447 din
27.02.1981, R.R.D. nr.3/1982, p.64-65 şi dec. nr.124 din 19.01.1979 (nepubl.);
C. de Ap. Bucureşti, s. II pen., dec. nr.27/1996, Rev. de Drept penal nr.2/1996,
p. 123-124.
39
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.815 din 6.07.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.77-78.
40
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1886 din 22.01.1979, CD./1979, p.422-423;
C.S.J., s.pen., dec. nr.106 din 25.01.1994, Dreptul nr.12/1994, p.80.
41
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1477 din 27.06.1983, R.R.D. nr.7/1984, p.67.
42
Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.639 din 27.07.1983, R.R.D. nr.2/1985,
p.61-62; C.S.J., s. pen., dec. nr.403/1997, Rev. de Drept penal, nr.4/1997, p.102.
43
C.Stoenescu, Notă la dec.pen. a Trib. Jud. Hunedoara nr.639, cit.supra., p.62
şi urm.
V.Ciucă, Consideraţii asupra imposibilităţii comiterii infracţiunii de
părăsire a locului accidentului în forma continuată, R.R.D. nr.9-12/1989,
p.67 şi urm.
45
Plenul Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.l din 20.06.1987, R.R.D.
nr.8/1987, p.46.
46
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1824 din 9.01.1988, R.R.D. nr.9-12/1989, p.143.
47
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.1555 din 17.12.1981, R.R.D. nr.8/1982,
p.63.
D.Pavel, Structura bivalentă a unor infracţiuni complexe, R.R.D.
nr.4/1982, p.3 şi 4; C. Butiuc, Infracţiunea complexă, Studii Juridice, AII
Beck, Bucureşti, 1999.
V.Pătulea, Aspecte teoretice şi practice privitoare la structura infracţiunii
complexe, R.R.D. nr.4/1984, p.30. *j<.
50
V.Pătulea, cit.supra., p.32.
51
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 187 din 23.02.1971, R.R.D. nr.4/1972, p.170.
121
52
H.Diaconescu, Există concurs între infracţiunea de tâlhărie şi lipsirea de Capitolul V CAUZELE
libertate în mod ilegal, Dreptul nr.9/1995, p.64 şi urm.
53
C.Bulai, Tâlhăria şi lipsirea de libertate în mod ilegal, infracţiune unică CARE ÎNLĂTURĂ
sau concurs de infracţiuni, Revista de Drept penal nr.2/1994, p.131-134; Trib.
Suprem, s.pen., dec. nr.2255 din 1986, Culegere de decizii ale Trib. Suprem pe
- CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
anul 1981, p.62.
, *■" ■

54
55
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1545 din 15.06.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.76. Secţiunea I
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.2 din 6.01.1989, R.R.D. nr.5/1989, p.74;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2394/1970, C.D./1970, p.367; Trib. Jud. Buzău, •^ GENERALITĂŢI
dec.pen. nr.177 din 17.07.1990, Dreptul nr.10-11/1990, p.94; Trib. Jud.
Constanţa, dec.pen. nr.505 din 11.07.1991, Dreptul nr.1/1992, p.115; C.S.J.,
s.pen. dec. nr.1016 din 12.04.1995, Dreptul nr.1/1996, p.144.
"'"' Se propune o nouă sistematizare a cauzelor în art.44-51
56
C. de Ap. Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec, nr.407/1997, Rev. de Drept penal, C.pen. şi a celor din art.l 19-139 C.pen.1
nr.2/1998, p.129; C. de Ap. Constanţa, dec. pen. nr.l 1/1997, Rev. de Drept Suntem de părere că este mai exact ca aceste împrejurări să
penal, nr.4/1997, p. 102.
57
Rechizitoriul procurorului din 17 mai 1990, Dreptul nr. 10-11/1990; Curtea fie denumite „Cauze care fac ca fapta să nu fie infracţiune"
de Apel Constanţa, dec.pen. nr.136/1993, Revista de Drept penal, Anul I, Nr.l, deoarece „a înlătura" presupune ca aceasta ar avea iniţial caracter
Serie nouă, Buc, 1994, p. 137; C.Mitrache, Furt şi violare de domiciliu,
Revista de Drept penal, nr. 1/1995, p. 124 şi urm.; C. Butiuc, Furt prin efracţie. infracţional, iar ulterior ar interveni o cauză care îl înlătură. Or,
Violare de domiciliu, Rev. de Drept penal, nr.1/1997, p.49. asemenea fapte nu constituie nici un moment infracţiuni, aşa cum
58
T.Vasiliu ş.a., op.cit., vol.I, p. 179. reiese din dispoziţiile art.44-51 C.pen.
59
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.704 din 16.02.1973, R.R.D. nr.l 1/1973, p.173.
60
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr-1530 din 14.05.1969, R.R.D. nr.l 1/1969, p.179. Legea penală stabileşte norme de conduită în concordanţă
61
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1596 din 19.10.1989, Dreptul nr,8/1990, cu interesele societăţii sau ale persoanelor cărora membrii ei ii se
p.85-86; Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr.4/1970, CZX/1970, p.49.
°2 Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.4 din 28.05.1970, cit.supra. pot conforma. Răspunderea penală va interveni numai dacă s-a
63
D.Iovănaş, Consideraţii teoretice şi practice în privinţa concursului real săvârşit o infracţiune, iar fapta pentru a fi considerată infracţiune
între infracţiunile prevăzute în art.178 alin.3 C.pen. Şi art.37 alin.l din
Decr. nr.328/1966, Pro-Uge nr. 1/1993, p.101-103. trebuie să întrunească, aşa cum s-a arătat mai sus, cele trei trăsături
64
Trib. Jud. Bihor, sent.pcn. nr.l2 din 27.02.1990, Dreptul nr.6/1991, p.67, cu generale prevăzute în art.l7 alin.l C.pen. în aceleaşi timp trebuie
Notă aprobativă de V.PâtuIea, Dreptul nr.7-8/I991, p. 121-122.
65
Curtea Supremă de Justiţie, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3
să se constate, însă, dacă nu există vreo cauză legală datorită
Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr.89 din 8.10.1990, Dreptul căreia lipseşte vreuna din aceste trăsături şi ca urmare fapta nu este
nr.7-8/1991, p.129. infracţiune. Astfel, legiuitorul a ţinut seama de anumite stări sau
66
C.Butiuc, Unele aspecte privind răspunderea penală în cazul
infracţiunilor complexe, Dreptul nr.5/1996, p.55 şi urm. împrejurări reale în care s-a aflat persoana când a săvârşit fapta
prevăzută de legea penală.

1
 Aceste cauze se disting de cele care înlătură răspunderea
penală, deoarece ele fac ca fapta să nu fie infracţiune, şi, deci, să
nu se pună problema existenţei răspunderii penale, pe când
celelalte, deşi fapta este infracţiune, înlătură fie răspunderea, fie
efectele tragerii la răspundere penală (amnistia, împăcarea părţilor,
prescripţia etc).
De asemenea, cauzele care fac ca fapta prevăzută de legea
penală să nu fie infracţiune nu trebuie confundate nici cu alte
cauze de nepedepsire, care operează atunci când fapta cu toate că
este infracţiune şi ar urma să atragă răspunderea penală, din motive
speciale nu se aplică pedeapsa. Aşa este în cazul împiedicării
consumării faptei de către un participant (art.22 alin.l C. pen), al
denunţării faptei în caz de complot (art.167 alin. ultim C. pen), al
retragerii mărturiei mincinoase în condiţiile art.260 alin.2 C. pen.
Asemenea cauze sunt prevăzute şi în legi speciale.
Se deosebesc, de asemenea, şi de cauza prevăzută în art.181
C.pen, şi de cele prevăzute în art.90 C.pen.
Pentru ca răspunderea penală să aibă loc, făptuitorul
trebuie, aşa cum s-a arătat mai sus, să se poată manifesta liber, să
acţioneze în cunoştinţă de cauză.
Cauzele care fac ca fapta să nu fie infracţiune trebuie să
existe tot timpul săvârşirii acesteia, cu toate ca sunt constatate
ulterior de către instanţă.
Asemenea cauze au caracter personal, deoarece sunt luate
în considerare numai faţă de persoana cu privire la care se constată,
şi constau în stări, situaţii sau împrejurări prevăzute în partea
generală a Codului penal: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea,
124
beţia completă fortuită, minoritatea făptuitorului care a comis fapta
fără discernământ (până la 16 ani neîmpliniţi), eroarea de fapt
esenţială (art.44-51 C. pen.). Ele se au în vedere la orice faptă
prevăzută de legea penală. In afară de acestea mai sunt întâlnite în
partea specială a Codului penal şi alte împrejurări de care se ţine
seama doar cu privire la situaţiile respective. Aşa ar fi cazul în care
se face proba verităţii la faptele de insultă şi calomnie (art.207
C.pen), la adulter (art.304 alin. penultim C. pen.), art.336 alin.2
(lovirea sau insulta inferiorului în timp de război), art.255 alin.2 C.
pen. (constrângere la dare de mită).
Considerăm că o asemenea situaţie există şi în cazul art.33
alin. final din Legea nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
avocaturii2, cu toate că textul prevede că "Avocatul nu răspunde
penal (subl. M.B.) pentru susţinerile făcute, oral sau scris, în faţa
instanţei de judecată sau a altor organe, dacă aceste susţineri sunt
în legătură cu apărarea şi necesare cauzei ce i-a fost
încredinţată ".
Secţiunea a Ii-a
LEGITIMA APĂRARE
f ti
V Definiţie
.';,*. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită în stare de legitimă apărare.
Este în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte
fapta pentru a înlătura un atac material, direct, imediat şi injust,
îndreptat împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes public,
125
 şi care pune în pericol persoana, proprietatea sau alte drepturi ale
celui atacat ori a unui interes obştesc.
Este de asemenea în legitimă apărare şi persoana care din
cauza tulburării sau temerii a depăşit limitele unei apărări
proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-
a produs atacul. Se consideră că a acţionat în legitimă apărare,
acela care săvârşeşte fapte pentru a respinge pătrunderea prin
violenţă, prin viclenie, prin efracţie sau prin alte asemenea
mijloace, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit,
proprietatea sa.
De asemenea, se consideră că a acţionat în legitimă apărare
persoana aflată într-una din situaţiile prevăzute în alin.4 care a
depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului,
chiar dacă depăşirea acestor limite nu a fost cauzată de starea de
tulburare sau temere.
Prin reglementarea legitimei apărări nu se recunoaşte dreptul de a
comite fapta prevăzută de legea penală într-o asemenea
împrejurare, ci că legea penală nu intervine datorită existenţei unor
situaţii deosebite, care impun celui care acţionează un anumit
comportament ieşit din comun. Reacţia făptuitorului are loc în stare
de responsabilitate, însă în lipsa vinovăţiei, fiindcă nu a urmărit sau
acceptat să producă urmarea prevăzută de legea penală, ci,
dimpotrivă, să apere valorile ocrotite de ea. Ca atare, lipseşte şi
pericolul social al faptei prin care s-a ripostat în faţa agresiunii
îndreptată împotriva unor valori ocrotite de această lege. S-a exprimat
părerea că în lipsa trăsăturii esenţiale a infracţiunii, vinovăţia, face
ca răspunderea penală (sic!) a făptuitorului să fie înlăturată3.
126
Afirmaţia este, evident, contrară dispoziţiilor legale din
art.44 C. pen., fiindcă se confundă cu cauzele care înlătură
răspunderea penală (amnistia, lipsa plângerii prealabile etc).
Legitima apărare presupune unele condiţii privitoare la atac
şi apărare, între care trebuie să existe un raport, precum şi o
proporţie între intensitatea atacului şi cea a apărării.
v § 1. Atacul (agresiunea)
Atacul constă într-o acţiune (inacţiune) conştientă a
omului, cu caracter violent, în care se foloseşte forţa fizică proprie
sau unele mijloace (arme sau orice alte mijloace).
Unii autori sunt de părere că inacţiunea (omisiunea) nu
poate constitui atac fiindcă simpla stare de pasivitate nu poate
justifica o apărare4. Considerăm însă că inacţiunea, când există
obligaţia legală de a acţiona, poate constitui un atac. Astfel, refuzul
acarului de a schimba linia, fiindcă urmăreşte să se producă un
accident de circulaţie pe calea ferată, constituie un atac.
A. Condiţiile atacului
1. Atacul să fie material, adică să constea din acte fizice
care sunt îndreptate conştient contra existenţei tot fizice a valorilor
ocrotite de legea penală. Injuriile sau ameninţările nu constituie
un atac material, fiindcă nu creează un pericol în sensul arătat mai
sus. De asemenea, împrejurarea că o persoană este înarmată nu
poate fi considerată că ar constitui un atac material care să justifice
127

legitima apărare, atâta timp cât nu încearcă să facă uz de arma
respectivă.
5) Atacul să fie direct, adică pune în pericol valorile arătate
mai sus în mod nemijlocit, deci să existe o legătură de la cauză la
efect între atac şi pericolul grav creat. De exemplu, făptuitorul
îndreaptă arma spre victimă, o loveşte etc. Când între victimă şi
agresor există un obstacol (uşă închisă, zid etc), atacul nu poate fi
considerat direct fiindcă nu sunt puse în pericol valorile ocrotite de
lege , în afară de cazul când, uneori, agresorul ar folosi armă de
foc, maşini infernale, substanţe explozive etc.
6) Atacul să fie imediat Acesta este cel iminent, cât şi cel
aflat în curs de desfăşurare, până la epuizarea lui. Atacul viitor ca
simplă posibilitate, presupunere subiectivă, cum ar fi teama de un
eventual atac, nu justifică legitima apărare. Astfel, inculpatul
văzând victima agitată, cu un box în mână, s-a înarmat cu o ţeava
metalică şi a ridicat-o ameninţător către acesta, cerându-i să nu
intre în curte. Victima a împins poarta cu corpul şi aceasta s-a
deschis. Inculpatul tulburat de prezenţa victimei, cunoscând-o ca
persoană care provoacă scandal şi periculoasă, a lovit-o de câteva
ori cu ţeava metalică şi ca urmare a decedat6.
Atacul iminent presupune că acesta, în mod evident,
neîndoielnic este pe punctul de a se declanşa. Dacă nu s-ar lua în
considerare atacul iminent, apărare unor valori faţă de un asemenea
atac grav nu ar mai fi posibilă sau ar putea avea loc numai după ce
acestea au fost vătămate grav. Iminenţa declanşării atacului trebuie
să reiasă din împrejurări de fapt clare, evidente care au pus în
pericol grav valorile ce urmează să fie apărate. De exemplu,
128
agresorul, după ce a ameninţat victima cu moartea, îşi ia arma de
pe umăr şi o încarcă.
Se va ţine seama, deci, la caracterizarea atacului ca fiind
iminent, de natura lui şi împrejurările în care are loc, unite cu
posibilităţile existente ale celui atacat de a se apăra împotriva
acestuia. Astfel, nu există un atac iminent în situaţia în care atât
infractorul cât şi victima se aflau fiecare în gospodăria sa,
despărţite de un gard care avea şi poartă, iar victima a scos cuţitul
şi s-a îndreptat spre poarta respectivă. între timp însă inculpatul a
luat un par, a intrat în curtea victimei şi a lovit-o, în urma căreia a
decedat la spital. în acest caz victima fiind la o anumită distanţă de
inculpat, dovedeşte că nu a existat un atac iminent7.
Atacul este în curs de executare, început, când, de
exemplu, arma a fost îndreptată spre victimă, ciomagul a fost
ridicat pentru a lovi, cuţitul a fost scos din buzunar sau când
agresorul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a atacat pe
inculpat, care avea ambele picioare amputate şi se afla în pat,
încercând să-1 lovească în cap cu un baros şi apoi 1-a strâns de gât.
Q
Infirmul 1-a lovit în piept cu cuţitul cu care curăţa cartofi .
în cazul infracţiunilor continuate apărarea va fi justificată
numai cu ocazia repetării fiecărui act, nu şi în intervalul dintre ele.
Când agresorul este dezarmat şi trântit la pământ din care
cauză nu mai poate continua atacul, ori încearcă să fugă, nu mai
există un atac în curs. Ca atare orice act din partea celui care a fost
atacat nu mai poate fi considerat ca fiind comis în apărare. De
exemplu, agresorul a fost dezarmat de furcă sau cuţit, şi datorită
acestui fapt nu a mai putut continua atacul, după care a fost lovit
cu aceeaşi furcă sau cuţit9. Dacă însă agresorul a fost trântit,
129
imobilizat doar pe moment, dezarmat şi este pe punctul de se ridica
ori să scape, atacul este în curs de desfăşurare iar apărarea este
legitimă. Desigur, în această situaţie se poate ca proporţia dintre
intensitate atacului şi a apărării să rămână aceeaşi sau să se schimbe,
împrejurare de care va trebui să se ţină seama în fiecare caz concret.
Atunci când este vorba de infracţiuni contra proprietăţii,
atacul continuă să existe şi după luarea bunurilor, când infractorul se
îndepărtează cu ele sau când exercită acte de violenţă pentru a le
păstra.
S^a exprimat părerea că infracţiunea îndreptată împotriva
patrimoniului, respectiv atacul, trebuie să fie în formă consumată
pentru a se putea vorbi de apărare legitimă 10. Considerăm că fapta
poate fi şi în formă de tentativă, deoarece atacul este dezlănţuit, în
curs de desfăşurare. Dacă nu s-ar considera aşa, ar însemna că în acest
caz bunul deşi este în pericol grav, - de aceea tentativa se şi
sancţionează - să nu poată fi apărat decât numai după ce acesta a fost
luat efectiv, ceea ce nu credem că este în intenţia legiuitorului,
deoarece ar însemna o încurajare pentru agresor.
Atacul, din punct de vedere juridic, să fie injust, adică să nu
aibă un temei legal.
Se consideră că injustul trebuie să fie luat în considerare atât
11
în legătură cu agresorul, cât şi cu victima , altfel atacul din partea
iresponsabilului nu justifică legitima apărare, ci starea de necesitate.
S-a susţinut însă şi părerea contrară, că injustul trebuie să fie numai
cu privire la cel care se apără .
Suntem de părere că, în situaţia în care cel care invocă
legitima apărare ştie că este atacat de către un iresponsabil (alienat
130
mintal), se va afla în stare de necesitate, iar în caz contrar, în faţa
legitimei apărări. Distincţia se impune, fiindcă în primul caz se cere
ca cel care invocă starea de necesitate să nu fi putut salva valoarea
apărată de legea penală altfel decât săvârşind fapta prevăzută tot de
legea penală, împrejurare care nu este necesară în cazul legitimei
apărări. S-a exprimat însă şi părerea, contrară dispoziţiilor legale, că
legitima apărare poate fi invocată numai
1^
dacă cel atacat nu a putut scăpa de atac altfel decât ripostând .
Dacă o persoană responsabilă atacă una iresponsabilă şi
aceasta din urmă se apără şi comite o faptă prevăzută de legea penală,
ea nu va constitui infracţiune datorită incapacităţii sale penale
(iresponsabilităţii) şi nu pentru că ar fi în legitimă apărare.
Atacul nu trebuie să constituie el însuşi o infracţiune. Astfel,
violenţa exercitată pentru a împiedica o persoană să se sinucidă
constituie legitimă apărare, cu toate că încercarea de sinucidere nu
este infracţiune.
Agresorul nu se poate considera în legitimă apărare faţă de
riposta victimei atacului său, deoarece actele sale, în raport cu cele de
apărare, constituie o continuare a atacului. Riposta celui care se apără
nu are caracter injust. Astfel, împrejurarea că victima a scos un
briceag, pentru a se apăra în urma atacării ei de către inculpat, nu
constituie un atac de natură a legitima lovirea acesteia cu o piatră în
cap, provocându-i leziuni ce i-au cauzat moartea 14.
In partea specială a Codului penal sunt prevăzute cauze
care fac ca fapta să nu fie infracţiune, deşi aparent am fi în faţa
unei agresiuni. De exemplu, lovirea inferiorului dacă a fost
determinată de o necesitate militară în timp de război (art.336
alin.3 C.pen.). .; &
>os
131"
 Legitimă apărare există şi în cazul unei încăierări sau rix
(art.322 C.pen.), dacă atacul fiecărei persoane aflate în încăierare
întruneşte condiţiile cerute de lege, însă, persoanele care au
declanşat atacul iniţial injust vor răspunde pentru faptele lor. în
situaţia de la alineatul ultim al acestui articol, considerăm că în
mod nejustificat se prevede că nu se pedepseşte cel care a încercat
„să respingă un atac, ori să apere pe altul**, deoarece acestea pot
constitui acte de legitimă apărare şi deci fapta nu este infracţiune.
Or, apărarea de pedeapsă presupune că fapta este infracţiune însă
infractorul nu se pedepseşte în anumite condiţii.
De asemenea riposta celui aflat în stare de provocare poate
da loc la legitimă apărare dacă aceasta întruneşte condiţiile
atacului, deoarece ea este injustă şi, de regulă, ulterioară actului
provocator. însă când cineva provoacă intenţionat pentru ca
provocatul ripostând să poată pretexta că a fost atacat şi, deci, s-ar
fi aflat în „legitimă apărare", apărarea „provocatorului" nu va fi
luată în considerare.
Apărarea care depăşeşte intenţionat proporţiile în raport
cu gravitatea pericolului, constituie un atac faţă de care
agresorul iniţial se poate apăra.
Un act dacă este vădit ilegal şi întruneşte condiţiile
atacului, chiar când ar proveni din partea reprezentantului unui
organ de stat, este socotit ca injust iar cel împotriva căruia este
îndreptat se poate apăra şi să invoce legitima apărare. Astfel, dacă
o persoană urmează să fie arestată în baza mandatului emis de
; procuror sau de către preşedintele instanţei de judecată şi cu toate
: că nu se opune se exercită asupra sa violenţe de cel care-1
arestează, care-i pun în pericol grav valorile arătate în lege, iar
acesta ripostează, ea va fi în legitimă apărare. l(tf
132
De asemenea, copilul aflat în faţa unui atac din partea
părintelui său, dacă atacul întruneşte condiţiile legale, se va
putea apăra. De exemplu, în caz de rele tratamente aplicate
minorului (art.306 C.pen.).
In jocurile sportive „agresivitatea" în limitele regula-
mentului de desfăşurare a disciplinei respective nu constituie atac
injust. (,joc bărbătesc").
în cazul flagrantului delict (art.465 alin.3 C. pen.), al
arestării legale nu există un atac care să justifice legitima apărare.
5. Atacul să pună în pericol grav persoana sau
drepturile celui atacat, ori interesul obştesc. Este vorba de
consecinţe ireparabile sau greu de remediat dacă nu ar fi apărate.
Gravitatea pericolului se va analiza de la caz la caz. Astfel, s-a
considerat că nu este întrunită această condiţie când atacul a
constat în lovirea cu palma, fără ca agresorul să fie înarmat cu
vreun obiect contondent, deoarece nu a creat un pericol grav
pentru persoana atacată. De asemenea, nu a putut cauza o
tulburare sau temere care să justifice depăşirea limitelor legitimei
apărări15; ori când nu s-a folosit un obiect vulnerant din partea
unei persoane (frate mai mare) cu care inculpatul a mai avut
conflicte în împrejurări asemănătoare celor supuse judecăţii,
când a fost lovit de agresor iară a i se cauza vătămări corporale.
în aceste cazuri există un act de provocare 16. .,
„ Considerăm că este discutabil daca se poate vorbi de atac
numai când „provocatorul" se foloseşte de un obiect vulnerant,
deoarece în condiţii concrete, atacul se poate realiza şi cu mâinile
goale (vezi artele marţiale). De aceea credem că nu este cazul să fie
generalizată această împrejurare.
133
 Condiţia pericolului grav nu este îndeplinită când
victima a fost surprinsă în timp ce sustrăgea porumb de pe
terenul unei cooperative şi îl punea într-un sac, deoarece nu a
pus în pericol grav interesul obştesc17, ori când a aruncat asupra
casei bucăţi de lemn şi cărămidă care au provocat stricăciuni
neînsemnate acesteia18.
1
§ 2. Apărarea
în prezenţa atacului care îndeplineşte toate condiţiile
arătate mai sus şi ţinând seama de împrejurările în care acesta s-
a produs, poate avea loc apărarea.
Nu se cere ca atacul să poată fi evitat altfel decât prin
ripostă (prin fugă, ascundere). S-a susţinut însă şi ideea contrară 19.
O asemenea condiţie ar mări îndrăzneala agresorului, iar starea
psihică în care se află uneori cel atacat ar face ca acesta să nu poată
întrevedea întotdeauna asemenea posibilităţi. Ca atare există
legitimă apărare şi când cel care o invocă s-a aşteptat la agresiune,
fiind prevenit şi s-a pregătit să o respingă.
A. Condiţiile apărării
1. Apărarea să aibă ca obiect persoana atacatului sau
un interes obştesc. Persoana fizică este apărată cu privire la
toate atributele sale (viaţă, integritate corporală, sănătate,
libertate, demnitate), indiferent că are capacitate psihofîzică sau
nu, precum şi proprietatea sa.
De asemenea poate fi invocată legitima apărare şi când
este vorba de interesul obştesc, cum ar fi proprietatea obştească,
deci
134
întreaga ordine de drept din ţara noastră. Credem însă că ea
operează şi atunci când este vorba de patrimoniul privat al altuia
decât a celui care invocă legitima apărare.
Apărarea se poate efectua şi de către o terţă persoană
pentru înlăturarea atacului îndreptat împotriva altuia sau a unui
interes obştesc, dacă se respectă proporţia între aceasta şi
intensitatea atacului. Intervenţia terţului nu se cere să fie solicitată
din partea persoanei atacate, ea putând să aibă loc chiar
împotriva voinţei acesteia.
2. Apărarea să se limiteze la intensitatea atacului, în
sensul să existe o proporţie între ele.
Gravitatea pericolului generat de atac se va stabili ţinând
seama de valoarea reală a obiectului apărat şi de situaţia
concretă în care s-a aflat persoana care invocă legitima apărare,
împrejurările în care s-a produs atacul: noaptea, pluralitatea de
agresori, agresorul era sub influenţa alcoolului, mijloacele de care
s-a folosit în atac, boala sau debilitatea fizică a persoanei atacate,
împrejurarea că a mai fost atacată şi altă dată etc. în funcţie de
acestea se va ţine seama şi de posibilitatea reală de apărare, fiindcă
reacţia persoanei care ripostează trebuie să corespundă
gravităţii concrete a atacului.
Proporţia dintre atac, şi apărare nu se evaluează rigid,
deoarece nu poate fi matematică, tocmai ţinând seama de condiţiile
în care a avut loc atacul şi apărarea, precum şi de starea psihică
în care se afla persoana care o invocă. Având în vedere aceste
condiţii considerăm criticabilă hotărârea prin care nu s-a admis
existenţa legitimei apărări deoarece, în urma pericolului grav
creat pentru integritatea corporală, în timpul apărării s-a cauzat
moartea
135
 agresorului . Ca atare se va ţine seama nu numai de mijloacele
folosite pentru atac şi apărare, ci şi de rezultatul pe care l-ar putea
produce atacul sau apărarea, luând în considerare şi condiţia fizică
şi psihică a persoanei care le foloseşte şi le invocă.
Astfel, când atacul îndeplineşte toate condiţiile şi prin el
se pune în primejdie viaţa victimei, uciderea inculpatului, în
apărare, constituie legitimă apărare chiar dacă atacul a fost
înlăturat cu ajutorul unui obiect mai vătămător decât cel folosit
de agresor21.
Intr-o speţă inculpatul a fost condamnat pentru omor,
deoarece fiind atacat de victimă cu cuţitul şi lovit în fosa iliacă
stângă şi în faţă, s-a apărat cu briceagul, aplicând victimei 4
lovituri, din care ultima în zona cervico-toracică, provocându-i
moartea.
In realitate, deoarece inculpatul s-a aflat în faţa unui atac
care întrunea toate condiţiile, nu i se poate reproşa că trebuia să
facă inofensivă victima prin dezarmare şi nici că nu i-a aplicat
lovituri cu briceagul în părţi ale corpului mai puţin vitale care să
nu fi dus la moarte. In concluzie a fost în legitimă apărare22.
li,
§ 3. Depăşirea limitelor legitimei apărări
Depăşirea limitelor apărării pentru a fi considerată
legitimă, trebuie ca sub aspect obiectiv să fi existat o ripostă
disproporţionată din partea celui care o invocă, însă în prezenţa
condiţiilor atacului: material, direct, imediat şi injust şi care să fi
pus în pericol grav unele valori apărate prin legea penală. Din
punct de vedere subiectiv, cel care a ripostat disproporţionat să se
fi aflat în stare de tulburare sau temere, care să constituie însăşi
136
cauza depăşirii (art.44 alin.3 C.pen.). In lipsa acestor condiţii nu se
poate vorbi de un exces de apărare. O asemenea situaţie nu
există când victima s-a limitat a lovi pe inculpat cu palma peste
faţă şi a încercat să lovească şi pe însoţitorul sau. Riposta acestuia
a constat în aplicarea unui pumn peste faţa victimei, în urma
căreia s-a dezechilibrat şi a căzut pe spate, lovindu-se cu capul de
pardoseala de ciment, în urma căreia a decedat. în acest caz se
poate reţine doar provocarea (art.73 lit.b C.pen.) .
Sunt întrunite condiţiile legitimei apărări când atacul a fost
comis în timpul nopţii, în mod neaşteptat, de 7 persoane, asupra
inculpatului care era singur. Acesta a vrut să scape prin fugă, iar
unul din agresori ajungându-1, a încercat să-1 lovească cu
pumnul în faţă, în timp ce alte persoane din grup se apropiau în
fugă. Lovirea, în acel moment, a primului agresor cu un briceag
constituie o apărare necesară, chiar dacă nici una din persoanele
care-1 atacau nu era înarmată, împrejurare pe care, de altfel, în
situaţia dată, inculpatul nu a avut cum să o cunoască24.
Sunt întrunite condiţiile şi când s-au cauzat vătămări
grave agresorului, ca urmare a lovirii lui peste mâna cu care ţinea
cuţitul ce 1-a folosit cu puţin timp înainte la o tentativă de omor şi
cu care încerca să lovească şi o altă persoană, deoarece este o
acţiune necesară şi nu depăşeşte limitele legitimei apărări25.
Unii autori consideră că ar exista şi un exces extensiv
(în timp) când „apărarea" are loc înainte sau după atac26. în
realitate, dacă „apărarea" are loc înainte ca atacul să fie iminent
sau după încetarea lui nu există legitimă apărare. Atât primul act
(înainte de iminenţa atacului) cât şi al doilea (după încetarea
acestuia) ar putea constitui o provocare (circumstanţă atenuantă
legală prevăzută în
137
art.73 ht.b C.pen.) dacă sunt îndeplinite condiţiile acestuia. fo 8
Astfel, iniţial, inculpatul a fost atacat de mai multe st
persoane (fiul şi părinţii săi) înarmate cu furci, care i-au de
aplicat lovituri în regiunea capului şi a toracelui, în pă
încercarea de a-1 scoate de pe terenul lor. La un moment dat, şit
însă, fiul victimei, care era şi cel mai viguros dintre e
agresori, a fost imobilizat de către un martor, iar tatăl cu
acestuia, în vârstă de 65 de ani şi cu infirmitate la mâna int
dreaptă a fost neutralizat de către inculpat. Ca urmare en
raportul de forţe s-a schimbat şi inculpatul nu mai era în faţa ţie
unui atac care să-i pună în pericol grav valorile apărate de sa
lege, cu toate acestea el a aplicat lovituri victimei, femeie în u
vârstă de 65 de ani27. într-un aît caz, inculpata a fost lovită di
de către soţul ei cu un baston de cauciuc, după care a n
încercat să o lovească şi cu un calapod de fier. Inculpata a cu
reuşit să-i smulgă calapodul cu care i-a aplicat apoi 14 lp
lovituri puternice în cap, în urma cărora a decedat. Până în a.
momentul smulgerii calapodului din mâna soţului, Câ
inculpata s-a aflat în legitimă apărare. După aceea însă nd
nemaiexistând atacul nu a mai putut fi vorba nici de o de
apărare legitima28. pă
Intr-un caz uciderea cu lovituri de topor, din care şi
unele au fost aplicate după doborârea agresorului la re
pământ, în momentul în care încerca sa se ridice pentru a a
continua agresiunea, deci când forţele îi erau diminuate din se
cauza loviturilor primite, constituie depăşire a limitelor da
legitimei apărări29. to
Aşadar, depăşirea limitelor apărării, poate fi re
numai intensivă când apărarea este disproporţionată în raport az
cu gravitatea atacului. ă
Nu există legitimă apărare, indiferent că limitele au 13
cul tă o infracţiune cu rezultat praeterintenţionat30. Considerăm
pei, susţinerea ca neîntemeiată fiindcă nu a fost vorba de o intenţie
se iniţială infracţională din partea persoanei atacate, care să fi
apli urmărit un anumit rezultat prevăzut de lege şi să se fi produs altul
că mult mai grav, imputabil din culpă cu neprevedere.
dis Dacă persoana atacată a reacţionat disproporţionat fiindcă \
poz era iresponsabilă în acel moment, nu se va pune problema depăşirii \
iţiil limitelor legitimei apărări. însă fapta ei nu va fi infracţiune datorită
e stării de iresponsabilitate. Nu va exista depăşire a limitelor apărării
art. nici când cel care a ripostat a fost în eroare de calcul privind
73 dozarea reacţiei, datorită condiţiilor concrete.
lit.a
!
C.p
en. Terţul intervenient va răspunde pentru depăşirea limitelor
Uni legitimei apărări, dacă îşi dă seama că intervenţia sa duce la o
i asemenea depăşire, chiar dacă cel atacat nu a depăşit aceste limite.
aut în concluzie, în cazul depăşirii limitelor legitimei apărări
nu se mai cere condiţia obiectivă a existenţei unei proporţii între
ori
atac şi apărare, datorită împrejurărilor în care s-a produs atacul
sun
sau unor antecedente ale agresorului, (cunoscut ca foarte
t de periculos). Nu împărtăşim părerea că în asemenea cazuri ar exista
păr o situaţie specifică de iresponsabilitate31, fiindcă dacă ar fi aşa ar
ere urma să se aplice dispoziţiile art.48 C.pen (iresponsabilitatea) şi nu
că cele din art.44 alin.3 C.pen., iar prevederea acestora din urmă în
în Codul penal ar fi inutilă. în realitate, când depăşirea limitelor
ace legitimei apărări are loc ca urmare a tulburării sau temerii se
st produce doar o diminuare a capacităţii de prevedere, care trebuie
caz să fie reală. Dacă depăşirea nu se datorează acestora, se vor aplica
(al dispoziţiile din art.73 lit.a C.pen.) (circumstanţă atenuantă legală).
cul 139
pei)
exis
3
§ 4. Legitima apărare putativă
ii,
Legitima apărare putativă sau imperfectă există când o
persoană este convinsă, în baza unor date obiective şi a unor
condiţii subiective, că se află în faţa unui atac care în realitate
lipseşte. în acest caz fapta s-a comis fără vinovăţie, datorită erorii
asupra circumstanţelor în care are loc „apărarea". Legitima apărare
putativă se distinge de „infracţiuneaputativă", care există atunci
când hotărârea „infracţională" este urmată de o acţiune care nu are
semnificaţie penală. în cazul legitimei apărări putative hotărârea
este licită, însă acţiunea de „apărare" este ilicită 32. Atacul este
aparent (putativ), dar apărarea este efectivă, bazată pe acest „atac".
Aşadar, trebuie să existe anumite împrejurări reale care să creeze
persoanei care se „apără" certitudinea că se află în faţa unui atac.
De aceea, persoana care se crede atacată sau terţul intervenient,
acţionează fiind de bună-credinţă. De exemplu, un bijutier, care
anterior a fost prădat de câteva ori, umbla tot timpul înarmat cu un
pistol. O persoană necunoscând această situaţie, l-a ameninţat, în
glumă, ca să-i dea bijuteriile. Bijutierul, crezând că se află în faţa
unui atac real, l-a împuşcat.
Secţiunea a IlI-a
v. STAREA DE NECESITATE
V obiective şi subiective existente în momentul comiterii ei. De
* Definiţie
O persoană se află în stare de necesitate când, datorită unor
împrejurări create de oameni sau de fenomene naturale, este pusă
în alternativa de a salva de la un pericol iminent şi care nu poate fi
140
înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa ori a 'fi
altuia, sau un bun important al său ori al altuia, sau un interes
obştesc - prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală
-deoarece lezează alte asemenea valori (art.45 C.pen.). în acest caz
lipseşte vinovăţia fiindcă persoana acţionează din necesitate, iar nu *
pentru a comite fapta prevăzută de legea penală. De exemplu, cel •■
aflat într-o sală de spectacole unde s-a produs un incendiu şi care, "
pentru a se salva, răneşte sau loveşte pe alţii. Legea nu poate ;,:
îngrădi decât numai ceea ce este omeneşte posibil. Ar fi inutil să se
\-pedepsească fapte comise sub impulsul instinctului de conservare
sau de salvare a unor valori, manifestate în împrejurări
excepţionale cu intenţia de a le salva de la un pericol şi nu pentru a
încălca legea penală.
§ 1. Condiţiile stării de necesitate
A. Existenţa unui pericol
Pericolul se poate datora unor fenomene naturale (incendiu
provocat de fulger, inundaţii, cutremur, înzăpeziri), unor fapte ale .
omului responsabil sau iresponsabil, sau unor situaţii provenind din
partea unor animale. Pericolul a putut fi creat chiar de către
persoana care invocă starea de necesitate, deoarece se ia în
considerare fapta săvârşită ţinând seama de toate împrejurările
exemplu, un incendiu din neglijenţă. întâmplarea sau evenimentul să
nu fie provocat în mod intenţionat de persoana care acţionează
pentru înlăturarea pericolului. Starea de necesitate este, în primul
rând, o stare de fapt obiectivă datorată unor forţe iraţionale.
141
 B. Pericolul să fie iminent ii.
r
Pericolul este iminent din momentul când a devenit
ameninţător, pe punctul de a se declanşa în mod cert, sigur şi
durează cât timp este actual.
C. Pericolul este inevitabil
Pericolul este inevitabil când nu poate fi înlăturat altfel
decât prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, care
constituie posibilitatea de salvare cea mai puţin dăunătoare dintre
mai multe asemenea fapte, la care ar fi putut recurge făptuitorul.
Pericolul dacă poate fi evitat prin fugă, ascundere sau în alt
mod, nu mai este considerat inevitabil.
Inculpatul a sustras de la o societate comercială unde era
angajat în calitate de conducător auto 5 saci cu furaje concentrate,
în recurs a invocat starea de necesitate, fiindcă a comis fapta din
cauza lipsurilor materiale şi a stării de sănătate precară, a sa şi a
membrilor familiei sale.
Or, împrejurările invocate nu constituie un pericol
inevitabil, de natură a nu putea fi înlăturat decât prin comiterea
faptei prevăzute de legea penală, care nu poate fi considerată ca
singura cale de salvare a familiei sale .
Conducerea unui autovehicul cu o imbibiţie alcoolică în
sânge care depăşeşte limitele legale nu poate fi reţinută ca fiind
stare de necesitate - aşa cum susţine inculpatul - chiar dacă a
efectuat deplasarea pentru a procura medicamente pentru socrul
său, bolnav de cancer.
Socrul suferea de o boală incurabilă, cu o evoluţie lentă şi
îndelungată, situaţie în care pericolul nu era nici neprevăzut, nici
142
iminent (decesul a avut loc peste 7 zile), iar înlăturarea lui nu era
posibilă prin administrarea de medicamente34.
D. Valorile care pot fi salvate de la pericol
Aceste valori sunt: viaţa, integritatea corporală, sănătatea
proprie sau a altuia, un bun important propriu, al altuia sau un
interes obştesc. Din enumerarea acestor valori importante
ameninţate reiese, implicit, caracterul grav al pericolului. La
aprecierea gravităţii acestuia se va ţine seama, de asemenea, de
condiţiile obiective şi de starea subiectivă în care s-a aflat persoana
care invocă starea de necesitate.
„Interesul obştesc" se va interpreta potrivit art. 145 C.pen.
ne S-a pus problema obligării de înfruntare a pericolului, cum
ar fi cazul pompierilor35.
Unii au susţinut că cel obligat să înfrunte pericolul poate fi
ajutat de un terţ ca sa-şi salveze propria viaţă pentru a-şi putea
îndeplini misiunea36.
Credem că deşi pompierul sau slavamontistul are obligaţia
de a înfrunta pericolul, dacă el se află într-o situaţie prevăzută în
art.45 C.pen., şi s-ar sacrifica inutil, poate fi ajutat de un terţ ca saşi
salveze propria viaţa.
Salvarea „bunului important" priveşte acel bun patrimonial
care „prin substanţa, destinaţia, valoarea sa artistică, ştiinţifică,
istorică etc, sau chiar afectivă, legitimează omeneşte şi juridic,
efectuarea acţiunii de salvare"37. Aşadar, cel care are un drept
asupra unui bun aflat la o unitate publică şi îl ia înapoi în
143
 împrejurări concrete, care inspiră serioase temeri ca ar putea fi
pierdut sau că ar suferi stricăciuni ireparabile acestuia, se află în
stare de necesitate38.
Chiar în Constituţie se prevede la art.27 alin.2 că
domiciliul este inviolabil, însă se admit excepţii: lit.b) pentru
înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei persoane; c) pentru apărarea siguranţei naţionale sau a
ordinii publice; d) pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
§ 2. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
acţiunea de salvare
.
mi A. Necesitatea acţiunii
Această necesitate rezultă din împrejurarea că persoana
care acţionează pentru salvarea valorilor din faţa pericolului în
cunoştinţă de cauză, voit, fie prin acte defensive (se „apără" de un
animal, de un nebun), fie agresive (loveşte persoane, distruge
bunuri ce îi stau în calea salvării şi care sunt străine de cauza
pericolului). De exemplu, spargerea geamului de la cabina
şoferului - şi ca urmare acesta a fost rănit grav de cioburile de
sticlă - pentru a-1 determina să oprească autovehiculul din care
căzuse o persoană şi era târâtă cu piciorul prins în uşă39.
Acţiunea de salvare trebuie să fie singura cale de evitare
a pericolului, ţinând seama de toate condiţiile obiective existente
în timpul comiterii acesteia, fiindcă dacă mai era şi o altă cale de
salvare din faţa pericolului, mai puţin păgubitoare, prevăzută de
către făptuitor, nu se va lua în considerare invocarea stării de
necesitate. Astfel, nu este comisă în stare de necesitate conducerea
144
pe drumurile publice, fără permis, a unui autovehicul pentru a
transporta la gară un prieten, venit din altă localitate, chiar dacă
locuinţa şi bunurile acestuia erau ameninţate de inundaţie, deoarece
existau şi alte mijloace de transport pentru a ajunge, în timp util, la
-40 r
gara .
Starea de necesitate.
în art.185 alin.6 lit.a se prevede că "Nu se pedepseşte
întreruperea cursului sarcinii efectuate de medic:
a) dacă întreruperea cursului sarcinii era necesară pentru a
salva viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a femeii însărcinate
de la un pericol grav şi iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel."
Aşa cum se poate remarca dispoziţia este, în parte,
asemănătoare cu cea din alin2 art.45 C.pen. Ea se distinge prin
aceea că cel care comite întreruperea cursului sarcinii este un
subiect special, medic, spre deosebire de starea de necesitate pe
care o poate invoca oricine; valoarea salvată este viaţa, sănătatea
sau integritatea corporală a femeii însărcinată, pe când în cazul
stării de necesitate asemenea valori por aparţine celui care o invocă
sau oricui şi, în plus, pot fi salvate bunuri importante sau personale
ori ale altuia sau un interes public.
Medicul nu poate decide a cui viaţă, sănătate etc. să o
salveze, a copilului sau a mamei, deoarece legea spune clar, a
femeii însărcinate41.
în ce priveşte expresia "Nu se pedepseşte...", credem că ea
nefîind infracţiune, corect ar trebui să se spună că "nu constituie
infracţiune". Fapta este identică cu cea de la art.45 C.pen., astfel că
nu poate avea alt caracter şi alte consecinţe penale.
145
 B. Acţiunea de salvare să fie prevăzută de legea penală, încât să poată salva cât mai multe persoane şi bunuri, lovirea sau
îi ■
insulta inferiorului în timp de război determinată de o necesitate
în caz contrar nu interesează sub aspect penal
militară, art.336 alin.fmal C.pen.).
Starea de necesitate o poate invoca orice persoană care a
acţionat pentru salvarea valorilor prevăzute de lege fie că sunt ale
. Ci § 3. Limitele stării de necesitate
sale, fie ale altuia. De exemplu, X găseşte pe sosea un conducător
auto accidentat grav, iar maşina acestuia este în stare de
Limitele stării de necesitate sunt determinate de proporţia
funcţionare, X ştie să conducă, dar permisul de conducere i-a fost
ce trebuie să existe între valoarea salvată şi cea sacrificată,
suspendat şi nu există altă modalitate de a transporta rănitul la
indiferent de natura ei. Ca atare valoarea salvată poate fi mai mare,
spital. Dacă X va conduce maşina în acest scop, va putea invoca
egală sau chiar mai mică decât cea sacrificată, ţinând seama că
starea de necesitate.
fapta a fost comisă în condiţii obiective şi subiective excepţionale,
Intervenţia terţului poate avea loc la solicitarea persoanei
care nu permit o apreciere exactă a proporţiei. Când urmările
aflată în stare de pericol, a alteia, ori din proprie iniţiativă, chiar
acţiunii de salvare sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
împotriva voinţei acesteia. Acţiunea de salvare poate privi o
produce dacă această acţiune nu ar fi avut loc, iar persoana
singură persoană (X pentru a putea scăpa o persoană de la înec o
respectivă şi-a dat seama de aceasta (intenţie sau culpă cu
loveşte, altfel s-ar îneca amândoi) ori mai multe persoane aflate în
prevedere), nu va exista stare de necesitate. în cazul culpei cu
pericol, însă dacă este salvată numai una din ele nu li se poate
neprevedere, în fiecare caz concret va trebui să se constate dacă
înrăutăţi situaţia celorlalte (dacă X în timpul unui naufragiu, cu
persoana respectivă a avut obligaţia şi posibilitatea prevederii
toate că ştie să înoate, smulge colacul de salvare de la Y pentru a-1
urmărilor mai grave (disproporţionate); dacă a avut această
da lui Z, nu poate invoca starea de necesitate.).
posibilitate dar a optat pentru soluţia urmărilor disproporţionate, nu
în caz de calamităţi (incendiu, cutremur, inundaţii etc.) cei
va exista stare de necesitate, ci doar circumstanţa din art.73 lit.a
însărcinaţi cu salvarea şi ordinea trebuie să se ocupe de toate
C.pen. (depăşirea limitelor stării de necesitate); dacă nu a avut
persoanele şi bunurile, evitând orice abuz (în caz de naufragiu se
posibilitatea prevederii, se va reţine starea de necesitate.
vor salva mai întâi copiii, femeile, bătrânii şi bolnavii şi apoi
Când există stare de necesitate, de cele mai multe ori, prin
ceilalţi). în caz contrar s-ar comite un abuz, care se pedepseşte.
acţiunea de salvare se vatămă valori aparţinând unor persoane
De asemenea, în timpul acţiunii de salvare se pot distruge
străine de pericolul care a determinat-o însă valorile salvate îi
bunuri ori să se folosească violenţa (pompierii distrug ziduri sau
aparţin, de regulă, autorului acţiunii de salvare. De aceea se pune
alte bunuri pentru a limita incendiul, comandantul vasului foloseşte
problema despăgubirilor, care trebuie sa aibă loc în temeiul
violenţa pentru a putea menţine ordinea în timpul naufragiului
147
146
principiului general al răspunderii civile, conform căreia cel care
prejudiciază pe altul este obligat să-1 despăgubească. Dacă nu se
stabileşte o culpă din partea celui care a produs paguba,
despăgubirile operează în baza incidenţei riscului asumat cu ocazia
salvării bunului ameninţat (art.346 C.pr.pen.). în acest ultim caz,
cu toate că făptuitorul nu este în culpă, a preferat să suporte o
pierdere mai mica în locul uneia mai mare dacă nu ar fi salvat
bunurile respective. In ce-1 priveşte pe terţul intervenient, care nu
poate fi învinuit de declanşarea pericolului, daunele vor fi
suportate de acela în favoarea căruia a intervenit.
Secţiunea IV-a
CONSTRÂNGEREA FIZICĂ
SAU FORŢA MAJORĂ
Definiţie
Constrângerea fizică constă în presiunea pe care o forţă
fizică (energie) activă, căreia nu i se poate rezista, se exercită
asupra fizicului unei persoane din care cauză aceasta nu mai
acţionează liber şi comite o faptă prevăzută de legea penală (alin.l
art.46 Cpen.). Ea este uneori prevăzută şi în conţinutul unor
infracţiuni ca o cauză specială datorită căreia fapta nu este
infracţiune. De exemplu, în cazul dării de mită ca urmare a
constrângerii prin orice mijloace (art.255 alin.2 Cpen.), sau ca ■
ui]loc de comitere a infracţiunii de şantaj (art.194 Cpen.) etc.
Persoana constrânsă acţionează mecanic, ca un simplu
instrument, fiindcă nu se poate opune actului constrângerii (forţa
majoră). Intr-o asemenea situaţie, aceasta prevede urmările acţiunii
148
(inacţiunii) sale, însă nu le doreşte şi nici nu le acceptă, fiindcă nu
are posibilitatea de a hotărî şi de a acţiona liber, deci nu acţionează
cu vinovăţie.
A. Condiţiile necesare existenţei constrângerii fizice ■-■' 1.
Să existe o constrângere directă asupra fizicului unei persoane.
Constrângerea se poate datora energiei unei persoane (X îl leagă pe
Y), unui animal (cal în fugă care nu poate fi oprit), unei maşini
(autovehicul în plină viteză fără frâne), unui fenomen natural
(avalanşă, inundaţie etc.) care împiedică persoana constrânsă să
îndeplinească fapta cerută de lege sau, dimpotrivă, o constrânge să
săvârşească fapta interzisă de legea penală.
Deosebirea dintre constrângerea prevăzuta de art.46 Cpen.
Şi cea din art.255 alin.2 Cpen. (darea de mită), constă în aceea că,
pentru existenţa acesteia din urmă nu se cer condiţiile necesare
celei dintâi (pericol grav şi imposibilitatea de a fi înlăturat în alt
mod42, deoarece constrângerea se poate realiza „prin orice
mijloace"; valoarea ameninţată poate consta, spre deosebire de cele
prevăzute în art.46 Cpen., şi din orice valoare, inclusiv de ordin
patrimonial; cel constrâns are posibilitatea de opţiune, însă temerea
care-i este insuflată, starea de alarmare în care se găseşte, îl
determină să cedeze în faţa constrângerii4 .
2. Persoana constrânsă să nu poată rezista acestei
energii. Condiţia se referă la situaţia când persoana asupra căreia
se exercită energia nu are nici o posibilitate eficace pentru a-i
opune rezistenţă. Această împrejurare se va stabili ţinând seama de
natura şi intensitatea energiei, de persoana care o invocă şi de toate
149
 condiţiile în care a avut loc constrângerea, deoarece în aceleaşi
condiţii unele persoane i se pot opune, altele nu.
3. Fapta comisă de către persoana constrânsă trebuie să
fie prevăzută de legea penală, indiferent de natura, gravitatea şi
forma ei (de bază, atenuată sau agravată).
Ca urmare a constrângerii se comit, în general, fapte de
inacţiune (omisive). De exemplu, militarul nu se prezintă la-unitate
fiind împiedicat de inundaţii ori fiindcă este sechestrat de către o
persoană. Se pot comite însă, aşa cum s-a arătat mai sus, şi prin
acţiune.
<,■■
Secţiunea a V-a
CONSTRÂNGEREA MORALĂ
Definiţie
Constrângerea morală constă în presiunea exercitată de
către o persoană asupra psihicului alteia, prin ameninţare cu un
pericol grav pentru aceasta ori pentru alta şi care nu poate fi
înlăturat altfel decât săvârşind fapta prevăzută de legea penală
(art.46 alin.2 C.pen.). Drept urmare cel ameninţat (ameninţarea,
art.193 C.pen.) acţionează/2ra vinovăţie.
A. Condiţiile pentru existenţa constrângerii morale
,v l. Să existe o constrângere exercitată asupra psihicului
unei persoane, printr-o ameninţare serioasă, care are ca efect o
puternică temere produsă acesteia, datorită căreia este lipsită de
libertatea de a hotărî şi de a-şi dirija voinţa cu privire la fapta
comisă şi care este prevăzută de legea penală.
150
Persoana care constrânge urmăreşte săvârşirea faptei
prevăzută de legea penală prin intermediul celei ameninţate, care
nu poate decide liber între alternativa de a comite această faptă ori
de a suferi ea sau altă persoană răul cu care este ameninţată.
Ameninţarea poate fi orală sau scrisă, însă cea orală poate
fi însoţită de una materială (fără ca totuşi să constituie constrângere
fizică). De exemplu, rupe firul telefonului pentru ca cel ameninţat
să nu poată cere ajutor.
2. Persoanei ameninţate să i se trezească temerea
serioasă că ea ori altă persoană va fi supusă unui pericol grav
iminent, dacă nu va săvârşi fapta penală care i se pretinde.
Gravitatea pericolului cu care se ameninţă reiese din
valorile expuse vătămării (viaţa, sănătatea, integritatea corporală,
libertatea etc). Răul cu care se ameninţă să fie injust. Dacă, de
exemplu, X l-ar ameninţa pe Y că-1 va denunţa că a săvârşit o
infracţiune (ceea ce este adevărat) sau că-i va desface contractul de
muncă în calitate de gestionar, deoarece este recidivist, această
ameninţare nu constituie o constrângere, neputând fi luata în
considerare44.
3. Pericolul să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin
comiterea faptei pretinsă de cel ce ameninţă şi care să fie
prevăzută de legea penală. Tocmai această inevitabilitate a
pericolului este cea care trezeşte în cel ameninţat teama puternică,
din care cauză luarea hotărârii şi realizarea acţiunii sau inacţiunii
sale nu mai are loc în mod liber.
Dacă cel ameninţat are posibilitatea să recurgă la alte
mijloace pentru a evita pericolul grav, fără comiterea faptei (să
ceară ajutor) nu mai poate fi vorba de inevitabilitatea pericolului.
i 151
. Pentru stabilirea acestei posibilităţi se ţine seama de felul
ameninţării, de mijloacele folosite, de persoana ameninţată
(deosebit de emotivă), şi de a celei care ameninţă, de mijloacele pe
care cel ameninţat le avea la îndemână pentru a evita pericolul etc. In
acest sens nu poate fi considerată constrângere, aşa cum s-a
susţinut, fapta de a falsifica un libret C.E.C. trecând contrar
realităţii, ca fiind depusă o sumă de bani, pentru ca soţul să nu afle
că ea nu a fost depusă, şi să se evite astfel eventualele violenţe din
partea acestuia45, fiindcă nu a avut loc o ameninţare efectivă, ci
soţia numai şi-a închipuit că ar putea avea.
Cu toate că legea nu prevede, între răul cu care se ameninţă şi
cel care ar rezulta din comiterea faptei, trebuie să existe o
anumită proporţie.
Este posibil ca atât starea de constrângere fizică, cât şi cea
morală să se datoreze mai multor cauze de constrângere.
Ambele forme de constrângere exclud vinovăţia numai
pentru cel care a comis fapta penală în această stare, nu şi pentru
cel care a constrâns. Acesta din urmă va răspunde ca instigator la
infracţiunea respectivă atunci când ea a fost săvârşită, existând a
participaţie improprie, modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie
(art.31 C.pen.). Dacă cel constrâns se opune şi nu comite fapta
penală pretinsă, cel care a încercat să-1 constrângă va răspunde
pentru infracţiunea de ameninţare (art.193 C.pen.).
152
Secţiunea a VT-a
CAZUL FORTUIT
Definiţie
Cazul fortuit exista când acţiunea (inacţiunea) unui
făptuitor a produs un rezultat prevăzut de legea penală, dar
neprevăzut de acesta datorită intervenţiei unor cauze, de asemenea,
neprevăzute de el (art.47 C.pen.).
Aceasta constituie tot o cauză care face ca fapta prevăzută
de legea penală sa nu fie infracţiune, şi nu una care înlătură
răspunderea penală, aşa cum, neîntemeiat, s-a susţinut46.
Neprevederea atât a cauzelor care au intervenit cât şi a
rezultatului are caracter obiectiv şi general deoarece în condiţiile
respective de fapt, nici o persoană nu putea să le prevadă. De aceea
cazul fortuit poate fi constatat chiar în lipsa făptuitorului. ,i
Cauzele neprevizibile, ca sursă, pot fi: naturale (cutremur,;
furtună, trăznet, avalanşe etc), diferite instalaţii sau mecanisme-)
(scurt circuit, ruperea unei piese la o maşină), o stare fiziologică
(leşin, atac de cord etc). Cauza imprevizibilă se poate datora şi
imprudenţei victimei (apare brusc în faţa unei maşini aflată în
viteză), comportării unor vieţuitoare (o insectă îl înţeapă în ochi pe
conducătorul unui autovehicul în timp ce acesta se afla la volan,
din care cauză comite un accident de circulaţie cu urmări prevăzute
n
de legea penală etc).
Nu există caz fortuit când s-a acceptat de către infractor '
riscul producerii rezultatului. Astfel, autovehiculul s-a defectat în '
timp ce se afla pe partea carosabilă. Ca urmare, mai mulţi
153
 conducători auto i-au propus şoferului să-1 tracteze până la
autobază ori la un loc de parcare aflat în apropiere, sau să scoată
maşina de pe partea carosabilă. Acesta a refuzat toate propunerile si
s-a îndreptat spre autobază, pentru a solicita un autoatelier ca să
remedieze defecţiunea, lăsând maşina, noaptea, pe partea
carosabilă fără nici o semnalizare.
între timp a venit o maşină din acelaşi sens de mers şi a
lovit autovehiculul din spate şi ca urmare au decedat două
persoane.
Aşadar, rezultatul nu s-a datorat unor împrejurări care nu
au putut fi prevăzute47.
In legătură cu toate aceste cauze, ceea ce nu se poate
prevedea este atât faptul că ele vor interveni, natura şi momentul
interveniţii lor, cât şi efectul pe care-lau. De aceea cazul fortuit
trebuie dovedit în raport cu întâmplarea concretă, cu circumstanţele în
care s-a ivit. De asemenea, să existe o legătură de cauzalitate între
împrejurarea ivită şi rezultatul neaşteptat al acţiunii (inacţiunii)
făptuitorului.
Cauza imprevizibilă poate exista înaintea acţiunii
făptuitorului dar intervine după efectuarea acesteia. De exemplu, se
administrează unui bolnav, de către o persoană, medicamente
aflate într-un flacon pe care a fost lipită o etichetă greşită, iar
bolnavul decedează; X nu ştie despre o persoană că suferă de
inimă, o fugăreşte pentru a o lovi şi apoi, după ce aceasta a intrat
într-o locuinţă, aruncă cu o piatră în uşa acesteia, persoana fugărită
decedează imediat după ce a intrat în locuinţă, în urma unui
infarct48.
154
De cele mai multe ori însă cauza survine în timpul
efectuării acţiunii cu toate că există înaintea acesteia. De exemplu, X
conducea un Fiat 1500, nou, cu viteza de 86,5 km/h - deci sub
limita legală de 90 km/h. în acest timp s-a rupt pivotul inferior de
la roata de direcţie datorită unei defecţiuni de fabricaţie, care nu
putea fi constatată nici de X înainte de a pleca în cursă şi nici la
revizia tehnică care se face din 2 în 2 ani. în urma ruperii piesei s-a
blocat mecanismul de direcţie şi s-a produs un accident în care a
• - -49
fost ucisa o persoana .
într-un alt caz, un conducător auto - aflat în stare de
ebrietate - în timp ce conducea autoturismul pe lângă un refugiu
pentru pietoni, victima - aflată şi ea sub influenţa băuturilor
alcoolice şi fiind îmbrâncită de o altă persoană, de pe acel refugiu
pe partea carosabilă a străzii - a apărut pe neaşteptate, la o distanţă
mai mică de 2 metri în faţa autovehiculului, care a lovit-o
provocându-i moartea.
V' ■"'
I V § 1. Condiţiile cazului fortuit
"!îf 1. Rezultatul acţiunii (inacţiunii) persoanei sa se datoreze
unei împrejurări care s-a adăugat acestei acţiuni (inacţiuni), care
poate fi licită sau ilicită. Ca atare se produce o altă urmare decât
cea prevăzută şi urmărită de către făptuitor, lipsind, în acest caz,
raportul de cauzalitate psihică necesar vinovăţiei. Spre deosebire
de rezultatul produs din culpă cu neprevedere sau a celui mai grav,
în cazul praeterintenţiei, în prezenţa cazului fortuit acesta nu putea
nicicum să fie prevăzut.
155
7) împrejurarea care a intervenit, şi datorită căreia s-a
produs urmarea periculoasă, nu putea fi prevăzută.
8) Urmarea neaşteptată a acţiunii (inacţiunii), datorită
intervenirii împrejurării fortuite, să fie prevăzută de legea penală.
Cazul fortuit deşi ţine de prevedere, fiindcă nicicum nu ar fi
putut să se prevadă împrejurarea care a intervenit şi urmările ei,
operează „in rem", faţă de toţi „participanţii", deoarece este legat
de împrejurarea obiectivă concretă.
Când împrejurarea neprevăzută se datorează unor energii
animate sau neanimate (animal, construcţii, maşini) va exista caz
fortuit pentru făptuitor, nu şi pentru cei din culpa cărora s-a produs
împrejurarea care a dus la rezultatul păgubitor. Astfel, când se
blochează direcţia autovehiculului, conducătorul auto nu va
răspunde, dar va răspunde mecanicul care nu a reparat-o bine.
j Secţiunea a VTI-a
IRESPONSABILITATEA
Definiţie
Iresponsabilitatea constă în incapacitatea psihoflzică a unei
persoane care, datorită alienaţiei mintale sau altor cauze, nu-şi
poate da seama de acţiunile (inacţiunile) sale şi de urmările
acestora, sau Hpsindu-i voinţa nu poate fi stăpână pe acestea şi
săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală (art.48 C.pen.). Este o
stare opusă responsabilităţii (discernământului). Ea nu trebuie
confundată cu incapacităţile care decurg din lege, fiindcă dacă
acestea se pot datora şi incapacităţii psihofizice, incapacitatea
psihofizică nu poate decurge din lege.
156
Iresponsabilitatea poate fi înnăscută (congenitală) sau
survenită (apărută pe parcursul vieţii persoanei) şi să se datoreze
unor anomalii (într-un termen general, nebunie) prin care sunt
desemnate toate bolile mintale, independent de cauzele lor,
cunoscute sau nu, ori de efectele acestor cauze (delir, demenţă,
etc). Prin „alte cauze" se înţeleg cele în afara beţiei, minorităţii
până la 14 ani sau 16 ani şi erorii de fapt esenţiale, care sunt.
prevăzute în mod distinct de legea penală (art.49,50 şi 51 C. pen.).
Aşa ar fi fenomenele fiziologice (somn natural, somn hipnotic,
leşin etc), intoxicaţiile (prin alimente, medicamente etc.) care
alterează psihicul. Datorită acestor cauze lipseşte fie factorul de
prevedere, fie cel de voinţă sau amândoi. Starea de tulburare oricât ar
fie de puternică nu intră în această categorie.
Ca durată, iresponsabilitatea poate fi permanentă sau
trecătoare (de lungă sau scurtă durată), intermitentă (cu intervale
de luciditate).
Starea de iresponsabilitate se constată totdeauna de către
experţi, în cadrul unor instituţii sanitare de specialitate (art.117
C.pr.pen.), care se pronunţă asupra capacităţii psihofizice şi nu
dacă persoana respectivă răspunde din punct de vedere penal Ea,
trebuie efectuată atunci când din actele medicale aflate în dosarul
inculpatului rezultă că acesta a suferit în trecut de o boală psihică
gravă sau când modul de săvârşire a faptei ar pune la îndoială
existenţa responsabilităţii. '
Iresponsabilitatea' trebuie să fie totală. In caz contrar va fi'
luată în considerare doar la individualizarea pedepsei, iar nu ca o
cauză care face ca fapta să nu fie infracţiune.
157
 IJ
§ 1. Condiţiile iresponsabilităţii
9) Fapta comisă de către iresponsabil sa fie prevăzută de
legea penală (art. 113-115 C.pen.).
10) Făptuitorului să-i lipsească fie capacitatea de a înţelege
(datorită inconştienţei), fie aceea de a-şi dirija voinţa (impulsivitate
irezistibilă, ori lipsă de voinţă totală, abulie). Este suficient să
lipsească numai una dintre ele.
11) Starea de iresponsabilitate să existe în momentul,
comiterii acţiunii (inacţiunii) prevăzute de legea penală (de când a
început acţiunea sau inacţiunea şi până la terminarea acesteia, fără
să fi intervenit vreun moment de luciditate). Făptuitorul respectiv să
nu-şi fi provocat ori să fi acceptat să i se provoace această stare
pentru a o putea invoca (s-a lăsat hipnotizat, sau cel care trebuie să
schimbe linia ferată a adormit şi nu a schimbat-o la timp). De
asemenea, când starea de inconştienţă existentă în timpul comiterii
acţiunii (inacţiunii) s-a datorat beţiei voluntare complete care, în
condiţiile unei boli preexistente, a afectat capacitatea de prevedere şi
mai ales cea de dirijare (frânare) a acţiunii infractorului, se va
reţine beţia voluntară care constituie doar o circumstanţă atenuantă
(art.49 alin.2 C.pen.)50.
Când hotărârea a fost luată în stare de responsabilitate, dar
acţiunea (inacţiunea) a fost comisă în stare de iresponsabilitate
(actio libera in causa) făptuitorul tot nu va răspunde penal, cu
toate că s-ar considera că a fost comisă cu premeditare, fiindcă
starea de responsabilitate trebuie să existe când se execută acţiunea
sau inacţiunea. Altfel, hotărârea nu are nici o semnificaţie penală.
De exemplu în caz de epilepsie. ,\C " '-"■
158
Dacă ulterior comiterii acţiunii (inacţiunii) persoana
respectivă devine responsabilă, fapta sa îşi păstrează caracterul
neinfracţional. Când însă făptuitorul a fost responsabil în
momentul comiterii acţiunii (inacţiunii) şi ulterior devine
iresponsabil, fapta va fi infracţiune, dar procesul penal va fi
suspendat sau executarea pedepsei va fi amânată până la
însănătoşire, dacă între timp nu a intervenit prescripţia.
r Va exista răspunderea civilă a persoanei responsabile
^yilmente dacă se va constata o culpă din partea sa.
-^ Secţiunea a VlII-a
BEŢIA (EBRIETATEA)
,. 5 Definiţie
Beţia se manifestă ca o stare anormală în care se găseşte o
persoană, datorită acţiunii alcoolului sau a altor substanţe ingerate,
asupra organismului şi a facultăţilor sale psihice (art.49 C.pen.).
în mod obişnuit beţia se datoreşte consumului de alcool,
însă poate fi şi urmarea consumului stupefiantelor (beţia rece), cum
ar fi: morfina, heroina, cocaina, haşiş, L.S.D., aurolac, sau datorită
unor medicamente.
n
§ 1. Aspectele beţiei
Beţia se poate produce în împrejurări diferite, să fie de
intensitate diferită şi să aibă consecinţe juridice diferite.
159
 A. Beţia accidentală (fortuită)
Ea are loc independent de voinţa celui care a ajuns în
această stare. De exemplu, un angajat într-o fabrică sau depozit de
spirtoase ajunge în stare de beţie datorită vaporilor de alcool, ori un
bolnav ca urmare a folosirii anumitor medicamente sau persoana
a fost forţată să consume substanţele respective.
3..
B. Beţia voluntară
Beţia voluntară există când persoana a consumat de
bunăvoie alcoolul sau altă substanţă, indiferent că a urmărit să
ajungă în această stare sau nu. Ea poate fi ocazională (cu diverse
prilejuri) şi cronică (patima băuturii) care duce, până la urmă, la
deviaţii psihice (psihopatii ori nevropaţii ale beţiei).
Ca intensitate beţia poate fi incompletă sub forma uşoară,
în care se relevă unele aspecte ale caracterului persoanei (in vino
veritas), sau sub forma acută, apropiată de cea completă. Cea
incompletă se manifestă prin excitabilitate, impulsivitate şi prin
slăbirea posibilităţilor de inhibare. Beţia este completă când
persoana aflată în această stare nu-şi mai dă seama de acţiunile
(inacţiunile) pe care le comite, de urmările şi de pericolul social al
acestora, iar capacitatea de a-şi dirija acţiunile îi lipseşte şi ea.
C. Beţia involuntară (accidentală) completă (alin.l art.49
;,c;,,, C.pen.). Condiţiile de existenţă ale acestei forme
/-,-■ 1. Fapta comisă sa fie prevăzută de legea penală.
12) Starea de beţie să se datoreze alcoolului sau altor
substanţe şi să existe în tot timpul săvârşirii acţiunii (inacţiunii).
13) Să fie accidentală, adică să se producă fără voia celui
care a ajuns în această stare. -^
160
4. Să fie completă deoarece numai atunci făptuitorul nu-şi
dă seama de acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei şi nu este
stăpân pe ele. Cu toate că, de regulă, în stare de beţie se comit fapte
omisive (X nu schimbă linia, paznicul doarme în post) nu sunt
excluse nici cele comisive. De exemplu, se rostesc cuvinte
obscene, injurioase, se divulgă secrete de stat sau de serviciu etc..
Beţia voluntară completă (alin.2 art.49 C.pen.) există când
infractorul deşi a putut să-şi dea seama că ar putea ajunge în
această stare, totuşi a consumat substanţele respective. La
individualizarea pedepsei de către instanţă se va ţine seama de
împrejurarea în care s-a produs beţia, putând fi luată în considerare
ca o circumstanţă atenuantă. Astfel, inculpatul a comis mai multe
infracţiuni într-un interval de circa două ore, timp în care
discernământul i-a lipsit datorită stării de beţie voluntară completă
pe fondul unei encefalopatii cu potenţial epileptogen. Deci atât
responsabilitatea, cât şi răspunderea penală nu vor fi înlăturate51.
Aceeaşi este situaţia şi în cazul beţiei patologice care produce
modificări morbide, rezultată din consumul de alcool în mod
voluntar52.
Nu poate fi considerată în stare de beţie voluntară
completă, şi ca atare să fie reţinută ca circumstanţă atenuantă,
persoana care, deşi a consumat o cantitate mare de băuturi
alcoolice, după ce a ajuns acasă a purtat discuţii coerente cu
victima, apoi a luat cuţitul aflat pe masă, i-a aplicat mai multe
lovituri, iar după ce a ucis-o, de teamă s-a încuiat în locuinţă,
nepermiţând nimănui să intre. De asemenea, la scurt timp de la
săvârşirea infracţiunii, când organele de poliţie au pătruns în
161
locuinţa victimei, inculpatul a fost în măsură să declare, fără nici
o ezitare, toate datele sale de identitate .
Nu poate invoca o asemenea beţie nici inculpatul-autor al
infracţiunii de omor, care a fost stăpân pe mişcările sale fizice,
fiindcă a lovit victima cu pumnii şi picioarele în cap şi torace, iar
când un martor a încercat să-1 împiedice să mai lovească i-a cerut
să nu se amestece, lovindu-1 şi pe acesta. Apoi a părăsit locuinţa
victimei, unde a comis infracţiunea, dar s-a întors şi i-a aplicat
acesteia, care era căzută la pământ, numeroase lovituri. La plecare,
fiind condus de o patrulă de poliţie la secţie, deoarece avea urme
de sânge pe haine, a declarat că a fost lovit de un grup de tineri,
învăţându-1 totodată pe un martor să facă declaraţii în acest sens .
în unele cazuri nu se aplică dispoziţiile din art.49 alin.2
C.pen. Astfel când starea de beţie este prevăzută în partea specială
a Codului penal fie ca o condiţie pentru existenţa infracţiunii (de
exemplu, prezentarea la serviciu în stare de ebrietate, art.275 alin.2
C.pen.) ori în legi speciale (conducere pe drumurile publice a unui
autovehicul cu tracţiune mecanică de cel aflat în această stare,
art.38 Decr.328/1996; sau prezenţa la serviciu sub influenţa
băuturilor alcoolice, art.18 alin.2 lit.b Decr.400/1981), fie ca o
circumstanţă agravantă (uciderea din culpă, art.178 alin.3 C.pen).
Efectele juridice ale beţiei involuntare (accidentale)
complete constau în aceea că, deşi fapta este prevăzută de legea
penală şi aceasta a fost săvârşită, ea nu este infracţiune. Insă, când
o persoană îi provoacă intenţionat această stare altei persoane
pentru ca să comită fapta, ea va răspunde pentru participaţia
improprie, modalitatea intenţie şi lipsă de vinovăţie.
162
Beţia involuntară (accidentală) incompletă este, în
general, o circumstanţă atenuantă, însă nu înlătură agravantele
din art.178 alin.3 şi 4, din art.275 alin.2 C.pen. (uciderea din culpă
şi prezenţa la serviciu în stare de ebrietate).
Beţia voluntară completă constituie fie o circumstanţă
agravantă (art.75 lit.e C.pen.), fie una atenuantă. Ea poate atrage
aplicarea măsurilor de siguranţă prevăzute în art. 113-115 C.pen.
i..-.'i.V$ Secţiunea a IX-a
MINORITATEA FĂPTUITORULUI
, ..vi. * --
Această cauză priveşte numai minorii care nu răspund
penal fiindcă nu au împlinit 14 ani sau cei care au vârsta între 14
şi 16 ani şi care nu au discernământ. Minorii respectivi nu pot fi
subiecţi de drept penal dacă în momentul săvârşirii acţiunii
(inacţiunii) prevăzută de legea penală nu îndeplinesc condiţiile
legale (art50 C.pen.). Există deci o prezumţie absolută a lipsei
discernământului până la 14 ani neîmpliniţi şi una relativă între
14 ani împliniţi şi 16 ani neîmpliniţi, aşa cum s-a arătat când s-a
tratat despre condiţiile subiectului activ al infracţiunii.
Secţiunea a X-a
EROAREA DE FAPT
Definiţie
Responsabilitatea unei persoane există în mod deplin când
aceasta şi-a reprezentat acţiunea (inacţiunea), a prevăzut urmările
Şi împrejurările în care au avut loc acestea şi a fost stăpână pe
163
acţiunea (inacţiunea) sa. Când persoana nu a cunoscut, ori a
cunoscut greşit anumite stări, situaţii ori împrejurări în momentul
săvârşirii acţiunii (inacţiunii), care imprimă faptei sale caracter
penal sau un anumit grad de pericol legal, înseamnă ca nu a putut
acţiona pe deplin în cunoştinţă de cauză (art.51 C.pen.).
Aşadar, eroarea de drept penal este cu privire la însăşi
existenţa normei de incriminare, în sensul că cel care comite fapta
consideră că ea este permisă de lege55.
Eroarea constă fie din necunoaşterea totală (ignoranţă
totală, absolută) de către făptuitor a vreunui element al faptei
prevăzute de legea penală, fie din cunoaşterea lui greşită (ignoranţă
relativă). In caz de „îndoială" nu este vorba de o reprezentare
greşită, fiindcă făptuitorul îşi dă seama că nu cunoaşte o anumită
realitate şi că trebuie să se abţină de a acţiona până nu va avea
certitudinea cu privire la aceasta. De asemenea „nepricepere"
există atunci când se acţionează de către o persoană ale cărei
cunoştinţe în legătură cu o anumită realitate sunt inexistente sau
insuficiente. Aceasta nu trebuie deci să fie confundate cu eroarea.
Eroarea nu trebuie confundată nici cu „neglijenţa" (culpa cu
neprevedere) persoanei de a se informa, când este obligată legal
sau profesional să cunoască o anumită realitate, înainte de a
acţiona. Astfel, un farmacist nu poate invoca eroarea privind
dozarea unei substanţe în prepararea unui medicament, cu alte
cuvinte, eroarea să nu se datoreze culpei făptuitorului*
164
§ 1. Felurile erorii ^-,
Eroarea este legată de obiectul asupra căreia poartă şi de
factorii care au determinat-o, iar gradele acesteia depind de
posibilităţile evitării ei şi de întinderea consecinţelor sale56.
în funcţie de obiect, eroarea este de fapt şi de drept.
Eroare de fapt există când ea priveşte realitatea obiectivă,
materială (persoane, lucruri, activităţi), iar de drept când se referă
la norme tehnice, profesionale, de circulaţie pe drumurile publice
etc.
Ţinând seama de consecinţe, eroarea poate fie esenţiala
sau principală, când face ca fapta prevăzută de legea penală să nu
fie infracţiune datorită lipsei vinovăţiei, şi neesenţială ori
secundară când este doar o circumstanţă atenuantă.
.. ... i 'i
§ 2. Condiţiile erorii de fapt esenţiale
Eroarea de fapt trebuie să întrunească următoarele condiţii:
/. Fapta să fie comisă cu intenţie.
Pentru ca eroarea de fapt din culpă să constituie o
asemenea cauză, trebuie ca fapta să fie incriminată de legea penală
în această forma (alin.3 art.51 C.pen), iar eroarea să nu se datoreze
culpei făptuitorului. De exemplu, o persoană crezând că arma este
descărcată, dar în realitate nu era, verifică dacă funcţionează
trăgaciul şi ucide o persoană. In acest caz va răspunde pentru omor
din culpă iar nu pentru omor intenţionat.
De asemenea, eroarea de fapt înlătură caracterul agravat
al faptei comisă din culpă dacă necunoaşterea împrejurării
165
 respective nu este, ea însăşi, rezultatul culpei făptuitorului. în acest
caz fapta trebuie să fie incriminată şi sub forma agravată (art.184
C.pen.) şi să se fi comis. într-o asemenea situaţie infractorul va
răspunde însă pentru forma de bază a infracţiunii din culpă.
14) Fapta săvârşită să fie prevăzută de legea penală.
15) Făptuitorul să nu fi cunoscut existenţa împrejurării,
stării sau situaţiei de care depinde caracterul infracţional al faptei
fie informă de bază, fie informă agravată.
16) Necunoaşterea să dureze tot timpul efectuării acţiunii
(inacţiunii), deci în timpul efectuării ei (alin.l art.51 C.pen.).
Aşadar, la acţiunile continue, continuante şi de obicei,
necunoaşterea să dureze de la începutul şi până la sfârşitul acţiunii
(inacţiunii).
Prin „stare" se înţelege felul în care se prezintă un lucru,
activitate, fiinţă, raport juridic sub diferite aspecte la un moment
dat (starea sănătăţii, starea de graviditate, starea de funcţionare a
armei de foc etc).
„Situaţia" juridică priveşte poziţia, starea de fapt a unei
persoane, lucru etc. în cadrul relaţiilor sociale (poziţia de cetăţean
sau apatrid, căsătorit, bun obştesc etc.) când se comite acţiunea
(inacţiunea) prevăzută de legea penală.
„împrejurarea" se referă la o realitate obiectivă care fiind
legată de fapta săvârşită, o particularizează în concret. De exemplu,
timpul nopţii, loc public, având arme asupra sa etc.57
Starea, situaţia ori împrejurarea necunoscută făptuitorului
trebuie să facă parte din conţinutul infracţiunii de bază (simplu).
Astfel, cel care a primit un bun şi nu ştie că provine din săvârşirea
166
unei infracţiuni, această necunoaştere face ca fapta să nu constituie
infracţiune de tăinuire.
Eroarea de fapt asupra circumstanţei concrete agravante
operează când infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârşirii
infracţiunii (alin.2 art.51 C.pen.). Fapta va avea caracter penal, însă
nu se ia în considerare agravanta cu privire la care a fost în eroare.
De exemplu, în caz de omor dacă infractorul nu a ştiut ca femeia
este însărcinată (art. 176 lit.e C.pen.) va răspunde doar pentru omor
simplu (art. 174 C.pen.), sau nu a cunoscut că persoana împreună
cu care săvârşeşte fapta, este minoră (art.75 ht.c C.pen.) , şi ca
atare nu se va lua în considerare această împrejurare ca o
agravantă. Forma agravată a infracţiunii trebuie prevăzută de legea
penală fie ca este intenţionată, fie din culpă (art.184 alin.2-4;
art.219 alin.3,4; art.249 alin.2 C.pen., forme agravate din culpă),
în alineatul final al art.51 C.pen. se prevede că,
necunoaşterea ori cunoaşterea greşită a legii penale nu înlătură
caracterul penal al faptei. Astfel, lipsa semnăturii inculpatului cu
privire la cunoaşterea dispoziţiilor art. 18 alin.2 Decr. nr.400/1981
nu-1 exonerează de răspundere pentru introducerea şi consumarea
de alcool în unitatea, fiindcă este o lege penală59.
S-a exprimat şi părerea că dacă necunoaşterea legii penale
ar putea fi rar invocată pentru fapte grave sau pentru cele care sunt
interzise şi de morală şi despre care orice persoană ia cunoştinţă de
timpuriu (omor, furt, lovire etc.) şi ştie că sunt interzise şi de lege,
există fapte pentru care ar putea fi invpcată. De exemplu,
interdicţia de a vâna sau pescui pentru prima dată. De asemenea,
ar putea fi invocată când Monitorul Oficial în care s-a publicat
legea nu a putut fi răspândit în unele locuri fie datorită unor cauze
167
 m
naturale (cutremur, inundaţii) fie altor cauze (datorită grevei
tipografilor legea nu a fost tipărită).
La fel se va proceda şi atunci când o persoană a fost trasă
la răspundere penală pentru o faptă săvârşită în condiţii identice
după o achitare anterioară, fiindcă instanţa a considerat că fapta nu
constituie infracţiune, ori după ce a primit un sfat din partea unui
profesionist competent în materie de drept .
Necunoaşterea legii penale nu poate fi invocată deoarece,
iniţial, ea se referă la delicte naturale, deci la fapte pe care oricine
le putea considera periculoase, fiindcă textele legislative erau, de
regulă, simple, clare şi accesibile înlesnind posibilitatea tuturor de
a cunoaşte legea penală (cele 10 porunci, cele 12 table).
Ulterior, deoarece viaţa socială a devenit mai complexă,
reglementările penale au devenit tot mai numeroase, iar
incriminările „artificiale" de pură creaţie legislativă au făcut să se
înmulţească exigenţele statului faţă de cetăţenii săi. în aceste
condiţii prezumţia absolută de cunoaştere a legii penale începe să
se impună ca o necesitate politică de a se asigura autoritatea legii
care să devină un instrument de păstrare a ordinii juridice pentru
întărirea autorităţii statului, raţiunea politică prevalând asupra
cerinţelor justiţiei61. Aşadar, eroarea de drept penal priveşte
realitatea normativă nu faptică, ca urmare este o eroare
intelectivă .
Această necesitate politică este criticabilă, fiindcă încalcă
principiul răspunderii subiective.
Prezumţia a devenit iluzorie faţă de proliferarea legilor, a
schimbărilor frecvente din conţinutul lor, a dificultăţilor
interpretative, a imperfecţiunilor tehnice de interpretare şi a
168
oscilaţiilor jurisprudenţei. De asemenea trebuie avută în vedere şi
circulaţia intensă internaţională, prezenţa pe teritoriul statelor a
unor cetăţeni proveniţi din ţări cu o legislaţie foarte deosebită,
datorită cărora instituţiile şi reglementările penale ale ţării gazdă
pot să apară de neînţeles ori imposibil de asimilat.
Eroarea de drept ar trebui admisă şi ca o modalitate de a
corecta insuficienţa legilor, ca urmare a unei redactări insuficient
de clară şi uşor de înţeles.
De asemenea, există un exces de legiferare prin trimitere
sau referire la alte dispoziţii (uneori în cascadă), precum şi abuzul
de norme în alb, acordându-se puterii executive dreptul să
incrimineze anumite fapte, ceea ce încalcă principiul legalităţii
incriminării şi al pedepsei.
Cunoaşterea legii penale devine şi mai complicată când
norma de incriminare se întregeşte cu dispoziţii din convenţiile
internaţionale. De asemenea, accesibilitatea legii penale, sub aspect
material, este îngreunată şi de multitudinea de dispoziţii penale
aflate în legi speciale, cum ar fi: Codul rutier, Codul silvic, Codul
vamal, Codul muncii, Codul comercial... etc.63
Aşadar, dispoziţia priveşte numai legea penală,
restrângându-se, implicit, eroarea în dreptul penal doar la cea de
fapt. Ca atare eroarea privind normele juridice nepenale, când
acestea se referă la vreo stare, situaţie ori împrejurare din art.51
C.pen., este asimilată cu eroarea de fapt, producând aceleaşi
efecte . Aşa ar fi cazul necunoaşterii sau cunoaşterii greşite a
Instrucţiunilor nr.103/1970 care cuprind lista produselor şi
substanţelor stupefiante, deoarece, reprezintă un act normativ
nepenal, care însă completează condiţiile de aplicare a dispoziţiilor
169
 cuprinse în art.l şi 17 din Legea nr.73/1969 privind regimul
produselor şi al substanţelor stupefiante65.
Uneori, deşi există o eroare de fapt, aceasta nu are
influenţă asupra caracterului penal al faptei săvârşite, nefiind
esenţială, însă poate avea alte consecinţe. De exemplu, eroarea
asupra victimei (error in personam), când infractorul îl
confundă pe X cu Y. în acest caz eroarea nu este cu privire la o
trăsătură a infracţiunii, viaţa oamenilor fiind ocrotită în egală
măsură. Atunci când există eroare cu privire la persoana
agresată, răspunderea penală este determinată de ceea ce s-a
întâmplat în realitate, nu în raport cu ceea ce a crezut infractorul
că se întâmplă. Astfel, inculpaţii au intenţionat să fure morcovi
dintr-o seră a unei societăţi comerciale cu capital integral de stat,
fiind convinşi că persoana pe care au găsit-o la locul faptei este
paznic la sera, când în realitate acesta era hoţ ca şi ei; l-au lovit,
până când el le-a spus că şi el este hoţ.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru furt, însă
tribunalul în mod greşit a schimbat încadrarea faptei în
infracţiunea de tâlhărie. încadrare este furt calificat (art.208
coroborat cu art.209 lit.a şi e C.pen.)66.
Eroarea asupra obiectului material există când infractorul
crede că bunul asupra căruia a acţionat îi aparţine lui X dar în
realitate îi aparţine lui Y.
In cazul sustragerii mai multor bunuri, din care unele
aparţin avutului obştesc iar altele avutului particular (a forat 160
oi de la I.A.S. din care 145 erau ale acestuia, iar 15 oi aparţineau
la doi lucrători de la I.A.S.), s-a constatat că este concurs real
(furt în dauna avutului obştesc şi furt în dauna avutului
particular), chiar dacă infractorul a fost încredinţat că toate oile
aparţin avutului
170
obştesc. Aceasta, deoarece eroarea cu privire la apartenenţa
obiectului material al infracţiunii nu are consecinţe cu privire la
încadrarea juridică a faptei67.
Suntem de părere că în acest caz eroarea are totuşi
consecinţe deoarece este o singură infracţiune împotriva
avutului obştesc.
Eroarea asupra mijloacelor folosite la săvârşirea faptei
penale exista când făptuitorul crede că mijlocul este idoneu
(apt) şi licit, dar în realitate nu este aşa. De exemplu, cu ocazia
măsurării mărfii, vânzătorul foloseşte un instrument inexact fără
să ştie acest lucru. în acest caz există o eroare esenţială. Dacă
însă a vrut să ucidă o persoană şi mijlocul a fost defectuos sau
insuficient, eroarea va fi neesenţială şi va exista tentativă,
(art.20 alin.2 C.pen.).
în caz de eroare asupra direcţiei acţiunii sale (aberratio
ictus), infractorul prevede în mod greşit cum se desfăşoară
legătura
cauzală dintre acţiune (inacţiune) şi urmările acesteia. Astfel, X
a
vrut să lovească cu cuţitul pe Y care încerca să-1 imobilizeze
deoarece devenise deosebit de violent şi din eroare 1-a lovit pe Z
ucigându-1 8; sau în cazul în care inculpatul încercând sa lovească
în cap cu o ţepuşe pe adversarul său, iar acesta s-a ferit, a nimerit
în capul soţiei sale care participa şi ea la conflict59. în aceste cazuri
există o singură infracţiune, omor intenţionat şi nu un concurs de
infracţiuni, deoarece s-a luat o singură hotărâre infracţională în
care nu este cuprinsă prevederea producerii mai multor urmări
pe
care infractorul să le fi urmărit ori acceptat , iar infracţiunile s-au
comis cu intenţie şi nu cu praeterintenţie. S-a susţinut însă că ar
exista o pluralitate de infracţiuni71. '■■' "• ■ ' ■'' ' •*
171
 '"n?- Dacă infractorul nu a intenţionat să ucidă persoana asupra
căreia a fost îndreptată lovitura care din eroare a atins altă
persoană, în urma căreia aceasta a decedat, fapta va fi considerată
săvârşită cu praeterintenţie .
în acest caz se consideră că este o "infracţiune deviată",
denumire pe care o considerăm improprie, fiindcă nu este deviată
infracţiunea, ci acţiunea, subelement al laturii obiective a
infracţiunii.
TRIMITERI
1
G. Antoniu, Sistemul cauzelor care înlătură vinovăţia, Rev. de Drept penal,
Anul I, nr.25 Serie nouă, Bucureşti, 1994, p.31 şi urm..; G. Antoniu»
Infracţiunea şi pedeapsa. între aparenţă şi realitate, Rev. de Drept penal,
nr. 1/2000, p.9 şi urm.
2
M.Of. nr.116 din 9.06.1995. în acelaşi sens şi R.D. Lupaşcu, Unele
consideraţii referitoare la infracţiunile prevăzute în art.33 din Legea
nr.51/1955, Dreptul nr.4/1996, ' p.70-73; A.Ungureanu, A.Ciopraga,
DISPOZIŢIILE PENALE DIN LEGI SPECIALE ROMÂNE, COMENTATE
ŞI ADNOTATE CU JURISPRUDENŢĂ ŞI DOCTRINĂ, vol.III, Edit. "Lumina
Lex", Bucureşti, 1996, p.61.
3
N.Ionescu, Reflectarea cerinţelor legitimei apărări în practica judiciară,
Buletinul Procuraturii Generale, Pro Lege nr.1/1990, p.16.
4
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit., vol.I, p.893; N.T.Buzea,
INFRACŢIUNEA PENALĂ ŞI CULPABILITATEA, Alba-Iulia, 1994, p.563.
5
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.212 din 17.02.1996, CD./1966, p.333.
6
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.298 din 9.02.1979, R.R.D. nr.9/1979, p.68.
7
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.354 din 13.02.1981, R.R.D. nr.12/1981, p.107-
108.
8
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.271 din 16.12.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.78.
9
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3079 din 2.12.1974, R.R.D. nr.10/1975, p.69; dec.
nr.757 din 21.04.1977, CD./1977, p.232-233 şi dec. nr.1056 din 28.04.1981
(nepubl.).
10
Trib. Reg. Iaşi, dec. pen. nr. 125/1962, Justiţia Nouă nr.10/1963, p.167; Trib.
Reg. Cluj, dec.pen. nr.133/3960, Leg.Populară nr.3/1961, p.85; V.Patulea Notă
(II) la dec.pen. nr.947 din 26.09.1980 a Trib. Jud. Dolj, R.R.D. nr.8/1981, p.57.
I.Tanoviceanu, V.Dongoroz, op.cit., p.899.
12
N.T.Buzea, op.cit., p.552,568, 575; G.Stefani, G.Levasseur, DROIT PliNAL
ET CRIMINOLOGIE, Ed. Dalloz, 1961, p.109.
13
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.354 din 13.02.1981, R.R.D. nr.12/1981, p.107-
108.
14
C.S.J., s.pen., dec. nr.1995/1998, Rev. de Drept penal, nr.1/2000, p. 134-135.
15
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.325 din 6.02.1974, R.R.D. nr.12/1974, p.74.
16
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1234 din 7.06.1975, C.D./1984, p.259-260.
17
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.28 din 7.01.1975, CD./1975, p.294 şi urm.
18
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.673 din 12.04.1977, R.R.D. nr.l 1/1977, p.62.
1
7
19 42
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.354 din 13.02.1981, cit.supra, p.107-108. V.Dongoroz, ş.a., op.cit., vol.II, p.375.
43
20
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3040 din 1967, R.R.D. nr.4/1968, p.173. V.Dobrinescu, Notă la dec.pen. nr.234 din 8.06.1977 a Trib. Jud. Ialomiţa,
21
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1563 din 28.09.1988, R.R.D. nr.8/1989, p.77. R.R.D. nr.4/1977, p.54 şi urm; V. Mirişan, CONSIDERAŢII PRIVIND UNELE
22
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.91 din 24.01.1989, R.R.D. nr.9-12/1988, p.145. CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ CONŢINUTUL PENAL AL FAPTEI, Edit. "Gil",
23
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.880 din 13.04.1981 (nepubl.). Zalău, 1996..
44
24
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1536 din 17.06.1986, R.R.D. nr.4/1987, p.78. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3834 din 3.06.1971, R.R.D. nr.10/1972, p.178.
45
25
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.957 din 7.05.1985, C£>./1985, p.290-291. Judec. Tg.Mureş, sent.pen. nr.2427 din 2.10.1970, cu notă aprobativă de
26
J.Grigoraş, INDIVIDUALIZAREA.., cit.supra, p.134 şi urm.; I.Oancea, V.Papadopol şi dezaprobativă de I.Museşan, R.R.D. nr.9/1972, p.141.
46
op.cit., 1971, p.278-279; D.Pavel, Legitima apărare şi starea de provocare, Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1023 din 23.05.1980, R.R.D. nr.4/1981, p.l16-
Justiţia Nouă nr.8/1965; L.Birâ, op.cit., 1971, p.180, deşi la p.183 se susţine 117.
47
contrariul. Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.85 din 27.09.1984, R.R.D. nr.4/1981, p.l16-
27
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.294 din 6.02.1981, R.R.D. nr.10/1981, p.72. 117.
48
28
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.474 din 3.03.1981, R.R.D. nr.12/1981, p.108. Trib. Jud. Satu-Mare, dec.pen. nr.4 din 5.01.1972, R.R.D. nr.l 1/1972, p.172-
29
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.281 din 28.02.1988, Dreptul nr.3/1990, p.72. 173.
49
30 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1023 din 23.05.1980, cit.supra, p.116-117.
L.Birâ, Consideraţii referitoare Ia depăşirea limitelor legitimei apărări, 50
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.524 din 25.03.1978, R.R.D. nr.8/1978, p.50 şi
R.R.D. nr.3/1970,p.H3.
31 urm.
L.Bir6, op.cit., vol.I, p.365. 51
32 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.86 din 21.11.1980, R.R.D. nr.8/1981, p.67.
V.A.Ionescu, LEGITIMA APĂRARE ŞI STAREA DE NECESITATE, Ed. 52
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 152 din 26.05.1984, R.R.D. nr.7/1985, p.73.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.128. 53
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.961 din 17.06.1979, R.R.D. nr.l/I9S0, p.66; dec.
33
C. de Ap. Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr. 1084/1998, Rev. de Drept penal, nr.549 din 27.01.1971, R.R.D. nr.9/1971, p.164.
nr.l/2000,p.H8. 4
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1668/1982, citată de V.Papadopol, S.Daneş,
34
C. de Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.1457/1998, Rev. de Drept penal, REPRTORIU DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ PE ANII
nr.l/2000,p.l48. 1981-1985, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.25.
35
Leg. nr.39/1978, M.Of. nr.60/1978; H.G. nr.l 1269/1996, referitoare la G.Amoniu, Eroarea de drept penal, Rev. de Drept penal, an.I, nr.l, Serie
normele de prevenire a accidentelor turistice şi organizarea activităţii de salvare nouă, Bucureşti, 1994, p. 13.
în munţi (Salvamont), modificată şi completată prin H.G. nr.811/1997. V.Dongoroz, ş.a., op.cit., vol.I, p.416; CAp. Constanţa, dec.pen. nr.146 din
36
S.Corlăţeanu, Starea de necesitate. Obligaţia de a înfrunta pericolul, 23.12.1993, Rev. de Drept penal, nr.1/1995 p.124, citată de C.Mitrache, Furt
Probleme de drept penal, nr.4/1999, p.92 şi urm. şi violare de domiciliu.
în sens contrar, C. Bulai, MANUAL DE DREPT PENAL, Edil. ALL, V.Dongoro2, ş.a., op.cit., vol.I, p.418-419-
Bucureşti, 1997, p.246; C. Mitrache, DREPT PENAL ROMÂN, PARTEA V.Mirişan, Eroarea de fapt cu privire Ia infracţiunea din culpă, Dreptul
GENERALĂ, Casa de Editură şi Presă "Şansa", Bucureşti, 1994, p.117. nr.6/1995, p.62şiurm.
37
V.Dongoroz ş.a., op.cit, vol.I, p.365, 59
Trib. Jud. Caraş-Severin, dec.pen. nr.289 din 6.06.1985, R.R.D. nr.1/1986,
38
V.Dongoroz ş.a., INFRACŢIUNI CONTRA AVUTULUI OBŞTESC, P-75.
Ed.Academiei, Bucureşti, 1963, p.104. G.Antoniu, Eroarea de drept..., citsupra, p.13.
39
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3103 din 23.12.1986, R.R.D. nr.9/1987, p.79. 61
Ferrando Mantovani, DIRITTO PENALE, PARTE GENERALE, seconda
40
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.937 din 23.09.1970, R.R.D. nr.4/1971, p.145. edizione, CEDAM, Padova, 1988, p.293.
41
T. Avrigeanu, Provocarea ilegală a avortului, Rev. de Drept penal, nr.2/1997, 62
Giuseppe Bettiol, DIRITTO PENALE, PARTE GENERALE, ottava edizione,
p.30şiurm. ,n<A*.AS
1
7
 CEDAM, Padova, 1973, p.411-423, 470-471. &i
63
Titlul VI
Mireille Delmas-Marty, Nouveau code penal, Avânt propos, Revue de
science criminelle et de droit compare, nr.3/1993, p.434-440. RĂSPUNDEREA PENALĂ
64
Decr. nr.468 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii de aplicare şi
popularizare a legislaţiei, B.O. nr.165 din 30.12.1971. Abrogat, M.Of.
nr.9/13.01.1998. Capitolul I , INDIVIDUALIZAREA RĂSPUNDERII
65
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.1623 din 23.11.1970, cu Notă de E.Neculce
PENALE ŞI A SANCŢIUNILOR
(I), St.Daneş (II), R.R.D. nr.3/1974, p.149 şi urm.
66
C.Ap. Constanţa, dec.pen. nr.65/1993, Dreptul nr.2/1995, p.77. v$
67
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3006 din 10.I2.19S6, C.D./1986, p.266-267.
68
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.100 din 18.01.1980, R.R.D. nr.9/1980, p.64.
Secţiunea I
69
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.471 din 24.02.1988, R.R.D. nr.l 1/1988, p.78. fr GENERALITĂŢI
70
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.168/1962, Justiţia Nouă nr.10/1962, p.162;
dec. nr.100 din 18.01.1980, cit.supra.
71
N.T.Buzea, op.cit., p.518; V. Dongoroz, DREPT PENAL, Bucureşti, 1939, în doctrină s-a susţinut că răspunderea penală nu este ceva
p.324-325; Gr. Antoniu, Unitatea de infracţiune, Rev. de Drept penal, distinct între infracţiune şi pedeapsă, ci doar un mod diferit de a
nr.3/1999,p.l3.
72
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.468 din 12.03.1977, CD./1977, p.269-270. exprima caracterul pedepsibil al infracţiunii1.
în ce ne priveşte o considerăm, aşa cum s-a arătat cu ocazia
analizei principiilor fundamentale ale dreptului penal, ca o
categorie juridică aparte, distinctă.
Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există
din momentul săvârşirii infracţiunii şi constă în obligaţia
infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei . Tragerea
efectivă la răspundere se efectuează în cadrul raportului procesual
penal în scopul apărării ordinii de drept împotriva infracţiunilor.
Individualizarea constă în activitatea de stabilire a răspunderii
penale şi de aplicare a sancţiunilor prevăzute pentru fiecare
infracţiune atât în abstract (legal), cât şi în concret (judiciar).
Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din Codul penal
român, precum şi reglementarea aplicării lor urmăreşte combaterea

1
7
 raţională şi eficientă a infracţiunilor prin posibilitatea adaptării
acestui sistem în funcţie de particularităţile fiecărui infractor şi de
gravitatea fiecărei infracţiuni.
Sancţiunile penale pentru a-şi atinge scopurile şi pentru a
avea eficienţă funcţiile lor trebuie să fie corect individualizate,
pentru a nu crea suferinţe inutile condamnatului ori să-1 încurajeze
să comită noi infracţiuni. Individualizarea răspunderii penale şi a
sancţiunilor constituie, aşa cum s-a mai arătat, un principiu de bază
al dreptului penal. Această individualizare este legală, judiciară şi
administrativă.
S-a exprimat părerea că individualizarea este doar judiciară
şi administrativă, fiindcă nu se poate vorbi de o individualizare
legală, întrucât individualizarea este o operaţie postdelictuală, după
comiterea infracţiunii şi se efectuează de către judecător.
Legiuitorul înfăptuieşte doar organizarea prin lege, a
individualizării judiciare şi administrative3.
Individualizarea legală o face însăşi legiuitorul ţinând
seama de gradul de pericol social abstract, determinat în principal
de valoarea socială ocrotită penal, prin prevederea speciei
sancţiunii şi a limitelor sale pentru fiecare infracţiune, prin arătarea
sancţiunilor alternative şi a celor complementare, prin dispoziţiile
referitoare la modul de sancţionare a tentativei şi a faptelor comise
de minori, precum şi prin stabilirea criteriilor generale pe care
trebuie să le aibă în vedere instanţa cu ocazia individualizării
realizată de ea.
Individualizarea judiciară se înfăptuieşte cu prilejul
soluţionării cauzei de către instanţă, care din momentul constatării
existenţei răspunderii penale, urmează să stabilească şi să aplice
178
sancţiunea concretă în cadrul limitelor ei legale, potrivit criteriilor
prevăzute în art.72 şi 27 C. pen.
Individualizarea administrativă se realizează la locul de
executare a sancţiunii, de către administraţia acestuia, care va ţine
seama de sex, vârsta, antecedente penale, conduita condamnatului
în timpul executării, de natura şi gravitatea infracţiunii.
în art.72, alin. 1, C.pen. sunt stabilite criteriile generale ale
individualizării judiciare, a răspunderii şi a sancţiunilor şi
condiţiile necesare realizării acestui principiu.
Locul central îl ocupa individualizarea judiciară deoarece
prin ea se concretizează gradul răspunderii penale pentru
infracţiunea săvârşită (concretă), reflectat în sancţiunea concretă,
infracţiune aplicată unui infractor concret faţă de care unneaza să
se realizeze reeducarea. Instanţa cunoscând infracţiunea în concret,
personalitatea infractorului, aportul acestuia la comiterea
infracţiunii şi împrejurările în care ea a fost comisă, poate evalua
pericolul concret, real al acesteia, faţă de care constată că există o
anumită răspundere şi în funcţie de care stabileşte şi aplică o
sancţiune de o anumită specie şi durată (cuantum) corespunzătoare.
Individualizarea răspunderii penale ia sfârşit, în principiu,
o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care
se arată în ce sancţiune şi durată sau cuantum s-a concretizat.
Spunem în principiu, fiindcă în unele cazuri excepţionale această
individualizare (reindividualizare) se efectuează după rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare. Se va proceda astfel când se
constată, în baza altei hotărâri definitive, existenţa concursului de
infracţiuni (art.36, C.pen.), a stării de recidivă (art.39, alin.6,
C.pen.), când se comută sau se înlocuieşte pedeapsa detenţiunii pe
179
,i
viaţă cu închisoare (art.39 alin.7, C.pen.) a unei acţiuni sau
inacţiuni care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni continuate sau
complexe (art.43, C.pen.), ori de obicei, amenda cu închisoare
(art.631, C.pen.).
Secţiunea a Ii-a - CRITERIILE GENERALE
DE INDIVIDUALIZARE A RĂSPUNDERII PENALE ŞI A
PEDEPSEI DE CĂTRE INSTANŢA DE JUDECATĂ
Instanţa de judecată individualizează răspunderea penală
care se reflectă în stabilirea şi aplicarea pedepselor potrivit
criteriilor generale obligatorii prevăzute în art.72 şi 27, C.pen.
Se consideră că în art.27 C.pen., ar fi reglementate criterii
speciale, în raport cu cele din art.72, C.pen., deoarece sunt
incidente doar la stabilirea pedepsei numai în legătură cu
sancţionarea participanţilor, până când cele din art.72 sunt
generale, fiindcă se au în vedere cu ocazia oricărei individualizări
judiciare4. Suntem de părere că nu sunt criterii speciale, ci este
vorba de o subliniere a aportului participantului în calitate de
instigator etc. care este diferit de al autorului.
Criteriile prevăzute în art.72, C.pen. sunt: dispoziţiile părţii
generale a Codului penal, limitele pedepsei fixate în partea specială
a acestuia sau în legi speciale, gradul de pericol social al
infracţiunii săvârşite şi al infractorului, precum şi împrejurările
care atenuează sau agravează răspunderea. Acestea sunt luate în
considerare atât la alegerea pedepsei principale când acestea sunt
alternative, cât şi la concretizarea (cuantumul) după ce a fost
180
aleasă, precum şi la alegerea dreptului care urmează să fie interzis
în cazul pedepsei complementare.
Aşadar dacă instanţa consideră că urmează să aplice
pedeapsa alternativă a amenzii, o va face independent de
posibilitatea de plată a infractorului (militar in termen, elev).
Aceasta deoarece aplicarea pedepsei depinde de criteriile arătate în
art.72, C.pen. Şi nu de posibilitatea executării ei5.
Dacă infracţiunea sancţionată cu pedepse alternative a
rămas în forma tentativei incriminate, instanţa se va fixa mai întâi
asupra uneia dintre pedepse, pe care ar fi aplicat-o în situaţia în
care infracţiunea s-ar fi consumat şi apoi, în raport de această
pedeapsă va stabili şi aplica sancţiunea în limitele pentru tentativă .
Când este vorba de minori se ţine seama la alegerea uneia
dintre măsurile educative, sau a pedepsei de gradul de pericol
social al faptei săvârşite, de starea fizică, de dezvoltarea
intelectuală sau morală, de comportarea lui, de condiţiile în care a
fost crescut şi în care a trăit şi de orice alte elemente de natură să
caracterizeze persoana minorului.
Pedeapsa se aplică numai dacă se apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului
(art.150, C.pen). In prealabil instanţa are obligaţia să dispună
efectuarea anchetei sociale (art.482, C.pr.pen.).
La individualizare se ţine seama de dispoziţiile părţii
generale a Codului penal, (infracţiune consumată, tentativă,
participatie etc.) în măsura în care nu există derogări prin normele
speciale, după care se efectuează operaţiunea de încadrare a faptei
într-o normă incriminatoare când sunt prezente condiţiile stabilite
în ipoteza acesteia.
181
Ii
 Se au apoi în vedere limitele speciale ale pedepsei, între
care instanţa stabileşte pedeapsa concretă în funcţie de gradul
răspunderii penale a infractorului. Acestea nu vor putea fi depăşite
decât numai în condiţiile prevăzute de lege.
Se ia în considerare gradul de pericol social al infracţiunii
concret săvârşite, în funcţie de conţinutul ei, precum şi de toate
situaţiile, stările, împrejurările şi întâmplările exterioare
conţinutului legal al infracţiunii care însoţind-o o fac să aibă un
anumit grad de pericol concret. Astfel, când infracţiunea se poate
comite atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune sau prin mai multe
acţiuni şi inacţiuni se va avea în vedere prin care din ele s-a
săvârşit, modul ei de comitere, mijloacele folosite, locul şi timpul
săvârşirii, importanţa obiectului material, felul urmărilor (de
rezultat sau de pericol) şi mărimea (proporţiile) acestora, fiindcă
ele determină în principal gravitatea concretă a infracţiunii. Se ţine
seama, de asemenea, de forma vinovăţiei (când infracţiunea se
poate săvârşi atât din culpă, cât şi cu intenţie), de mobilul şi scopul
infracţiunii când nu sunt cerute de conţinutul legal al acesteia.
S-a afirmat că se ia în considerare şi frecvenţa mai ridicată
sau mai redusă a infracţiunilor, ori a consecinţelor lor restrânse,
fiindcă prezintă în aceste cazuri şi un grad de pericol social mai
mare sau mai mic7.
Considerăm că acest criteriu este avut în vedere cu ocazia
incriminării faptei, când i se atribuie un anumit grad de pericol
legal reflectat în specia şi durata sancţiunii.
Instanţa, indiferent de frecvenţa infracţiunii într-o anumită
zonă administrativă în raport cu alta (fiindcă nu poate cunoaşte
situaţia din toate zonele ţării cu privire la toate infracţiunile)
182
trebuie să ţină seama numai de pericolul ei concret. Altfel ar
însemna ca infracţiuni de aceeaşi specie şi cu acelaşi grad de
pericol concret, să fie sancţionate diferit. De pildă, infracţiunile
silvice sunt mai frecvente în anumite judeţe în raport cu altele; ori
contrabanda în zonele de graniţă.
De asemenea, stabilirea modului de executare a pedepsei la
locul de muncă este ulterioară individualizării pedepsei, aşa că
mărimea prejudiciului a fost luată în considerare la stabilirea
pedepsei. Art.867, C.pen. prevede că instanţele, ţinând seama de
gravitatea faptei, de împrejurările în care a fost comisă, de conduita
profesională şi generală a făptuitorului şi de posibilităţile acestuia
de reeducare, apreciază că scopul pedepsei poate să fie atins fără
privare de libertate, poate dispune ca executarea pedepsei să aibă
loc în unitatea în care îşi desfăşoară activitatea sau în altă unitate,
în toate cazurile cu acordul scris al unităţii. Pedepsirea este
obligatorie, pe când dispunerea felului executării în acest fel este
lăsată la latitudinea instanţei.
în ce priveşte personalitatea infractorului se referă la
dezvoltarea psihofizică a acestuia, atitudinea în familie şi în
societate, la locul de muncă, vârsta, calitatea pe care o are
(funcţionar, militar, medic, rudă cu victima etc), ca a acţionat în
participaţie şi care a fost rolul său, că este recidivist sau nu, că a
comis un concurs de infracţiuni sau o pluralitate intermediară.
Astfel, fostul Tribunal Suprem a considerat că s-a greşit
când i s-a aplicat inculpatului o pedeapsă apropiată de minimul
special deoarece a comis un furt prin efracţie, şi anterior a mai fost
condamnat pentru furt, înşelăciune, speculă şi fals. De asemenea
educarea acestuia nu se poate realiza decât prin aplicarea unei
pedepse orientată spre maximul special8.
183
 Instanţa are datoria ca, alături de condiţiile prevăzute
expres în legea penală, să ţină seama de orice alte împrejurări care
caracterizează gradul de pericol social al infractorului, deci de
comportarea lui în genere.
Nu împărtăşim părerea potrivit căreia atunci când se ţine
seama de comportarea infractorului dinaintea săvârşirii infracţiunii
nu se poate face abstracţie de condamnările pentru care a intervenit
reabilitarea9. Aceasta deoarece reabilitarea înlătură orice decădere,
interdicţie şi incapacitate. Drept urmare, fostul condamnat este
reintegrat deplin în societate, inclusiv din punct de vedere moral,
iar fapta este radiată din cazierul judiciar, şi nu se ia în considerare
la starea de recidivă. Altfel, ar însemna să se nege efectele
reabilitării care sunt prevăzute de lege.
Toate aceste date vor fi analizate în legătură cu acţiunea
(inacţiunea) săvârşită, care nu poate fi desprinsă de infractor. Cu
toate acestea nu se poate susţine că personalitatea acestuia exercită
o influenţă directă asupra gradului de pericol legal al acţiunii
(inacţiunii), în sensul că prin materialitatea ei o acţiune (inacţiune)
de o gravitate legală redusă va fi considerată ca având un pericol
legal sporit datorită personalităţii infractorului, sau invers. Aşadar,
sub aspect legal o acţiune (inacţiune) nu prezintă un grad de pericol
mai mare sau mai mic, după cum este comisă de un infractor
recidivist sau de unul primar, ci personalitatea infractorului face ca
infracţiunea în conţinutul ei concret să prezinte un grad de
pericol diferit. Astfel, infracţiunea de furt nu-şi schimbă gradul de
pericol legal în funcţie de împrejurarea că infractorul este recidivist
sau nu.
184
S-ar putea susţine că doar în cazul în care infractorul este
minor, datorită acestei stări, infracţiunea comisă de el prezintă un
grad de pericol mai redus, sub aspectul ei legal, decât atunci când
este săvârşită de către un major, deoarece este sancţionată cu o
măsură educativă, sau cu o pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la
jumătate faţă de pedepsele pentru minori care reflectă gradul ei de
pericol legal.
Printre împrejurările care sunt luate în considerare poate
figura şi aportul unei persoane netrimisă în judecată, care permite
soluţionarea raportului de cauzalitate, deoarece prezintă interes atât
sub aspect penal, cât şi civil10. Trebuie stabilit deci, aportul fiecărui
participant la comiterea infracţiunii.
Se va ţine seama, de asemenea, şi de împrejurările care
atenuează sau agravează răspunderea penală. Aceste împrejurări
au un înţeles larg, deoarece se referă atât la circumstanţele
atenuante şi agravante, care ţin de infracţiunea concret săvârşită,
cât şi la alte cauze speciale de agravare a pedepsei ca: infracţiunea
continuată, starea de recidivă, concursul de infracţiuni şi
pluralitatea intermediară de infracţiuni. Ultimele au însă influenţă
de sine stătătoare asupra pedepsei concrete, deoarece se pot adăuga
totdeauna la pedeapsa stabilită în urma reţinerii fie a
circumstanţelor atenuante, fie a celor agravante, ori şi a unora şi a
altora (art.80, C.pen.), datorită pericolului sporit pe care-1 prezintă
infractorul, aşa cum s-a arătat cu ocazia analizei lor.
-.as.;
■ s; V« ■■•* !-■■:■ ■ '■
w*?.^/J, .^1 ■ ■ i-!- ; ăi „"'
185
 Secţiunea a IH-a
CIRCUMSTANŢELE ATENUANTE
ŞI AGRAVANTE
Definiţie:
Circumstanţele sunt împrejurări care constau în stări,
calităţi sau situaţii de care nu depinde realizarea conţinutului
legal al infracţiunii informa sa simplă (bază). Sunt însă legate de
infracţiune sau de infractor, şi contribuie la realizarea gradului de
pericol concret al infracţiunii, agravând sau atenuând răspunderea
penală iniţială a infractorului. Ele au un rol important la
individualizarea răspunderii şi a pedepselor, însă se va ţine seama
numai de acelea care atrag o reducere sau sporire simţitoare a
gradului de pericol concret, în ansamblul lor şi nu izolat11. Acestea
au un caracter întâmplător, deoarece nu însoţesc şi nu
caracterizează orice infracţiune concretă şi nu sunt legate de
personalitatea oricărui infractor concret. Insă, când sunt reţinute,
determină o schimbare a răspunderii penale şi a tratamentului
juridic concret (judiciar) al infractorului.
în cazul săvârşirii unui concurs de infracţiuni de către
aceeaşi persoană, caracterizarea unor împrejurări ca circumstanţe
se va face în funcţie de fiecare infracţiune şi, dacă sunt proprii
numai uneia sau unora, se va ţine seama numai faţă de aceasta
(acestea), dar, în legătură cu o infracţiune, aceeaşi împrejurare
nu poate constitui şi circumstanţă atenuantă şi agravantă.
Instanţa când constată existenţa unor circumstanţe este
obligată să le reţină şi să le motiveze. Motivarea este obligatorie şi
atunci când le înlătură (art.79, C.pen.).
186
r
-" Circumstanţele se clasifică în funcţie de anumite criterii.
' După obiectul la care se referă (infracţiune sau infractor),
circumstanţele pot fi reale sau personale (art.28, C.pen.), aşa după
cum s-a arătat cu ocazia analizei modului lor de comunicare între
participanţi.
Ţinând seama de efectul şi cunoaşterea lor sunt atenuante
şi agravante (art.73, 74 şi 75, C.pen.): cunoscute (art.28, alin.2,
C.pen. circumstanţele reale daca le-a dat eficienţă legiuitorul în
sensul că face parte din conţinutul legal al infracţiunii) şi
necunoscute (art.51, alin.2, C.pen., eroarea).
Luând în considerare momentul existenţei lor sunt
considerate atât în lege cât şi în teoria şi practica dreptului penal ca
fiind anterioare, concomitente sau posterioare (subsecvente)
săvârşirii acţiunii (inacţiunii) infracţionale, să fie atenuante sau
agravante.
Sunt circumstanţe anterioare săvârşirii acţiunii
(inacţiunii) infracţionale: antecedentele infractorului, conduita
bună a acestuia până la săvârşirea infracţiunii; concomitente cu
acţiunea sau inacţiunea: starea de provocare, comiterea
infracţiunii în loc public, în timpul nopţii, uneori în participaţie,
prin efracţie, cu ajutorul armelor, prin cruzimi etc; posterioare
acţiunii sau inacţiunii: prezentarea infractorului de bunăvoie la
organele judiciare, recunoaşterea vinovăţiei de la începutul
urmăririi penale, sustragerea de la urmărire, atitudinea faţă de
victimă, repararea benevolă a prejudiciului cauzat prin acţiune sau
inacţiune etc.
în funcţie de infracţiunile cu privire la care au efecte,
circumstanţele sunt generale şi speciale: cele generale au eficienţă
187
cu privire la toate infracţiunile şi sunt prevăzute în partea generală
a Codului penal (art.73, 74 şi 75, C.pen.), iar cele speciale,
prevăzute în partea specială a Codului penal sau în legi speciale, au
influenţă numai cu privire la o anumită infracţiune. Astfel, numărul
victimelor face ca omorul să devină deosebit de grav (art.176, lit.b,
C.pen.); timpul sau locul săvârşirii furtului atrage agravarea
acestuia (art.209, lit.e şi g, C.pen.), consecinţele deosebit de grave
ale acţiunii sau inacţiunii agravează infracţiunea (art.209, alin.3,
art.211, alin.4, C.pen.); este agravată infracţiunea de conducere pe
drumurile publice a unui autovehicul destinat transportului de
persoane în comun ori când se transportă materii ce pot produce
pericol public (art.38, Decr. nr.328/1966) de către o persoană care
are în sânge o imbibiţie alcoolică peste limita legală sau care se
află în stare de ebrietate; infracţiunea de poluare a apelor comisă
din culpă constituie o formă atenuată a faptei din art.57, art.59,
alin. 1, Legea nr.8/1974, a apelor.
Când aceeaşi împrejurare este prevăzută în lege atât ca
circumstanţă generală, cât şi specială, se va aplica circumstanţa
specială. De exemplu, comiterea omorului prin cruzime (art.75,
lit.b şi art.176, lit.a, C.pen.).
S-ar părea că dacă o anumită împrejurare este considerată
circumstanţă generală nu ar mai trebui prevăzută şi ca circumstanţă
specială. Este totuşi prevăzută deoarece circumstanţei din partea
specială sau din legea speciala ia dat eficienţă însăşi legiuitorul
prin aceea că a creat, în afară de conţinutul de bază al infracţiunii,
un conţinut atenuat sau agravat, care atrage o alta răspundere,
sancţionată cu altă sancţiune sau cu aceeaşi dar în alte limite.
Circumstanţa din partea generală atrage reducerea sau agravarea
188
răspunderii şi a pedepsei, de regulă, pentru conţinutul de bază al
infracţiunii. Are însă efecte şi asupra pedepsei prevăzute pentru
conţinutul atenuat sau agravat al infracţiunii dacă nu face parte
dintre acele circumstanţe care au fost luate în considerare la crearea
conţinutului atenuant sau agravant. Ţinând seama de aceasta,
instanţa a dat o soluţie nelegală atunci când a aplicat circumstanţa
generală din art.75, alin.l, lit.b, C.pen., cu toate că a încadrat fapta
la art.176, alin.l, lit.a, C.pen12. în acest caz trebuia luată în
considerare circumstanţa din partea specială (cruzimea). Insă se
poate ţine seama de o altă împrejurare agravantă, de exemplu aceea
a comiterii faptei de către un major împreună cu un minor (art.75,
alin.l, lit.c, C.pen.). De asemenea, înlesnirea de către infractor a
arestării participanţilor constituie atât o circumstanţă atenuantă
generală (art.74, alin.l, lit.c, C.pen.), cât şi una specială (art.172,
alin.2, C.pen.). însă în cazul prevăzut la art.172, alin.2,C.pen.
limitele pedepsei se reduc la jumătate. Astfel, trădarea prin
transmiterea de secrete (art.157, alin.2, C.pen.), care se
sancţionează cu închisoare de la 5 la 25 ani, se va sancţiona între
2 ani şi jumătate şi 12,6 ani. La stabilirea pedepsei între aceste
limite reduse se poate ţine seama şi de alte circumstanţe generale,
cum ar fi străduinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
acţiunii sau inacţiunii sale (art.74, alin.l, lit.b, C.pen.).
Intr-o cauză, instanţa a reţinut că inculpatul a ajutat pe
fratele său şi o altă persoană care nu era rudă cu el să transporte un
porc pe care cei doi inculpaţi îl sustraseseră de la o fermă
aparţinând primăriei.
Favorizatorului i s-a aplicat dispoziţiile art.264, alin.2,
C.pen.
189
■ ■ ^ în recursul extraordinar s-a susţinut că trebuia să i se aplice .dispoziţiile
art.264, alin,4, C.pen. (atunci în vigoare).
Recursul a fost respins, deoarece favorizatorul era rudă
numai cu unul dintre inculpaţi, or fiind vorba de o faptă comisă în
coautorat, favorizatorul trebuia să fie rudă cu toţi coinculpaţii
pentru a beneficia de dispoziţiile art.264, alin.4, C.pen.13
Caracterul atenuant sau agravant al unor circumstanţe
este obligatoriu, deoarece acesta este stabilit prin lege (art.73 şi
75, alin.l, C.pen.), iar altele enumerate cu titlu exemplificativ
(art.74 şi 75, alin.2, C.pen.), au efecte atenuante sau agravante tot
obligatoriu, însă numai dacă instanţa consideră că au acest
caracter. Deci, legiuitorul a lăsat la aprecierea instanţei
caracterizarea ca circumstanţe atenuante sau agravante şi a altor
împrejurări decât cele enumerate în legea penală.
In funcţie de condiţiile concrete aceeaşi împrejurare poate
avea fie caracter atenuant (starea de ebrietate voluntară în general),
fie agravant,(conducerea unui autovehicul în această stare şi
uciderea unei persoane, art.178, alin.3, C.pen., sau beţia
premeditată, art.49, alin.2, C.pen. Şi cea din art.75, lit.c, C.pen.).
Acestea se mai numesc şi cauze legale de atenuare sau.
agravare a pedepsei.
Efectul circumstanţelor asupra răspunderii penale, şi deci
a pedepsei, este determinat relativ, prin stabilirea limitelor până la
care aceasta din urmă poate fi sporită sau redusă, fiindcă el nu este
în toate cazurile acelaşi.
Când pentru o infracţiune săvârşită legea prevede pedepse
alternative, s-a exprimat părerea că au fost desfiinţate
circumstanţele atenuante, deoarece nu mai au nici un rezultat
190
practic din moment ce instanţa poate alege pedeapsa închisorii ori
a amenzii14. S-a susţinut însă, pe bună dreptate, că se poate aplica
pedeapsa alternativă a amenzii, care este mai blândă, şi să se
constate, în acelaşi timp, existenţa unor circumstanţe atenuante sau
agravante15. Acest punct de vedere rezultă din dispoziţiile art.72,
alin.2, C.pen.
Se impune această ultimă soluţie deoarece circumstanţele
atenuante atrag aplicarea pedepsei judiciare între alte limite legale
de pedeapsă. în afară de aceasta, circumstanţele constituie doar
unul din criteriile de apreciere a gradului de pericol concret al
infracţiunii, prevăzute de art.72, C.pen. Altfel ar însemna că
pedeapsa alternativă mai blândă poate fi aplicată numai în prezenţa
circumstanţelor atenuante, iar cea mai severă când sunt reţinute
circumstanţele agravante. Se pune însă întrebarea, când nu ar exista
asemenea circumstanţe, care dintre pedepsele alternative ar urma
să se aplice ?
§ 1. Circumstanţele atenuante
Cu toate că în Codul penal nu se face nici o referire expresă
cu privire la împărţirea circumstanţelor în legale şi judiciare, există
asemenea circumstanţe. Circumstanţele din art.73, C.pen. sunt
legale şi deci obligatorii, pe când cele din art.74, C.pen. sunt
judiciare, instanţa putând să le considere ^a atare. Cele din art.73,
C.pen. sunt în acelaşi timp, generale deoarece se aplică oricărei
infracţiuni. Instanţa doar le constată şi le aplică obligatoriu, fără a
putea decide dacă au caracter atenuant sau nu, întrucât acesta le
este atribuit prin lege. în partea specială a Codului penal sau în legi
191r
speciale există şi circumstanţe atenuante legale speciale care au
aceleaşi efecte ca şi cele generale însă numai cu privire la
infracţiunea respectivă. De exemplu, retragerea mărturiei
mincinoase (art.260, alin.3, C.pen.).
A. Circumstanţe atenuante legale sau obligatorii
1. Depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de
necesitate
Depăşirea limitelor legitimei apărări
Aceasta este o circumstanţă atenuantă (scuza atenuantă),
când infractorul se află în legitimă apărare, însă apărarea sa a
depăşit limitele (proporţiile) acesteia^îw-ă să şefi aflat într-o stare
de tulburare sau temere (art.73, lit.a, C.pen.), fiindcă în caz
contrar ar exista legitima apărare (art.44, alin.3, C.pen.). Depăşirea
acestor limite constituie o circumstanţă atenuantă legală personală.
Depăşirea în mod intenţionat a limitelor stării de
necesitate
Depăşirea constituie o circumstanţă atenuantă dacă fapta a
fost comisă pentru înlăturarea unui pericol dar s-au cauzat urmări
vădit mai grave decât cele ce s-ar fi produs prin neînlăturarea
acestuia (art.73, lit.a, C.pen.).
2. Starea de provocare ^_
Definiţie
Starea de provocare există când infractorul a săvârşit
infracţiunea sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii,
determinată de o acţiune provocatoare din partea persoanei
192
vătămate (nu şi a unui martor ), produsă prin violenţă, printr-o
atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită
gravă (art.73, lit.b, C.pen.).
S-a considerat că ameninţarea constituie o constrângere
morală (sic !), o acţiune prin care se inspiră unei persoane temerea
că ea sau altă persoană se găseşte expusă unui pericol iminent17.
în acest caz se confundă acţiunea provocatoare, care este
doar o circumstanţă atenuantă, cu o cauză care face ca fapta să nu
fie infracţiune (constrângerea morală).
Sunt acte de executare, fie consumate săvârşite de către
provocator (tentativă perfectă sau faptă consumată) fie în curs de
desfăşurare, dar care nu întrunesc condiţiile unui atac care să pună
persoana în faţa unei legitime apărări, aşa că reacţia provocatului
nu urmăreşte respingerea acestuia, ci răzbunarea. Se are însă în
vedere că inculpatul în timpul luării hotărârii şi al comiterii acţiunii
a fost în stare de puternică tulburare sau emoţie determinată de
atitudinea provocatoare a victimei. Din aceste considerente, aceeaşi
împrejurare nu poate fi socotită concomitent şi depăşire a limitelor
legitimei apărări (art.73, lit.a, C.pen.) şi provocare (art.73, lit.b,
C.pen.)18.
Ţinând seama de cele arătate mai sus, considerăm
discutabilă soluţia prin care s-a apreciat că provocarea subzistă nu
numai când riposta inculpatului survine în timpul sau după
comiterea actelor de violenţă de către persoana vătămată, ci şi
atunci când ele sunt vădit iminente (subl. M.B.), în raport cu
comportarea ameninţătoare a acestuia, precum şi cu actele de
agresiune comise de ea anterior în situaţii asemănătoare.
193|
 în motivarea deciziei s-a reţinut că victima nemulţumită de
întreruperea relaţiilor de concubinaj, o aştepta pe inculpată când
ieşea de la locul de muncă, o ameninţa şi exercita faţă de ea acte de
violenţă, pentru a o determina să reia convieţuirea.
în seara unei zile, victima a aşteptat-o din nou pe inculpată,
care a ieşit de la lucru având asupra ei o sacoşă în care se găsea un
cuţit pe care-1 luase cu ea, după cum a susţinut, pentru a-1 ascuţi.
Victima a urmărit-o pe inculpată, a ajuns-o şi a început să-i
reproşeze că a reclamat-o la poliţie; în timp ce discutau, s-a
apropiat de ea, situaţie în care aceasta a scos cuţitul din sacoşă şi
a lovit-o de mai multe ori în zona toracică.
Inculpata a făcut recurs pentru că nu i s-a reţinut
provocarea, motiv care a fost considerat întemeiat .
Din starea de fapt reiese clar că în ziua în care s-a comis
infracţiunea, victima nu a săvârşit nici unul din actele prevăzute în
art.73, lit.b, C.pen.: violenţă, atingere gravă a demnităţii persoanei
ori altă acţiune ilicită gravă care să fi avut ca rezultat puternica
tulburare sau emoţie a infractoarei. Faptul că ea a crezut că va fi
„atacată", brutalizată nu a fost de natură să-i provoace starea
sufletească cerută de lege, şi chiar dacă ar fi ajuns în această stare,
ea s-a datorat nu unui fapt real prezent, ci a unor fapte trecute, care
nu au avut ca efect starea de puternică tulburare ce trebuia să fi
existat în momentul comiterii actului de „ripostă".
Instanţa ar fi putut reţine, eventual, comportamentul
infractoarei în raport cu atitudinea trecută a victimei/în baza art.74,
alin.2, C.pen. (împrejurări care pot constitui circumstanţe
atenuante), dar în nici un caz scuza provocării^
194
Atâta timp cât nu a avut Ioc o acţiune provocatoare, tot aşa
de bine ar fi putut ca infractoarea să se creadă în faţa unui atac care
să justifice legitima apărare şi, deci, fapta ei să nu fie considerată
infracţiune. Or, nu a existat un atac care să justifice apărarea.
Atunci când se constată ca infractorul suferă de afecţiuni
organice ce au ca efect creşterea impulsivităţii, pentru a se reţine
această atenuantă trebuie să se verifice dacă activitatea
provocatorului, raportată la fondul maladiv al provocatului, poate
sau nu să-i cauzeze acestuia o puternică tulburare sau emoţie sub
stăpânirea căreia a acţionat ulterior ?
Provocarea, cel mai frecvent, consta în acte de lovire sau
injurie. Se poate însă ca şi alte acţiuni ilicite grave să fie
considerate provocatoare, cum ar fi întreţinerea unor legături
extraconjugale de către persoana vătămată cu soţul (soţia)
infractorului, deoarece aduce atingere gravă vieţii de familie .
Atenuarea răspunderii şi a pedepsei intervine datorită faptului ca,
pe de o parte, factorul intelectiv şi volitiv al provocatului în
momentul luării hotărârii infracţionale este influenţat de starea de
puternică tulburare sau emoţie (slăbirea autocontrolului), iar pe de
altă parte luarea hotărârii a fost determinată de conduita intenţionat
provocatoare a victimei. Starea de puternică tulburare sau emoţie
trebuie să existe pe toată durata comiterii acţiunii infracţionale.
Condiţiile provocării
1. Să existe o violenţă. Prin violenţă ca act provocator,
trebuie înţeles potrivit unui punct de vedere, atât faptul material,
fizic al atingerii corpului prin lovire, izbire de un plan dur,
bruscare, cât şi violenţa psihică, morală (ameninţarea) 22. Conform
altui punct de vedere, ameninţarea nu poate fi inclusă în noţiunea
195
de „violenţă", fiindcă însăşi legiuitorul face deosebire între ele în
partea specială a Codului penal, ca modalităţi distincte de săvârşire
a infracţiunii23 (art.180 şi 193 C.pen.). împărtăşim acest punct de
vedere deoarece prin ameninţare se poate aduce atingere numai
libertăţii psihice, care este o urmare distinctă (de pericol) de aceea
produsă prin violenţă (de rezultat).
Considerăm discutabilă următoarea soluţie dată în practica
judiciară. Astfel, victima a lovit cu cuţitul pe inculpat în zona
toracică dreaptă. Aceasta a dezarmat-o şi apoi cu acelaşi cuţit i-a
aplicat lovituri în piept, în urma cărora a decedat.
S-a considerat că inculpatul până nu a fost lovit de victimă
nu a comis nici un act de violenţă, astfel că a săvârşit fapta în stare
de puternică tulburare determinată de actul provocator24. Credem
însă că până în momentul dezarmării a existat legitimă apărare
fiindcă i-a fost pusă în pericol grav viaţa inculpatului, iar după
aceea a existat starea de provocare.
Starea de provocare poate exista şi ca urmare a atingerii
grave a demnităţii prin vorbe, cântece, prin scris (caricaturi, afişe,
scrisoare etc), gesturi, viol, propagandă naţionalist şovină etc. Cu
alte cuvinte prin orice faptă a provocatorului de natură a cauza
provocatului o puternică tulburare sau emoţie. De exemplu,
constituie act provocator pătrunderea concubinei în casa
concubinului (căsătorit) şi fiind surprinsă în pat cu acesta de către
soţia şi fiul concubinului, aceştia au bătut-o până au ucis-o25.
Nu se va afla însă în stare de provocare soţul dacă este
despărţit în fapt de soţie şi nu există nici o perspectivă de reluare
a traiului în comun. Soţul nu poate considera că i-a fost lezată
demnitatea şi să-1 ucidă pe cel care a avut relaţii intime cu soţia
De asemenea, simplele expresii injurioase proferate de
victimă, aflată în stare de ebrietate, în anumite împrejurări
concrete, care vădesc lipsa unei atingeri grave a demnităţii
inculpatului, chiar dacă pot fi considerate din punct de vedere
juridic ca insultă (art.205, C.pen.) nu constituie provocare,
deoarece lipseşte atingerea grava a demnităţii cât şi violenţa sau
alte acte ilicite grave27.
Nu constituie provocare riposta celui provocat. Astfel,
inculpatul şi soţia sa au participat la o nuntă unde au venit cu fiica
lor, însoţită de victimă cu care intenţiona să se căsătorească
împotriva voinţei părinţilor.
Părinţii au luat cu forţa pe fiică trăgând-o de păr şi lovind-o
pentru a o despărţi de victimă şi să o ducă acasă. După ce au
parcurs o parte din drum, în timp ce au continuat să exercite
violenţe asupra ei, victima a intervenit în ajutorul fiicei, lovind mai
întâi pe mamă şi apoi pe inculpat, pentru a o scăpa de violenţe.
Tatăl fetei, în urma acestei intervenţii, a aplicat cu un cuţit
victimei o lovitură în braţul drept şi alta în hemitoracele stâng, care
a străpuns cordul şi a provocat moartea acesteia.
Infractorul a invocat starea de provocare care nu i-a fost
acceptată, pe bună dreptate, deoarece s-a considerat că intervenţia
victimei nu poate fi socotită ca un act de provocare din moment ce
a avut loc pentru a apăra o persoană faţă de care avea sentimente
de afecţiune şi împotriva căreia inculpatul a săvârşit acte de
violenţă28.
într-o altă speţă s-a hotărât că lovirea inculpatului de către
persoane din familia părţii vătămate, drept răspuns la agresarea de
către inculpat a părţii vătămate şi în apărarea (sic!) acesteia, nu
1
constituie o provocare, din moment ce agresiunea a fost pornită de
către inculpat, iar lovirea sa de către rudele victimei era justificată
pentru împiedicarea continuării atacului (sic!)29.
Soluţiile le considerăm corecte însă nu era vorba de un
„atac" fiindcă în acest caz ar fi existat legitimă apărare.
Provocarea poate consta şi din altă acţiune ilicită gravă fie
că este o infracţiune, fie o faptă neprevăzută de legea penală însă
ea să fi produs o puternică tulburare sau emoţie. De exemplu, o
tentativă nepedepsibilă. Deci acţiunea ilicită gravă sa fie comisă cu
intenţie. Astfel, victima a furat din curtea inculpatului care a plecat
imediat în urmărirea ei şi i-a cauzat grave leziuni . Victima a
negat că a furat, deşi bunurile sustrase erau la ea .
Când fapta se comite din culpă, cel provocat să creadă, din
împrejurările concrete, că acţiunea ilicită s-a comis cu intenţie.
Dacă îşi dă seama că fapta este din culpă nu se va reţine
provocarea. S-a considerat însă că şi actul din culpă, dacă i-a
produs inculpatului o puternică tulburare sau emoţie sub imperiul
căreia s-a comis infracţiunea, trebuie să se reţină provocarea .
Ba mai mult, s-a susţinut că, chiar şi actul comis fără
vinovăţie poate da loc la provocare .
Credem că şi în acest caz se va rezolva situaţia ca şi atunci
când este vorba de o acţiune din culpă34. De asemenea, este
suficient ca acţiunea provocatoare a victimei să aibă doar aparent
caracter ilicit, deoarece legea nu cere condiţia ca actul provocator
să aibă efectiv un caracter ilicit. Astfel, victima, de comun acord
cu concubinul inculpatei, a început să taie nişte coceni din curtea
acesteia, care necunoscând înţelegerea intervenită i-a interzis
victimei să continue tăierea cocenilor, însă ea şi-a continuat
activitatea. 198
Inculpata, revoltată, având un intelect la limita inferioară a
dezvoltării (stabilită prin expertiză medico-psihiatrică), a lovit
victima în cap cu un topor şi a ucis-o.
, . Instanţa în mod corect a reţinut starea de provocare3'.
Aşadar, trebuie să reiasă din condiţiile concrete că
provocarea din partea persoanei vătămate este reală. Ea nu poate
fi reţinută când infractorul a fost în eroare cu privire la actul
provocator (că partea vătămată i-a injuriat soţia)36.
Nu există provocare nici când inculpatul s-a întâlnit
întâmplător cu partea vătămată pe stradă şi, fără nici un motiv, i-a
propus să se bată. Partea vătămată a acceptat propunerea, dar i-a
cerut să arunce cuţitul pe care-1 avea într-un ziar. Când inculpatul
se pregătea să dea cuţitul unuia dintre martori, a fost lovită cu
pumnul în faţă de către partea vătămată. Inculpatul a ripostat
lovind victima, puternic, cu cuţitul în abdomen.
Deoarece inculpatul, propunând bătaia, se afla într-o stare
psihică potrivită împrejurărilor şi, în consecinţă, şi-a asumat
riscurile conflictului, nu putea fi surprins şi tulburat puternic de
conduita părţii vătămate care, neînarmată, a aplicat cea dintâi o
lovitură cu pumnul37.
Nu poate fi reţinută ca stare de provocare nici starea de
vrăjmăşie existentă între inculpat şi victimă38.
S-au pronunţat şi unele soluţii pe care le considerăm
discutabile. Astfel, victima a insistat să-i dea o ţigară, însoţită de
gestul de a-1 prinde pe inculpat de mâneca bluzei şi de ţeava armei,
neurmată de nici un act din care să rezulte intenţia de a periclita, în
condiţiile art.44 C.pen., vreuna din valorile prevăzute de acesta.
S-a considerat că ar exista însă provocare, deoarece atitudinea
199
 agresivă a victimei a fost de natură (subl. M. B.) să producă
inculpatului o puternică tulburare sub stăpânirea căreia a comis
fapta39.
Considerăm că a fi „de natură" să-i provoace o puternică
tulburare sau emoţie nu echivalează cu provocarea efectivă a
acesteia, aşa cum prevede legea.
De asemenea, s-a considerat că nu poate fi reţinută
provocarea nici când inculpatul şi-a ucis soţia care a început să
consume în mod curent băuturi alcoolice ajungând să-şi neglijeze
gospodăria. în ziua comiterii infracţiunii, inculpatul venind acasă
a găsit victima dormind, în pivniţă, în stare de ebrietate, a ajutat-o
să urce scările însă aceasta a refuzat să intre în bucătărie
adresându-i, totodată, inculpatului cuvinte injurioase. Inculpatul,
enervat de această atitudine a soţiei, a lovit-o puternic cu pumnii
şi picioarele peste cap şi corp, în urma cărora a decedat.
Se poate reţine însă, a apreciat instanţa, circumstanţa
atenuantă constând în atitudinea negativă obişnuită a victimei care
a fost de natură să producă o stare de iritare inculpatului40.
Suntem de părere că din starea de fapt reiese neîndoielnic
existenţa unei atitudini provocatoare (cuvintele injurioase) care au
creat starea de puternică tulburare sau emoţie.
Provocarea în nici un caz nu poate schimba conţinutul
intenţiei, respectiv al infracţiunii, în sensul că intenţia inculpatului
a fost aceea de a vătăma sănătatea victimei şi nu aceea de a ucide,
din moment ce, oricât de emoţionat ar fi fost, şi-a dat seama că
lovitura aplicată în abdomenul victimei cu intensitate şi care a lezat
grav organe vitale, putea produce decesul. Or, acesta nu s-a produs
datorită îngrijirilor medicale .
De starea de provocare poate beneficia şi o altă persoană
decât aceea asupra căreia a fost îndreptat nemijlocit actul
provocator, dacă prin acesta i s-a creat o puternică tulburare sau
emoţie. De exemplu, fiul inculpatului, victima tentativei de omor
calificat, şi-a insultat mama şi s-a îndreptat către ea cu intenţia de
a o lovi. Aceste manifestări i-au produs tatălui său o puternică
tulburare sub stăpânirea căreia acesta a comis infracţiunea42. Terţa
persoană va beneficia de starea de provocare fie că este prezentă
cu ocazia comiterii acţiunii provocatoare, fie că nu a fost prezentă,
însă ulterior a luat cunoştinţă de aceasta . De exemplu, lovirea
repetată, gravă, cu intensitate, a unei rude apropiate a inculpatului
(sora acestuia), de către persoana vătămată (concubinul sorei),
indiferent de pregătirea şi mediul social al părţilor şi că se aflau
sub influenţa băuturilor alcoolice43; sau când inculpatul a acţionat
asupra victimei după ce a luat cunoştinţă că fratele său a fost
„bătut" de aceasta, ceea ce i-a provocat o puternică tulburare. Nu
are nici o relevanţă că el nu a cunoscut în acel moment că loviturile
primite de fratele său nu au fost grave . Riposta poate fi dată şi de
către o persoană care nu are nici o legătură cu victima. De
exemplu, lovirea unei minore, vecină cu inculpatul, de către o rudă
a acesteia, pe care infractorul nu o cunoştea şi pentfu care a
intervenit45.
Unii autori şi fostul Tribunal Suprem, prin unele decizii,
susţin că trebuie să existe o proporţie între actul provocator şi
ripostă, fiindcă numai o activitate ilicită de o anumită gravitate
poate genera o tulburare sau emoţie de o asemenea intensitate încât
să explice săvârşirea infracţiunii46. Astfel, victima a fost ucisă prin
2
0
lovire repetată în cap cu un ţăruş, deoarece i-a dat o palmă fratelui
infractorului. în acest caz s-a apreciat că nu este provocare47.
De asemenea, nu s-a reţinut provocarea în următoarea
împrejurare. Victima în vârstă de 74 ani, cu o accentuată slăbiciune
fizică şi care se deplasa sprijinită în cârje, a lovit cu aceasta la umăr
pe inculpat care avea 33 ani şi era viguros.
Instanţa a apreciat că ţinând seama de aceste condiţii nu se
poate susţine că a fost un act de provocare48.
Considerăm soluţia discutabilă deoarece trebuia să se
constate dacă lovirea infractorului i-a provocat sau nu o stare de
puternică tulburare sau emoţie iar nu starea fizică şi vârsta
provocatorului.
Fostul Tribunal Suprem prin alte decizii a hotărât, pe bună
dreptate, că nu se cere o asemenea proporţie 49. Riposta constituie
oricum o infracţiune, iar circumstanţa atenuantă operează dacă se
constată tulburarea sau emoţia puternică a infractorului ca urmare
a actului provocator. In lipsa acestora, indiferent de natura şi
intensitatea actului de provocare nu se va reţine circumstanţa
atenuantă50.
In caz contrar ar însemna să se ştie înainte de comiterea
actului, dacă poate duce la tulburare sau emoţie puternică. Or, actul
nu trebuie izolat de efectul său, efect care depinde în foarte mare
măsură de personalitatea provocatorului şi a provocatului, şi de
împrejurările în care a avut loc actul provocator.
Atunci când actele respective nu au fost considerate ca
având caracter provocator, ele nu vor putea fi considerate automat
ca o circumstanţă atenuantă judiciară potrivit art.74 C.pen. Pentru
a fi reţinută ca circumstanţă atenuantă trebuie să se ţină seama de
202
ansamblul împrejurărilor în care a fost comisă infracţiunea,
urmările ei, personalitatea inculpatului şi orice alte elemente din
care să reiasă acest caracter51.
Riposta trebuie îndreptată împotriva provocatorului, nu
a altei persoane. Starea de provocare poate fi, însă, admisă şi dacă
nu există identitate între autorul actului provocator şi victima
infracţiunii comisă de către cel provocat datorită unor condiţii
concrete - error in personam - (era întuneric, victima se afla
învelită în cojoc şi cu căciula trasă pe ochi, din care cauză a fost
confundată cu provocatorul, sau se loveşte din eroare, o persoană
care se află împreună cu provocatorul - aberratio ictus .
Când provocarea provine din partea unui grup de persoane,
riposta se poate îndrepta împotriva oricăreia dintre cele aflate în
grup53. Aşa ar fi în cazul unei agresiuni care are caracter de faptă
ilicită gravă, comisă de către o persoană aflată într-un grup care, la
rândul ei, s-a manifestat agresiv faţă de inculpat54.
Când aceeaşi persoană comite un concurs de infracţiuni (un
omor şi o tentativă de omor, fiind provocat prin acţiuni agresive de
către una din cele două victime aflate împreună, aceasta fiind
încurajată de către a doua în acţiunea sa provocatoare, inculpatul
va beneficia de scuza provocării la infracţiunile comise împotriva
ambelor persoane55.
Starea de provocare a fost reţinută şi în următoarea situaţie.
Inculpaţii venind de la vânătoare s-au abătut la un bufet unde se
afla un grup de muncitori în stare de ebrietate şi făcând un zgomot
infernal. La cererea unuia dintre vânători de a se reduce volumul
muzicii de la un radio tranzistor, grupul de muncitori a atacat (sic!)
pe inculpaţi care au ieşit din local fiind urmăriţi de către muncitori.
203
 In ultimă instanţă, vânătorii şi-au luat armele de vânătoare din
maşină şi au tras câteva focuri în aer şi în pământ. Prin ricoşeul
câtorva alice, unul din muncitorii agresori a fost rănit la călcâiul
piciorului iar altuia i-a fost zdrelită pielea capului.
Nu se poate reţine teza legitimei apărări, deoarece nu s-a
invocat şi din probe nu reiese că în momentul în care au acţionat cu
armele se aflau în faţa unui atac în condiţiile prevăzute de art.44
C.pen.
Există doar starea de provocare (art.73 lit.b C.pen.)56.
Intr-un alt caz, inculpatul a fost condamnat pentru
infracţiunea de omor (art.174 C.pen.) şi tentativă de omor (art.174
C.pen.) cu reţinerea scuzei provocării.
In recurs procurorul a susţinut că greşit s-a reţinut
provocarea în privinţa tentativei de omor, deoarece victima
acesteia nu a făcut decât să apere persoana care a fost victima
omorului consumat, fără a fi contribuit în vreun fel la comiterea
actului provocator.
In fapt cele două victime călătoreau spre casă în acelaşi
autobuz cu inculpatul. La un moment dat persoana care a fost
victimă omorului consumat a scos un cuţit şi a lovit mai multe
persoane. Apoi s-a îndreptat spre inculpat şi după ce i s-a alăturat
şi persoana victimă a tentativei de omor, amândoi şi-au manifestat
intenţiile agresive la adresa acestuia. în această situaţie, inculpatul,
sub stăpânirea puternicei emoţii determinată de atitudinea agresivă
a celor două persoane, a luat cuţitul din mâna victimei care îl
folosise pentru a-1 ameninţa şi a aplicat cu el lovituri ambilor.
Critica procurorului a fost considerată neîntemeiată fiindcă
în speţă actul provocator s-a comis prin cooperarea mai multor
persoane, iar riposta inculpatului s-a îndreptat împotriva tuturor
acestora, constituind tot atâtea infracţiuni. Cu ocazia sancţionării
acestora se va ţine seama la fiecare din ele de stare de provocare .
Soluţia o considerăm criticabilă, fiindcă din starea de fapt
reiese că au fost îndeplinite condiţiile legitimei apărări iar nu ale
provocării. împrejurarea că a luat cuţitul din mâna agresorului nu
înseamnă că atacul a încetat, ci acesta era în curs de desfăşurare.
Se cere însă ca cel care reacţionează la provocare să nu fi
avut el însuşi o atitudine provocatoare. Astfel, când injuriile şi
ameninţările grave din partea persoanei vătămate au fost
ocazionate de o faptă ilicită grava a inculpatului (însuşirea unor
bunuri aparţinând acesteia) nu se va reţine provocarea în favoarea
inculpatului (hoţul), care, în împrejurările respective a comis
infracţiunea de omor58.
Scuza provocării nu poate fi reţinută în următoarea situaţie.
Victima, cunoscută de inculpat, a intrat, în stare de ebrietate
avansată, fără drept, la o oră târzie, în curtea acestuia pentru a
cumpăra vin, dar fiind refuzată şi somată sa plece, a părăsit curtea
în fugă, urmărită de câini. Inculpatul a pornit în urma victimei şi a
ucis-o cu cuţitul. Infracţiunea nu s-a comis ca urmare a unui act de
provocare, ci al enervării că a fost trezit din somn .
De asemenea, nu poate fi considerată ca fiind comisă
infracţiunea în stare de provocare, atunci când aceasta nu constituie
doar o reacţie împotriva unor persoane fizice, ci prin ea s-a adus
atingere unei sfere mult mai largi de valori sociale (liniştii publice,
bunurilor moravuri şi avutului obştesc, art.321 alin.l C.pen.)
depăşind în acest fel cadrul unui conflict între persoane60.
2
0
 Autorii şi instanţele care consideră că premeditarea are un
conţinut obiectiv, admit posibilitatea reţinerii atât a provocării cât
şi a premeditării cu ocazia comiterii aceleiaşi infracţiuni61. Credem
însă că ele se exclud prin definiţie621 deoarece nu se poate concepe
ca starea de puternică tulburare să fie concomitentă cu aceea de
calm. De asemenea cu privire la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni nu
pot exista două hotărâri infracţionale în acelaşi timp. Astfel,
infractorul a luat hotărârea premeditată de a comite acţiunea şi o
săvârşeşte, însă înainte de a trece la executarea ei poate interveni
violenţa, atingerea gravă a demnităţii sau acţiunea ilicită gravă din
partea „provocatorului". Aceste împrejurări care ţin de latura
obiectivă a infracţiunii (timp şi loc de comitere), au constituit un
prilej ca acţiunea să se comită la o altă dată sau într-un alt loc decât :
cel hotărât deja de infractor, or să constituie doar un pretext din
partea acestuia pentru a invoca starea de provocare.
Intr-un caz, inculpatul a avut un conflict cu victima, fără a
comite acte agresive. In aceeaşi zi, cei doi fii ai săi au fost
ameninţaţi cu bătaia de către victimă, în lipsa inculpatului. Aflând
despre aceasta, inculpatul s-a înarmat cu o furcă şi o bară metalică,
i-a trimis pe cei doi fii la locul faptei ca să aştepte trecerea
victimei, iar el a urmărit-o şi pândit-o şi a dezlănţuit atacul
împreună cu fiii săi, după o înţelegere prealabilă. La apariţia
victimei i-a înfipt furca în piept, punându-i viaţa în primejdie.
Instanţa a considerat că în situaţia dată provocarea şi
premeditarea nu pot coexista63.
în ce ne priveşte considerăm că în speţa de mai sus nu
există starea de provocare, cum corect a reţinut instanţa, dar nici
premeditarea deoarece hotărârea infracţională a fost pusă în
executare de către infractor imediat ce a fost luată.
Aşadar, din moment ce a fost luată o hotărâre premeditată
şi aceasta a fost pusă în executare, nu se poate susţine că în urma
violenţelor etc. infractorul a ajuns în stare de puternică tulburare
sau emoţie sub imperiul căreia a luat o nouă hotărâre de a comite
aceeaşi infracţiune. Infractorul a schimbat doar data şi locul
săvârşirii acţiunii, poate şi modul şi mijloacele de comitere, însă a
săvârşit aceeaşi acţiune şi s-au produs urmările pe care le-a
prevăzut şi le-a urmărit (dorit) înainte de a fi avut loc acţiunea
„provocatoare".
O situaţie similară considerăm că există şi-n următorul caz,
în care fostul Tribunal Suprem a decis „Dacă se dovedeşte că
mama, care şi-a ucis copilul nou-născut imediat după naştere, nu
a acţionat cu o intenţie spontană determinată de starea de tulburare
pricinuită de naştere, ci a pus in executare o hotărâre luată
anterior acestui moment (subl. M. B.) fapta săvârşită urmează a
fi încadrată ca infracţiune de omor calificat, prevăzută în art.174,
art.175 lit.c şi d şi nu ca infracţiune de pruncucidere prevăzută de
art.177C.pen."64.
Timpul când are loc riposta provocatului nu interesează, ci
doar va trebui să se constate existenţa puternicei tulburări sau
emoţii în momentul când aceasta a avut loc şi ea să fi fost
determinată de actul provocator, ceea ce presupune că hotărârea de
a comite acţiunea infracţională a fost luată în această stare şi ea a
fost executată tot în această stare. Astfel, inculpatul, înainte de a
riposta, a reclamat la poliţie lovirea sa de către agresor, a mers
acasă şi la dispensar pentru a fi pansat. In tot acest timp, însă, s-a
aflat într-o puternică stare de tulburare cauzată de lovirea sa de
către victimă65.
2
 - M Există stare de provocare când soţia, bătută şi alungată în
repetate rânduri de către soţ, care consuma în mod frecvent băuturi
alcoolice, în ziua comiterii infracţiunii a fost lovită şi alungată în
stradă, pe o vreme rece şi după o oră a revenit în locuinţă şi 1-a ucis
pe soţ care, între timp, adormise.
într-un asemenea caz, ţinând seama de condiţiile concrete
de fapt, starea de puternică tulburare a durat tot timpul, de la
lovirea infractoarei şi până la uciderea soţului .
Provocarea poate fi reciprocă şi concomitentă. Dacă
starea de puternică tulburare sau emoţie este reciprocă şi infractorii
reacţionează, se va lua în considerare provocarea pentru fiecare
dintre ei.
Uneori în partea specială a Codului penal sunt prevăzute
circumstanţe atenuante speciale obligatorii. Astfel, în cazul
denunţării calomnioase, dacă denunţătorul declară mai înainte de
punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de persoana în contra
căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, ori împotriva căreia s-au
produs probele, că denunţul sau probele sunt mincinoase, pedeapsa
se reduce potrivit art.76, C.pen. (art.259, alin.final, C.pen.); în
cazul retragerii mărturiei mincinoase intervenitjHn cauzele penale
după ce s-a produs arestarea inculpatului sau în toate cauzele după
ce s-a pronunţat o hotărâre sau după ce s-a dat o altă soluţie ca
urmare a mărturiei mincinoase (art.260, alin.3, C.pen.), se aplică,
de asemenea, dispoziţiile art.76, C.pen.
Provocatorul nu poate pretinde daune morale67.
208
B. Circumstanţele atenuante judiciare sau facultative
Codul penal enumera exemplificativ câteva împrejurări
care pot fi reţinute ca circumstanţe atenuante de către instanţe,
deoarece este lăsată la aprecierea acestora constatarea caracterului
lor atenuant (art.74, C.pen.). Acestea sunt:
a. Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea
infracţiunii.
Se va ţine seama de purtarea acestuia în general (la locul de
muncă, în societate şi familie) şi nu doar că nu are antecedente
penale. Conduita să ateste că săvârşirea infracţiunii este accidentală
în viaţa infractorului. Cu toate că instanţa constată conduita bună,
infractorul nu va putea beneficia de aceasta dacă raportată la
gravitatea concretă a infracţiunii comise datorită urmărilor ei etc.
se ajunge la concluzia că nu poate fi reţinută. De exemplu,
infractorul a lovit întâi pe cumnata sa, apoi pe fratele său fiindcă a
intervenit în ajutorul acesteia, căruia i-a aplicat 7 lovituri cu
cuţitul ; conductorul unui tren rapid a permis, în schimbul unei
sume de bani, unui număr de 9 persoane să călătorească de la
Braşov la Arad fără bilete de călătorie69.
Considerăm că această conduită nu ar trebui să constituie
o circumstanţă atenuantă deoarece ea este luată în considerare la
conturarea răspunderii penale iniţiale.
b. Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura
rezultatul acţiunii (inacţiunii) sau a repara paguba pricinuită.
De exemplu, a acordat îngrijiri victimei, a transportat-o la
spital, a acoperit lipsa în gestiune, a stăruit să se căsătorească cu
victima pe care a violat-o etc. Sunt deci alte împrejurări decât cele
din art.22, 29 şi 30 , C.pen.
209
 Circumstanţa atenuantă poate fi luată în considerare şi Ţinând seama de acestea, se poate, eventual, amâna
atunci când datorită desistării sau împiedicării producerii executarea .
rezultatului fapta constituie o altă infracţiune . De exemplu, s-a i

desistat de la furt, dar răspunde pentru degradarea de bunuri. C. Efectele circumstanţelor atenuante
c. Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii
Asemenea circumstanţe, când sunt constatate, atrag
Aceasta poate consta în prezentarea de bunăvoie la
totdeauna atenuarea (reducerea) obligatorie a pedepsei
organele de urmărire penală, în comportarea sinceră pe parcursul
principale sub limita ei minimă specială, sau o înlocuire a
procesului (recunoaşte de la început că a comis infracţiunea,
pedepsei, indiferent ca ele sunt legale sau judiciare (apreciate de
relatează exact împrejurările legate de aceasta şi care sunt
către instanţă ca având acest caracter), potrivit art.76, C.pen.,
cunoscute de el), înlesneşte descoperirea ori arestarea
ajungându-se la noi limite speciale. Ca atare, instanţa a dat o
participanţilor în alte situaţii decât cele prevăzute în art. 172, alin.2,
soluţie nelegală deoarece nu a redus pedeapsa sub limita minima
C.pen.
de 15 ani, prevăzuta pentru omorul calificat, cu toate că a reţinut
Atât circumstanţa de la lit.b cât şi cea de la lit.c sunt
în sarcina inculpatului circumstanţele atenuante în baza art.74,
posterioare comiterii infracţiunii, extrinseci conţinutului legal şi
concret al acesteia. C.pen.73.
Este, însă, ilegală reducerea pedepsei sub limita minimă
Instanţa va putea reţine ca circumstanţe atenuante şi alte
specială, în lipsa existenţei unor circumstanţe atenuante74.
împrejurări privitoare la infracţiune sau infractor decât cele
în cazul succesiunii legilor penale în timp, legea care
arătate mai sus. Astfel, uneori există împrejurări care fiecare în
prevede circumstanţe atenuante este mai favorabilă decât aceea
parte nu are o relevanţă deosebită, însă luate în ansamblu constituie
care nu le prevede, chiar dacă cuantumul pedepsei este egal în
o atenuantă (infractorul are un nivel de culturăxscăzut, modul de
ambele legi75.
comitere denotă naivitate)71. Se ţine seama şi de mobilul, scopul,
Limitele până la care poate fi redusă pedeapsa sunt
locul, timpul, modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii când
determinate în mod relativ de către Codul penal ca individualizarea
acestea nu fac parte din conţinutul ei legal (de bază, atenuat sau
să se poată face cât mai bine pentru fiecare infracţiune în parte.
agravat).
1. Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor
în nici un caz greutăţile familiale nu constituie un criteriu
pentru individualizarea sancţiunilor, fiindcă pedeapsa aplicată principale
trebuie sa depindă de gravitatea infracţiunii şi nu de asemenea Reducerea pedepsei are loc astfel: când minimul special al
dificultăţi - mai mari sau mai mici - ori dacă ele lipsesc. ^ închisorii este de cel puţin 10 ani, 5 ani, 3 ani, 1 an pedeapsa nu

210 211
 poate fi redusă sub 3 ani, 1 an, 3 luni, 15 zile (art.76, alin. 1, lit.a-d,
C.pen.).
Aşadar în cazurile de reţinere a circumstanţelor
atenuante are loc o schimbare a limitelor speciale ale pedepsei,
deoarece maximul acesteia va fi inferior minimului special
prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă, iar minimul special
devine limita până la care poate fi redusă pedeapsa. Pedeapsa
redusă în acest fel este pedeapsa legală. De exemplu, pentru
infracţiunea de părăsire a comenzii (art.342, alin.2, C.pen.)
pedeapsa este închisoare de la 15 la 20 de ani. în urma reţinerii
circumstanţelor atenuante limitele sunt între 3 ani şi mai puţin de
15 ani, fie chiar şi cu o zi.
Când pedeapsa prevăzută de lege este amenda şi minimul
este de cel puţin 350.000 lei sau mai mare, ea nu va putea fi
coborâtă sub 150.000 lei, respectiv 100.000 când minimul special
este sub 350.000 Iei (art.76, lit.f, C.pen.).
In cazul faptelor comise de către minori, circumstanţele
vor opera asupra pedepselor ale căror limite sunt reduse la jumătate
în raport cu cele prevăzute pentru majori.
Efectele circumstanţelor atenuante sunt mai restrânse în
cazul unor infracţiuni grave: contra siguranţei statului, al
infracţiunilor contra păcii şi omenirii, al infracţiunii de omor, al
infracţiunilor săvârşite cu intenţie care au avut ca urmare moartea
unei persoane, al infracţiunilor prin care s-au produs consecinţe
deosebit de grave. Pentru acestea pedeapsa închisorii nu poate fi
redusă mai mult de până la o treime din minimul special (art.76,
alin.2, C.pen.). Astfel, minimul special al pedepsei fiind de 5 ani,
pedeapsa nu va putea fi redusă sub un an (art.189, alin.2, C.pen.).
212
în cazul omorului simplu, sancţionat cu închisoare de la 10 la 20
de ani, limitele vor fi între 3 ani şi 4 luni şi sub 10 ani.
Când sunt constatate mai multe circumstanţe atenuante
(starea de provocare, conduita bună a infractorului etc.) se va ţine
seama de toate fără ca pedeapsa să poată fi coborâtă sub limitele
arătate mai sus, ci se va putea aplica o pedeapsă mai aproape de
limita minimă redusă.
Pedeapsa închisorii poate fi înlocuită (este facultativă) în
cazul în care minimul special este de cel puţin 3 luni, dar nu mai
mare de un an. în această situaţie pedeapsa se coboară sub acest
minim, până la minimul general (15 zile), sau se poate aplica
amenda care nu poate fi însă sub 300.000 lei. înlocuirea devine
obligatorie atunci când pedeapsa este sub 3 luni, fiindcă se va
aplica amenda, care însă nu poate fi sub 200.000 lei (art.76, lit.e,
C.pen.). în raport de această dispoziţie expresă, instanţa de fond a
dat o soluţie nelegală deşi a reţinut circumstanţe atenuante în
legătură cu infracţiunea de neglijenţă în serviciu, sancţionată cu
închisoare de la o lună la 2 ani sau cu amendă (art.249, alin.l,
C.pen.), deoarece a aplicat pedeapsa închisorii mai mare de o lună.
Atunci când în urma reţinerii unor circumstanţe atenuante
pedeapsa închisorii ar urma să fie coborâtă până la minimul ei
general sau să fie înlocuită cu amenda (art.76, lit.e, C.pen.) sau
când ar putea să fie redusă până la minimul ei general (art.76, lit.f,
C.pen.), suntem de părere că, ar trebui în cazul infractorilor minori
să se dispună măsura educativă a libertăţii supravegheate sau
internarea într-un centru de reeducare, pentru ca efectul reeducativ
să aibă oricum loc, cu atât mai mult cu cât o pedeapsă s-ar înlocui
cu o măsură educativă care este o sancţiune mai uşoară. Altfel ar
213
 însemna să se anihileze efectele pedepsei amenzii pentru asemenea
fapte, iar efectele circumstanţelor atenuante să fie mai mari decât
prevede legea.
Poate fi înlocuită şi pedeapsa amenzii cu aceea a
închisorii, aşa cum s-a mai arătat, când condamnatul se sustrage cu
rea-credinţă (intenţionat) de la executarea acesteia (art.633, C.pen.).
2. Circumstanţele atenuante au efecte şi asupra pedepsei
complementare privativă de drepturi, atunci când aplicarea ei, în
lipsa circumstanţelor atenuante, este obligatorie. Pedeapsa
privativă de drepturi poate fi înlăturată (este facultativă pentru
instanţă), (art.76, alin.ultim, C.pen.).
Când aplicarea acestei pedepse complementare este
facultativă, instanţa o poate aplica sau nu, chiar în lipsa constatării
circumstanţelor atenuante în favoarea infractorului.
3. Efectele atenuării în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă
prevăzută ca sancţiune unică (art.77, C.pen.). într-o asemenea
situaţie se aplică obligatoriu pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de
ani. Aşa ar fi în cazul genocidului (art.357, alin.2, C.pen.) şi al
tratamentelor neomenoase (art.358, alin.final, C.pen.) comise în
timp de război. Când pedeapsa detenţiunii pe viaţă este prevăzută
alternativ cu aceea a închisorii şi a fost aleasă detenţiunea pe viaţă,
dacă există circumstanţe atenuante se aplică închisoarea tot de la
10 la 25 de ani, iar dacă s-a ales pedeapsa închisorii, vor opera
dispoziţiile art.76, C.pen.
Uneori, în partea specială a Codului penal, se dispune că o
anumită circumstanţă atenuantă are ca efect neaplicarea pedepsei
pentru conţinutul agravat al infracţiunii, ci aceea prevăzută pentru
conţinutul de bază, tip. Astfel, în cazul în care pierderea bunului
214
pentru patrimoniul cultural naţional sau pentru fondul arhivistic
naţional a fost pricinuită prin săvârşirea unei fapte care constituie
prin ea însăşi o altă infracţiune, infracţiunea este agravată, fiindcă
maximul pedepsei prevăzut pentru forma simplă se majorează cu
3 ani (art.2801, alin.2, C.pen.).
în cazul în care înainte ca hotărârea de condamnare să
rămână definitivă, infractorul înlătură rezultatul infracţiunii făcând
ca bunul să reintre în acel patrimoniu sau fond, pedeapsa nu se
majorează (art.2801, alin.3, C.pen.).
§ 2. Circumstanţele agravante
Circumstanţele agravante sunt acelea care pot atrage după
sine agravarea pedepsei legale peste maximul ei special.
Legea enumera circumstanţele agravante în mod limitativ,
însă permite instanţei să reţină şi alte împrejurări care au acest
caracter (art.75, C.pen.).
A. Circumstanţele agravante legale sau obligatorii
a) Participaţia, în general, nu este o circumstanţă agravantă,
însă săvârşirea infracţiunii de trei sau mai multe persoane
împreună constituie o asemenea circumstanţă, fiindcă gradul de
pericol al acesteia este mai mare, datorită forţei sporite a acţiunii
infractorilor, a îndrăznelii şi siguranţei în săvârşirea infracţiunii, iar
pagubele sunt, de obicei, mai mari, bunurile provenite din
săvârşirea infracţiunii precum şi infractorii se pot ascunde mai uşor
etc.
215
 Circumstanţa se poate reţine numai în cazul infracţiunilor
intenţionate. Este însă suficient pentru existenţa agravantei să se
constate o simplă cooperare materială concomitentă la o asemenea
infracţiune, indiferent de atitudinea psihică a unor făptuitori
(participaţie improprie). Se poate deci ca un participant să fie
iresponsabil din punct de vedere penal, în eroare sau constrâns.
Agravanta se realizează dacă sunt cel puţin trei persoane.
Uneori însă ea va exista şi dacă sunt doar doua când în norma de
incriminare se prevede expres (art.209, lit.a, C.pen., furtul calificat;
art.197, alin.2, lit.a, C.pen., violul calificat; art.30, alin.2, lit.c,
Legea nr.2/1987). Deci, datorită ei, legiuitorul crează un conţinut
agravat la unele infracţiuni.
Există această agravantă şi atunci când în momentul
săvârşirii acţiunii, victima (subiectul pasiv) se află în stare de
inconştienţă. De exemplu, violul prevăzut în art.197, alin.2, lit.b76,
când victima nu şi-a dat seama că sunt mai mulţi infractori.
Dacă sunt în concurs circumstanţe generale şi speciale se
aplică cele speciale, din considerentele care au fost arătate mai sus.
Ca atare, în mod nelegal instanţa a aplicat circumstanţa agravantă
din art.75, lit.a (săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane
împreună) din moment ce infracţiunea a fost încadrată în
dispoziţiile art.197, alin.2, lit.b, C.pen. (violul săvârşit de două sau
mai multe persoane), sau în art.209, lit.a, C.pen. (furtul calificat),
ori art.192, alin.2, C.pen. (violarea de domiciliu)77.
Potrivit unei păreri, pentru a opera această agravantă, toţi
participanţii trebuie să fie autori , iar potrivit alteia, unii pot avea
şi calitatea de complici dacă actele lor au fost concomitente cu
săvârşirea acţiunii, au fost deci prezenţi la locul comiterii
acesteia . După o altă părere şi instigatorul trebuie luat în
considerare la aplicarea dispoziţiilor art.75, lit.a, C.pen. .
în practică s-a considerat că, subordonatul inculpatului,
care a tăiat arborii în urma dispoziţiei ilegal primite, căreia i s-a
spus că prin acel loc urmează să fie construit un drum forestier, a
acţionat de unul singur şi de bună credinţă. Ca atare nu poate fi
reţinută, în sarcina celui care a dat dispoziţia, agravanta, ci va
răspunde pentru participaţie improprie81.
In realitate agravanta se va răsfrânge şi asupra celorlalţi
participanţi care au acţionat concomitent dacă au ştiut că participă
la o infracţiune săvârşită de cel puţin 3 persoane, chiar dacă nu au
fost la locul comiterii acesteia. Astfel, 2 persoane au fost la locul
comiterii infracţiunii, iar a treia a ţinut victima de vorbă la telefon
în timp ce aceştia operau82.
Nu se realizează agravanta atunci când un gestionar şi-a
însuşit unele produse prin scoaterea lor din magazie şi depozitarea
lângă un gard din curtea unităţii, de unde au fost, apoi, ridicate de
către doi complici, în baza unei înţelegeri prealabile, care le-au
valorificat83.
Agravanta se reţine şi dacă infracţiunea a rămas în forma
de tentativă incriminată.
In cazul infracţiunilor continuate, dacă unele din acţiunile
componente au fost săvârşite împreună de către trei persoane, la
aplicarea pedepsei se va ţine seama de această agravantă, chiar
dacă la săvârşirea altora dintre acestea au participat mai puţin de
trei persoane.
De asemenea operează şi când numai unii dintre
participanţi au fost trimişi în judecată, fiindcă în legătură cu ceilalţi
a intervenit împăcarea sau decesul lor .
2
 ^ b) Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, violenţe
asupra membrilor familiei ori prin metode ori mijloace care
prezintă pericol public
Noţiunea de „cruzime" implică, pe de o parte, producerea
unor mari suferinţe victimei, prelungite uneori în timp,
demonstrând ferocitatea ieşită din comun cu care infractorul a
comis omorul, iar pe de altă parte aceasta trezeşte un sentiment de
oroare, groază, atât victimei, cât şi celor ce află de infracţiunea
respectivă. Pentru existenţa agravantei se pretinde ca suferinţa să
se fi provocat cât timp victima era în viaţă, indiferent că aceasta a
fost conştientă sau nu de actele respective. Nu se cere ca actele de
cruzime să fi cauzat ele înseşi moartea victimei ori numai au
precedat sau însoţit acţiunea de ucidere, sau că sub aspect subiectiv
autorul a urmărit anume supunerea victimei la suferinţe deosebite
ori numai a acceptat acest lucru, ca rezultat al acţiunii comise.
Fostul Tribunal Suprem a considerat prin unele decizii că trebuie
să urmărească producerea chinurilor85. într-o speţă s-a apreciat că a
existat cruzime deoarece inculpaţii au aplicat 8 lovituri de cuţit şi
apoi au lăsat cuţitul înfipt în toracele victimei, fapt ce a trezit, în
conştiinţa celor ce au găsit-o, un sentiment de oroare.
Intr-o altă speţă, actele de cruzime au constat în a aplica
victimei 21 de lovituri grave cu toporul şi parul timp îndelungat
peste tot corpul, inclusiv asupra capului, care au produs tumefacţii,
fracturarea a 8 coaste, a oaselor ambelor gambe, rupturi de
plămâni, splină şi rinichi, apoi a fost lăsata noaptea în zăpadă ceea
ce i-a provocat degeraturi de gradul II şi III, care au contribuit la
prelungirea suferinţei86; sau infractorul, după ce a bătut victima, a
stropit-o cu benzină şi i-a dat foc, provocându-i arsuri de gradul I
şi II pe circa 90â din suprafaţa corpului datorită cărora a decedat ;
ori în cazul zdrobirii globilor oculari, urmată de uciderea victimei,
sora inculpatului, prin sugrumare şi comprimarea toracelui şi
abdomenului88; sau când victima a fost lovită cu pumnii şi
picioarele timp de 2 ore, după care a decedat datorită şocului
hemoragie şi traumatic, urmare a unui politraumatism cu multiple
fracturi costale şi rupturi ale ficatului. Inculpaţii au acţionat în
acest fel, deşi victima şi martorii i-au rugat să o cruţe, dovedind o
atitudine nemiloasă ieşită din comun.
Prima instanţă i-a condamnat pentru omor simplu (art. 174,
Cpen.)89.
Nu interesează împrejurarea că inculpatul a încercat să
salveze victima după ce a observat starea gravă a acesteia, deoarece
poziţia sa psihică posterioară săvârşirii infracţiunii nu poate
infirma intenţia de a ucide cu care a acţionat (a aplicat victimei
numeroase lovituri cu o curea pe tot corpul şi cu deosebită
intensitate, în urma cărora s-au cauzat multiple echimoze pe mai
mult de jumătate din suprafaţa corpului, două plăgi contuze
epicraniene, fracturi ale coastelor IV bilaterale, parasternal şi
dezarticularea coastelor 7,8 şi 9 paravertebral, stază de organe).
Moartea s-a produs prin şoc traumatic consecutiv provocării
leziunilor arătate mai sus90.
Circumstanţa din art.75, lit.b „cruzimea" este o agravantă
generală, spre deosebire de cea din art. 176, lit.a, Cpen. (omorul
deosebit de grav) deoarece se poate constata şi la comiterea altor
infracţiuni. Când însă s-a reţinut cea prevăzută în textul
incriminator (art. 176, lit.a, Cpen.) nu poate fi aplicată şi cea din
art.75, alin.l, lit.b, Cpen. în unele cazuri s-a procedat în acest fel91.
2
 La această literă b, se consideră o agravantă legală şi importante, ca de exemplu incendiu, explozii, substanţe otrăvitoare
violenţele comise asupra membrilor familiei92. etc, indiferent că au avut sau nu urmări, din moment ce au creat
In acest caz este suficient să aibă loc asemenea violenţe starea de pericol. Această agravantă constituie, uneori, o
îndreptate împotriva unui membru al familiei, aşa cum este definit circumstanţă specială care agravează infracţiunea (la distrugere
în art.1491, introdus prin Legea nr.197, ca să se realizeze art.217, alin.4, C.pen., la omor, art. 175, lit.c, C.pen.).
agravanta, fără a se cere să existe cruzimea. c) Săvârşirea aceleiaşi infracţiuni de către un infractoy
major împreună cu un minor este considerată ca agravantă pentru
Asemenea violenţe au loc frecvent în unele familii şi timp
primul, deoarece acesta a atras un minor în câmpul
îndelungat, care nu sunt cunoscute de către organele judiciare, iar
infracţionalităţii, ceea ce dovedeşte din parte lui un grad de pericol
victimele nu se plâng datorită fricii sau din alte considerente.
sporit. Aceeaşi este situaţia şi dacă majorul a fost atras de minor.
De altfel, prin Legea nr.7/2000, s-a creat un conţinut
Agravanta se reţine majorului chiar dacă minorul nu
agravat al infracţiunii din alin.l art.180 Cpea, fiind incriminată în
răspunde penal (este debil mintal)93 sau este sub 14 ani şi indiferent
alin.l1 art.180, iar la forma agravată din alin.2 art.180 C.pen. s-a
de aportul acestuia la săvârşirea infracţiunii. Se cere însă ca
incriminat o formă şi mai agravată prin alin.22 art. 180 C.pen.
majorul să fi ştiut că acţionează împreună cu un minor, altfel
Având în vedere că s-a creat un conţinut al infracţiunii de
operează eroarea de fapt esenţială. De asemenea, ea se aplică atât
lovire atât la infracţiunea de bază din alin.l, cât a celei agravate din
în cazul participaţiei proprii sau improprii, cât şi al pluralităţii
alin.2 art.180 C.pen., circumstanţa agravantă generală din art.75
necesare, naturale (în caz de incest) şi al celei constituite (joc de
lit.b este inutilă, fiind pur formală. Ea nu va putea fi reţinută
noroc).
niciodată, fiindcă în acest caz se vor aplica, după caz, dispoziţiile
Circumstanţa nu se reţine în acele cazuri în care infractorii,
din art.180 alin.l1 sau cele din alin.22 C.pen.
deşi prezenţi la locul şi în timpul săvârşirii infracţiunii, sunt autori
Nu se va putea da eficienţă atât dispoziţiilor din alineatele
ai unor infracţiuni autonome, deoarece trebuie să coopereze la
arătate mai sus, cât şi celor din art.75 lit.b C.pen., în acelaşi timp,
săvârşirea aceleiaşi infracţiuni. De exemplu, minorul a imobilizat
fiindcă i s-ar agrava infractorului pedeapsa de 2 ori pentru aceeaşi
victima, iar majorul i-a aplicat lovitura mortală94.
faptă.
d) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice. Sunt motive
Legiuitorul ar fi trebuit să prevadă nu violenţele asupra
josnice acelea pe care instanţa le consideră ca atare, deoarece nu
membrilor familiei, ci tot comiterea prin cruzime.
este vorba de mobilul (motivul) care face parte din conţinutul legal
O altă modalitate prevăzută tot la lit.b constă în folosirea
al infracţiunii respective în forma sa de bază sau agravată (tendinţa
unor metode sau mijloace care produc pericol public, adică
de îmbogăţire fără muncă sau pentru a moşteni victima). Aşadar
pentru un număr nedefinit de persoane, sau pentru alte valori
221
220
 această agravantă nu se va reţine când omorul a fost comis în
condiţiile agravantei prevăzute la art.175, lit.b, C.pen. (din interes
material) şi respectiv art.176, lit.d, C.pen. (pentru a săvârşi sau
ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii), aşa cum s-a hotărât
într-o speţă, fiindcă implicit înseamnă că s-a dat eficienţă de către
legiuitor şi motivului josnic95. Nu constituie motiv josnic gelozia96. S-
a susţinut şi contrariul97.
e) Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume
provocată în vederea comiterii acesteia (premeditată,
preordinată). Infractorul, pentru a comite infracţiunea cu mai mult
curaj ori pentru a invoca beţia drept circumstanţă atenuantă, îşi
provoacă cu premeditare această stare (omorul, art.175, alin.l, lit.a,
C.pen.). Beţia poate fi completă sau incompletă.
f) Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care a
profitat de o situaţie prilejuită de o calamitate (inundaţii, incendiu
de mari proporţii, cutremur, catastrofă feroviară, aeriană sau
maritimă etc.) când bunurile rămân fără pază, iar persoanele fără
apărare, deoarece oamenii sunt preocupaţi de salvarea vieţii,
sănătăţii sau integrităţii lor corporale, sau a altora, ori chiar a
bunurilor, iar mijloacele de comunicaţie cu locul unde s-a produs
calamitatea ar putea fi întrerupte etc. De o asemenea împrejurare
profită infractorul pentru a acţiona nestingherit sau să pună
urmarea infracţiunii comise pe seama calamităţii, demonstrând un
mare grad de pericol. Se cere ca acesta să cunoască existenţa
calamităţii, acţionează, deci, cu intenţie.
Instanţa poate reţine şi alte împrejurări care imprimă
infracţiunii un pericol mai mare (circumstanţe agravante judiciare)
care au tot efect legal obligatoriu (art.75, alin.2, C.pen.). De
222
exemplu, i s-au aplicat victimei numeroase lovituri cu cuţitul, chiar
şi după ce aceasta s-a prăbuşit98.
într-o speţă instanţa deşi a reţinut uciderea victimei prin
cruzime, trebuia să ia în considerare şi dispoziţiile finale ale art.75,
alin.2, C.pen. conform art.72, C.pen., deoarece inculpatul şi-abătut
anterior soţia, izgonind-o de mai multe ori de la domiciliu, fapt
pentru care a fost sancţionat contravenţional, o bătea cu bastonul
sau o introducea în cada de baie cu apă fierbinte unde o ţinea mai
mult timp, iar uciderea prin acte de cruzime a avut loc în prezenţa
fiicelor minore.
Reţinând şi aceste circumstanţe, la maximul pedepsei
pentru infracţiunea de la art.176, lit.a (20 de ani la acea dată) se
putea adăuga un spor de până la 5 ani99.
B. Efectele circumstanţelor agravante
Când se constată asemenea circumstanţe, agravarea
pedepsei este facultativă. De lege ferenda, ar trebui să atragă
agravarea obligatorie, pentru a exista o simetrie între efectele
acestora şi a circumstanţelor atenuante, ori să fie facultativă
reducerea pedepsei sau înlocuirea ei şi în cazul circumstanţelor
atenuante.
Dacă instanţa constată mai multe agravante, stabilirea
pedepsei se face tot în cadrul limitelor legale speciale (art.78,
C.pen.), însă se va ţine seama de numărul acestora. Tot aşa se va
proceda şi atunci când circumstanţele agravante concurente sunt
prevăzute în partea specială a Codului penal ori în legi speciale.
Aşa ar fi în cazul concursului între agravanta în „loc public" şi „în
223
 timpul nopţii" (art.209, lit.e şi g, C.pen.). De regulă se poate aplica
pedeapsa până la maximul ei special, fără a-1 depăşi. Dacă însă
acesta se dovedeşte neîndestulător faţă de ansamblul agravantelor
existente, iar pedeapsa este închisoarea, se poate adăuga un spor
până la 5 ani, fără ca el să poată depăşi o treime din maximul
special. Astfel, dacă pedeapsa închisorii are maximul de 3 ani,
sporul nu poate fi mai mare de un an. întregul spor de 5 ani s-ar
putea aplica numai dacă maximul pedepsei ar fi de cel puţin 15 ani.
Când pedeapsa este amenda, se poate adăuga un spor de cel mult
jumătate din maximul ei special, fără a putea depăşi limita
maximă generală de 50.000.000 lei. De exemplu, maximul special
fiind de 10.000.000 lei, sporul nu poate depăşi 5.000.000 lei.
§ 3. Concursul între cauzele de
agravare şi atenuare a pedepsei
Când se constată cu privire la aceeaşi infracţiune şi la
acelaşi infractor atât circumstanţe agravante cât şi atenuante cu
ocazia individualizării pedepsei de către instanţă, trebuie luate în
considerare toate, precum şi alte situaţii speciale de sancţionare
existente alături de acestea cum sunt: concursul de infracţiuni,
recidiva, pluralitatea intermediară de infracţiuni precum şi starea
de agravare în cazul infracţiunii continuate (art.80, C.pen.).
într-un asemenea caz ordinea lor de aplicare este
următoarea: se iau în considerare mai întâi circumstanţele
agravante, apoi cele atenuante şi după aceea starea de recidivă.
Este vorba de circumstanţele generale şi nu de cele speciale care
fac parte, aşa cum s-a arătat mai sus, din conţinutul legal agravat
224 :.•'■•
sau atenuat al infracţiunii, fiindcă de acestea s-a ţinut seama cu
ocazia prevederii limitelor speciale legale ale pedepsei. La aceste
limite speciale se vor aplica circumstanţele generale.
Se ţine seama mai întâi de circumstanţele agravante
pentru a stabili gravitatea reală (concretă) maximă a infracţiunii şi
infractorului, şi apoi cele atenuante deoarece ele produc efecte
contrare şi se influenţează reciproc. De exemplu, pedeapsa legală
este între 10 şi 20 de ani închisoare. Luând în considerare
circumstanţele agravante ar urma să se stabilească pedeapsa de 21
ani; după aceea se ţine seama de circumstanţele atenuante şi se
stabileşte pedeapsa finală. Dacă s-ar proceda invers, adică s-ar lua
în considerare mai întâi circumstanţele atenuante, ar urma să se
coboare obligatoriu pedeapsa sub 10 ani, care ar putea ajunge
până la 3 ani, iar după aceea să se aplice circumstanţele
agravante şi să se stabilească o pedeapsă judiciară egală cu
maximul obţinut în urma aplicării circumstanţelor atenuante (sub
10 ani), sau egală cu minimul ei dacă nu s-ar fi aplicat
circumstanţele atenuante (10 ani).
Coborârea pedepsei sub minimul ei special, într-un
asemenea caz, nu este obligatorie, deoarece s-ar anihila, practic,
efectul circumstanţelor agravante.
Intr-o speţă inculpatul a fost condamnat la 8 ani
închisoare pentru tentativa de omor (art.20, raportat la art.174,
C.pen.) cu aplicarea art.73, lit.b, C.pen. (scuza provocării).
Prirna instanţă a reţinut că inculpatul a comis anterior
numeroase infracţiuni, că duce o viaţă parazitară şi are o
comportare necorespunzătoare în localitate. Aceste împrejurări
nu constituie o agravantă prevăzută în art.75, lit.a-f şi nici nu
pot fi considerate ca circumstanţe agravante judiciare în baza
art.75;
225
 alin.final, C.pen., deoarece nu au legătură cu săvârşirea infracţiunii
pentru care este judecat, ceea ce i-ar fi imprimat acesteia un
caracter grav. Ele constituie doar criterii de individualizare a
pedepsei în baza art.72, C.pen., fără a fi aplicabile dispoziţiile
art.80, C.pen.
Ca atare trebuie să fie coborâtă pedeapsa sub minimul
special al pedepsei de 5 ani, prevăzut pentru tentativa de omor
simplu, comisă în stare de provocare100.
S-a susţinut, de asemenea, că şi în situaţia în care
circumstanţele atenuante se află in concurs cu starea de recidivă
coborârea pedepsei sub minimul ei special nu este obligatorie. Ca
atare, instanţa în mod corect a aplicat mai întâi scuza provocării şi
apoi starea de recidivă, însă pedeapsa nu trebuia coborâtă
obligatoriu sub minimul ei special101, deoarece sporul de pedeapsă
prevăzut pentru aceasta din urmă (al doilea termen al recidivei)
este mai mare decât cel pentru circumstanţele agravante. Or, dacă
în prezenţa acestora (circumstanţe atenuante şi agravante) nu este
obligatorie coborârea pedepsei sub minimul ei special, cu atât mai
mult nu este obligatorie coborârea în cazul în care circumstanţele
atenuante sunt în concurs cu recidiva.
Intr-o asemenea situaţie se va stabili o singură pedeapsă
între limita prevăzută în art.76 şi art.78, C.pen. Şi maximul
pedepsei prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, plus
sporul din art.39, alin.4 şi ultim, C.pen.102 Astfel, dacă s-a comis
un omor simplu - pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de
la 10 la 20 de ani -, şi există circumstanţa atenuantă a stării de
provocare, iar infractorul este recidivist, pedeapsa s-ar putea stabili
între 3 ani şi 4 luni şi 30 de ani. în fapt, s-a susţinut că, faţă de
226
gravitatea infracţiunii şi a infractorului, pedepsirea sub limita de 10
ani pentru omor nu ar fi justificată103.
Soluţiile respective contravin dispoziţiilor legale, deoarece
mai întâi, se ţine seama, obligatoriu, de circumstanţele atenuante
conform art.72, C.pen., pentru a se stabili pericolul concret al
faptei. Astfel că pedeapsa va fi redusă sub limita minimă specială
- conform art.76, Ht.a-d, C.pen., după caz, şi după aceea se face
aplicarea dispoziţiilor din art.39, C.pen. privitoare la pedepsirea
recidivei. Reţinerea stării de recidivă are loc, aşa cum s-a arătat, nu
pentru că este o circumstanţă a infracţiunii (a conţinutului ei legal
sau concret), ci o cauză specială de aplicare a pedepsei care ţine
de infractor. Această pedeapsă se va aplica de instanţă numai dacă,
în urma individualizării ei, ar apare ca insuficientă. Prin expresia
„maximul special" nu se poate înţelege decât „maximul pedepsei
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită", iar nu o altă limită
de pedeapsă la care s-ar putea ajunge prin aplicarea prealabilă a
dispoziţiilor din art.76, C.pen.
în cazul concursului între circumstanţele atenuante şi
infracţiunea continuată, coborârea pedepsei sub minimul ei
special, de asemenea este obligatorie, fiindcă în art.42, C.pen. se
prevede că se aplică pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, şi la
aceasta se poate adăuga un spor potrivit dispoziţiilor din art.34,
C.pen. Procedeul este acelaşi şi în cazul existenţei circumstanţelor
atenuante , concursului de infracţiuni şi al pluralităţii intermediare
de infracţiuni.
S-a considerat că atunci când infracţiunile sunt concurente
şi infractorul a beneficiat de scuza provocării pentru toate acestea,
nu se mai poate adăuga un spor de pedeapsă în condiţiile art.34,
227
C.pen. (la pedeapsa cea mai grea). Gradul de pericol social al
infracţiunilor comise se va stabili numai ţinând seama de
dispoziţiile din art.72, C.pen., sporul de pedeapsă fiind exclus ab
■ ... 104
initio . a concursului de infracţiuni. De aceea limitele pedepsei prevăzute
Soluţia considerăm că trebuie să fie mai explicită, fiindcă
aşa cum este redactată lasă impresia că se va coborî pedeapsa sub
limita minimă în mod obligatoriu, după care se va individualiza
conform art.72, C.pen. Or, în felul acesta ar însemna că nu se va
mai da eficienţă dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni,
însă, în baza art.80, alin.2, C.pen. când există concurs între
circumstanţele atenuante şi agravante, coborârea pedepsei sub
minimul special nu mai este obligatorie.
Aşadar, în concret se va putea stabili o pedeapsă între
minimul rezultat în urma aplicării circumstanţelor atenuante şi
maximul obţinut în urma reţinerii cauzelor speciale de pedepsire.
De altfel legiuitorul se referă în mod expres în art.80, alin.2,
C.pen., că numai în cazul concursului între circumstanţele
agravante şi atenuante, coborârea pedepsei sub minimul special nu
este obligatorie, nu şi când circumstanţele atenuante sunt
concurente cu starea de recidivă sau alte cauze speciale de
pedepsire.
Când se aplică concomitent dispoziţiile legale cu privire la
circumstanţele agravante, recidivă şi concurs de infracţiuni,
pedeapsa nu poate depăşi 25 de ani, dacă maximul special legal
pentru fiecare infracţiune este de 10 ani sau mai mic, şi 30 de ani
când maximul special pentru cel puţin una dintre infracţiuni este
mai mare de 10 ani (art.80, alin.3, C.pen.), deoarece maximul
general al pedepsei închisorii nu poate fi depăşit niciodată. Aceste
228
prevederi se au în vedere şi când se constată numai două din aceste
cauze de agravare a pedepsei. De exemplu, circumstanţe agravante
şi starea de recidivă postcondamnatorie, fiindcă cu privire la
această recidivă se aplică dispoziţiile privind modul de sancţionare
în art.80, alin.3, C.pen. se vor stabili în raport de maximul special
cel mai ridicat, care poate fi acela prevăzut pentru primul termen
al recidivei sau pentru al doilea termen al acestuia.
Instanţa trebuie să aibă în vedere toate împrejurările arătate
mai sus şi să determine limitele între care se poate stabili pedeapsa
ţinând seama de fiecare fază în care se află procesul de
individualizare a răspunderii, pentru a putea apoi fixa limitele
finale între care trebuie stabilită pedeapsa concretă. La
determinarea limitelor finale contribuie fiecare din aceste cauze
prin efectul lor modificator.
Considerăm că ar trebui să se prevadă în lege că în prezenţa
circumstanţelor atenuante, măsura internării într-un centru de
reeducare va fi înlocuită cu aceea a libertăţii supravegheate, în
cazul pedepselor aplicate minorilor, circumstanţele vor opera
asupra limitelor pedepsei reduse la jumătate.
Pedeapsa închisorii stabilită de către instanţă ca mod de
executare se poate realiza prin: suspendarea condiţionată a
executării acesteia, suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, executarea pedepsei la locul de muncă, executarea
la locul de deţinere.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi cea sub
supraveghere, este cea mai avantajoasă, astfel că dacă în recursul
făcut numai de infractor ar fi înlocuită cu executarea la locui de
muncă, i s-ar îngreuna situaţia în propriul recurs.
229
 Si-
Secţiunea a IV-a
SUSPENDAREA CONDIŢIONATĂ
A EXECUTĂRII PEDEPSEI
Aceasta este o instituţie complementară a pedepsei care
permite instanţei sa individualizeze şi modul ei de „executare",
fiindcă după stabilirea acesteia potrivit criteriilor din art.72 şi 27,
C.pen., ea se completează printr-o individualizare a modului de
„executare" constând în fapt, în suspendarea ei.
Suspendarea are loc pe un anumit interval de timp, dacă
sunt întrunite anumite condiţii. Ea se dispune prin hotărârea de
condamnare când există garanţii suficiente că se poate realiza
îndreptarea condamnatului şi fără a fi supus efectiv la executarea
pedepsei pronunţate (art.81, C.pen.).
Suspendarea nu este o pedeapsă morală, cum s-a spus105 şi
nici un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei, alături de
criteriile prevăzute în art.72 şi urm. C.pen., cum susţin alţii şi
fostul Tribunal Suprem, ci un mijloc de individualizare a executării
pedepsei principale stabilită anterior, aşa cum s-a arătat mai sus,
deoarece se pronunţă pentru a se suspenda executarea acesteia.
Aplicarea ei trebuie totdeauna motivată de instanţă (art.81,
alin.final, C.pen.).
Măsura educativă a internării într-un centru de reeducare nu
poate să fie suspendată, fiindcă art.81, alin.l, C.pen. se referă la
pedeapsă, astfel că aceste dispoziţii sunt de strictă interpretare •
..... S-a susţinut însă că se poate suspenda .
230
■ § 1. Condiţiile de aplicare a suspendării condiţionate
. wi". a executării pedepsei
Acestea se referă, atât la infracţiune cât şi la infractor
(art.81, C.pen.).
A* Condiţiile referitoare la infracţiune
Condiţiile privesc posibilitatea reală de îndreptare a
condamnatului, rezultată din anumite date obiective legate de
gravitatea concretă a infracţiunii, care este dedusă din specia şi
durata sau cuantumul pedepsei.
în cazul înlocuirii pedepsei alternative a amenzii cu
închisoarea (art.633, C.pen.) s-a susţinut că aceasta nu se va putea
suspenda, fiindcă, în acest fel, s-ar face o nouă individualizare a
modului de executare a sancţiunii aplicate prin înlocuire 109. în
realitate această suspendare nu este posibilă deoarece condamnatul
a dovedit că nu se poate îndrepta decât prin executarea pedepsei la
locul de deţinere.
a) Prima condiţie se referă la pedeapsa aplicată de către
instanţă care să fie închisoare de cel mult 3 ani sau amenda. în caz
de concurs de infracţiuni, pedeapsa închisorii aplicată să fie de cel
mult 2 ani şi să fie întrunite condiţiile de la alin.l, litb şi c, art.81,
C.pen. în această situaţie nu se poate dispune suspendarea
condiţionată a executării uneia dintre pedepse, chiar dacă celelalte
sunt graţiate, dacă vreuna din pedepsele stabilite depăşeşte limita
de 2 ani închisoare110.
Aceste limite privesc pedeapsa aplicată pentru întregul
concurs, cea rezultată, chiar dacă la ea s-ar fi adăugat ca spor
231
amenda, deoarece este vorba de purtarea unică a infractorului
Unele instanţe au hotărât că pedeapsa nu se consideră
respectiv, faţă de care nu se poate ajunge cu aceeaşi ocazie decât
redusă la jumătate, astfel că minorilor condamnaţi pentru asemenea
tot la o concluzie unică: fie va executa pedeapsa, fie aceasta va fi
infracţiuni nu li se poate dispune suspendarea condiţionată a
suspendată condiţionat. într-un caz instanţa 1-a pedepsit pe
executării pedepsei.
infractor la un an şi patru luni pentru o infracţiune, iar pentru alta
Dimpotrivă, alte instanţe au decis că pedeapsa prevăzută de
i-a aplicat pedeapsa amenzii, după care, în mod greşit, a suspendat
lege care este mai mare de 15 ani, dacă infracţiunea este comisă de
pedeapsa închisorii iar a amenzii nu111.
un minor, ea urmează să fie redusă la jumătate conform art.109
Când pentru infracţiunile aflate în concurs s-au stabilit
alin.l C.pen. şi dacă rezultă o pedeapsă de până la 12 ani inclusiv,
numai amenzi şi s-a făcut aplicarea dispoziţiilor din art.34, lit.b,
se poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
C.pen., infractorul va putea beneficia de suspendarea condiţionată
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea
a executării pedepsei.
Supremă de Justiţie a considerat că sunt legale hotărârile prin care
Dacă sunt întrunite condiţiile pentru suspendarea
s-a decis că suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se
condiţionată a executării pedepsei, măsura trebuie dispusă cu
poate dispune atunci când infractorii minori au comis infracţiuni
privire la toate pedepsele stabilite, chiar şi cu privire la cele
pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani.
graţiate, fiindcă mai întâi se aplică dispoziţiile art.81, C.pen. Şi
Ca atare a introdus recurs în interesul legii la Curtea Supremă de
numai ulterior cele privind graţierea, dacă este cazul. Aşadar, cele
Justiţie.
două instituţii se pot aplica în acelaşi timp, ele nefiind
Curtea Supremă de Justiţie, secţiile reunite, prin Decizia
incompatibile112. S-a susţinut însă că ele sunt incompatibile113.
nr.VI, în şedinţa din 19 octombrie 1998 în dosarul nr.7/1998, a
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi
decis că sunt legale hotărârile prin care s-a considerat ca în cazul
dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care pedeapsa
în care legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa
legală este închisoare mai mare de 13 ani, indiferent că fapta este
consumată sau în formă de tentativă114, precum şi în cazul închisorii mai mare de 15 ani, aceasta trebuie redusă, în condiţiile
infracţiunilor de vătămare corporală gravă, viol şi tortură (art.81, art.109 alin.l C.pen., la jumătate. In urma reducerii rezultă o
alin.3, C.pen.). pedeapsă sub 15 ani, dacă sunt întrunite condiţiile din art.81
Se pune întrebarea, dacă infracţiunea intenţionată pentru alin.lşi^rt.861 alin.l C.pen., instanţa va putea dispune suspendarea
care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani este executării pedepsei în una din formele sale.
comisă de un minor, se va lua în considerare aceasta, sau ea va fi împărtăşim soluţia Curţii Supreme de justiţie deoarece, aşa
redusă la jumătate, aşa cum prevede art.109 alin.l C.pen. (vezi cum se cunoaşte, legiuitorul a prevăzut, în primul rând, un mod de
art.81 alin.3 şi art.861 alin.3 C.pen.). sancţionare diferit al infractorilor minori, în raport cu cei majori,
232
233
mai puţin sever, prevăzând, pentru aceştia din urmă că, li se aplică,
în primul rând, măsuri educative şi numai dacă nici una din acestea
nu ar fi suficientă, se va aplica o pedeapsă (art.100 alin.2 C.pen.).
Dacă ar fi cazul să se aplice o pedeapsă ea va putea consta în
închisoare sau amendă, însă minimul închisorii, în urma reducerii
la jumătate nu poate depăşi 5 ani, însă în nici un caz detenţiunea pe
viaţă.
De exemplu, dacă ar fi vorba de omor agravat (art.175
C.pen.) pentru care legea prevede închisoare de la 15 la 25 de ani,
în urma reducerii pedepsei la jumătate ar rezulta o pedeapsă între
şapte ani şi jumătate şi doisprezece ani şi jumătate, însă ea va fi, în
realitate, între 5 ani şi 12 ani şi jumătate.
De asemenea, nu se va putea aplica pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, ci, în locul ei, legea prevede pedeapsa închisorii de la 5 la 20
de ani, care şi ea va fi redusă la jumătate, adică de la doi ani şi
jumătate la 10 ani.
Minorilor nu li se pot aplica pedepsele complementare:
interzicerea unor drepturi şi degradarea militară.
Un alt argument cu privire la sancţionarea mai puţin severă
a minorilor este şi acela că atunci când un minor comite o
infracţiune în formă de tentativă incriminată, pedeapsă redusă la
jumătate pentru infracţiunea consumată şi comisă de un minor,
urmează ca aceste limite să fie reduse la jumătate. Astfel, dacă un
minor comite un omor agravat consumat, limitele vor fi de la 5 la
12 ani şi jumătate, iar dacă acesta a rămas în formă de tentativă,
pedeapsa va fi de la 2 ani şi jumătate la şase ani şi trei luni.
Se prevede, de asemenea, în alin. final că minorii
condamnaţi nu vor suferi incapacităţi şi decăderi, aşa cum se
întâmplă cu majorii (alin. final art.109 C.pen.).
234
;TŢ Minorii condamnaţi la pedeapsa închisorii mai mare de 6
luni sau la cel puţin trei condamnări de până la 6 luni, nu vor fi
consideraţi recidivişti daca vor comite o nouă infracţiune
intenţionată sancţionată de lege cu pedeapsa închisorii mai mare de
un an, fie singură fie alternativ cu detenţiunea pe viaţă sau cu
pedeapsa amenzii.
în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei în
condiţiile art.82 C.pen., pedeapsa este de doi ani (termen fix) plus
durata pedepsei închisorii care a fost pronunţată de instanţă, iar în
cazul amenzii, aceasta este de un an (art.82 alin.l şi 2 C.pen.). Or,
în cazul minorilor, este format din durata pedepsei închisorii, la
care se adaugă un interval de la 6 luni la 2 ani pe care urmează să-1
fixeze instanţa (termen variabil). Aşadar, el ar putea să fie egal cu
6 luni (minimul), mai mare de 6 aluni şi, uneori, cu doi ani, ca cel
aplicat majorului.
In cazul amenzii, termenul este de 6 luni, iar nu un an, ca
în cazul majorilor (art.l 10 C.pen.).
Aceste termen sunt valabile şi în cazul suspendării
executării pedepsei sub supraveghere care, pentru majori este între
2 şi 5 ani, iar pentru minori rămâne tot între 6 luni şi 2 ani,
respectiv 6 luni (art.110 C.pen.).
De asemenea, dacă ar interveni un act de clemenţă
(amnistie) prin care se dispune amnistierea unor infracţiuni pentru
care legea prevede anumite limite, la aplicarea amnistiei se are în
vedere pedeapsa prevăzută pentru minori şi nu cea prevăzută
pentru majori, indiferent că este consumată sau în formă de
tentativă.
235
i'j| în concluzie, considerăm că există suficiente argumente de
text pentru a considera că sunt legale soluţiile conform cărora se
poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în
ambele sale modalităţi, atunci când pentru infracţiunea comisă
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, iar aceasta
a fost comisa de către un minor115.
Care va fi soluţia atunci când infracţiunea săvârşită este
sancţionată de lege cu închisoare mai mare de 15 ani, dar în
condiţiile unor circumstanţe atenuante ? Conform unei păreri,
suspendarea condiţionată sub ambele ei forme, sg va putea aplica,
dacă pedeapsa redusă va fi sub 12 ani, fiindcă suntem în prezenţa
unor limite legale noi.
In Nota redacţiei se susţine că nu se vor lua în considerare
limitele reduse, fiindcă se ţine seama de pericolul social generic
(abstract) care rămâne acelaşi. Ca atare nici tentativa nu
influenţează limitele legilor arătate.
Nu împărtăşim ideea din Nota redacţiei116.
B. Condiţiile privitoare la infractor
a. Infractorul să nu fi fost condamnat anterior la
pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni (art.81, lit.b, C.pen.) sau,
dacă totuşi a fost condamnat, aceasta să nu se ia în considerare la
reţinerea stării de recidivă, fiindcă a intervenit amnistia,
dezincriminarea, reabilitarea etc. (art.38, C.pen.). Aşadar, la
aplicarea condiţionată a suspendării executării pedepsei se ţine
seama numai de natura primului termen, după cum este constituit
dintr-o condamnare pentru o faptă intenţionată sau din culpă. Dacă
primul termen a constat dintr-o condamnare pentru o faptă
intenţionată, suspendarea nu va putea fi dispusă, chiar dacă fapta
pentru care se judecă ar fi din culpă.
Când pedeapsa anterioară a închisorii a fost suspendată
condiţionat iar infractorul a fost reabilitat de drept (art.86, C.pen.)
se poate pronunţa suspendarea şi pentru noua infracţiune, dacă sunt
îndeplinite condiţiile din art.81, C.pen. De asemenea, când
condamnarea anterioară a constat în pedeapsa amenzii, poate fi
suspendată pedeapsa pentru noua infracţiune dacă sunt întrunite
condiţiile legale.
în cazul în care pedeapsa închisorii este alternativă cu
aceea a amenzii şi instanţa de fond i-a aplicat închisoarea de 5 luni
pe care a suspendat-o condiţionat, iar în recursul inculpatului
aceasta a fost înlocuită cu amenda, trebuie menţinută suspendarea
sau se poate dispune executarea amenzii ? Considerăm că se poate
dispune executarea amenzii fără a fi vorba de o înrăutăţire a
situaţiei în propriul recurs. Oricum pedeapsa amenzii este mai
uşoară decât închisoarea şi atunci când ea urmează să se execute,
fiindcă din condamnare decurg şi alte consecinţe juridice decât
executarea pedepsei. în caz de suspendare a amenzii, condamnatul
va fi reabilitat de drept după un an (art.82, alin.2, C.pen.); în cazul
pedepsei închisorii după 3 ani dacă este de drept (art.134 şi art. 135,
lit.a, C.pen.).
b. Instanţa să aprecieze că „scopul pedepsei", de fapt,
reeducarea condamnatului, se poate realiza şi fără executarea
efectivă a pedepsei (art.81, lit.c, C.pen.). Aplicarea ei este
facultativă pentru instanţă, însă presupune o bună cunoaştere a
personalităţii infractorului, aşa cum ea trebuie cunoscută în
2
general, pentru o justă individualizare a răspunderii şi a pedepsei.
Se va cerceta, deci, totalitatea datelor obiective şi subiective cu
privire la acesta, nu numai lipsa recidivei, care este doar una din
condiţiile necesare pentru a putea pronunţa suspendarea.
Când instanţa a hotărât că pentru reeducarea infractorului
militar în termen pedeapsa se va executa într-o închisoare militară
nu mai poate dispune şi suspendarea ei condiţionată deoarece ele
sunt incompatibile, întrucât una priveşte suspendarea executării
pedepsei închisorii, iar alta executarea ei efectivă într-un anumit
loc prin privare de libertate.
De asemenea cu privire la pedeapsa suspendată condiţionat
nu se poate dispune ca să fie executată la locul de muncă, deoarece
ele sunt mijloace distincte de individualizare a executării pedepsei
închisorii137.
In cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-a
produs o pagubă, instanţa putea dispune suspendarea condiţionată
a executării pedepsei numai dacă până la pronunţarea hotărârii
paguba a fost integral reparată sau despăgubirea era garantată de o
societate de asigurare. în caz contrar suspendarea nu putea avea loc
1 I fi
fiindcă cel condamnat dovedea că nu vrea să se îndrepte .
Această dispoziţie din art.81, alin.4 şi art.86 1, alin.3, C.pen.
contravenea dispoziţiilor art.66, C.pr.pen. care consacră principiul
prezumţiei de nevinovăţie până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare (art.417 şi 416, C.pr.pen.), precum şi a celor din
art.446 C.pr.pen. care prevăd că „Dispoziţiile din hotărârea penală
privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile judiciare cuvenite
părţilor se execută potrivit legii civile*'119.
Dispoziţiile din art.81, alin.5 şi art. 84, C.pen. referitor la
„obligaţiile civile" nu cuprind şi acoperirea cheltuielilor judiciare
avansate de stat sau de părţile în proces.
Instanţa este obligată să examineze cererea infractorului de
a se dispune suspendarea condiţionată şi să motiveze numai
dispunerea, nu şi neaplicarea ei. Ea poate fi acordată, însă, şi din
oficiu.
în caz de participaţie, suspendarea condiţionată poate fi
aplicată unuia sau unora dintre participanţi, ţinând seama de
condiţiile obiective şi subiective ale fiecăruia.
Preşedintele completului de judecată are obligaţia să-i
atragă atenţia inculpatului că, dacă nu va respecta condiţiile impuse
de lege, suspendarea va fi revocată. Atunci când acesta lipseşte de
la judecată şi instanţa apreciază că nu este cazul să-1 cheme,
comunicarea i se va face în scris (art.359, alin.l şi 2, C.pr.pen.).
în partea specială a Codului penal se prevede că
suspendarea condiţionată se dispune, chiar dacă nu sunt întrunite
criteriile din art.81, C.pen., în anumite condiţii (art.305, alin.4,
C.pen., abandon de familie). Suspendarea în acest caz este însă
obligatorie şi are un caracter special în raport cu cea obişnuită. Ea
se dispune o dată cu pronunţarea condamnării.
Tot caracter special are şi suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, dispuse prin art.IX Legea nr. 104/1992 asupra
pedepsei cu executare prin muncă corecţională care nu a fost
executată până la 01.10.1992 din motive neimputabile
condamnatului.
într-o asemenea situaţie se dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei. Dacă ulterior acestei suspendări
2
se descoperă că a comis, anterior suspendării, o infracţiune, munca
condiţionată nu mai poate fi revocată, fiindcă prin art.IX Legea
nr. 104/92 a fost convertită în suspendare. De asemenea nu se poate
dispune anularea suspendării în conformitate cu art.85, C.pen.
Aceasta deoarece această suspendare în baza art.IX Legea nr.
104/92 are un caracter special fiindcă se dispune chiar dacă nu
sunt îndeplinite condiţiile din art.81, C.pen.
Există o singură similitudine cu reglementarea din art.305,
alin.4, C.pen.
Dacă în termenul de încercare al suspendării condiţionate
în baza art.IX Legea nr. 104/92 s-ar comite o nouă infracţiune,
suspendarea poate fi revocată în condiţiile art.83, C.pen.120.
§ 2. Termenul de încercare
Perioada pe care se suspendă executarea pedepsei, în care
se verifică dacă a avut loc sau nu îndreptarea infractorului, se
numeşte termen de încercare. Acesta se compune din durata
pedepsei închisorii aplicate (termen variabil) la care se adaugă un
termen de 2 ani (termen fix). Acesta se socoteşte de la data
rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a pronunţat suspendarea.
S-a exprimat părerea că din acest termen nu se va scade
1*}1
timpul reţinerii sau arestării preventive . Acest punct de vedere
nu-1 împărtăşim din motivele arătate atunci când s-a tratat despre
computarea acestuia.
In cazul pedepsei închisorii poate fi de maximum 5 ani, iar
al amenzii de un an.
în caz de amendă, termenul de încercare este de 6 luni
(termen fix), art. 110, C.pen.
Aceste termene se aplică chiar dacă pedeapsa este
pronunţată după ce infractorul a devenit major. Odată cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei se poate (facultativ)
dispune încredinţarea supravegherii minorului unei persoane sau
instituţii arătate în art.103, C.pen. (libertatea supravegheată) care
au obligaţiile prevăzute în acest articol. Aceasta trebuie să o
dispună cu multă grijă, mai ales când minorul se apropie de
majorat, pentru a nu compromite suspendarea condiţionată. Dacă
la data pronunţării suspendării, minorul devenise major, instanţa nu
va putea dispune încredinţarea acestuia spre supraveghere.
Măsura supravegherii nu poate dura decât până ta
împlinirea vârstei de 18 ani, nu pe toată durata termenului de
încercare. Supravegherea va înceta înainte de împlinirea vârstei de
18 ani dacă termenul de încercare expiră mai repede de această
dată, iar suspendarea a devenit definitivă prin nerevocare.
Instanţa poate stabili minorului una sau mai multe din
obligaţiile prevăzute în art.103, alin.3, C.pen.:
17) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
18) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
19) să presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de
interes public fixată de instanţă, cu durata între 50-200 de ore, de
maximum 3 ore pe zi, după programul de şcoală, în zilele
nelucrătoare şi în vacanţe.
Instanţa atrage atenţia minorului asupra consecinţelor
comportării sale.
2
4
 După împlinirea vârstei de 18 ani, respectarea de către
minor a măsurilor de supraveghere ori a obligaţiilor prevăzute
în art.863,
a. să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă;
b. să anunţe, în prealabil, orice schimbarea de domiciliu,
reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile,
precum şi întoarcerea;
c. să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă;
d. să comunice informaţii de natură a putea fi controlate
mijloacele lui de existenţă.
Datele prevăzute la aiin.l, lit.b, c, şi d, se comunică
judecătorului desemnat cu supravegherea sau organului stabilit de
instanţă.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu atrage
suspendarea executării măsurilor de siguranţă şi a obligaţiilor
civile prevăzute în hotărârea de condamnare.
Termenul de încercare se socoteşte de la data când
hotărârea prin care s-a pronunţat suspendarea condiţionată a
executării pedepsei a rămas definitivă.
Dacă infracţiunea ulterioară este comisă din culpă, se poate
aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei chiar dacă
infractorul a fost condamnat anterior cu suspendarea condiţionată
a executării pedepsei. în acest caz nu mai are loc revocarea.
La stabilirea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită după
rămânerea definitivă a hotărârii de suspendare nu se mai poate
aplica sporul prevăzut de lege pentru recidivă (art.1101, alin.3,
C.pen.).
242
Dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a
săvârşit din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o
condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen,
instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând executarea
în întregime a pedepsei, care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată
pentru noua infracţiune.
Revocarea suspendării pedepsei nu are loc însă, dacă
infracţiunea comisă ulterior a fost descoperită după expirarea
termenului de încercare.
Revocarea suspendării poate fi dispusă şi atunci când până
la expirarea termenului de încercare condamnatul nu a îndeplinit
obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de
cazul când condamnatul dovedeşte că nu a avut putinţa de a
îndeplini acele obligaţii.
Dacă condamnatul nu a săvârşit din nou o infracţiune
înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea
suspendării condiţionate a executării pedepsei în baza art.83 şi 84,
C.pen., va opera reabilitarea de drept.
Revocarea poate avea loc şi în cazul în care minorul se
sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art.103, alin.3,
C.pen. în cazul neîndeplinirii măsurilor de supraveghere ori a
obligaţiilor stabilite de instanţă, potrivit art.863, C.pen. în cazul
suspendării executării pedepsei sub supraveghere, se vor aplica
dispoziţiile din art.864, alin.2, aceasta poate revoca suspendarea şi
să dispună executarea ei în întregime, sau să prelungească termenul
de încercare cu 3 ani.
în cazurile în care sunt îndeplinite condiţiile pronunţării
unei pedepse cu suspendarea condiţionată a executării ei pentru
243
minori, considerăm că ori să fie dispusa libertatea supravegheată,
dacă pedeapsa închisorii pronunţată este de cel puţin un an, ori
internarea într-un centru de reeducare, cu posibilitatea prelungirii
prevăzută de lege, deoarece altfel pedeapsa suspendată nu îşi va
îndeplini rolul reeducativ. Aceasta cu atât mai mult cu cât pedeapsa
i s-a aplicat fiindcă s-a apreciat că o măsură educativă nu ar fi
suficientă pentru reeducare. Pedeapsa închisorii să fie pronunţată
de către instanţă numai atunci când urmează să fie executată
efectiv. în acest sens, considerăm criticabilă soluţia prin care s-a
aplicat pedeapsa închisorii de 8 luni cu suspendarea executării ei,
cu toate ca minora a părăsit, în ultimii ani, casa părintească de mai
multe ori, a fost văzută în compania unor persoane dubioase şi a
fost sancţionată şi în baza fostului Decret nr.153/1970 (abrogat
prin Legea nr.61/1990)122.
Acestei propuneri s-ar putea obiecta că instanţa şi aşa poate
dispune odată cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
şi încredinţarea minorului unei persoane sau instituţii arătate în
art.103, C.pen., care au obligaţiile prevăzute în acest articol. Din
moment ce instanţa poate doar s-o aplice, este deci o facultate a
acesteia. Credem că ar fi necesar să fie obligatorie asemenea
înlocuire, aşa cum s-a arătat mai sus.
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei s-ar putea,
totuşi, pronunţa numai atunci când ar exista date certe că
reeducarea poate avea loc şi în acest fel şi dacă urmează cursurile
unei şcoli sau se află în curs de calificare într-o meserie.
Când este vorba de minori care au împlinit vârsta de 15 ani,
dată de la care pot încheia contract de muncă (art.45, alin.4 din
Constituţie), în loc de suspendarea condiţionată a executării
pedepsei, ar fi indicat să se aplice pedeapsa închisorii cu executare
la locul de muncă. în cadrul unităţii unde se va desfăşura munca,
un colectiv să răspundă, pe toată durata executării pedepsei de
minorul respectiv, pe care să-1 îndrume şi să-1 ajute efectiv să se
îndrepte.
Când pedeapsa aplicată a fost graţiată total sau parţial, se
reduce din durata termenului de încercare partea care a fost graţiată
total sau parţial, urmând să rămână suspendat restul pedepsei.
Se pune întrebarea dacă pedeapsa aplicată şi suspendată
condiţionat este graţiată necondiţionat în întregime, termenul fix
de încercare va continua să existe sau nu şi pedeapsa se va
considera executată numai la data expirării lui ? Dacă ar continua
să existe ar însemna că celui faţă de care s-a dispus suspendarea
condiţionată nu i se va lua în considerare efectele suspendării decât
după trecerea acestui termen fix de încercare, pe când celui care i
s-a aplicat acelaşi cuantum, dar fără suspendare, va fi socotit că a,
executat pedeapsa din momentul intervenirii actului de graţiere. .
S-ar putea susţine că termenul fix de încercare continuă să
existe, dar sub forma unui termen de reabilitare special, care are
drept efect reabilitarea de drept, astfel că cel condamnat cu
suspendarea executării pedepsei este mai avantajat decât dacă i s-ar'
considera pedeapsa executată în urma graţierii totale, deoarece ar
trebui sa curgă termenul de reabilitare prevăzut în art.134, C.pen. ;
sau în art.135, C.pen. de la data intervenirii graţierii. De fapt ceea
ce se graţiază este pedeapsa aplicată de instanţă, iar nu termenul fix
de 2 ani stabilit de lege sau de către instanţă între 6 luni şi 2 ani în
cazul minorilor, care continuă să existe.
2
 Termenul de încercare se socoteşte de la data când
hotărârea de suspendare a rămas definitivă. După rămânerea
definitivă a hotărârii, durata termenului de încercare se mai poate
modifica doar în cazul aplicării obligatorii a legii penale mai
favorabile (art.14, C.pen.), care ar prevedea o pedeapsă cu limite
mai reduse decât cea aplicata şi suspendată, o altă specie de
pedeapsă ori sancţiune (amendă ori măsură educativă, sau un
termen fix de încercare mai redus123, ori în caz de graţiere.
§ 3. Efectele suspendării condiţionate a
executării pedepsei
Efectele suspendării sunt de două feluri: imediate
condamnării, dar provizorii, şi ulterioare expirării termenului de
încercare, însă definitive.
Efectele imediate (provizorii) constau, în primul rând, în
aceea că pedeapsa definitiv aplicată (principală şi accesorie) nu se
mai pune în executare. S-a considerat neîntemeiat că suspendarea
executării pedepsei principale nu atrage şi suspendarea pedepsei
accesorii prevăzută din art.71, C.pen.124
De lege ferenda, propunem să nu fie suspendate drepturile
care constituie pedepse accesorii, cu excepţia drepturilor de la
art.64, lit.d şi e, C.pen., ca şi în cazul executării pedepsei la locul
de muncă (art.71, alin.final şi art.868, C.pen.), atunci când
infracţiunea comisă a fost intenţionată.
De altfel, aceasta rezultă chiar din dispoziţiile art.71, alin.2,
C.pen., în care se prevede că interzicerea drepturilor din art.64,
C.pen. are loc din momentul în care hotărârea de condamnare a
rămas definitivă (subl. M.B.). 246
în acest sens, legiuitorul prevede expres că nu se suspendă
doar măsurile de siguranţă şi obligaţiile civile cuprinse în hotărârea
de condamnare, fiindcă primele au caracter preventiv, iar ultimele
dacă nu sunt reparate, suspendarea va putea fi revocată (art.81,
alin.4, C.pen.).
Când s-a dispus suspendarea, dacă condamnatul era deţinut
preventiv va fi pus în libertate imediat după pronunţarea hotărârii
nedefinitive, insă nu ca efect al suspendării, ci ca o apreciere a
instanţei care a ţinut seama de personalitatea infractorului.
în al doilea rând, efectele suspendării depind, în sensul că
executarea pedepsei devine condiţionată, de purtarea
condamnatului pe durata termenului de încercare.
Revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei
(art.83 C.pen.). Dacă infractorul a comis o nouă infracţiune din
culpă, în cursul termenului de încercare, suspendarea poate fi
revocată sau menţinută (este facultativă), iar instanţa poate aplica
suspendarea condiţionată şi pentru aceasta, deoarece săvârşirea noii
infracţiuni nu denotă din partea condamnatului o perseverenţă
infracţională. In caz că o aplică vor exista două suspendări
paralele, fiecare cu termenul său de încercare. Dacă s-ar comite şi
a treia infracţiune, însă intenţionată, înainte de expirarea
termenului de încercare pentru prima infracţiune, urmează să se
revoce ambele suspendări, iar pedepsele se cumulează aritmetic şi
se vor executa la locul de deţinere. în acest caz totalul aritmetic să
nu depăşească limita maximă generală a pedepsei (30 de ani).
Revocarea este tot facultativă şi când nu s-au executat
obligaţiile civile, stabilite prin hotărârea de condamnare, până la
expirarea termenului de încercare (art.84, C.pen.).în acest caz
247
 infractorul va executa pedeapsa suspendată condiţionat. Instanţa
! însă nu va putea revoca suspendarea dacă infractorul dovedeşte că 1
nu a avut posibilitatea îndeplinirii lor; când se constată că a avut :
această posibilitate şi totuşi nu le-a îndeplinit, se presupune reaua i
credinţă şi că cel condamnat nu s-a îndreptat şi se va revoca r
suspendarea.
j Revocarea este obligatorie:
t 1. Când se săvârşeşte o infracţiune intenţionată sau
preintenţionată în timpul termenului de încercare, pentru care s-a
pronunţat o condamnare definitivă, chiar după expirarea acestui
termen. Suspendarea continuă deci să producă efecte provizorii
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua ;
infracţiune. Dacă însă infracţiunea săvârşită în cursul termenului ,
de încercare este dezincriminată până în momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare, suspendarea nu va fi
revocată. Aceasta datorită efectelor pe care le are dezincriminarea
(art. 12, C.pen.), aşa cum s-a arătat mai sus.
2. Infracţiunea să fie descoperită în perioada termenului ,
de încercare, fiindcă dacă are loc după expirarea acesteia nu se mai
poate revoca suspendarea. Ea se revocă chiar dacă autorul
infracţiunii a fost descoperit după expirarea termenului.
Revocarea nu se va putea dispune când noua infracţiune se
. urmăreşte la plângerea prealabilă, cu toate că a fost comisă
c înăuntrul termenului de încercare, dacă persoana vătămată nu a
introdus plângere sau a introdus-o după expirarea acestui termen.
In caz de condamnare pentru infracţiunea de abandon de
familie cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dacă cel
condamnat săvârşeşte, în cursul termenului de încercare, din nou
248
această infracţiune, iar în cursul judecării îşi îndeplineşte obligaţia
pentru infracţiunea din urmă, instanţa va pronunţa şi pentru ea o
pedeapsă cu suspendarea executării, chiar dacă nu sunt îndeplinite
condiţiile din art.81, C.pen. ori cele din art.86 1, C.pen., fără să
poată revoca suspendarea acordată prin condamnarea anterioară
(art.305, alin.4 şi alin.final, C.pen.). Prin această dispoziţie se
urmăreşte ca cel condamnat să-şi poată îndeplini obligaţiile
familiale de întreţinere, ceea ce nu i-ar fi posibil dacă ar fi privat de
libertate.
în cazul minorilor revocarea este facultativă dacă se
sustrage de la îndeplinirea obligaţiilor prevăzute în art. 103, alin.3,
C.pen. Şi stabilite de instanţă în baza art.l 107, alin.l, C.pen. Ea va
fi obligatorie ca şi în cazul prevăzut pentru majori.
De asemenea, când condamnatul nu mai poate executa
pedeapsa la locul de muncă din cauza pierderii totale a capacităţii
de munca, instanţa revocă executarea la acest loc ţinând seama de
împrejurarea care a determinat incapacitatea, dispune suspendarea
condiţionată a executării pedepsei cu toate că nu sunt îndeplinite
condiţiile din art.81, C.pen. sau cele din art.86 1, Cpen. (art.869,
alin.4, C.pen.).
l
După condamnarea definitivă pentru noua infracţiune, ?
instanţa revocă suspendarea condiţionată şi dispune executarea în *'
întregime a ambelor pedepse, la un loc de deţinere, fără a le
contopi. Operează deci cumulul aritmetic.
"""- în situaţia în care din pedeapsa pentru infracţiunea cu ?
privire la care s-a dispus suspendarea condiţionată a executării
pedepsei a avut loc reţinerea sau arestarea preventivă, iar ulterior ;
se pronunţă revocarea acesteia, prin dispunerea executării pedepsei
249 :
 în întregime, se înţelege pedeapsa suspendată condiţionat rezultată
în urma reducerii reţinerii sau arestării preventive, plus pedeapsa
pentru infracţiunea care a atras revocarea suspendării condiţionate
a pedepsei. Ca atare instanţa a dat o soluţie greşită când a dispus să
se execute ambele pedepse în întregime, fără a scădea reţinerea şi
■ wl25
arestarea preventiva .
Instanţa a greşit şi când a dispus revocarea pedepsei de un
an închisoare şi a hotărât ca aceasta, alături de pedeapsa de un an
şi 6 luni, aplicată pentru noua infracţiune, să fie executată la locul
de muncă. In felul acesta s-au încălcat dispoziţiile art.83, C.pen.,
conform cărora în caz de revocare a pedepsei suspendate
condiţionat, aceasta se va executa în întregime, desigur, la un loc
de deţinere . Ţinând seama că infractorul a perseverat în conduita
sa infracţională, ar fi trebuit să se aprecieze că şi noua pedeapsă să
fie executată într-un loc de deţinere .
într-o altă cauză, instanţa a considerat că dacă inculpatul a
fost arestat preventiv pentru infracţiunea care a fost suspendată
.<( condiţionat, iar în termenul de încercare a săvârşit o noua
infracţiune care a atras revocarea suspendării, urmează să se
compute (scadă) din pedeapsa suspendată timpul arestării
preventive, iar la ceea ce a rămas a adăugat pedeapsa pentru noua
infracţiune.
Soluţia este considerată greşită deoarece trebuia să se '
dispună executarea în întregime a celor doua pedepse şi din totalul
acestora să se compute (scadă) perioada arestării preventive .
Credem că, în esenţă, prima instanţă nu a greşit, deoarece,
în final, situaţia este aceeaşi, fie că arestarea preventivă se scade
din pedeapsa suspendată, fie din pedeapsa cumulată aritmetic,
condamnatul urmând să execute o pedeapsă de aceeaşi durată.
Cu toate acestea, credem că prima instanţă a procedat
corect fiindcă, conform dispoziţiilor din art.88 C.pen., timpul
reţinerii şi al arestării preventive se scad din durata pedepsei
închisorii pronunţate (subl. M.B.). Or, condamnatului la pedeapsa
închisorii suspendate condiţionat, trebuie să i se scadă durata
arestării preventive din această pedeapsă. Instanţa nu trebuie să
aştepte ca să fie revocată pedeapsa suspendată şi, apoi, din
pedepsele cumulate să opereze scăderea.
Se pune întrebarea, dacă condamnatul nu ar fi comis o nouă
infracţiune care a atras revocarea suspendării, scăderea nu ar fi avut
loc? Legiuitorul nu prevede că scăderea se va face numai în caz de
comitere a unei noi infracţiuni în perioada termenului de încercare,
ci spune "se scade", dispoziţie imperativă obligatorie şi generală
pentru toate situaţiile prevăzute (alin.l art.88 C.pen.). Ceea ce se
cere este doar să se constate că a fost reţinut sau arestat preventiv
pentru infracţiunea cu privire la care s-a dispus suspendarea.
Soluţia Curţii de Apel Bucureşti pe care am citat-o mai sus
credem că a fost influenţată de decizia secţiei penale a fostului
Tribunal Suprem nr.2516 din 20.07.1973, publicată în C.D./1973,
p.286-287, în care s-a decis că timpul reţinerii şi al arestării
preventive nu se scade din durata termenului de încercare, cu
motivarea că art.82 C.pen. se foloseşte expresia "pedeapsa
aplicată", iar în art.88 C.pen. se referă la "pedeapsa închisorii
pronunţate".
Cu toate că art.82 alin. 1 C.pen. se prevede că termenul de
încercare este format din pedeapsa aplicată plus doi ani sau art.862
2
C.pen., între 2 şi 5 ani, iar art.88 C.pen., că timpul reţinerii şi al
arestării preventive se scade din durata pedepsei închisorii
pronunţate, între cele două expresii nu există nici o diferenţă,
fiindcă se pronunţă de către instanţă pedeapsa care s-a aplicat şi
care trebuie să fie cuprinsă în hotărârea de condamnare (art.310 şi
art.357 C.pr.pen.).
Nu este firesc ca atunci când pedeapsa închisorii se execută
la locul de muncă în stare de libertate, sau la un loc de deţinere,
fiindcă s-a apreciat că numai prin executarea efectivă a pedepsei se
poate reeduca condamnatul, sa se compute reţinerea sau arestarea
preventivă, iar în situaţia suspendării condiţionate a executării
pedepsei, în una din cele două forme, să nu se deducă.
Considerăm că tot aşa va trebui să se procedeze (art.83,
C.pen.) şi atunci când în timpul termenului de încercare se comite
o noua infracţiune pentru care este condamnat definitiv la pedeapsa
închisorii cu executarea la locul de muncă, de către o alta instanţă
decât cea care a dispus suspendarea condiţionată. Nu se va putea
hotărî ca pedeapsa suspendată condiţionat şi revocată să fie
executată la un loc de deţinere, iar cea aplicată pentru infracţiunea
comisă în timpul termenului de încercare să se execute la locul de
muncă, fiind doua moduri de executare diferit. S-a susţinut şi
contrariul129.
Tratamentul sancţionator prin aplicarea cumulului
aritmetic, faţă de cel juridic, se datorează faptului că infractorul a
comis o nouă infracţiune atunci când instanţa i-a acordat încrederea
că se poate îndrepta fără a executa pedeapsa. Ca atare nu i se va
aplica sporul pentru recidivă, chiar dacă ar exista această stare,
deoarece totalul aritmetic al pedepselor nu poate fi depăşit
252
niciodată, aşa după cum s-a arătat. Va fi însă considerat recidivist,
cu toate consecinţele ce decurg din această stare, dacă sunt
îndeplinite condiţiile celor doi termeni. Altfel, va exista o
pluralitate intermediară de infracţiuni.
Executarea cumulată a pedepselor nu va avea loc când
cea suspendată condiţionat a fost graţiată total, ci numai când a fost
graţiată parţial.
Dacă în timpul suspendării condiţionate a executării
pedepsei intervine amnistierea sau dezincriminarea infracţiunii
pentru care s-a aplicat, acestea vor opera, astfel încât nu va mai fi
necesară revocarea, ea nemaiavând obiect. De asemenea revocarea
suspendării nu va avea loc nici atunci când urmărirea penală a
încetat pentru noua faptă, indiferent de cauza care a determinat-o.
Revocarea suspendării va opera în aceleaşi condiţii şi
pentru minori.
,
; T § 4. Anularea suspendării condiţionate
a executării pedepsei pentru infracţiuni
■ săvârşite anterior acordării ei
Anularea are loc când s-a săvârşit o infracţiune înainte ca
hotărârea de condamnare cu suspendare să fi rămas definitivă,
deoarece face să nu fie îndeplinite condiţiile acordării acesteia,
cauză preexistentă (art.85, C.pen.). Dacă condiţiile nu au fost luate
în seamă datorită unei erori, omisiuni sau aprecieri greşite din
partea instanţei, acestea vor fi îndreptate din oficiu sau la sesizarea
procurorului de pe lângă judecătoria sau tribunalul care judecă în
primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage anularea. Când s-ar
253
 datora unei necunoaşteri care nu-i este imputabilă instanţei, aceasta
nu va profita inculpatului. însă, nefiindu-i imputabilă nici lui, nu
i se va aplica tratamentul prevăzut pentru cazurile de revocare,
adică nu va opera cumulul aritmetic, ci pedepsele se vor contopi
(cumulul juridic).
Pentru a se putea dispune anularea se cer întrunite
următoarele condiţii cumulative:
Infracţiunea să fie comisă înainte ca hotărârea prin care s-a
dispus suspendarea executării pedepsei să fi rămas definitivă şi
pentru ea să se fi aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea
termenului de încercare.
Cu toate că pedeapsa suspendată poate fi închisoarea sau
amenda, anularea suspendării poate avea loc numai pentru
infracţiunea pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii. Deci:
20) dacă pedeapsa suspendată este amenda, iar pentru fapta
descoperită s-a aplicat tot amenda, anularea nu va putea avea loc
şi nici contopirea celor două pedepse pecuniare, ci va urma să se
execute a doua pedeapsă a amenzii, contravenindu-se în felul
acesta dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni;
21) dacă a fost suspendată o pedeapsă a închisorii şi pentru
fapta descoperită s-a aplicat amenda, situaţia este ca cea de la litera
a);
22) dacă după suspendarea pedepsei amenzii se aplica
închisoarea pentru fapta descoperită, anularea va avea loc şi se
aplică dispoziţiile de la concursul de infracţiuni, iar dacă pedeapsa
rezultată este de până la 2 ani închisoare, se poate dispune
suspendarea condiţionată;
. 254
d) dacă după suspendarea pedepsei închisorii pentru fapta
descoperită, se aplică tot închisoarea, anularea suspendării este în
conformitate cu dispoziţiile art.85, C.pen.
Pentru a nu se crea inechităţi s-a propus, de lege ferenda, ca
art.85, alin.l sa fie formulat astfel: „Dacă se descoperă că cel
condamnat mai săvârşise o infracţiune înainte de pronunţarea
hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la rămânerea
definitivă a acesteia pentru care s-a aplicat pedeapsa închisorii
sau a amenzii, chiar după expirarea termenului de încercare,
suspendarea condiţionată a executării pedepsei, se anulează,
apticându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni sau recidivă".
De asemenea, pentru corelare (art.85, alin.3) să fie redactat
astfel: „în cazurile prevăzute în alin.l, dacă pedeapsa rezultată în
urma contopirii este amenda sau închisoarea care nu depăşeşte 2
ani"m.
După ce a avut loc anularea suspendării se aplică fie
dispoziţiile privind concursul de infracţiuni, fie cele referitoare la
recidivă sau pluralitatea intermediară.
După contopirea pedepselor, dacă pedeapsa rezultată (în
caz de concurs) nu depăşeşte 2 ani, se poate dispune, este deci
facultativă, suspendarea condiţionată.
Durata termenului de încercare se calculează, în acest caz,
de la data rămânerii definitive a hotărârii anterioare prin care s-a
pronunţat suspendarea executării deoarece noua faptă nu a avut
influenţă asupra acestei condamnări.
Anularea suspendării executării pedepsei nu are loc dacă
infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost descoperită după
expirarea termenului de încercare. .; s
255
 § 5. Efectele definitive ale
suspendării condiţionate
Efectele devin definitive dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii (art.86, C.pen.): suspendarea a încetat prin împlinirea
termenului de încercare; condamnatul nu a săvârşit o nouă
infracţiune în timpul acestui termen; instanţa nu a pronunţat
revocarea sau anularea suspendării. în aceste cazuri condamnatul
este reabilitat de drept. Ca atare pedepsele complementare nu se
vor executa dacă au fost pronunţate.
Intervenirea acestei reabilitări pe cale judecătorească are
loc numai dacă organele de evidenţă nu au făcut menţiune despre
intervenirea ei în fişa de antecedente penale.
Un alt efect este şi acela al restituirii cauţiunii depusă de
către inculpat când s-a pronunţat pedeapsa închisorii cu
suspendarea condiţionată a executării (art.1605, lit.d, C.pr.pen.).
Secţiunea a V-a
SUSPENDAREA EXECUTĂRII PEDEPSEI
SUB SUPRAVEGHERE
Prin Legea nr.6/1973 s-a introdus Secţiunea a III1 din
Capitolul V al Titlului III din partea generală a Codului penal şi
modificată prin Legea nr.104/1992131, care reglementează o nouă
modalitate de individualizare a „executării", în fapt a suspendării
executării pedepsei, în afara celei prevăzute în art.81 şi urm.
C.pen., care este lăsată, de asemenea, la aprecierea instanţei (este
facultativă). Ws^.'wr,. . .^K
256
§ 1. Condiţiile de aplicare a suspendării ;;
executării pedepsei sub supraveghere
Acestea sunt prevăzute în art.861, C.pen. Şi constau în
următoarele:
23) pedeapsa aplicată să fie închisoarea care să nu
depăşească 4 ani. Este de reţinut că faţă de suspendarea
condiţionată a executării pedepsei prevăzută în art.81, C.pen.,
durata pedepsei închisorii este mai mare cu un an.
24) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de un an, afară de cazurile când condamnarea
intră în vreunul dintre cazurile prevăzute la art.38, C.pen.;
25) se apreciază, ţinând seama de personalitatea
condamnatului, de comportamentul sau după comiterea
infracţiunii, că pronunţarea condamnării constituie un avertisment
pentru acesta şi, chiar fără executarea pedepsei, el nu va mai
săvârşi infracţiuni.
Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere poate fi
pronunţată şi în cazul concursului de infracţiuni, dacă pedeapsa
aplicată de instanţă este închisoarea de cel mult 3 ani şi sunt
întrunite condiţiile prevăzute în alin.l, lit.b şi c.
In legătură cu această condiţie se pune întrebarea cum se va
proceda când se ţine seama de „comportamentul infractorului după
comiterea faptei", deoarece acesta poate constitui şi o circumstanţă
atenuantă judiciară (art.74, alin.l, lit.b şi c, C.pen.). Va fi luat în
considerare atât la stabilirea pedepsei în concret de către instanţa
de judecată, cât şi la dispunerea suspendării acesteia sub
supraveghere după ce ea a fost individualizată ? Mai mult decât
257
 atât, dacă pedeapsa de 3 ani rezultă din aplicarea circumstanţelor
mai sus arătate ? Credem că ea poate fi reţinută de două ori aşa
cum se întâmplă în cazul art.72, C.pen. când circumstanţele sunt
luate în considerare atât cu ocazia alegerii pedepsei alternative, cât
şi pentru individualizarea acesteia.
Nici această suspendare nu poate fi dispusă în cazul
infracţiunilor intenţionate pentru care pedeapsa legală este
închisoarea mai mare de 15 ani, precum şi în cazul infracţiunilor
de vătămare corporală gravă, viol şi tortură. Suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere poate fi dispusă în cazul infracţiunii de
flirt calificat prevăzută în art.209 alin.3, dacă pedeapsa aplicată este
închisoarea de cel mult 2 ani.
Minimul închisorii fiind de 4 ani însemnează că
suspendarea s-ar putea dispune numai dacă vor exista circumstanţe
atenuante care atrag o pedeapsă sub limita de 4 ani, putând ajunge
până la 3 luni (art.76 lit.c C.pen.).
Suspendarea pedepsei nu are efect asupra executării
măsurilor de siguranţă şi obligaţiilor civile prevăzute în hotărârea
de condamnare.
Măsura suspendării trebuie să fie motivată.
Termenul de încercare în acest caz se compune din
pedeapsa aplicată de către instanţă, la care se adaugă un interval de
timp, însă variabil şi el, stabilit de către instanţă între 2 şi 5 ani.
Aşadar acesta poate fi de minimum 2 ani şi 15 zile şi maximum de
9 ani.
Termenul se socoteşte de la data când hotărârea prin care
s-a pronunţat suspendarea executării pedepsei sub supraveghere a
rămas definitivă (art.862 şi 82, alin.3, C.pen.).
258
§ 2. Măsurile de supraveghere
şi obligaţiile condamnatului
Pe durata termenului de încercare, condamnatul trebuie să
se supună următoarelor măsuri de supraveghere'.
26) să se prezinte, la datele fixate, la judecătorul desemnat
cu supravegherea lui, sau la alte organe stabilite de instanţă
(parchet sau poliţie atunci când în localitatea respectivă nu ar exista
vreo instanţă sau parchet);
27) să anunţe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu,
reşedinţă sau locuinţă şi orice deplasare care depăşeşte 8 zile,
precum şi întoarcerea. Numai în felul acesta poate fi supravegheat;
28) să comunice şi să justifice schimbarea locului de muncă,
fiindcă ar putea fi dat afară sau unitatea să-şi înceteze activitatea în
urma unei întreruperi tehnice, faliment etc. Se impune pentru a se
constata dacă schimbarea se datorează comportamentului său
necorespunzător sau altor cauze, care nu-i sunt imputabile;
29) să comunice informaţii de natură a putea fi controlate
mijloacele lui de existenţă. Aceasta pentru a se putea urmări dacă
veniturile provin din activităţi licite. în caz contrar înseamnă că nu
este îndeplinită condiţia din art.861, lit.c, C.pen.
Datele prevăzute la lit.b, c şi d se comunică persoanelor sau
organelor stabilite la lit.a
Măsurile arătate mai sus trebuie să fie îndeplinite
cumulativ, condamnatul trebuie să se supună tuturor.
Dacă suspendarea a fost dispusă, instanţa are latitudinea
(poate) să-i impună condamnatului respectarea uneia sau a mai
259
 multora din următoarele obligaţii sau să nu-i impună nici una din
aceste obligaţii .
30) să desfăşoare o activitate sau să urmeze un curs de
învăţământ ori de calificare. în felul acesta, condamnatul dă
dovadă că depune o activitate legală de pe urma căreia îşi câştigă
mijloacele de existenţă, ori că urmează un anumit ciclu de
învăţământ sau se califică într-o meserie sau se recalifică;
31) să nu schimbe domiciliul sau reşedinţa avută ori să nu
depăşească limita teritorială stabilită, decât în condiţiile fixate de
instanţă; în felul acesta se poate asigura supravegherea
condamnatului;
32) să nu frecventeze anumite locuri stabilite. Această
măsură are un caracter preventiv, fiindcă ar putea fi vorba de acele
locuri care ar favoriza comiterea de infracţiuni. De exemplu,
localuri unde se consumă alcool, unde se practică jocuri de noroc
(chiar licite) etc;
33) să nu intre în legătură cu anumite persoane. Acestea ar
face parte din categoria celor care au fost condamnate pentru
anumite infracţiuni (prostituţie, proxenetism, cerşetorie, alcoolici,
consumatori de droguri, traficanţi de valută, de arme etc);
34) să nu conducă nici un vehicul sau anumite vehicule
(fiindcă a comis un accident de circulaţie fiind sub influenţa
alcoolului sau a stupefiantelor, ori a fost găsit în mod repetat
conducând sub influenţa acestora şi a pus în primejdie circulaţia
etc);
35) să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire,
în special în scopul dezintoxicării. Aceasta este asemănătoare cu
măsura obligării la tratament medical (art.l 13, C.pen.).
260
Când se dispune suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, instanţa este obligată să concretizeze atât măsurile
de supraveghere cât şi obligaţiile, iar nu doar să-i atragă atenţia
persoanei condamnate asupra dispoziţiilor din art.863 şi 864 C.pen.
Supravegherea executării obligaţiilor stabilite de instanţă
se face de judecătorul desemnat cu supravegherea condamnatului
sau de organele stabilite de instanţă. Acestea din urmă sunt cele
arătate mai sus.
Aceleaşi organe au obligaţia să sesizeze instanţa în caz de
neîndeplinire a obligaţiilor, în vederea aprecierii daca este cazul să
revoce suspendarea ori să dispună prelungirea termenului de
încercare cu cel mult 3 ani (acesta poate să fie mai mic) sau să
dispună executarea în întregime a pedepsei (aşa cum prevede
art.864, C.pen.).
Executarea, deşi legea nu prevede, se va face la un loc de
deţinere fiindcă condamnatul a dat dovadă că în libertate nu se
poate îndrepta.
Dispunerea executării în întregime a pedepsei însemnează
că nu se ia în considerare timpul scurs din termenul de încercare,
fiindcă nu s-a executat nimic, ea fiind suspendată.
§ 3. Revocarea suspendării executării
pedepsei sub supraveghere
Revocarea este facultativă dacă în cursul termenului de
încercare cel condamnat a săvârşit din nou o infracţiune din culpă.
Instanţa poate însă să aplice suspendarea sub supraveghere şi
pentru această faptă. In acest caz nu va mai avea loc revocarea
261
 suspendării anterioare şi vor exista două suspendări, fiecare cu
termenul său propriu.
Revocarea suspendării pedepsei nu are Ioc dacă
infracţiunea săvârşită ulterior a fost descoperită după expirarea
termenului de încercare, pentru a nu-1 mai încarcera pe cel cu
privire la care pedeapsa a fost suspendată condiţionat sub
supraveghere.
De asemenea, dacă până la expirarea termenului de
încercare condamnatul nu a îndeplinit obligaţiile civile stabilite
prin hotărârea de condamnare, instanţa poate dispune (facultativ)
revocarea executării pedepsei sub supraveghere, afară de cazul
când cel condamnat dovedeşte că nu a avut putinţa de a îndeplini
acele obligaţii (art.864, C.pen. coroborat cu dispoziţiile art.84,
C.pen.).
Dacă cel condamnat nu respectă măsurile de supraveghere
prevăzute de lege ori obligaţiile stabilite de instanţă, aceasta poate
să revoce (tot facultativ) suspendarea executării pedepsei şi să
dispună executarea ei în întregime sau să prelungească termenul de
încercare cu cel mult 3 ani. Este vorba de termenul de încercare
stabilit iniţial sau cel maxim de 5 ani ? Credem că, deşi legiuitorul
nu precizează, este vorba de cel stabilit iniţial, între 2 şi 5 ani, iar
nu prelungirea pedepsei stabilite de instanţă (art.864, C.pen.).
Când pentru infracţiunea nou săvârşită s-a pronunţat o
condamnare definitivă chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă obligatoriu suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, dispunând executarea ei în întregime, la care se
adaugă pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune. Această faptă
nouă să fie intenţionată (operează cumulul aritmetic, iar nu cel
juridic).
262
în acest caz nu se poate dispune ca pedeapsa cumulată să
fie suspendată, fiindcă s-ar încălca dispoziţiile art.83, alin.l, C.pen.
într-o speţă instanţa 1-a condamnat pe inculpat pentru două fapte
concurente, la câte un an închisoare pentru fiecare infracţiune şi a
dispus să se execute pedeapsa de un an.
în baza art.83, C.pen. s-a revocat suspendarea condiţionată
a executării pedepsei de 10 luni închisoare, iar instanţa a cumulat
pedeapsa de un an şi 10 luni închisoare, care în baza art.861, C.pen.
a fost suspendată condiţionat sub supraveghere. Soluţia este în mod
evident greşită134.
Din aceleaşi considerente care au fost arătate când s-a
analizat suspendarea condiţionată a executării pedepsei, nu se
adaugă sporul prevăzut pentru recidivă sau pentru pluralitatea
intermediară a infracţiunii (art.864, C.pen. coroborat cu art.83,
C.pen.).
§ 4. Anularea suspendării executării pedepsei
sub supraveghere
*
;
Dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o
infracţiune înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau până la
rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa
închisorii chiar după expirarea termenului de încercare,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere se anulează,
aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni sau recidivă.
263
 Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
nu are loc, dacă infracţiunea care ar fi putut atrage anularea a fost
descoperită după expirarea termenului de încercare (art.86 5
combinat cu art.85, alin.l şi 2, C.pen.).
în cazurile prevăzute la art.85, alin.l, C.pen., dacă
pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte 3 ani, instanţa
poate aplica (facultativ) suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere. Atunci când se dispune o asemenea suspendare,
termenul de încercare se calculează de la data rămânerii definitive
a hotărârii prin care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată
a executării pedepsei.
Şi în acest caz, ca şi al suspendării condiţionate a executării
pedepsei, dacă cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune
înăuntrul termenului de încercare şi nici nu s-a pronunţat revocarea
suspendării executării pedepsei în baza art.864, C.pen., este
reabilitat de drept.
Secţiune a Vi-a
EXECUTAREA PEDEPSEI
LA LOCUL DE MUNCĂ
Aceasta constă în executarea pedepsei închisorii de către
cel condamnat, fără privaţiune de libertate, în cadrul unei unităţi,
cu respectarea unui regim special care să asigure atât latura
coercitivă, cât şi cea reeducativă a pedepsei.
Ca urmare a reglementării în Codul penal a executării
pedepsei închisorii la locul de muncă s-a extins posibilitatea
individualizării executării acesteia pentru unele infracţiuni care nu
264
prezintă un grad de pericol prea mare. Desigur, nu înseamnă că
prin aceasta s-a introdus în Cod o ierarhizarea a acestor posibilităţi.
Mai întâi instanţa va ţine seama de criteriile generale
prevăzute în art.72 şi 27 C.pen., şi dacă optează pentru închisoare,
când pedepsele sunt alternative (detenţiunea pe viaţă sau amenda),
va analiza, de la caz la caz, care mod de executare va corespunde
mai bine pentru reeducarea infractorului, având în vedere condiţiile
legale.
Unii autori consideră că această executare constituie atât un
nou mod de individualizare, cât şi de executare a pedepsei
ioc
închisorii . Alţii sunt de părere că este un mijloc de
individualizare a pedepsei prin stabilirea unui anumit mod de
executare a acesteia . Credem însă că este numai un mijloc de
individualizare a executării pedepsei închisorii, deoarece după ce
a fost individualizată pedeapsa conform criteriilor din art.72 şi
27 C.pen. Şi dacă aceasta este de cel mult 5 ani, se poate dispune
executarea ei la locul de muncă ţinând seama de dispoziţiile din
art. 86 C.pen.: gravitatea concretă a infracţiunii, împrejurările în
care a fost comisă, conduita profesională şi generală a infractorului
şi posibilităţile acestuia de reeducare, instanţa apreciază că sunt
suficiente temeiuri ca funcţia de constrângere şi reeducare să se
realizeze şi fără privarea de libertate, poate dispune executarea
pedepsei în unitatea în care condamnatul îşi desfăşoară activitatea
sau în altă unitate, în toate cazurile cu acordul scris al unităţii, dacă
sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege.
Prevederea executării pedepsei închisorii în acest loc are în
vedere influenţa pozitivă pe care o poate exercita colectivul de
muncă asupra condamnatului, în contrast cu locul de deţinere, unde
265
 sunt numai infractori, mulţi dintre ei cu deficienţe grave în
educaţie, care se pot influenţa reciproc în mod negativ.
Executarea la locul de muncă odată dispusă nu poate fi, la
rândul ei, suspendată condiţionatori sub supraveghere de către
instanţă cu ocazia soluţionării recursului introdus de către inculpat,
deoarece sunt modalităţi diferite de executare a pedepsei închisorii.
Suspendarea condiţionată sub supraveghere înlătură executarea ei,
pe când executarea la locul de muncă este efectivă. Din această
cauză pot fi aplicate numai alternativ .
Executarea pedepsei la acest loc nu influenţează asupra
existenţei recidivei şi reabilitării. Dacă însă s-a pronunţat
executarea pedepsei astfel, inculpatul care a depus anterior o
cauţiune, aceasta i se va restitui (art.160 , C.pr.pen.).
§ 1. Condiţiile necesare pentru a se putea dispune
executarea pedepsei închisorii la locul de muncă
Dispunerea are caracter facultativ şi nu exclude aplicarea
pedepselor accesorii şi complementare (art.71, alin.3, C.pen.).
Aprecierea instanţei rezultă din împrejurările ce
caracterizează infracţiunea şi infractorul. Astfel, inculpatul este
încadrat în munca unde a avut o comportare bună, a recunoscut
comiterea infracţiunii şi a regretat săvârşirea ei, a depus stăruinţă
să înlăture rezultatul acţiunii (inacţiunii), este tânăr şi cu
insuficientă experienţă de viaţă etc. Dispunerea ei trebuie motivată,
într-o speţă, instanţa a hotărât nejustificat executarea pedepsei în
acest mod cu toate că infractorul a comis o infracţiune deosebit de
gravă, nu este încadrat în muncă deşi este apt pentru aceasta, şi se
266
putea încadra, nu a manifestat regret şi a arătat dispreţ faţă de
instanţă prin aceea ca nu s-a prezentat în faţa ei, în ciuda faptului
că i s-au trimis mai multe citaţii pe care le-a primit personal138.
a) Pedeapsa închisorii aplicată de către instanţă să fie de
cel mult 5 ani (art.867, alin.l, lit.a, C.pen.), indiferent că
infracţiunea a fost consumată sau în formă de tentativă (fiind o
formă a aceleiaşi infracţiuni) şi în ce calitate a participat
infractorul. De asemenea, cu ocazia pronunţării condamnării, dacă
se constată că pedeapsa este graţiată parţial, prin „pedeapsa
aplicată" se înţelege cea stabilită de instanţă, iar nu cea care ar
urma să fie executată în urma reducerii ei prin graţiere14 (instanţa
a aplicat pedeapsa de 6 ani, care în urma graţierii cu o treime a
ajuns la 4 ani). In acest caz nu se poate dispune executarea
pedepsei la locul de muncă, deşi este până la 5 ani, fiindcă cea
aplicată de instanţă depăşeşte 5 ani.
Se pune întrebarea dacă executarea la locul de muncă poate
fi dispusă şi în cazul înlocuirii amenzii cu închisoarea în baza
dispoziţiilor art.63l, C.pen.? Potrivit unei păreri pe care o
împărtăşim, se poate dispune141. Potrivit alteia nu se poate, fiindcă
instanţa are doar posibilitatea de a aprecia reaua-credinţă şi să
înlocuiască pedeapsa amenzii cu închisoare alternativă, nu şi să
individualizeze modul ei de executare142.
Executarea în acest mod poate să aibă loc şi în caz de
concurs de infracţiuni dacă pedeapsa rezultată aplicată pentru
acesta^ plus sporul, este de cel mult 3 ani închisoare şi sunt
îndeplinite şi celelalte condiţii legale.
b) Executarea în acest loc se poate dispune chiar dacă,
infractorul a mai fost anterior condamnat la pedeapsa închisorii*
267
 dar nu mai mare de un an, afară de cazul când condamnarea intră
în vreunul din cazurile prevăzute în art.38, C.pen.
In anumite cazuri executarea pedepsei la locul de muncă
nu poate fi dispusă, chiar dacă în urma individualizării acesteia ea
ar fi de cel mult 5 ani. Este vorba de infracţiuni intenţionate mai
grave, care sunt sancţionate de lege cu închisoare mai mare de 15
ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală gravă,
viol şi tortură.
Executarea pedepsei la locul de muncă poate fi dispusă în
cazul infracţiunii de furt calificat prevăzută în art.209 alin.3 C.pen.,
dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani.
Cele relatate cu ocazia analizei alin.3 art.861 C.pen, sunt
valabile şi în acest caz.
Din aceste dispoziţii(art.86 , alin.3 C.pen.) se desprind
următoarele situaţii: - dacă pedeapsa legală este sub 15 ani şi s-a
aplicat de către instanţă o pedeapsă până la 5 ani, aceasta se poate
executa la locul de munca;
-21 atunci când este una din infracţiunile prevăzute în alin.3
chiar dacă pedeapsa legală este sub 15 ani, iar pedeapsa aplicată
este până la 5 ani, nu se poate dispune executarea în acest loc;
-22 în situaţia în care pedeapsa prevăzută de lege este peste
15 ani, indiferent de pedeapsa aplicată de instanţă, deci chiar şi
până la 5 ani, nu se poate dispune executarea ei la locul de muncă.
Ce se întâmplă în caz de tentativă la infracţiunea care se
sancţionează cu pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, iar
tentativa la această infracţiune ar fi sub 15 ani ? în practică s-a
decis, când era în vigoare Decr. nr.218/1977, că, dispoziţiile din
art.867, alin.3 C.pen., nu se aplică în caz de tentativă la infracţiunea
268
de înşelăciune în paguba patrimoniului public, care era sancţionată
de la 3 luni la 12 ani, fiindcă depăşeşte plafonul prevăzut anterior
modificării Codului penal de 10 ani, iar expresia de „infracţiune
gravă" folosită în decret, priveşte şi infracţiunea tentată, nu numai
cea consumată1 3. De asemenea, nici în cazul tentativei de omor144, în
prezent, legea nu se mai referă la „infracţiune gravă" ci doar la
limita legală a pedepsei. Având în vedere că pentru tentativă
pedeapsa legală este cuprinsă între jumătatea limitelor prevăzute
pentru infracţiunea consumată, dacă limita maximă va fi până la 15
ani, se va putea dispune executarea pedepsei la locul de muncă
când pedeapsa stabilită este până la 5 ani. Aceeaşi este situaţia şi
în cazul pedepselor prevăzute pentru minori care, conform
dispoziţiilor din art.109 C.pen., se reduc la jumătate.
De asemenea se pune întrebarea dacă atunci când una
dintre infracţiuni, pentru care nu se poate dispune executarea la
locul de muncă, s-a săvârşit în concurs cu o altă infracţiune, iar
pedeapsa aplicată pentru ea a fost graţiată total, se poate dispune
executarea la locul de muncă pentru cealaltă pedeapsă dacă sunt
întrunite condiţiile legale ? Unele instanţe şi autori sunt de părere
că se poate145. S-a exprimat însă şi opinia, pe care o împărtăşim, că
deoarece graţierea nu şterge condamnarea iar concursul de
infracţiuni continuă sa existe, chiar dacă una dintre pedepse nu se
execută, acesta conturează pericolul infractorului. Ca atare
graţierea intervenită nu poate constitui un element de modificare
a unui text legal care enumera expres infracţiunile pentru care nu
se poate dispune executarea pedepsei la locul de muncă146.
In caz de evadare din executarea pedepsei închisorii nu se
va putea dispune ca aceasta să fie executată la locul de muncă, ci
269
 numai în stare de detenţie. Este deci exceptată de la aplicarea
dispoziţiilor art.867, alin.3 C.pen. din moment ce condamnatul s-a
dovedit refractar la procesul de reeducare.
Dacă în stare de evadare se săvârşeşte o infracţiune,
deoarece evadarea este exceptată, desigur că şi pedeapsa pentru
aceasta, inclusiv cea rezultată, urmează să fie executată în stare de
detenţie147.
In privinţa militarilor în termen, deoarece există
prevederile din art.62 C.pen. referitoare la executarea pedepsei
într-o închisoare militară şi cele ale art.868, alin.8 C.pen. se pune
întrebarea cum se va proceda ? Astfel art. 868, alin.8 C.pen.
prevede „în cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la
locul de muncă a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se
execută la locul de muncă, după trecerea în rezervă a acestuia".
O primă observaţie care se impune în legătură cu această
dispoziţie, este aceea că „dacă a fost condamnat" nu mai poate
deveni militar în cursul judecăţii, ci numai după condamnare, în
al doilea rând, se poate dispune executarea în acest mod şi când
pedeapsa închisorii este până la doi ani ?
înainte de abrogarea Decr. nr.218/1977 s-au exprimat mai
multe opinii. Astfel, într-o opinie s-a considerat că pentru militarii
în termen, şi numai pentru aceştia, nu se poate dispune executarea
pedepsei închisorii în acest mod deoarece pentru ei există un loc
special de executare, instituit prin dispoziţiile art.62 C.pen.148
(închisoare militară).
într-o altă opinie se susţine că: - atunci când militarii în
termen sunt condamnaţi la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2
270
ani, instanţa poate alege fie între executarea pedepsei într-o
închisoare militară - căreia ar trebui să i se dea preferinţă - fie
executarea la locul de muncă; atunci când au fost condamnaţi la o
pedeapsă mai mare de 2 ani, dar care nu depăşeşte 5 ani, instanţa
va putea dispune executarea la locul de muncă. Altfel ar însemna
ca militarii condamnaţi la pedeapsa închisorii peste 2 ani dar care
nu depăşeşte 5 ani să nu poată executa pedeapsa nici într-o
închisoare militară şi nici la locul de muncă, fapt ce ar contraveni
noii concepţii a legiuitorului privind restrângerea funcţiei
coercitive a pedepsei în favoarea celei reeducative149.
în sfârşit într-o altă opinie, pe care o împărtăşim, se
apreciază că atunci când pedeapsa aplicată este până la 2 ani,
executarea ei va avea loc într-o închisoare militară, iar când aceasta
depăşeşte 2 ani dar nu trece de 5 ani, se va putea dispune
executarea la locul de muncă, dar nu într-o închisoare militară1 .
Condamnatul trebuie să aibă calitatea de militar în cursul
judecăţii sau după rămânerea definitive a hotărârii de condamnare, t
şi instanţa să fi cunoscut această calitate. în acest caz pedeapsa se a
execută la locul de muncă, după trecerea în rezervă a acestuia.
Trebuie cerut acordul unităţii unde urmează să presteze munca
(art.868 alin.8 C.pen.).
Pentru a se putea dispune executarea pedepsei la locul de
muncă, instanţa trebuie să constate că cel condamnat este apt de
muncă. Aceasta reiese implicit şi din dispoziţiile alin. final al
art.867-C.pen. care dispune că cele prevăzute în alin.l şi 2 se aplică
şi în cazul în care condamnatul nu desfăşoară o activitate la data
aplicării pedepsei. în caz contrar, dispunerea executării pedepsei în
acest fel ar fi formală. Dacă condamnatul este pensionat medical
271
gradul II de invaliditate şi din decizia de pensionare rezultă că nu
poate presta nici un fel de muncă, nu se poate dispune executarea - Capitolul II
pedepsei la un asemenea loc152. ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE
Nu sunt exceptaţi pensionarii care se constată că sunt apţi
pentru muncă productivă sau de specialitate153.
Secţiunea I
în raport cu pedepsele aplicate definitiv până la
Generalităţi
modificarea C.pen. prin Leg. nr.104/1992 dispoziţiile acestuia din
art.86 nu constituie o lege mai favorabilă, potrivit art.14 sau 15
'J; ^ în dreptul penal există o concordanţă între pericolul
C.pen., deoarece nu se prevede pentru nici o infracţiune alte limite
infracţiunilor şi sancţiunile ce sunt prevăzute de lege pentru ele. în
legale de pedeapsă. De asemenea nu se prevede expres că
acest sens este reglementată, pentru prima dată în dreptul penal din
dispoziţiile sale se aplică şi condamnărilor definitive154.
ţara noastră, instituţia înlocuirii răspunderii penale cu o răspundere
extrapenală, deoarece lupta împotriva unor infracţiuni, care
prezintă un pericol redus, poate fi dusă şi prin măsuri de
constrângere nepenală. în final şi asemenea măsuri au ca efect, în
anumite condiţii, prevenirea săvârşirii unor infracţiuni.
Răspunderea extrapenală constă în obligarea infractorului,
faţă de care s-a dispus înlocuirea, de a suporta consecinţele
comiterii infracţiunii prin supunerea lui la o sancţiune cu caracter
administrativ. Din dispoziţiile art.90 C.pen. reiese că este vorba de
două răspunderi independente, una penală care este înlocuită cu
una administrativă, dar care sunt strâns legate, fără ca cea penală
să o cuprindă pe a doua care se înfăptuieşte cu mijloace diferite.
Pentru a avea loc înlocuirea răspunderii penale trebuie să
fie îndeplinite anumite condiţii:
a) săvârşirea unei infracţiuni care să prezinte un grad de
pericol redus, deoarece pedeapsa închisorii prevăzută de lege să fie
de cel mult un an sau amendă ori în cazul săvârşirii infracţiunilor
din art.208 C.pen. (furtul), art.213 C.pen. (abuzul de încredere),
272 273
 art.215 alin. 1 C.pen. (înşelăciunea), art.219 alin. 1 C.pen.
(distrugerea), art.219 alin.l C.pen. (distrugerea din culpă). în cazul
comiterii acestor infracţiuni, valoarea pagubei să nu fi depăşit
100.000 lei. De asemenea, dacă s-a comis infracţiunea de
neglijenţă în serviciu forma simplă (art.249 C.pen.), valoarea
pagubei să nu depăşească 500.000 lei;
36) fapta, în conţinutul ei concret şi împrejurările în care a
fost săvârşită, prezintă un grad de pericol social redus şi nu a
produs urmări grave;
37) paguba pricinuită prin infracţiune a fost integral reparată
până la pronunţarea hotărârii;
Credem că deşi Curtea Constituţională s-a pronunţat prin
Decizia nr.463 din 1998 numai în legătură cu art.81 alin.4 şi la
art.861 C.pen., ea urmează să producă efecte şi cu privire la această
condiţie de la lit.c art.96 C.pen., pentru aceleaşi considerente.
38) din atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii
rezultă că acesta regretă fapta;
39) sunt suficiente date că infractorul poate fi îndreptat tară
a i se aplica o pedeapsă.
înlocuirea răspunderii penale nu se poate dispune dacă
infractorul a mai fost anterior condamnat ori i s-au mai aplicat de
două ori sancţiuni cu caracter administrativ. Condamnarea se
consideră inexistentă în situaţiile prevăzute la art.38 C.pen.
Sancţiunile cu caracter administrativ (art.91 C.pen.)
Acestea sunt: ■ a) mustrarea; b) mustrarea cu avertisment; c)
amenda de la 100.d(Î0 la 10.000.000 lei.
-13;. ..._ ■ -, , - : .-'-
274
în legătură cu această instituţie se impun unele observaţii. t
Astfel, fapta comisă este infracţiune155, spre deosebire de aceea s
comisă în condiţiile art.181 C.pen., care nu este infracţiune în..
concret, cu toate că au multe trăsături comune, cum ar fi cele de la.
lit.b-e art.90 C.pen. Şi cu toate acestea sancţiunile sunt aceleaşi •
pentru ambele (cele prevăzute la art.91 C.pen.). Or, ar trebui ca
sancţiunea de la art.181 C.pen. să fie mai puţin severă sau cea de la
art.90 C.pen. să fie sancţionată mai aspru.
Considerăm ca prevederile din art.181 C.pen. fac inutile pe
cele din art.90 C.pen. Ca argument arătăm că această instituţie nu
a fost aplicată în practică, cel puţin nu au fost publicate soluţii în
acest sens.
Potrivit art.98 alin.l C.pen. înlocuirea răspunderii penale
poate avea loc şi în caz participaţie fie pentru toţi infractorii, fie
numai pentru unii din ei faţă de care sunt îndeplinite condiţiile *
prevăzute în art.90 C.pen.
De asemenea ea poate fi dispusă şi în cazul concursului de
infracţiuni, dacă pentru fiecare faptă concurentă sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute pentru înlocuirea răspunderii penale.
în cazul înlocuirii răspunderii penale cu o răspundere care
atrage o sancţiune cu caracter administrativ se impun unele
întrebări: dacă sancţiunea mustrării (art.181 C.pen.) şi aceea a
mustrării prevăzute în art.91, lit.a, C.pen., care se poate aplica şi
minorilor, se diferenţiază în ceea ce priveşte conţinutul sau nu ? De
asemenea, dacă este cazul ca acestea să fie aplicate minorilor, din
moment ce pentru ei există măsurile cu caracter educativ (art.102
Cpen.)? . ?•> ,efe r.^.uw,
275
 în legătură cu conţinutul mustrării, după felul cum este
definită, nu apare nici o distincţie faţă de mustrarea ca măsură
educativă (art.102 C.pen.). în acest caz, mustrarea prevăzută în
art.91, lit.a, C.pen. ar trebui să fie mai uşoară decât cea prevăzută
de art.102 C.pen. Şi decât mustrarea din art.l8! C.pen. Or ea are
acelaşi conţinut, cu toate că se aplică pentru situaţii diferite. De
asemenea, când va avea efect mai mare, atunci când se aplică ca
măsură educativă sau în urma înlocuirii răspunderii penale ?
Considerăm că este un argument în plus ca această
măsură a mustrării să fie scoasă dintre măsurile educative şi să
poată fi aplicată numai în urma înlocuirii răspunderii penale,
fiindcă atunci este vorba de o răspundere extrapenală. De
asemenea, înlocuirea penală să aibă loc atunci când minorul este
trecut de 17 ani.
în ce constă mustrarea cu avertisment faţă de cea
„simplă"? Nu apare distincţia dintre ele în mod clar.
în privinţa amenzii, ea neputând fi aplicată minorilor
între 14 şi 15 ani care au discernământ dar care nu realizează
câştiguri din muncă, înseamnă implicit că pentru aceştia există
doar o singură măsură, aceea a mustrării cu avertisment.
Cu privire la limitele amenzii, în cazul înlocuirii
răspunderii penale, cu una care atrage o sancţiune cu caracter
administrativ acestea sunt identice pentru orice făptuitor,
indiferent dacă este major sau minor de la 100.000 la 10.000.000
de lei. Or, din moment ce legiuitorul stabileşte un regim special
de sancţionare a minorilor, ar trebui ca şi în acest caz să facă o
diferenţiere între majori şi minori, fiindcă este vorba tot de
infracţiuni, atât doar că în concret răspunderea poate fi înlocuită
cu o răspundere extrapenală.
Dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru autorul infracţiunii
depăşeşte limita de un an sau valoarea pagubei depăşeşte 150.000
în cazul care nu permite înlocuirea răspunderii penale, iar un
participant este minor care răspunde penal, se pune întrebarea dacă
el poate beneficia de înlocuirea răspunderii penale din moment ce
pedeapsa prevăzută pentru el are limite inferioare aceleia prevăzute
pentru autor (cu jumătate), astfel că nu depăşeşte un an şi
îndeplineşte celelalte condiţii pentru a i se putea aplica înlocuirea
răspunderii penale ? Se consideră că, deoarece infracţiunea
constituie o unitate obiectivă şi subiectivă care include şi actele de
participaţie, minorul nu ar putea beneficia de înlocuirea răspunderii
penale156. Credem că, din moment ce prin lege se prevede pentru
minori alte limite de pedeapsă, se poate ca faţă de ei să opereze
înlocuirea, fără ca prin aceasta fapta să-şi piardă unitatea, aşa cum
nu o pierde nici când limitele pedepsei sunt până la un an şi pentru
unii participanţi se dispune înlocuirea răspunderii penale, iar pentru
alţii nu. Altfel, ar însemna că limitele pedepsei se vor reduce cu o
jumătate numai atunci când minorul este autor al faptei.
înlocuirea este condiţionată deoarece are loc numai când
sunt îndeplinite condiţiile legale. S-a exprimat părerea că ar
avea
loc şi o înlocuire necondiţionată când prin lege anumite fapte
determinate concret, sunt considerate abateri, stabilindu-se
pentru
ele o răspundere de altă natură. în realitate în acest ultim caz, are
loc o dezincriminare a acestor fapte (art.12 C.pen.).
r
2
 TRIMITERI
1
G.Antoniu, Conceptul de infracţiune, Studii şi cercetări juridice,
nr.2/1980,
p.151.
2
M.Basarab, Faptele juridice care modifică şi sting raportul penal, Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai", îurisprudentia, 1966, p.103, trimiterea nr.13;
L.Bir6, Aspecte ale raportului juridic penal, Studia Universitatis
„Babeş-Bolyai", îurisprudentia, 1966, p.92.
3
R.Saleilles, L'INDIVIDUALISATION DE LA PEINE (Individualizarea
pedepsei), ed. a 2-a, Paris, 1909, p.211; St.Daneş, V.Papadopol,
INDIVIDUALIZAREA JURDICIARA A PEDEPSELOR, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.59-60; St.Daneş, Criterii de individualizare
judiciară a pedepselor în lumina jurisprudenţei Tribunalului Suprem, R.R.D.
nr.2/1989, p.46.
4
St.Daneş, Criterii de individualizare..., cit.supra, p.47.
5
Trib.Suprem, s.militarâ, dec.pen. nr.77 din 23.12.1985, R.R.D. nr.9/1986, p.75.
6
Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.1554 din 9.09.1978, CD./1978, p.332-333.
7
St.Daneş, Criteriile de individualizare..., cit.supra, p.48.
8
Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.673 din 10.05.1989, Dreptul nr.3/1990, p.72.
9
St.Daneş, Criterii de individualizare..., cit.supra, p.49-50.
10
Trib.Suprem, col.pen., dec.nr.727/1970, R.R.D. nr.10/1970, p.165.
11
J.Grigoraş, op.cit., p. 124.
12
Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.1330 din 29.05.1981, R.R.D. nr. 1/1982, p.59-61.
13
C.S.J., s.pen., dec.nr.1922 din 13.11.1992, Dreptul nr.5-6/1993, p.140-141.
14
T.Cîmpeanu, Modalitatea de aplicare a circumstanţelor uşurătoare
pentru
justa individualizare a pedepselor, Justiţia Nouă nr.3/1955, p.354.
15
J.Grigoraş, op.cit., p.188; L.Biro, op.cit., 1971, p.268 şi urm.; Plenul
Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr.1/1965, C.D./1965, vol.I, p.20 şi urm.
16
Trib. Jud. Botoşani, s.pen., dec.nr.41 din 11.11.1982, R.R.D, nr.11/1983, p.75.
17
D.Achiţei, Circumstanţa atenuantă a provocării în practica judiciară,
Buletinul procuraturii României, Pro-Lege nr.2/1990. p.77.
18
Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.1031 din 24.04.1981, R.R.D. nr.1/1982, p.64;
secţia militară, dec. nr.nr.22 din 22.03.1982, R.R.D. nr.5/1983, p.76.
l9
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.791 din 13.04.1984, C.D./1984, p.233-234.
20
Trib. Suprem, dec.nr.799 din 29.03.1969, CD./1969, p.303.
21
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.406 din 10.05.1971, R.R.D. nr.4/1972, p.168.
22
E.Gheorghe, M.Giugaru, înţelesul noţiunii de „violenţă" ca act de
provocare, Justiţia Nouă nr.7/1965, p.123 şi urm,; Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.96 din 14.01.1975, R.R.D. nr.6/1975, p.70; V.Dongoroz, ş.a, op.cit., voI.II,
p.149; St.Daneş, Consideraţii asupra circumstanţei atenuante a provocării,
R.R.D. nr.5/1984, p.22.
23
J.Grigoraş, op.cit., p.143 şi urm.
24
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.370 din 18.03.1989, R.R.D. nr.9-12/1989, p.146.
25
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 185 din 5.07.1988, R.R.D. nr.3/1989, p.75-
76.
26
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1195 din 21.03.1972, R.R.D. nr.8/1972, p.165.
21
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.25 din 11.03.1980, în compunerea prevăzută de
art.39 alin.2 şi 3 Leg. pentru organizarea judecătorească, R.R.D. nr.9/1983,
p.69-70.
28
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.299 din 5.02.1980, R.R.D. nr, 11/1980, p.68.
29
C.S.J., s.pen., dec. nr.288 din 18.02.1993, Dreptul nr.3/1994, p.116.
30
V.Dongoroz, ş.a., op.cit., voi.II, p.150; T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.438; Trib.
Suprem, s.pen., dec. nr.64 din 10.01.1975, R.R.D. nr.12/1975, p.49.
31
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.739 din 12.04.1985, R.R.D. nr.3/1986, p.79.
32
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 128 din 22.06.1988, R.R.D. nr.3/1989, p.76.
D.Achiţei-, Circumstanţa atenuantă a provocării în practica judiciară,
Buletinul Procuraturii Generale a României, Pro-Lege nr.2/1990, p.79. 4
Trib. Jud. Suceava, dec.pen. nr.64 din 22.01.1975, cu Notă de D.Cîocotici,
RR.D. nr.3/1977, p.51 şi urm.; Trib.Suprem, s.pen., dec.nr.2552 din
9.11.1982, R.R.D. nr.11/1983, p.75-76; Trib. jud. Braşov, dec.pen. nr.272din
16.05.1989, R.R.D. nr.9-12/1989, p.147.
35
Trib. Suprem, dec. nr.1387 din 22.06.1984, R.R.D. nr.8/1985, p.72.
36
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1875 din 7.09.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.76.
37
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.536 din 19.03.1985, C.ZX/1985, p.267-268.
38
Trib. Jud. Suceava, dec.penală nr.458 din 11.08.1987, R.R.D. nr.5/1988, p.77.
39
Trib. Suprem, s.militarâ, dec.pen. nr.61 din 23.12.1987, R.R.D. nr.8/1988,
P-75-76.
40
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1841 din 27.08.1987, R.R.D. nr.7/1988, p.75-
76.
2

41
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2092 din 14.11.1980, R.R.D. nr.8/1981, p.66-67.
42
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1299 din 27.07.1988, R.R.D. nr.6/1989, p.77;
C.Ap, Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.257/1994, Revista de Drept penal,
nr.2/1995, p.138.
43
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.799 din 27.03.1986, R.R.D. nr.12/1986, p.75.
'"Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.50 din 30.08.1976, C.D./1976, p.284-286.
45
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.589 din 12.03.1981, CA/1981, p.270-271.
46
T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.347; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2141 din 3.04.1971,
CD./1971, p.266; dec. nr.1024/1975, C.D./1976, p.420.
47
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2185 din 14.06.1973, R.R.D. nr. 12/1973, p.161.
48
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2 din 19.01.1987, R.R.D. nr.1/1988, p.77.
49
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.81 din 14.01.1976, R.R.D. nr.1/1977, p.67; dec.
nr.475 din 6.03.1979, CO./1979, p.346-347; dec. nr.980 din 8.05.1985,
CD./1985,p.262-264.
50
J.Grigoraş, op.cit, p.158; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.81 din 14.01.1976,
cit.supra, p.67.
51
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.81 din 14.01.1976, cit.supra., p.67.
52
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3538 din 14.11.1972, citată de V.Papadopol,
supra.cit., p. 126; dec. nr.522 din 4.03.1978, R.R.D. nr.8/1978, p.57 şi urm.
53
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr. 12 din 10.11.1966, C.D./1966, p.52.
54
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2834 din 29.11.1985, cit.supra.
55
C.S.J., dec. nr.1505 din 10.10.1991, Ministerul Public, Pro-Lege nr.1/1992,
p.l 19-120.
56
C.S.J., s.pen., dec. nr.113 din 28.12.1992, Dreptul nr.5-6, p.143.
57
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.853 din 14.06.1989, Dreptul nr.6/1990, p.78.
Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art.39 alin.2 şi 3 din Legea pentru
orgjudec, dec. nr.36 din 19.05.1986, R.R.D. nr.7/1987, p.76.
59
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1996 din 19.12.1988, Dreptul nr.3/1990, p.73.
60
Trib. Jud. Suceava, dec. nr.624 din 8.05.1978, R.R.D. nr.2/1979, p.55-56; Trib.
Suprem, s.pen., dec. nr.1720/1984, R.R.D. nr.10/1985, p.77; Trib. Jud.
Hunedoara, dec.pen. nr.893 din 25.11.1985, R.R.D. nr.9/1986, p.77.
61
1.Tanoviceanu, op.cit., vol.II, p.253 şi urm.; V.Dongoroz, ş.a., op.cit., voi.III,
p.l 89.
62
1.Mircea, Despre coexistenţa premeditării cu starea de provocare, Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai", lurisprudentia, Cluj, 1972, p.147; M.Basarab,
Aspecte teoretice şi practice privind premeditarea şi starea de provocare,
Studia Universitatis „Babeş-Bolyai", lurisprudentia, nr.2/1977, p.59;
Trib.Suprem, col.pen., dec. nr.511/1961, Justiţia Nouă, nr.2/1963, p.151.
63
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.131 din 21.01.1981, R.R.D. nr.12/1981, p.109.
64
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2067 din 4.11.1977, R.R.D. nr.4/1978, p.67.
65
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2834 din 29.11.1985, R.R.D. nr.9/1986, p.75. i
66
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2279 din 1.10.1986, R.R.D. nr.5/1987, p.73. -
67
C.S.J., s.pen., dec. nr.492/1998, Rev. de Drept penal, nr.4/1999, p.136-137. t
68
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.625 din 28.03.1979, R.R.D. nr.12/1979, p.62. .
69
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.156 din 17.01.1983.
70
J.Grigoraş, op.cit., p.167.
71
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.44/1961, C.D./1961, p.433 şi urm.
72
Trib. Jud. Botoşani, dec.pen. nr.510 din 13.09.1983, R.R.D. nr.8/1984','
p.66-67.
73
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1225 din 14.05.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.70. '
74
C. de Ap. Bucureşti, s. I pen., dec. nr.553/1997, Rev. de Drept penal,
nr.2/1998, p.128; C.S.J., dec. nr.559/1997, Rev. de Drept penal, nr.2/1998,
p.126-127.
75
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.4 din 5.06.1969, R.R.D. nr.7/1969,
p.128.
76
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.ll din 13.02.1978, C.D./1978, p.405.
77
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.251 din 30.01.1975, R.R.D. nr.7/1975, p.73; dec.
nr.102 din 8.01.1970, CD./1970, p.307; dec. nr.2105 din 16.10.1979, R.R.D.
nr.7/1980, p.53; dec. nr.1777 din 26.08.1982, C.D./1982, p.228.
C.Bulai, In legătură cu furtul săvârşit de două sau mai multe persoane,
Justiţia Nouă nr.11/1965, p.86-88; Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.802 din
-21.09.1983, R.R.D. nr.10/1984, p.77.
I.Bolda, Aplicarea circumstanţelor agravante ca urmare a săvârşirii faptei,
R.R.D. nr.9/1972, p.122; M.Mitroiu, Nota (I), aprobativă, la dec.pen. nr.237 din
10.03.1981 aTrib. jud. Prahova, R.R.D. nr.9/1981, p.52-55; Trib. Suprem, s.pen.,
dec. nr.2994 din 23.11.1974, R.R.D. nr.9/1975, p.73; dec. nr.2520 din 6.11.1976
cit. de V.Papadopol, M.Popovici, REPERTORIU ALFABETIC DE PRACTICĂ
2
8
 JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ PE ANII 1976-1980, Ed.Ştiinţifică,
Bucureşti, 1980, p.48; T.Vasiliu, ş.a., op.cit., Partea generală, p.452; I.BoIda,
cit.supra., p.123; D.Andrei, Probleme ale participaţiei în lumina reglementării
din noul Cod penal, R.R.D. nr.12/1968, p.130; Plen. Trib. Suprem, dec. de
îndrumare nr.13/1965, CU/1965, p.67; s.pen., dec. nr,2994 din 23.11.1974,
R.R.D. nr.9/1975, p.73; St.Daneş, Consideraţii în legătură cu circumstanţele
agravante legale şi judiciare, R.R.D. nr.11/1984, p.19.
80
V.Pătulea, Nota (II) la dec.237, cit.supra., p.55-56; C.Bulai, DREPT PENAL,
PARTEA GENERALĂ, vol.ITI, Bucureşti, 1983, p.225.
81
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.192 din 10.04.1989, R.R.D. nr.8/1989, p.77.
82
D.Pavel, Aspecte ale pluralităţii de infractori şi de infracţiuni în materie
de furt, Justiţia Nouă nr.2/1961, p.354-355; V.Papadopol, Nota (I) la dec.pen,
nr.794 din 28.09.1983, R.R.D. nr.l 1/1983, p.57.
83
Judec. Constanţa, dec.pen. nr.1037 din 22.07.1983, R.R.D. nr.3/1984, p.73-74.
84
Trib. Jud. Botoşani, dec.pen. nr.296 din 31.10.1980, R.R.D. nr.2/1981,
p.66-67.
85
C.Ap. Timişoara, dec.pen. nr.42 din 13.04.1995, Dreptul nr.12/1995, p.95.
86
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.986 din 19.05.1977, R.R.D. nr.12/1977, p.51.
87
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.91 din 16.01.1979, R.R.D. nr.8/1979, p.61.
88
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1447 din 25.07.1980, CU/1980, p.286-287.
89
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.48 din 15.06.1987, dată în compunerea prevăzută
de Leg. de organizare judecătorească, art.39 alin.2 şi 3, R.R.D. nr.2/1988, p.78.
90
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.]557/1978, V. Papadopol, M. Popovici,
.REPERTORIU ALFABETIC DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN MATERIE
PENALĂ PE ANII 1976-1980, cit.supra., p.288; dec. nr.2464 (nepubl.).
91
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.29 din 19.05.1975 în compunerea prevăzută în
art.39 alin.2 şi 3 din Leg. pentru organizare judecătorească, CD.11915,
p.342-344; dec. nr.2474 din 16.10.1975 (nepubl.).
92
Legea nr.197, M.Of. nr.548 din 13.11.2000.
93
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1330 din 29.05.1981, R.R.D. nr. 1/1982, p.59-60;
dec. nr.715 din 19.03.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.71.
94
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.93 din 18.01.1978, CU/1978, p.349-351; Trib.
Jud. Braşov, dec.pen. nr.507 din 15.06.1993, Dreptul nr.1/1994, p.lll.
95
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.915 din 7.05.1980, R.R.D. nr.4/1981, p.115.
96
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2457 din 28.10.1976 (nepubl.); dec. nr.586 din
22.03.1985, CU/1985, p.261-262.
97
Trib, Suprem, s.pen., dec. nr.934 din 1986, R.R.D. nr.2/1987, p.70.
98
C.Bulai, DREPT PENAL, PARTEA GENERALĂ, vol.III, Univ. din
Bucureşti, 1983, p.229.
99
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.663 din 20.03.1981, R.R.D. nr.2/1982, p.65.
100
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1406 din 23.01.1984, CU/1984, p.235-236.
101
Plenul Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.9 din 9.10.1970, CA/1970, p.65
şi urm; M.Zolynek, DREPT PENAL, PARTEA GENERALĂ, vol.III, Univ.
„Al.I.Cuza", Iaşi, 1984; C.Bulai, DREPT PENAL ROMÂN, PARTEA
GENERALĂ, vol.II, Casa de editură şi presă „Şansa" SRL, Bucureşti, 1992,
p.84; C.Mitrache, DREPT PENAL ROMÂN, Casa de editură şi presă „Şansa"
SRL, Bucureşti, 1994, p.276; T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p,168.
102
Trib. Jud. Suceava, sent.pen. nr.50 din 13.09.1975, CU/1975, p.308.
103
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.9 din 8.10.1970, R.R.D. nr.11/1970,
p.110; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.3102/1975, CU/1975, p.308.
104
C.S.J., s.pen., dec. nr.1505 din 9.10.1991, Ministerul Public, Pro-lege
nr. 1/1992, p. 120.
105
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.498 din 9.03.1979, R.R.D. nr.12/1979, p.63.
106
T.Pop, DREPT PENAL, vol.III, Cluj, 1924, p.211; I.Dumitru, Posibilitatea
aplicării suspendării pedepsei sub supraveghere a infractorilor minori,
Dreptul rx,l/1995, p.52 şi urm.
07
J.Grigoraş, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei în reglementarea
noului Cod penal, R.R.D. nr.2/1969; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.87/1979,
R.R.D. nr.3/1980, p.56; E.Maier, Notă (II) la dec.pen. nr.332 din 23.04.1980, a
Trib. Jud. Prahova, R.R.D. nr.7/1981, p.50-51.
Trib. Jud. Argeş, dec.pen. nr.1391, citată de C.Niculescu, Suspendarea
condiţionată a măsurii trimiterii într-o şcoală specială de muncă şi reeducare
aplicată minorilor care au comis fapte deosebit de grave în înţelesul Decr.
nr.218/1977, R.R.D. nr.8/1986, p.34-36.
Judec. Câmpulung, sent.pen. nr.423/1984, citată de C.Niculeanu, cit.supra.,
p-34; R.Lupaşcu, Unele probleme privind suspendarea condiţionată a
executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
Dreptul w. 1/1995, p.56 şi urm.
2
8
 110
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2682 din 6.12.1983, R.R.D. nr.9/1984, p.76.
111
C.S.J., s. pen., dec. nr.174/1997, Rev. de Drept penal, nr.1/1998, p.149.
112
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.32 din 22.02.1984, R.R.D. nr. 10/1985, p.76.
113
Aplicarea suspendării executării în cazul pedepselor graţiate condiţionat,
A.Ungureanu, Nota (I), S.Lungu, Nota (II), V.Papadopol, Nota (III), R.R.D.
nr.1/1971, p.84 şi urm; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2073 din 20.09.1982
(nepubl.).
114
Gh. Voinea, Suspendarea executării pedepsei. Condiţii, Rev. de Drept penal,
nr.2/1998, dec. nr.1582/1985, C.D./1985, p.295.
în sens contrar s-a luat în considerare pedeapsa legală prevăzută pentru
tentativă, soluţie greşită (Judec. Adjud, sent. pen. nr.262/1997, citată de Gh.
Voinea, op.cit., p.80.)
115
în acelaşi sens, dec. pen. nr.449 din 1997 a Trib. Timiş, menţinută de Curtea
de Apel Timişoara, citată de D. Ciuncan, Minor. Tentativă. Suspendarea
condiţionată a executării pedepsei, Rev. de Drept penal, nr.l/I999, p.132 şi
urm,; N. Jidovu, Aplicabilitatea modalităţilor de individualizare a executării
pedepselor; suspendarea condiţionată şi suspendarea condiţionată sub
supraveghere în cazul minorilor infractori după adoptarea Legii
nr.140/1996, Dreptul nr.8/1997, p.86-87; V. Pavel, Despre expresia
"Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită", Dreptul
nr.9/1997, p.100-102; A. Minai, Suspendarea executării pedepsei pentru
minori, Dreptul nr.5/1998, p.86-88; F.Ivan, Minor. Suspendarea condiţionată
a executării pedepsei, Rev. de Drept penal, nr.2/1999, p.146-147; F. Streteanu,
Modificări ale tratamentului sancţionator al minorilor, Rev. de Drept penal,
nr.2/1997, p.88.
în sens contrar, I. Poenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia
amnistiei şi graţierii, Rev. de Drept penal, nr.12/1986, p.31-32; C.Păduraru,
Discuţii în legătură cu posibilitatea aplicării art.81 C.pen. în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de
15 ani, săvârşită de inculpaţi minori, Dreptul nr.2/1998, p.96. 1,6 M.
Trandabaţ, Suspendarea condiţionată a executării pedepsei. Neaplicare,
Rev. de Drept penal, nr.1/1998, p.l 16 şi urm. 117 Trib. Jud. Sibiu, s.pen., dec.
nr.25 din 27.01.1970, cu Notă de P.Baciu, R.R.D. nr.1/1971, p.81 şi urm.
n8
I.Dumitru, Condiţiile prevăzute în art.81, alin.3, C.pen. de aplicare a
suspendării condiţionate, Dreptul nr.9/1994, p.71-72; D.Ciuncan, Conţinutul
expresiei de „pagubă" integral reparată până la pronunţarea hotărârii la
care se referă art.81 alin.3 C.pen, Dreptul nr.5/1995, p.32-33.
119
Dec. nr.463 din 13.11.1997 a Curţii Constituţionale prin care art.81 alin.4
C.pen. a fost declarat neconstituţional, M.Of. nr.53 din 6.02.1998.
120
Suspendarea condiţionată a executării pedepsei, dispusă în temeiul art.IX din
Leg.nr.104/1992, CAp Craiova, dec.pen. nr.810 din 22.12.1994, cu Notă de
I.Luţă, Drepte/nr.l/1996,p.l38-140.
121
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.556 din 17.03.1979, C.D./1979
122
Judecătoria Oradea, sent.pen. nr.2425/1975, (nepublicată).
123
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2516 din 12.07.1973, C.O./1973, p.386-387.
124
V.Dongoroz, Sinteze asupra noului Cod penal al României, Studii şi
Cercetări Juridice nr.1/1969, p.14.
125
CAp Bacău, s.pen., dec. nr,15/R/1993, Rev. de Drept penal nr.3/1995,
p. 147-148.
126
Judec. Olteniţa, sent.pen. nr.549/1978, R.R.D. nr.2/1980, p.53-54; Gh.Mateuţ,
Unele probleme speciale privind săvârşirea unei infracţiuni înăuntrul termenului ■
de încercare suspendării condiţionate a executării pedepsei, Dreptul nr.4/1995, '
p.54 şi urm.
127
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.92 din 22.12.1986, R.R.D nr.8/1981, p.67;'
s.pen., dec. nr.30din 8.01.1981, R.R.D. nr.9/1981, p.72; Plen. Trib. Suprem, dec. r
de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punctul 6, R.R.D. nr.9/1983, p.35; Trib. Jud.,
Hunedoara, dec.pen. nr.195 din 20.02.1984, R.R.D. nr.12/1984, p.77.
C. de Apel Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr.480/1997, Rev. de Drept penal, {
nr.2/1998, p.139.
129
M.Of. nr.244 din 1.10.1992
R.Lupaşcu, Actele privind consecinţele anulării suspendării condiţionate
a executării pedepsei în cazul descoperirii ulterioare a unei infracţiuni
concurente, Dreptul nr.6/1995, p.57 şi urm.
Publicată în M.Of. nr.244din 1.10.1992, pentru modificarea şi completarea
C.pen, a C.pr.pen. şi a altor legi, precum şi abrogarea Legii nr.59/1968 şi a Decr.
nr.218/1977; R.A.Popa, Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere,
Rev. de Drept penal nr.2/1994, p.l 13-120; A.Ungureanu, DREPT PENAL
2
 ROMÂN, PARTEA GENERALĂ, Bucureşti, 1995; Posibilitatea aplicării
suspendării executării pedepsei sub supraveghere a infractorilor minori,
Dreptul nr,7/1995, p.52-53; R.Lupşan, Unele probleme privind suspendarea
condiţionată a executării pedepsei şi suspendarea executării pedepsei sub
supraveghere, Dreptul nr. 1/1995, p.59.
132
C.Ap, Bucureşti, s. a Ii-a pen., dec. nr,183/A/1994, Rev. de Drept penal
nr.4/1995,p.l60.
133
Locuinţa, suprafaţă locativă care cuprinde una sau mai multe camere de
locuit, inclusiv holurile şi camerele de trecere, cu dependinţele aferente, situate
la acelaşi nivel sau la nivele diferite, care împreună formează o unitate locativă-
de sine stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa.
Domiciliul, locul, casa în care locuieşte cineva permanent.
Reşedinţă, aceasta nu coincide totdeauna cu domiciliul legal; şederea obligatorie
. în locul unde se exercită o funcţie (Leg.nr,5/1973 privind administrarea fondului
^ locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietar şi chiriaşi, republ. în B,Of.
nr.122 din 31.12.1980, Decret-Iege nr.61/1990, M.Of. nr.22 din 8.02.1990.)
134
C.S.J., s.pen., dec. nr.1628, Rev. de Drept penal, nr.4/1995, p.159-160,
135
J.Grigoraş, Natura juridică şi caracterele specifice ale muncii corecţionale,
R.R.D. nr.6/1973, p.21; I.Poenaru, MODIFICAREA CODULUI PENAL, Leg.
nr.6/1973, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti, 1973, p.53-54.
136
V.Papadopol, Unele aspecte ale executării pedepsei prin muncă, fără
; privare de libertate, în lumina practicii judiciare, R.R.D. nr.12/1980, p.4;
, St.Bocăneţ, Cu privire la posibilitatea instanţei de a aplica pedeapsa
: închisorii cu obligarea la muncă corecţională, atunci când amenda este
j înlocuită cu închisoarea pentru neplata cu rea-credinţă a amenzii, R.R.D.
nr. 1/1984, p.31; St.Danes, V.Papadopol, INDIVIDUALIZAREA JUDICIARĂ .
A PEDEPSELOR, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p.185 etc. j I3?
Plen. Trib. suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punct.5, R.R.D. i
nr.9/1983, p.34-35.
:
138
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.1287 din 1.12.1979, R.R.D. nr.12/1979,
p.64.
<v 139 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.17 din 19.03.1978, R.R.D. nr.9/1979, p.68; dec.
nr.473 din 6.03.1979 (nepubl.); dec. nr.513 din 12.03.1979, R.R.D. nr.9/1979,
p.71; C.Buga, Notă la dec.pen. nr.283 din 12.04.1979, R.R.D. nr.7/1980, p.45 şi
urm.
140
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2505/1974, REPRTORIU DE PRACTICĂ
JUDICIARĂ ÎN MATERIE PENALĂ PE ANII 1969-1975 de V.Papadopol,
M-Popovici, Ed.Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p.286.
141
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.56 din 19.01.1981, R.R.D. nr.12/1981, p.109.
142
St.Bocăneţ, cit.supra, R.R.D. nr.1/1984, p.31.
143
Trib. Jud. Suceava, dec.pen. nr.274/1979, R.R.D. nr.4/1980, p.65.
144
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.439 din 10.03.1978, CD./1978, p.336-338; Plen.
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punctul 2, R.R.D.
nr.9/1983, p.33.
145
T.Vasiliu, ş,a., op.cit., Partea generală, voi.II, p.603-604; Judec. Pite şti,
sent.pen. nr.3586 din 6.12.1973, cu Notă (I) de M.Negoiţescu, R.Chioreanu,
R.R.D. nr. 10/1975, p.57 şi urm.
146
O.Cojocaru, Nota (II), R.R.D. nr.10/1975, p.57 şi urm.; Trib. Suprem, s.pen.,
dec. nr.2509 din 2.10.1975, CD./1975, p.310 şi urm.
147
A.Dincu, Situaţii de excepţie de Ia aplicarea Decr. nr.218/1977, R.R.D.
nr.l/1982,p.29-30.
148
C.Turianu, Notă la dec.pen. nr.227 din 13.02.1979 a Trib.Municip. Bucureşti,
secţia a Ii-a pen., R.R.D. nr.l 1/1979, p.58-59.
149
V.Papadopol, Unele aspecte ale executării pedepsei închisorii prin muncă,
fîră privare de libertate, în lumina practicii judiciare, R.R.D. nr.1/1981, p. 14;
Trib. Municip. Bucureşti, dec. nr.227 din 13.02.1979, cit.supra., p.58; Nota
redacţiei R.R.D., loc.cit, p.60-6l; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1277 din
21.06.1980, CD./1980, p.258-259.
Gh.Serbănescu, Gh.Dobrican, Unele probleme privind executarea
pedepselor prin muncă de către militarii în termen, R.R.D. nr.2/1980, p.41-43;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1207 din 15.05.1981, R.R.D. nr.6/1982, P-96;
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, cit.supra, punctul
4, p.34. 151 Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.59 din 27.06.1984, R.R.D. nr.9/1985,
p.79.
M.Micu, Cu privire la unele condiţii cerute pentru condamnarea cu
obligarea la munca corecţională, R.R.D. nr.10/1973, p.105; Trib. Suprem,
s.pen., dec. nr.943 din 6.04.1974, R.R.D. nr.10/1974, p.73.
2
8
l3J
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punctul 4,
cit.supra.,p.34.
154
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2208/1977, R.R.D. nr.5/1978, p.62. >n Titlul VII i
155
G.Antoniu, Reflecţii asupra instituţiei înlocuirii răspunderii penale, Rev. EXECUTAREA ;*
de Drept penal nr.2/1994, p.44-48; I.Oancea, op.cit., p.417-420; Gh.Nistoreanu,
1
I.Molnar, înlocuirea răspunderii penale în actuala reglementare, Rev. de SANCŢIUNILOR PENALE *
-:■';>■ ..,

Drept penal nr.2/1994, p.106-112; L.C.Lasan, Consideraţii referitoare la

aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în condiţiile art.90-91
C.pen., şi art.181 C.pen., Dreptul nr Ai'1996, p.73 şi urm. J Capitolul I
156
V.Dongoroz, S.Kahane, I.Oancea, I.Fodor. N.lliescu, C.BuIai, R.Stănoiu, "
V.Roşca, EXPLICAŢII TEORETICE ALE CODULUI PENAL ROMÂN, Z EXECUTAREA PEDEPSELOR
PARTEA GENERALĂ, vol.II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, p.221.
}■; i * ■ ■•*.

i •>'

,. Secţiunea I t}

EXECUTAREA PEDEPSEI

*
DETENŢIUNII PE VIAŢĂ
î .i

Detenţiunea pe viaţă se execută în penitenciare anume

destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale celorlalte
penitenciare (art.54 C.pen.)
Regimul executării pedepsei detenţiunii pe viaţă este
reglementat în legea pentru executarea pedepselor.
Cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat
condiţionat după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă
dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de
antecedentele sale penale.
X Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi 55 de
ani pentru femei, poate fi liberat condiţionat după executarea efectivă
a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
prevăzute în alin.l (art.55! C.pen.).

289
 Pedeapsa se consideră executată dacă în termen de 10 ani
de la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune.
Dacă în acest interval de timp cel liberat a comis din nou o
infracţiune, instanţa, ţinând seama de gravitatea acesteia, poate
dispune fie menţinerea liberării condiţionate, fie revocarea. Dacă
o revocă, pedeapsa pentru infracţiunea comisă ulterior şi restul de
pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară se
contopesc, putându-se aplica un spor până la 5 ani.
Revocarea este obligatorie în cazul când fapta săvârşită
este o infracţiune contra siguranţei statului, o infracţiune contra
păcii şi omenirii, o infracţiune de omor, o infracţiune săvârşită cu
intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o
infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave.
Aşadar, dacă cel condamnat şi liberat condiţionat, bărbat
care a împlinit 60 de ani şi femeie care a împlinit 55 de ani, dacă
se revocă liberarea condiţionată, facultativ sau obligatoriu, nu va
fi reintemat în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, fiindcă
unor asemenea persoane nu li se poate aplica această pedeapsă.
Dacă, însă, cel liberat condiţionat nu a împlinit vârsta
arătată mai sus, liberarea se va revoca şi va fi reintemat pentru a
executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Aceasta deoarece cel
condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi care a executat
efectiv 20 de ani, s-ar putea să mai aibă mulţi ani până la
împlinirea vârstei de 60 de ani, respectiv 55 de ani.
290
Secţiunea a Ii-a -.-&. î
REGIMUL EXECUTĂRII PEDEPSEI -U
ÎNCHISORII LA LOCUL DE DETENŢIE
Codul penal reglementează regimul general al executării
pedepsei închisorii, iar în amănunt Legea nr.23/1969 . Astfel,
art.56 prevede că regimul executării închisorii are la bază obligaţia
condamnaţilor de a presta a muncă utilă. Aşadar, munca face
parte din conţinutul juridic al pedepsei, din substanţa ei ca factor
de reeducare. Sunt scutiţi de muncă numai cei inapţi, în baza
avizului medicului. Bărbaţii care au împlinit vârsta de 60 de ani şi
femeile 55 de ani nu au obligaţia să muncească, decât dacă ar cere
aceasta, fiindcă este vorba de o vârstă la care se pot, în general,
pensiona (art.56 alin.3 C.pen.).
Fiecare condamnat va fi obligat la o muncă potrivit
posibilităţilor sale, pe care o va desfăşura zilnic, organizat, ca o
activitate necesară atât societăţii cât şi lui, ca după liberare să se
poată încadra rapid în viaţa socială. în acest caz nu este vorba de
o încălcare a dispoziţiilor Constituţionale privind interzicerea
muncii forţate (art.39) deoarece aceasta prevede în mod expres că
nu constituie muncă forţată dacă persoana este condamnată, iar
munca este prestată în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
de liberare condiţionată (art.39 alin.2 lit.b).
Reeducarea prin muncă trebuie îmbinată cu activitatea de
calificare sau recalificare într-o meserie şi cu activităţi educative
(art.5 Legea nr.23/1969).
Reeducarea implică şi respectarea de către condamnaţi a
ordinii interioare a locurilor de deţinere, precum şi a disciplinei
291
muncii, care fac parte din substanţa pedepsei, altfel aceasta şi-ar
Dacă ar fi puşi să o execute în altă parte s-ar comite o infracţiune
pierde caracterul coercitiv şi corectiv. Nerespectarea lor atrage
(art.266 alin. 1 C.pen.).
aplicarea unor măsuri disciplinare (art.23, 23 şi 24 din Legea
In cadrul regimului de deţinere se ţine seama de durata
nr.23/1969). Aceste condiţii trebuie întrunite cumulativ.
pedepsei. Astfel, cei condamnaţi la pedepse mai uşoare le vor
Toate mijloacele care privesc regimul executării pedepsei
executa separat de cei condamnaţi la pedepse mai severe sau de
închisorii (obligaţia de a muncii, acţiunea reeducativă, sancţiuni,
recidivişti, iar regimul va fi mai blând pentru primii şi mai sever
recompense şi stimulări) trebuie astfel îmbinate încât să-i reeduce
pentru ultimii. In cadrul aceluiaşi loc de deţinere se pot organiza
pe condamnaţi (art.56 alin.2 C.pen.).
secţii speciale cu regim de executare diferenţiat.
Executarea pedepsei în nici un caz nu trebuie să cauzeze
Infractorii sunt grupaţi şi ţinând seama de sex şi vârstă
suferinţe fizice şi nici să înjosească pe condamnat (alin.2 art.52
(majori sau minori), sau în locuri de deţinere speciale (art.4 Legea
C.pen.). De exemplu, loviri, rele tratamente, munci inutile sau care
nr.23/1969). Femeilor şi minorilor li se vor crea condiţii specifice.
depăşesc puterile condamnatului. Asemenea activităţi constituie,
Credem că gruparea minorilor în cadrul locului de deţinere, să se
de fapt, infracţiuni (supunerea la rele tratamente, art.267 C.pen. sau
facă ţinând seama de vârstă, de infracţiunea comisă şi de gradul de
tortura art.2671 C.pen.).
moralitate a minorului, pentru ca locul de deţinere să nu devină o
şcoală, pentru cei mai puţin iniţiaţi, în comiterea infracţiunilor.
Minorilor li se asigură posibilitatea de a continua
§ 1. Regimul penitenciar, de deţinere
învăţământul general obligatoriu şi de a dobândi o pregătire
(art.57 C.pen.)
profesională potrivit cu aptitudinile lor.

Regimul de deţinere priveşte statutul juridic şi modul de

): § 2. Regimul de muncă (art.58 C.pen.)
viaţă al deţinuţilor pe timpul executării pedepsei închisorii. Aceasta
constă în relaţiile ce se stabilesc între deţinuţi şi cadrele
Munca va fi astfel reglementată şi organizată încât să
administraţiei de la locul de deţinere, între deţinuţi, precum şi
contribuie la îndreptarea şi reeducarea condamnaţilor. Din această
activităţile ce se desfăşoară în acest timp, obligaţiile şi drepturile
cauză condamnatul are nu numai obligaţii şi restricţii izvorâte din
acestora, în vederea reeducării lor (art.57 C.pen. Şi art.l alin.2 şi
natura pedepsei închisorii, ci se bucură şi de anumite drepturi.
art.3 Legea nr.23/1969).
Astfel, munca se va desfăşura cu respectarea normelor privind
Executarea pedepsei închisorii se desfăşoară în locuri
tehnica şi securitatea acesteia; femeile gravide nu vor fi folosite la
speciale: penitenciare pentru civili sau militari (art.62 C.pen.).
muncă în perioada care corespunde concediului legal de naştere, nu
292
293
vor muncii în mediu toxic sau vătămător când sunt gravide şi au
copii mai mici de un an, iar programul lor de muncă, ca şi al
minorilor, va fi numai de 8 ore pe zi în loc de 12 ore, cât au
obligaţia ceilalţi condamnaţi (alin.2 art.8 Leg.23/1969); munca
prestată va fi potrivită cu calificarea profesională sau meseria pe
care o au. Când este nevoie de braţe de muncă calificate şi acestea
au fost satisfăcute, condamnaţii pot fi folosiţi şi la munci
necalificate (art.9 Leg.23/1969); cei care dau dovezi temeinice de
îndreptare, fiind stăruitori în muncă şi disciplinaţi, pot muncii în
afara penitenciarului fără a fi păziţi, ori să fie folosiţi pentru
supravegherea altor condamnaţi la locurile de muncă, după ce au
executat cel puţin 1/5 din durata pedepsei. In această cincime se
include şi timpul considerat executat ca urmare a muncii prestate
(art.10 alin.l Leg.23/1969). Sunt exceptaţi cei care au săvârşit
infracţiunea de omor, infracţiuni contra păcii şi omenirii, contra
siguranţei statului, prin care s-a adus o pagubă importantă
economiei naţionale şi recidiviştii.
Normele, timpul de muncă şi remuneraţia muncii sunt cele
stabilite prin lege.
Munca se remunerează conform normelor şi tarifelor de
salarizare din ramura de activitate în care sunt folosiţi, din care
primesc 10a, iar din sumele primite drept recompensă pentru
invenţii, inovaţii şi raţionalizări, 50â (art.l 1 Leg.23/1969). Aceste
sume se consemnează la C.E.C. din care 1/3 rămâne la dispoziţia
condamnatului în timpul executării pedepsei, iar 2/3 i se înmânează
la punerea sa în libertate (art.l2 Leg.23/1969). Nu se remunerează
muncile cu caracter gospodăresc necesare penitenciarului, cu
excepţia muncii bucătarilor, cizmarilor, croitorilor etc. care
294
necesită o calificare (alin.2 art.12 Legea nr.23/1969). Prin legea
privind executarea pedepselor se stabilesc cazurile în care şi
muncile cu caracter gospodăresc sunt remunerate (art.58 alin.l
C.pen.).
Condamnatul, atunci când devine total incapabil de muncă
datorită unui accident de muncă sau unei boli profesionale, va
primi după liberare un ajutor lunar, potrivit normelor legale privind
beneficiarii de pensie de invaliditate în cadrul asigurărilor sociale
de stat, care nu au avut mai înainte calitatea de angajaţi (alin.2
art.14 Legea nr.23/1969). Un asemenea ajutor lunar poate primi şi
condamnatul care, la data liberării, este invalid gradul I sau II, din
cauza unui accident în afară de muncă, dacă a avut o activitate
remunerată în orice fel, de cel puţin 3 ani, înainte de începerea
executării pedepsei şi nu îndeplineşte condiţiile pentru a obţine
pensie sau ajutor social în cadrul asigurărilor sociale de stat ori a
altor sectoare de activitate, care au sisteme proprii de asigurări
sociale; să nu aibă mijloace de existenţă (art.14 Legea nr.23/1969).
In funcţie de munca prestată, de sănătate, graviditate, dacă
are copii până la vârsta de un an sau dacă este minor, condamnatul
are dreptul la hrană în mod diferenţiat (art.16 Leg.23/1969).
Condamnaţii au dreptul la odihnă, plimbare, asistenţă medicală,
dreptul la petiţionare, de a primi vizite, pachete cu alimente,
îmbrăcăminte, medicamente, cărţi, ziare, reviste, ţigări,
corespondenţă şi sume de bani, în funcţie de natura infracţiunii
pentru care au fost condamnaţi, de durata pedepsei pe care o
execută, de faptul că sunt recidivişti, dacă sunt folosiţi la muncă
sau nu şi daca comportarea lor demonstrează că sunt receptivi la
activitatea de reeducare. .,,.,.., .jCt•■.>:,3.,Jl JliJwl;i:lţ. ;..,;„_.,;;,.
295
 -îmbunătăţirea cantitativă şi calitativă a normelor de
Minorii condamnaţi vor fi supuşi, în timpul executării
hrănire (stabilirea de norme calorice în locul celor valorice);
pedepsei, unei acţiuni de educare deosebite, pentru a putea deveni
-25 s-a aprobat portul părului şi s-a permis deţinuţilor să aibă
cetăţeni utili societăţii.
asupra lor ustensile de ras şi materiale cosmetice;
Acei minori care de la primirea în locul de deţinere mai au
-26 permisiunea de a purta lenjerie de corp, materiale de
de executat cel puţin 6 luni închisoare vor continua învăţământul
igienă individuală, precum şi articole de echipament primite de la
general obligatoriu şi li se va asigura posibilitatea de a dobândi o
familie sau cumpărate din banii personali;
pregătire profesională potrivit cu gradul de şcolarizare şi cu
-27 deţinuţii care au o comportare bună pot primi de la
aptitudinile lor. Dacă nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege
familie spre folosinţă pe perioada detenţiei, aparate radio, TV,
pentru a urma cursurile profesionale, ei vor fi ajutaţi să obţină o
radiocasetofoane şi echipament sportiv;
calificare într-o meserie sau să şi-o completeze, în conformitate cu
-28 s-au introdus în programele ce se desfăşoară cu deţinuţii,
normele de calificare la locul de muncă.
activităţi de educaţie fizică şi sport;
Minorii condamnaţi la închisoare pe o durată până la 6 luni
-29 accesul neîngrădit la mijloacele de informare în masă;
inclusiv li se asigură posibilitatea de a-şi completa cunoştinţele de
posibilitatea de a adresa cereri şi reclamaţii necenzurate tuturor
cultură generală, ţinându-se seama de gradul de şcolarizare (art.6
organelor şi instituţiilor de stat; posibilitatea de a se adresa
Leg.23/1969) dar nu mai mult de 2 ani.
directorului penitenciarului sau adjunctului acestuia ori de câte ori
Aceasta însemnează că după această perioadă maximă de
solicită aceasta;
2 ani - ea putând fi sub această limită - va intra în regimul prevăzut
-30 interzicerea folosirii lanţurilor ca mijloc de imobilizare,
pentru majori.
deşi legea în vigoare permite acest lucru;
In sensul art.20 din Constituţie privitoare la respectarea
-31 accesul liber al reprezentanţilor bisericii şi cultelor în
drepturilor omului, Ministerul Justiţiei şi Direcţia Generală a
toate unităţile de detenţie;
Penitenciarelor au luat măsuri concrete de îmbunătăţire a regimului
-32 transparenţa totală a activităţii de penitenciar faţă de
de executare a pedepsei închisorii:
reprezentanţii audio-vizualului3.
-23 s-au redus perioadele de acordare a drepturilor la pachete
împotriva condamnaţilor minori nu se poate lua măsura
(de la 5 kg la două luni la 10 kg lunar), vizite, corespondenţă şi
retragerii dreptului la corespondenţă, izolării severe şi a transferării
ţigări;
la un penitenciar cu regim restrictiv, iar măsura izolării simple nu
-24 acordarea de învoiri în familie unui număr mai mare de poate fi luată pe o durată mai mare de 10 zile (art.22 Legea
deţinuţi, pentru soluţionarea unor probleme familiale sau cu ocazia nr.23/1969). » -
principalelor sărbători religioase creştine;
297
296
st' io Se poate acorda învoire din penitenciar pe durata de
maximum 5 zile acelor condamnaţi care îndeplinesc condiţiile
prevăzute în art.23, pentru rezolvarea unor situaţii grave familiale
sau de altă natură.
învoirea o poate acorda ministrul justiţiei4, la propunerea
comandantului, în cazuri excepţionale (art.23! Legea nr.23/1969).
De exemplu, în timpul cutremurului din 1977.
Condamnaţii străini pot fi vizitaţi de funcţionari consulari
şi sa folosească limba lor naţională prin translatori (art.18 şi 19
Legea nr.23/1969).
Condamnaţii răspund pentru pagubele pricinuite din vina
lor la locurile de muncă sau deţinere. Sumele se reţin, atunci când
este posibil, în primul rând, din cele consemnate pe numele lor la
C.E.C. Li se va lăsa însă o sumă echivalentă cu un salariu minim
tarifar stabilit pe economie, care le este înmânat la punerea în
libertate. Sumele ce nu au putut fi recuperate până la liberarea lor
vor fi urmărite prin organele financiare ale primăriilor, conform
normelor legale, în baza ordinului de imputare, emis de
comandantul penitenciarului, care constituie titlu executor.
împotriva acestui ordin, condamnatul poate face contestaţie
la organul ierarhic superior, în termen de 30 de zile din momentul
luării la cunoştinţă sub semnătură (art.13 Leg.23/1969).
§ 3. Liberarea condiţionată
în anumite cazuri funcţia reeducativă a pedepsei se poate
realiza înainte de executarea ei integrală prin privare de libertate şi,
ca atare, condamnaţii respectivi pot fi liberaţi condiţionat, dacă
298
sunt întrunite anumite condiţii legale. Această posibilitate
constituie un stimulent important pentru reeducarea lor (art.59-61
C.pen. Şi art.25-28 Leg.23/1969).
Liberarea condiţionată este o instituţie de drept penal
material (substanţial) complementară regimului executării
pedepsei închisorii la un loc de deţinere, pe care o pot dispune
instanţele de judecată cu privire la orice condamnat. Ea este deci
o formă de înlăturare condiţionată a continuării executării pedepsei
deoarece condiţiile trebuie îndeplinite atât înainte de a fi acordată,
cât şi pentru a deveni definitivă".
Ea este un mijloc de individualizare administrativă a
executării pedepsei închisorii la locul de deţinere, în sensul că
acordarea ei depinde de comportamentul condamnatului la locul de
deţinere, însă, aşa cum s-a arătat mai sus, o pot dispune numai :
instanţele de judecată.
Condamnatul este considerat că se află în continuarea
executării pedepsei până la împlinirea duratei pe care a fost
condamnat. Timpul de după liberare intră în calculul acestei durate,
pedeapsa fiind socotită executată în întregime la expirarea acesteia.
Pentru acordarea liberării condiţionate nu se ţine seama de
gravitatea infracţiunii pentru care persoana a fost condamnată, de
durata pedepsei închisorii şi nici dacă aceasta a fost pronunţată cu
ocazia condamnării sau în urma comutării detenţiunii pe viaţă,
nefiind condiţii cerute de lege. De asemenea, liberarea condiţionată
o pbate obţine şi cel aflat în întreruperea executării pedepsei în
baza art.455 C.pr.pen., dacă până la întrerupere executase
fracţiunea de pedeapsă prevăzută de lege pentru acordarea ei şi
erau întrunite şi celelalte condiţii cerute de art.59 C.pen.6.
299
 Unii autori consideră că ea ar trebui aplicată şi pentru
închisoarea contravenţională, care poate fi până la 6 luni din
moment ce nu se pune nici o condiţie cu privire la limitele
închisorii ca pedeapsă7.
Liberarea se acordă, în mod facultativ, dacă sunt
îndeplinite şi constatate de către instanţă condiţiile legale, tară ca
ea să constituie un drept al condamnatului.
A. Condiţiile cerute de lege pentru a se putea acorda
liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor săvârşite cu
intenţie
l.Săse execute de către condamnat o parte din pedeapsă,
considerată ca necesară pentru a se putea aprecia că s-a îndreptat.
Partea executată depinde de durata pedepsei închisorii care se
execută fie că este cea pronunţată de instanţă, fie că ea a fost
redusă în urma graţierii sau a unei legi mai blânde (art.14 şi 15
C.pen.), sau că din ea s-a scăzut reţinerea ori arestarea preventivă
(art.88-89 C.pen.). Aceasta nu înseamnă că liberarea condiţionată
s-ar putea obţine chiar în cursul arestării preventive, înainte ca
hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă8. Se va lua în
considerare şi timpul cât condamnatul a executat o parte din
pedeapsă la locul de muncă, dacă ea a fost revocată şi se continuă
executarea la un loc de deţinere. Durata celor două forme de
executare se cumulează, deoarece reprezintă o executare efectivă
(art.869 C.pen.).
Când pedeapsa închisorii aplicate nu depăşeşte 10 ani,
trebuie să se execute de către condamnat cel puţin 2/3 din durata
ei, iar când este mai mare de 10 ani, cel puţin 3/4.
300 ' 301
Conform art.II alin.l din Legea nr. 140/1996 pentru
modificarea şi completarea Codului penal "Dispoziţiile prezentei
legi privitoare la liberarea condiţionată nu se aplică (subl. M.B.)
celor condamnaţi definitiv înainte de intrarea în vigoare a legii, cu
excepţia celor care s-au sustras de la executare".
Curtea Constituţională a considerat corect, prin dec. nr.214
din 16.06.1997, ca fiind neconstituţionale aceste prevederi .
Aceasta deoarece s-ar lua în considerare dispoziţii mai severe şi
care ar retroactiva, ceea ce contravine dispoziţiilor privitoare la
aplicarea legii penale mai favorabile.
Executarea acestei cote se impune pentru ce pedeapsa să
nu-şi piardă funcţia de reeducare şi de constrângere şi să nu devină
un fel de suspendare condiţionată a executării ei. Liberarea nu se
acordă automat după efectuarea fracţiunilor de pedeapsă
respective, ci se ţine seama de îndeplinirea tuturor condiţiilor
legale10.
în cazul comiterii unei infracţiuni în timpul executării
pedepsei se aplică dispoziţiile art.39 alin.2 C.pen. dacă sunt
îndeplinite condiţiile recidivei, sau cele ale art.40 C.pen.
(pluralitatea intermediară). într-o asemenea situaţie, la soluţionarea
cererii de liberare condiţionată din executarea pedepsei rezultate,
timpul executat din pedeapsă se calculează nu în raport cu data
începerii executării celei dintâi pedepse, al cărei rest neexecutat a
fost contopit cu pedeapsa stabilită pentru ultima infracţiune, ci în
raport cu data când a început executarea pedepsei rezultate din
contopire, fiindcă ea constituie o pedeapsă distinctă, la care se
aplică dispoziţiile legale privind liberarea condiţionată11.
tftinsf Astfel, fiind întrunită această condiţie, precum şi celelalte,
instanţa a dat o hotărâre nelegală când a respins propunerea de
liberare condiţionată, motivând că fracţiunea de pedeapsă executată
- conform art.59 alin.l C.pen. - este insuficientă pentru reeducarea
celui condamnat, în raport cu "natura infracţiunii", deoarece un
asemenea criteriu nu este cerut de lege12. S-a susţinut şi punctul de
vedere contrar .
40) Condamnatul să fie stăruitor în muncă, ceea ce trebuie
să reiasă din rezultatele obţinute (îndeplinirea sau depăşirea normei
de muncă, produsele sunt de calitate, face economii de materii
prime şi materiale, are inovaţii, invenţii, lucrări ştiinţifice de
valoare etc). Această condiţie este îndeplinită şi când, în unele
perioade ale executării pedepsei, nu a realizat norma de muncă din
motive ce nu-i sunt imputabile condamnatului14.
41) Condamnatul să fie disciplinat, adică să respecte
regulamentul de ordine interioară, de la care nu a avut abateri pe
toată durata de timp cât s-a aflat în penitenciar. Dacă a avut abateri
repetate nu este întemeiată cererea de liberare15. Când între data
întocmirii procesului-verbal de către comisia de propuneri şi până
la soluţionarea acesteia, condamnatul săvârşeşte acte de
indisciplină sau o infracţiune - a spart o magazie din incinta
penitenciarului de unde a furat spirt medicinal - dovedeşte că
liberarea nu este oportună, astfel că trebuie să se fixeze un nou
termen pentru reînnoirea cererii16 în cazul abaterii, iar dacă este
infracţiune, în funcţie de pedeapsa aplicată, se va recalcula ce
fracţiune din pedeapsă urmează să fie executată.
42) Condamnatul să dea dovezi temeinice de îndreptare
(îndeplineşte munci gospodăreşti neremunerate, depune o activitate
302
cultural-educativă în rândul condamnaţilor, a fost recompensat
etc). Se are în vedere şi comportarea bună avută cât timp a fost
arestat preventiv.
Se ţine seama şi de antecedentele penale ale
condamnatului, în sensul că vor obţine mai uşor liberarea cei care
nu au antecedente, iară a împiedica însă acordarea ei chiar dacă
are.
în acest fel se urmăreşte verificarea pericolului concret pe
care-1 prezintă condamnatul la data cererii de liberare, în funcţie de
toate condiţiile arătate mai sus, care sunt esenţiale. Trebuie să se
constate că fiecare din ele este îndeplinită şi totodată, se are în
vedere că realizarea lor în ansamblu atestă că cel condamnat s-a
îndreptat, astfel că prin acordarea ei se va contribui la întărirea
eficienţei pedepsei şi a efectului ei preventiv general17.
La calcularea fracţiunilor de pedeapsă, de cel puţin 2/3 sau
3/4, se ţine seama de partea din durata pedepsei ce poate fi
considerată, potrivit legii, ca fiind executată pe baza muncii
prestate, deoarece timpul în care a lucrat se socoteşte mai
avantajos în funcţie de natura şi randamentul activităţii efectuate.
Se ia în considerare şi munca depusă în timpul arestării preventive,
însă nu şi cea depusă în timpul executării pedepsei la locul de
muncă, fiindcă munca prestată se referă la aceea din timpul
deţinerii, pe care o constată comisia care funcţionează în
penitenciar. Executarea la locul de muncă a avut loc în stare de
libertate, ca mod de executare a pedepsei închisorii, care constituie
însăşi esenţa acestui mod de executare.
Pentru a nu fi avantajaţi cei cu forţă fizică mai mare, ori cei
obişnuiţi cu asemenea munci şi pentru a preîntâmpina posibilitatea
303
 liberării la un interval prea scurt de la începerea executării
pedepsei, care ar fi insuficient pentru o reeducare temeinică, se
prevede o condiţie specială, executarea efectivă a unei părţi din
durata pedepsei (alin.2 art.59 C.pen.)- Astfel, când pedeapsa care
se execută nu depăşeşte 10 ani, trebuie să se execute efectiv cel
puţin jumătate din durata ei, iar când este mai mare de 10 ani, cel
puţin 2/3. Deci zilele lucrate în timpul executării pedepsei nu vor
fi incluse în perioada de „executare efectivă" a pedepsei cerută de
lege.
Cu ocazia determinării părţii din pedeapsa care se poate
considera executată în baza muncii prestate se au în vedere
procentele de îndeplinire a normei de muncă, inclusiv pe timpul
arestării preventive şi natura activităţii prestate (alin.2 şi 3 art.25
Legea nr.23/1969). Astfel, depăşirea normei cu până la 5â se
consideră 6 zile executate pentru 5 zile lucrate, între 5â şi 10a, 5
zile executate pentru 4 zile lucrate, peste 10a, 4 zile executate
pentru 3 zile lucrate.
Pentru munci productive care nu se pot norma se consideră
6 zile executate pentru 5 zile lucrate.
Cât priveşte muncile gospodăreşti cu caracter permanent,
necesare penitenciarului, şi pentru supravegherea altor condamnaţi,
se consideră 5 zile executate pentru 4 zile lucrate.
în cazul elaborării unor lucrări ştiinţifice, propuneri de
invenţii, inovaţii şi raţionalizări care au fost însuşite de către
organele competente, ori pentru desfăşurarea altor activităţi
deosebite (în timpul unei calamităţi naturale - inundaţii, cutremur
- a muncit foarte bine şi cu abnegaţie), se consideră 3 zile executate
■,- ■■ » «■ •- **■
304
pentru 2 zile lucrate, pe durata acestor activităţi (art.26
Leg.23/1969).
Având în vedere că prin abrogarea Decr. nr.218/1977 au
reintrat în vigoare dispoziţiile C.pen. care prevăd pedeapsa
închisorii şi pentru minori, aşa cum s-a arătat, liberarea
condiţionată se va putea dispune şi cu privire la ei. Ca atare, la
determinarea părţii din pedeapsă care poate fi considerată ca
executată pe baza muncii prestate de către aceştia, se calculează
astfel: pentru realizarea a 80-90â din normă, se consideră că s-au
executat 4 zile pentru 3 zile lucrate; pentru realizarea normei 90â
până la 100a, 3 zile executate pentru 2 zile lucrate; pentru
depăşirea normei, 2 zile executate pentru o zi lucrată.
Pentru muncile productive care nu se pot norma, 4 zile
executate pentru 3 zile lucrate.
Pentru muncile gospodăreşti cu caracter permanent,
necesare penitenciarului, precum şi pentru supravegherea altor
condamnaţi, 3 zile executate pentru 2 zile muncite (art.26
Leg.23/1969).
Propunerea de liberare condiţionată se face de către
comisia ce funcţionează în cadrul fiecărui penitenciar (art.27
Leg.23/1969), care încheie un proces-verbal. Condamnatul se poate
adresa şi direct instanţei.
Atâta vreme cât cel condamnat a executat fracţiunea de
pedeapsă prevăzută de lege, a fost disciplinat, stăruitor în muncă
şi a dat dovezi temeinice de îndreptare, fiind îndeplinite condiţiile
din art.59 C.pen., instanţa nu poate respinge propunerea sau
cererea de liberare condiţionată pe motivul că cel condamnat a fost
sancţionat pentru săvârşirea unei infracţiuni grave şi că fracţiunea
305
 executată este insuficientă pentru reeducare; gravitatea faptei se
reflectă atât în încadrarea juridică a acesteia - implicit - deci,
asupra pedepsei legale şi a celei concrete aplicată de instanţă.
Criteriul menţionat mai sus nu face parte din condiţiile
legale. De asemenea, nici menţiunea că nu a fost recompensat
niciodată, ceea ce ar dovedi că nu a dat dovezi temeinice de
îndreptare, deoarece această condiţie se refera la comportarea în
general a condamnatului în perioada executării pedepsei18.
Dacă condamnatul s-a adresat direct instanţei, după ce
comisia din penitenciar a hotărât să nu-1 propună pentru liberare,
instanţa nu poate stabili pentru reînnoirea cererii un termen mai
lung decât cel fixat de comisie, fiindcă în felul acesta s-ar crea o
situaţie mai grea condamnatului care a formulat cererea19.
Când se constată că nu sunt întrunite condiţiile pentru a fi
liberat se fixează un termen pentru reexaminarea situaţiei
acestuia, care nu poate fi mai mare de un an (art.28 Leg.23/1969).
Termenul de reînnoire a cererii de liberare condiţionată să nu fie
foarte apropiat de data executării pedepsei, fiindcă, în felul acesta,
se înlătură, practic, posibilitatea condamnatului de a beneficia de
liberarea condiţionată, cu toate că sunt îndeplinite condiţiile
legale pentru dispunerea ei. într-un caz, executarea pedepsei
expira la 27.08.1987, cererea de liberare discutată de comisia de
propuneri a avut loc la 26.02.1987, iar instanţa a respins-o şi i-a
fixat termen de reînnoire pe data de 6.08.198720.
Dacă cererea este respinsă de mai multe ori, iar instanţa a
fixat termene pentru reînnoirea ei al căror total depăşeşte un an, nu
înseamnă că ultima cerere trebuie admisă, automat, dacă nu sunt
întrunite condiţiile din art.59 C.pen.
306
'."■ Liberarea condiţionată se poate acorda şi atunci când
condamnatul nu se află încarcerat pentru executarea pedepsei21
-independent de voinţa sa - în momentul formulării şi soluţionării
cererii de liberare condiţionată. Aceasta deoarece în art.59 C.pen.
nu se prevede ca cel condamnat să se afle efectiv în executarea
pedepsei în momentul formulării cererii de liberare condiţionată.
Astfel că, deşi starea de deţinere este de natura liberării
condiţionate, nu este totuşi de esenţa ei.
în speţă s-a reţinut că durata arestării preventive şi timpul
cât cel condamnat a fost efectiv deţinut în executarea pedepsei, la
care se adaugă şi timpul considerat executat ca urmare a muncii
prestate, depăşeşte cu mult fracţiunea de pedeapsă ce urma să fie
executată efectiv, fiind aproape egala cu pedeapsa aplicată .
A susţine că pentru a fi „liberat" trebuie să fie încarcerat, ar
însemna să se interpreteze legea în mod rigid şi formal.
Dacă a intervenit un decret de graţiere cu privire la restul
de pedeapsă neexecutat, cererea de liberare condiţionată trebuie
respinsă nemaiavând obiect23.
în cazul pedepselor ce nu se contopesc, fiindcă operează
cumulul aritmetic, se execută ambele pedepse. De exemplu, când
a avut loc revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei
(aiin.l art.83 C.pen.) sau a suspendării executării pedepsei sub
supraveghere (art.864 alin.2 C.pen.) ori în caz de evadare (art.39
alin.3 C.pen.). în asemenea situaţii calculul fracţiunilor de
pedeapsă executate se face în raport de totalul pedepselor (art.59
alin.3 şi 4 C.pen.). Astfel, dacă pedeapsa suspendată condiţionat şi :
care a fost revocată era de 2 ani, iar cea aplicată pentru infracţiunea
comisă în termenul de încercare este de 5 ani, fiind vorba de o
307
 pedeapsă cu durata până la 10 ani, respectiv 7 ani, fracţiunea ce
trebuie executată se calculează în raport cu 7 ani şi nu cu pedeapsa
cea mai mare, de 5 ani. In acest fel se evită contopirea indirectă a
pedepselor ce trebuie executate în cumul aritmetic.
B. Liberarea condiţionată în cazul infracţiunilor
săvârşite din culpă (art.591 C.pen.)
Acest articol a fost introdus în Cod prin Legea nr. 140/1996
fiindcă infracţiunile din culpă prezintă, aşa cum s-a mai arătat, un
grad de pericol social mai redus în raport cu cele intenţionate,
astfel că şi liberarea condiţionată are loc în condiţii mai
avantajoase decât în cazul condamnărilor pentru fapte intenţionate.
Astfel, cel condamnat pentru săvârşirea uneia sau mai multor
infracţiuni din culpă poate fi liberat condiţionat (facultativ) înainte de
executarea în întregime a pedepsei, după ce a executat .... .;,? cel puţin
jumătate din durata pedepsei în cazul închisorii care nu depăşeşte 10
ani - în loc de două treimi ca în cazul infracţiunilor intenţionate, sau
cel puţin două treimi în cazul închisorii mai mari de 10 ani - în loc de
trei pătrimi.
In afară de aceste fracţiuni, condamnatul trebuie să
îndeplinească şi condiţiile din art.59 alin.l C.pen.: stăruitor în
muncă, disciplinat etc.
Şi în acest caz se ţine seama la calculul acestor fracţiuni de
pedeapsă de partea care poate fi considerată, potrivit legii, ca
executată în baza muncii prestate. Ea nu poate fi însă acordată
înainte de executarea efectivă a cel puţin o treime din durata
pedepsei; când aceasta nu depăşeşte 10 ani în - loc de jumătate în
cazul condamnării pentru infracţiunea intenţionată - şi cel puţin
308
jumătate, când pedeapsa este mai mare de 10 ani - în loc de două
treimi.
Atunci când pedeapsa a fost aplicată pentru un concurs de
infracţiuni, dintre care unele au fost intenţionate şi altele din culpă
se aplică dispoziţiile din art.59 ca şi când toate condamnările ar fi
fost pentru infracţiuni intenţionate.
Procedeul este legal, fiindcă nu se poate ţine seama şi de
infracţiunile intenţionate şi de cele din culpă, fiindcă ar însemna că
pentru infracţiunile din culpă să fie liberat, iar pentru cele
intenţionate nu, ceea ce nu este posibil fiind vorba de acelaşi
condamnat.
C. Liberarea condiţionată în cazuri speciale
1. Condamnatul care datorită stării sănătăţii sau din alte
cauze nu a fost niciodată folosit la muncă ori nu mai este folosit
fiindcă nu se poate utiliza toată forţa de muncă existentă la un
moment dat în penitenciar, poate fi liberat condiţionat dacă
îndeplineşte şi celelalte condiţii (dă dovezi temeinice de îndreptare
şi este disciplinat) arătate în art.59 C.pen.
Dacă în cursul executării pedepsei condamnatul a lucrat
totuşi efectiv un anumit timp, se va ţine seama la calculul fracţiunii
de pedeapsă cerută pentru liberare. Calculul se face după
^executarea fracţiunilor de pedeapsă prevăzute în art.59 C.pen. sau,
după caz, în art.591 C.pen., dacă dă dovezi temeinice de disciplină
şi de îndreptare.
2. Când cei condamnaţi în timpul minorităţii ajung la
vârsta de 18 ani, precum şi condamnaţii trecuţi de 60 de ani,
bărbaţi şi peste 55 de ani femei, se are în vedere condiţia lor fizică,
309
 uşurându-le regimul. Astfel, fiind scutiţi de a munci, li se acordă
înlesniri la obţinerea liberării, care este legată de cuantumul
pedepsei ce trebuie executată. Este vorba de condamnări pentru
infracţiuni intenţionate.
Acestei categorii de condamnaţi nu i se mai cere executarea
efectivă a unei cote părţi din pedeapsă (alin.2 art.59 C.pen.) atunci
când la calculul fracţiunilor (de 1/3 dacă pedeapsa este până la 10
ani sau 1/2 când depăşeşte 10 ani) s-a ţinut seama de partea din
durata pedepsei considerată ca executată în urma muncii prestate.
Trebuie însă să îndeplinească celelalte condiţii, adică să fi fost
stăruitori în muncă şi disciplinaţi atâta timp cât au muncit şi să dea
dovezi temeinice de îndreptare.
De asemenea, se aplică dispoziţiile art.59 alin.3 şi 4 C.pen.
(pedepse care nu se contopesc şi durata pedepsei pe care o
execută).
Dacă pedeapsa ce se execută este rezultată pentru un #
concurs de infracţiuni săvârşite din culpă şi infracţiuni intenţionate, se
aplică dispoziţiile privind liberarea condiţionată în cazul
infracţiunilor intenţionate.
Când asemenea persoane au fost condamnate pentru
comiterea unei infracţiuni din culpă, pot fi liberate condiţionat
după executarea unei pătrimi din durata pedepsei, în cazul
închisorii, care nu depăşeşetelO ani, sau a unei treimi, în cazul
închisorii mai mare de 10 ani, însă să îndeplinească şi celelalte
condiţii prevăzute în art.59 alin.l C.pen (stăruitor în muncă, dă
dovezi de temeinică îndreptare etc.).
310
Aşa cum se poate remarca, fracţiunile din pedeapsă care
trebuie să fie executate, sunt mai reduse decât în cazul celorlalţi
condamnaţi. Se ţine seama de vârsta acestora.
Atunci când condamnatul execută mai multe pedepse cu
închisoare, care nu se contopesc, infracţiunile de pedeapsă se
socotesc în raport cu totalul pedepselor (cumul aritmetic).
în toate cazurile, la calculul fracţiunii de pedeapsă se ţine
seama de partea din durata pedepsei considerată, conform legii, ca
executată în baza mucii prestate.
D, Efectele liberării condiţionate
Efectele pot fi imediate şi definitive: cele imediate constau
în liberarea de îndată a condamnatului, iar cele definitive numai
după ce expiră intervalul de timp echivalent cu restul pedepsei ce
urma să fie executat şi dacă nu s-a săvârşit în acest interval o nouă
infracţiune. Când se îndeplinesc aceste condiţii, care au efect
extinctiv, pedeapsa se consideră executată (art.61 alin.l C.pen.).
Dacă s-au aplicat şi pedepse complementare, în caz de
liberare condiţionată ele se vor executa după expirarea restului de
pedeapsă, deoarece numai atunci se consideră pedeapsa închisorii
ca executată. Vor opera în schimb pedepsele accesorii.
în cazul în care după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare şi înainte de acordarea liberării, pedeapsa aplicată a
fost redusă în urma unei graţieri, „împlinirea duratei pedepsei"
(art.61 alin.l C.pen.) urmează a fi apreciată ţinând seama de
pedeapsa redusă în urma graţierii şi nu de cea aplicată prin
hotărârea de condamnare.
311
 Când după acordarea liberării condiţionate, hotărârea de
condamnare a celui liberat a fost desfiinţată în recursul
extraordinar şi în urma rejudecării s-a majorat pedeapsa şi acesta
a fost reîncarcerat, se pune întrebarea: în cazul noii cereri sau
propuneri de liberare condiţionată, îndeplinirea condiţiilor din
art.59, 59] sau 60 C.pen. se va referi numai la plusul de pedeapsă
sau pentru întreaga pedeapsă ?
Intr-o primă opinie, pe care o împărtăşim, se susţine că,
numai pentru plusul de pedeapsă, deoarece hotărârea anterioară de
liberare condiţionată are autoritate de lucru judecat cu privire la
următoarele aspecte: perioada din pedeapsa executată, în care se
includ şi zilele în care a muncit, comportarea condamnatului la
locul de executare a pedepsei, intervalul de timp de la liberare şi
până la împlinirea duratei pedepsei.
In a doua opinie se consideră că se va lua în considerare
întreaga durată a pedepsei aplicată cu ocazia rejudecării cauzei,
pentru a nu se viola dispoziţiile art.59 alin.final C.pen. Aceasta
deoarece prin desfiinţarea raportului procesual principal s-a
desfiinţat şi cel derivat.
De asemenea, când în urma rămânerii definitive a unei
hotărâri de condamnare prin care s-a dispus liberarea condiţionată,
se descoperă unele acte care fac parte din conţinutul infracţiunii
pentru care s-a acordat această liberare (infracţiune complexă,
continuată) hotărârea anterioară se desfiinţează (art.335 alin.2
C.pr.pen.). Se pune întrebarea, ce efecte mai are liberarea
condiţionată care a fost dispusă, având în vedere că nici art.61
C.pen. Şi nici art.335 alin.2 C.pr.pen. nu reglementează o
asemenea situaţie ? Din moment ce hotărâreade condamnare a fost
312
desfiinţată, se impune a fi desfiinţată, prin aceeaşi hotărâre, şi
aceea prin care s-a acordat liberarea condiţionată. Drept urmare, cel
în cauză are situaţia unui deţinut preventiv, iar cuantumul pedepsei
pe care a executat-o trebuie dedus din noua pedeapsă care se va
aplica .
E. Efectele în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni
"" ** Dacă de la liberare şi până la împlinirea duratei pedepsei,
condamnatul comite o nouă infracţiune, intenţionată sau din culpă,
liberarea, fie se va menţine, fie se va revoca. Este deci facultativă
sau obligatorie.
1. Revocarea este facultativă, putându-se menţine
liberarea, când infracţiunea nou comisă nu prezintă un grad de
pericol ridicat datorită conţinutului ei legal sau concret, încât ar
atrage fie pedeapsa amenzii, fie executarea pedepsei închisorii la
locul de muncă.
Instanţa poate însă revoca liberarea când datorită situaţiei
concrete consideră că ea nu se mai poate menţine. In acest caz
poate aplica un spor de până la 5 ani, la pedeapsa rezultată în urma
contopirii.
2. Revocarea este obligatorie, în cazul comiterii unei
infracţiuni contra siguranţei statului, o infracţiune de omor, o
infracţiune contra păcii şi omenirii, o infracţiune săvârşită cu
intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane sau o
infracţiune prin care s-au produs consecinţe deosebit de grave
(alin.2 art.61 C.pen.).
De asemenea a fost obligatorie revocarea şi în condiţiile
care erau prevăzute de art.8 Decr. nr. 189/1981, art.8 Decr.
313
nr.349/1982, art.13 Decr. nr.290/1984, art.13 Decr. nr.185/1986,
art.13 Decr. nr.255/1987, art.9 Decr. lege nr.3/1990, art.4 Decr.
lege nr.23/1990, care prevedeau în mod expres că cei graţiaţi
condiţionat, dacă în decurs de 3 ani săvârşesc o infracţiune
intenţionată - deci când este din culpă rămâne facultativă - vor
executa, pe lângă pedeapsa stabilită pentru acea infracţiune şi
pedeapsa neexecutată ca urmare a prezentului decret
In legătură cu această revocare se consideră că va opera
cumulul juridic şi nu cel aritmetic când s-a aplicat graţierea
condiţionată pentru o faptă pentru care s-a dispus anterior liberarea
condiţionată şi se comite o nouă infracţiune intenţionată urmată de
împlinirea atât a duratei pedepsei, cât şi a termenului de 3 ani a
graţierii condiţionate .
Conform altei păreri operează cumulul aritmetic, aşa cum
reiese din dispoziţia actului de graţiere, art.4 Decr. lege
nr.23/1990 , părere pe care o împărtăşim.
O excepţie prevede Decr. lege nr.41/26.01.1990 privind
asigurarea unui climat de ordine şi legalitate - art.l alin.4
-pedeapsa stabilită pentru vechea infracţiune se adaugă la
pedeapsa ce se execută, fără a putea depăşi maximul general al
închisorii27.
Pentru a avea loc revocarea se ţine seama de momentul
comiterii noii infracţiuni, nu de acela al condamnării definitive
pentru ea. Ca atare revocarea poate fi dispusă şi ulterior împlinirii
duratei pedepsei pentru care a fost liberat, dacă se stabileşte că
noua infracţiune a fost comisă în timpul liberării.
S-a considerat că atunci când graţierea condiţionată
intervine cu privire la o pedeapsă pentru care s-a dispus anterior
liberarea condiţionată, se va aplica acea măsură dintre ele care este
314
mai favorabilă inculpatului. De pildă, fie dispoziţiile Decr. nr.
189/1981, fie cele privind liberarea condiţionată. Daca s-a
dispus liberarea condiţionată şi în timpul ei se comite o nouă
infracţiune urmează să se contopească pedeapsa pentru noua
infracţiune cu restul rămas neexecutat ca urmare a liberării
condiţionate , putându-se adăuga un spor până la 5 ani daca este
o pluralitate intermediară sau în caz de recidivă, iară a se putea
depăşi totalul pedepselor contopite. într-o asemenea situaţie se va
revoca mai întâi liberarea condiţionată şi apoi graţierea
condiţionată. Dacă ordinea ar fi inversă atât revocarea graţierii, cât
şi aplicarea ei ar fi fără obiect atâta timp cât nu s-a revocat
liberarea condiţionată.
De asemenea, s-a susţinut că graţierea nu-1 avantajează pe
cel liberat condiţionat, fiindcă nu mai poate recupera nimic din
perioada pedepsei efectiv executată de el. Liberarea condiţionată
şi graţierea condiţionată se exclud reciproc. Deci, când
condamnatul fusese deja liberat condiţionat şi aceasta nu a fost
revocată, aplicarea graţierii este lipsită de obiect, fiindcă cel liberat
nu are nici un avantaj . In ce ne priveşte considerăm că ele se
exclud numai atunci când aceasta din urmă a intervenit înainte de
liberarea condiţionată, fiindcă nu va mai fi liberat dintr-o pedeapsă
care nu se mai execută, fiind graţiată.
\ S-a mai spus că dacă cel liberat nu a beneficiat de graţiere
condiţionată, săvârşirea unei noi infracţiuni ar atrage revocarea
obligatorie sau facultativă a liberării condiţionate şi ar avea loc
contopirea restului de pedeapsă neexecutat în urma liberării cu
noua pedeapsă.
315
 în cazul în care ar fi beneficiat de graţierea condiţionată, va
opera cumulul aritmetic prevăzut de actele de graţiere.
Graţierea condiţionată va fi aplicată numai dacă liberarea
condiţionată va fi revocată obligatoriu sau facultativ şi ea va privi
restul de pedeapsă reactualizat. Deci condamnatul va beneficia
efectiv de graţiere deoarece nu va fi contopită pedeapsa revocată
cu cea pentru noua infracţiune şi nu se mai aplică eventual un spor
potrivit art.61 C.pen. , fără a se putea depăşi totalul aritmetic. Ca
atare, instanţa a încălcat dispoziţiile art.34 alin.3 C.pen. când a
contopit restul pedepsei neexecutate de 4 luni şi 11 zile cu
pedeapsa de 2 ani la care a adăugat un spor şi a dispus să se
execute 2 ani şi 7 luni, depăşind totalul aritmetic31.
Soluţia privind îngreunarea situaţiei celui liberat
condiţionat este discutabilă atâta timp cât graţierea condiţionată şi-a
produs efectul din momentul adoptării actului de clemenţă, în
mod efectiv. Aceasta deoarece se are în vedere situaţia existentă în
momentul aplicării actului de graţiere şi nu prezumţia că cel graţiat
va comite o nouă infracţiune în termenul de 3 ani.
Mai mult, în cazul liberării condiţionate cel liberat se află
în continuarea executării pedepsei, însă în stare de libertate, iar în
cazul graţierii condiţionate este înlăturată executarea pedepsei.
Aşadar nu poate fi vorba de o îngreunare a situaţiei celui liberat
condiţionat.
în nici un caz nu se poate dispune ca pedeapsa rezultată în
urma contopirii să fie executată la locul de muncă din moment ce
pedeapsa stabilita pentru infracţiunea anterioară din a cărei
executare s-a dispus liberarea condiţionată a fost pronunţată
printr-o hotărâre definitivă, cu executarea în penitenciar . Aceasta
316
cu atât mai mult cu cât infractorul a comis o nouă infracţiune şi
nici pentru prima nu s-a dispus executarea la locul de muncă.
La determinarea restului de pedeapsă nu se va ţine seama
de acea parte considerată executată în baza muncii prestate, ci se
va scade din durata închisorii aplicate numai ceea ce s-a executat
efectiv. Se procedează în acest fel deoarece partea de pedeapsă care
a fost considerată executată în baza muncii prestate se ia în
considerare numai la acordarea liberării condiţionate (art.59, 60
C.pen. Şi art.26 Leg.23/1969). Altfel, cel căruia nu i s-a acordat
liberarea condiţionată ar executa pedeapsa închisorii, iar cel liberat
şi căruia i s-a revocat liberarea ar beneficia de reducerea pedepsei
în raport cu munca prestată cu toate că a înşelat încrederea acordată
de către instanţă.
In acest caz cu toate că revocarea liberării condiţionate şi
regimul ei de sancţionare au o reglementare proprie prevăzută în
art.61 C.pen., va exista recidivă postcondamnatorie, dacă sunt
îndeplinite condiţiile acesteia, fiindcă noua infracţiune s-a comis
în timpul executării pedepsei. Va fi însă o recidivă postexecutorie
dacă infractorul a săvârşit o infracţiune continuă (abandon de
familie) care a început anterior împlinirii duratei pedepsei, dar s-a
prelungit şi după aceea. Drept urmare instanţa nu trebuie să se mai
pronunţe asupra menţinerii sau revocării liberării condiţionate33.
S-a exprimat însă şi un punct de vedere contrar, în sensul că s-ar
putea lua în considerare de către instanţă recidiva
postcondamnatorie, iar liberarea condiţionată să fie revocată34.
împărtăşim primul punct de vedere.
în cazul liberării condiţionate din executarea unei pedepse
a cărei durată a fost redusă ca efect al graţierii parţiale, dacă cel
317
 condamnat săvârşeşte o infracţiune după împlinirea duratei
pedepsei redusă în urma graţierii, va exista recidivă postexecutorie,.
iar revocarea liberării condiţionate nu va mai opera, pedeapsa fiind
considerată executată35.
Dacă însă s-a comis o infracţiune în intervalul de timp de
3 ani ai graţierii condiţionate, credem că revocarea trebuie să fie
obligatorie.
Atunci când cel liberat condiţionat comite, până la
împlinirea datei la care pedeapsa este considerată executată, mai
multe infracţiuni concurente, fără a fi îndeplinite şi condiţiile
recidivei, ci ale pluralităţii intermediare, va fi judecat şi, dacă s-a
aplicat pedeapsa închisorii şi totodată s-a dispus revocarea liberării,
pedeapsa aplicată pentru concurs plus sporul se va contopi cu
restul ce a mai rămas de executat în urma liberării, iar la această
pedeapsă contopită se poate adăuga un spor până la 5 ani, fără a se
putea depăşi totalul pedepselor supuse contopirii, aşa cum au
procedat unele instanţe36.
Dacă sunt îndeplinite condiţiile recidivei, se aplică mâi
întâi dispoziţiile privitoare la aceasta (recidiva postcondamnatorie)
şi apoi cele privind concursul, iar pedeapsa rezultată se contopeşte
cu restul rămas neexecutat. La fel se procedează şi când s-a aplicat
un spor în baza art.34 C.pen., a avut loc liberarea şi apoi a fost
revocată fiindcă s-a comis o nouă infracţiune.
Când se cere liberarea condiţionată din executarea acestei
pedepse rezultată, timpul executat din pedeapsă se calculează nu în
raport cu data începerii executării celei din urmă pedepse, al cărei
rest neexecutat a fost contopit cu pedeapsa stabilită pentru ultima
infracţiune, ci în raport cu data când a început executarea pedepsei
318
rezultate din contopire, ce constituie o pedeapsă distinctă, la care
se aplică dispoziţiile legale privind liberarea condiţionată .
§ 4. Executarea pedepsei
într-o închisoare militară
Aceasta constă în executarea pedepsei închisorii în alt loc
şi mod decât cel de la locul obişnuit de deţinere pentru nemilitari.
O asemenea executare se realizează când legea o prevede ori
instanţa a dispus-o, dacă cel condamnat are calitatea de militar în!
termen, deoarece se apreciază că reeducarea se poate înfăptui şi
fără ca în timpul executării condamnatul să-şi piardă calitatea de
militar (art.62 C.pen.).
închisoarea militară este specială, organizată anume pentru
reeducare printr-o disciplină riguroasă, când s-au săvârşit
infracţiuni de mai mică gravitate.
'*:* A. Condiţiile ce trebuie să fie îndeplinite pentru ca ■■
pedeapsa să poată fi executată într-o închisoare militară ■ '^- 1.
Condamnatul să aibă calitatea de militar în termen , indiferent
că infracţiunea a fost comisă când era militar ori înainte, însă a
fost judecat după ce a devenit militar în termen, sau a devenit
militar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
1
Se prevede (art.4 Leg. nr.45/199439) că "cetăţenii care, din
motive religioase, refuză să îndeplinească serviciul militar sub
arme execută serviciul militar alternativ". Modul de executare al
acestuia este stabilit prin H.G. nr.618/1997.
319
 în doctrină şi în practică s-a pus problema dacă cei care
execută serviciul militar alternativ au calitatea de militar sau nu?
Aceasta deoarece, dacă au calitatea de militar, atunci pot să execute
pedeapsa, în condiţiile prevăzute de lege, într-o închisoare militară,
iar în caz contrar nu. De asemenea şi gardianul public.
Cu privire la cei care satisfac serviciul militar alternativ,
conform unei păreri au această calitate40.
Conform altei păreri, pe care o împărtăşim, nu are această
calitate şi, ca atare nu va putea executa pedeapsa într-o închisoare
militară41.
Considerăm că dacă ar avea calitatea de militar, în cazul în
care nu s-ar prezenta la satisfacerea muncii, să se considere, după
caz, absenţă nejustificată (art.331 C.pen.) sau dezertare (art.332
C.pen.).
Pentru a se dispune executarea pedepsei într-o asemenea
închisoare trebuie să se aibă în vedere atât data când condamnatul
îşi termină stagiul militar cât şi data probabilă a punerii în
executare a hotărârii de condamnare, deoarece în cazul în care
stagiul militar se termină înainte de rămânerea definitivă a
hotărârii, executarea pedepsei într-o închisoare militară nu mai
poate fi dispusă.
2. Pedeapsa închisorii aplicată de către instanţă să nu
depăşească 2 ani, indiferent că este pentru a singură infracţiune
sau pentru un concurs de infracţiuni. Minimul pedepsei poate fi
egal cu cel general (15 zile). Aceasta înseamnă că dacă pedeapsa
aplicată de către instanţă a fost mai mare de 2 ani, nu va putea fi
executată în condiţiile art.62 C.pen. nici fracţiunea de pedeapsă ce
a mai rămas de executat, fiindcă s-ar acorda pe cale indirectă ceea
320
ce legea interzice direct. De exemplu, s-a revocat liberarea
condiţionată fiindcă s-a comis o nouă infracţiune. în acest caz
pedeapsa rezultată din contopirea restului rămas neexecutat din
pedeapsa pentru care s-a acordat liberarea condiţionată, cu
pedeapsa pentru ultima infracţiune nu se poate executa în condiţiile
art.62 C.pen., chiar dacă ar fi mai mică de 2 ani, dacă pedeapsa
pentru care s-a acordat liberarea condiţionată a fost mai mare de 2
ani.
3. Executarea pedepsei într-o închisoare militară să fie
expres prevăzută de lege (art.331 alin.2 C.pen.), iar dacă nu o.
prevede legea, instanţa să dispună executarea ei în acest loc prin
hotărârea de condamnare, ţinând seama de împrejurările săvârşirii
infracţiunii şi de personalitatea condamnatului.
'(■?■ B. Regimul de executare
1. Când condamnatul dă dovezi temeinice de îndreptare}
şi a executat 1/2 din pedeapsă fie în închisoarea militară fie în
timpul deţinerii preventive. Dacă a dat dovezi temeinice de
îndreptare (a obţinut rezultate bune în pregătirea de luptă şi
militară), partea ce a mai rămas de executat se reduce cu 1/3.
Astfel, dacă a fost condamnat la 2 ani şi a executat un an, restul de
un an se reduce cu 4 luni, urmând să mai execute 8 luni. Când s-a
evidenţiat în mod deosebit, reducerea poate depăşi 1/3, ajungând
până la înlăturarea totală a restului pedepsei. în acest ultim caz
pedeapsa se consideră executată în întregime (alin.2 art.62 C.pen.),
după care va continua serviciul militar.
2. Dacă în timpul executării pedepsei condamnatul
devine inapt serviciului militar, va fi liberat condiţionat (alin.3
321
 art.62 C.pen.), chiar dacă nu sunt întrunite condiţiile cerute pentru
aceasta, fiind vorba de o liberare condiţionata specială. Este o soluţie
umană, fiindcă dacă iniţial s-a apreciat că poate fi reeducat într-o
asemenea închisoare nu este cazul să fie trimis în penitenciar.
în situaţia în care condamnatul devine inapt serviciului militar
fiindcă şi-a provocat singur starea, va comite infracţiunea de
sustragere de la serviciul militar (art.348 C.pen.), nu va fi liberat
condiţionat, pedepsele se vor contopi şi pedeapsa rezultată o va
executa într-un loc de deţinere pentru civili (alin.4 art.62 C.pen.)
deoarece a săvârşit o nouă infracţiune în timpul executării pedepsei.
Situaţia este aceeaşi şi dacă ar comite orice altă infracţiune şi a avut
loc revocarea. Se vor aplica, după caz, dispoziţiile privitoare la
existenţa stării de recidivă (alin. 1 şi 2 art.39 C.pen.) sau a pluralităţii
intermediare de infracţiuni (art.40 C.pen.). Credem că dacă pedeapsa
rezultată ar fi până la 2 ani, ea să fie executată tot în închisoarea
militară.
Revocarea este obligatorie atunci când infracţiunea comisă în
timpul liberării condiţionate este contra siguranţei starului, contra
păcii şi omenirii, infracţiunea de omor, o infracţiune săvârşită cu
intenţie care a avut ca urmare moartea unei persoane, sau o infracţiune
care a produs consecinţe deosebit de grave (art.61 alin. final C.pen.).
Când după dispunerea executării pedepsei într-o închisoare
militară a devenit executabilă o altă pedeapsă în urma revocării
graţierii condiţionate, aceasta din urmă pedeapsă va fi executată la un
loc de deţinere pentru civili la sesizarea sau chiar în lipsa sesizării
condamnatului (art.451 C.pr.pen.)42.
322
Săvârşirea unei noi infracţiuni nu are ca efect imediat şi
automat încetarea executării pedepsei în închisoarea militară, ci are
loc numai în momentul când instanţa dispune prin hotărâre revocarea
executării ei în acest mod.
'■'•■'■ C. Efectul special al executării pedepsei într-o închisoare
'V militară (alin.5 art.62 Cpen.)
Pedeapsa se consideră executată în acest mod: când s-a
împlinit termenul pentru care a fost pronunţată; după ce a fost
executată o parte din durata ei iar restul ce a mai rămas a fost redus
sau înlăturat (remis) în întregime; condamnatul a devenit inapt
serviciului militar şi a fost liberat condiţionat, iar pe durata liberării nu
a săvârşit o nouă infracţiune; a intervenit graţierea totală sau a restului
de pedeapsă.
Din momentul în care pedeapsa este considerată executată,
militarul condamnat va fi reabilitat de drept.
•Când înainte de începerea executării pedepsei într-o
închisoare militară, condamnatul a fost trecut în rezervă, pedeapsa se
execută la un loc de deţinere pentru nemilitari (alin.ultim art.62
C.pen.).
]:c
- § 5. Executarea pedepsei
'"*
la locul de muncă (art.868 C.pen.)
^
'" j Pedeapsa se execută la locul de muncă în unitatea -instituţie sau
agent economic - unde condamnatul îşi desfăşoară activitatea la data
aplicării pedepsei, dacă aceasta şi-a dat acordul,
323
în temeiul mandatului de executare emis în baza hotărârii
judecătoreşti definitive de condamnare (art.867 C.pen.).
Se pune întrebarea, în noile condiţii economice, şomaj,
disponibilizări etc, va accepta oare vreo unitate să primească
asemenea persoane, mai ales când au comis infracţiuni intenţionate
? Dar particularii ? Aceştia ar putea să-i primească, dar există
temerea că le-ar putea plăti o remuneraţie mai scăzută ca o condiţie
pentru a-i primi.
Condamnatul are obligaţia să se prezinte la unitatea unde
urmează să execute pedeapsa în termen de 5 zile de la primirea
mandatului de executare (art.305 Legea nr.23/1969)43.
A. Condiţiile de executare a pedepsei la locul de muncă
In timpul prestării muncii, condamnatul este obligat să
îndeplinească toate îndatoririle la locul de muncă, cu următoarele
limitări ale drepturilor ce-i revin potrivit legii.
Limitările privesc alte drepturi decât cele care constituie
pedeapsa accesorie (art.71 C.pen.), deoarece aceasta se aplică şi în
cazul executării pedepsei la locul de muncă, cu excepţia celor de
la litera d şi e art.64 C.pen. (drepturile părinteşti şi de a fi tutore
sau curator), care sunt lăsate la aprecierea instanţei, ea urmând să
hotărască dacă să le interzică sau nu alături de celelalte.
Limitările sunt următoarele:
a) din totalul veniturilor cuvenite, potrivit legii, pentru
munca depusă, cu excepţia sporurilor acordate pentru activitatea
desfăşurată în locuri de muncă vătămătoare sau periculoase, se
reţine o cotă între 15-40â stabilită potrivit legii, în raport cu
324
cuantumul veniturilor şi cu îndatoririle condamnatului pentru
întreţinerea altor persoane, care se varsă la bugetul statului. în
cazul condamnatului minor, limitele reţinerii se reduc la jumătate
(între 7,5â - 20â).
în raport de venitul net, cota creşte progresiv o dată cu
creşterea cuantumului remuneraţiei.
Credem că aceste cote se aplică pornind de la salariul
minim existent în prezent pe economie, iar nu la cele prevăzute în
lege.
Se ţine seama la stabilirea procentajului şi de obligaţiile de
întreţinere a unor persoane de către condamnat.
Nerealizarea sarcinilor de plan ale unităţii unde
condamnatul prestează munca, din moment ce se repercutează
asupra veniturilor tuturor salariaţilor, va afecta şi veniturile
condamnatului (art.47 alin.2 Legea nr.57/1974), fiindcă altfel i s-ar
crea acestuia o situaţie privilegiată. Contribuţia de 3â pentru pensia
suplimentară nu se reţine, deoarece timpul cât se execută pedeapsa
la locul de muncă nu se ia în calcul la anii de pensie44.
43) drepturile de asigurări sociale se stabilesc în procentele
legale aplicate la venitul net cuvenit condamnatului după reţinerea
cotei prevăzute la lit.a);
44) durata executării pedepsei nu se consideră vechime în
muncă, deoarece nu are contract, fiind vorba de o pedeapsă;
45) nu se poate schimba locul de muncă la cererea
condamnatului, decât prin hotărârea instanţei de judecată.
Schimbarea locului de muncă trebuie interpretată ca
schimbare în sens de unitate şi nu în cadrul aceleiaşi unităţi.
325
 Se impune ca expresia „locul de muncă" să fie înlocuita cu
termenul de „unitate"45;
46) condamnatul nu poate fi promovat, ar contraveni ideii de
pedeapsă;
47) condamnatul nu poate ocupa funcţii de conducere, iar în
raport cu fapta săvârşită nu poate ocupa funcţii care implică
exerciţiul autorităţii de stat, funcţii instructiv-educative ori de
gestiune.
Pe durata executării pedepsei, condamnatului i se interzice
dreptul electoral de a fi ales. Credem că şi cel de a alege, ca
pedeapsă accesorie. Doar dreptul de la lit.d şi e art.64 sunt lăsate
la aprecierea instanţei.
Instanţa poate dispune ca cel condamnat să respecte şi una
sau mai multe din obligaţiile prevăzute în art.86 3 C.pen. (care sunt
stabilite în cazul suspendării executării pedepsei sub
supraveghere).
Pedeapsa se execută la locul de muncă în baza mandatului
de executare a pedepsei.
Pe timpul executării pedepsei în unitatea în care cel
condamnat îşi desfăşoară activitatea la data aplicării pedepsei,
contractul de muncă se suspendă.
în cazul executării pedepsei într-o altă unitate decât în cea
în care îşi desfăşura activitatea condamnatul la data aplicării
pedepsei, contractul de muncă încheiat încetează. Pedeapsa se
execută fără a se încheia contract de muncă.
în condiţiile prevăzute de art.867 C.pen., dacă unitatea
respectivă nu-şi dă acordul scris, cine caută altă unitate care şi-ar
da acest acord ? S-a exprimat părerea că din lege se deduce că tot
326
instanţa de judecată trebuie să găsească această unitate, ceea ce este
nefiresc.
De asemenea, se consideră că nu se justifică reglementare
discriminatorie din art.868 alin.5 şi 6 C.pen. Astfel, dacă cel
condamnat execută pedeapsa în unitatea în care lucra la data
aplicării pedepsei, contractul de munca se suspendă, (alin.5), iar
dacă o execută în altă unitate, contractul încetează (alin.6),
pedeapsa executându-se fără a se încheia contract de muncă. In
primul caz, suspendarea, după executarea pedepsei fostul
condamnat îşi va relua automat activitatea în baza contractului de
muncă existent dar suspendat. în al doilea caz, urmează ca acesta
să încheie un nou contract de muncă cu aceeaşi unitate sau cu alta
dispusă să-1 primească.
Dispoziţia va atrage consecinţe deosebit de păgubitoare46.
Dispoziţiile alin.6 se aplică în mod corespunzător şi în
cazul condamnatului care nu desfăşoară o activitate la data aplicării
pedepsei. Deci, nu se va încheia contract de muncă.
în cazul în care cel condamnat la executarea pedepsei la
locul de muncă a devenit militar în termen în cursul judecăţii sau
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedeapsa se
execută la locul de muncă, după trecerea în rezervă a acestuia.
Pentru ca executarea pedepsei să fie eficace sunt stabilite
anumite obligaţii şi pentru unitatea unde se execută pedeapsa: să
comunice instanţei de executare data prezentării condamnatului; să
ţină evidenţa timpului cât acesta lipseşte de la locul de muncă, în
vederea asigurării executării integrale a pedepsei; să ia măsuri ca
acesta să înceapă munca, de îndată, la locul indicat în mandatul de
executare; să-i creeze condiţii pentru a-şi putea îndeplini obligaţiile
327
care-i revin; să-i asigure protecţia muncii, igiena şi asistenţa
medicală, echipamentul de lucru şi alimentaţia specială potrivit
dispoziţiilor legale, asemănătoare persoanelor încadrate în muncă;
să desemneze, când este cazul, un colectiv care va supraveghea
conduita condamnatului şi să-1 sprijine în vederea îndreptării sale.
Dacă se iveşte o cauză de revocare sau anulare a executării
pedepsei la locul de muncă, unitatea, sau, după caz, organul de
poliţie, procurorul ori condamnatul sesizează de îndată instanţa
competentă, potrivit art.4441 C.pr.pen. (art.307 Leg. nr.23/1969).
jjj,. B. Revocarea executării pedepsei la locul de muncă 8$,
9
(art.86 C.pen.)
Revocarea este obligatorie ori facultativă, datorită
conduitei condamnatului.
Revocarea este facultativă dacă condamnatul se sustrage
de la prestarea activităţii în cadrul unităţii sau nu-şi îndeplineşte în
mod corespunzător îndatoririle ce-i revin la locul de muncă ori nu
respectă măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite prin
hotărârea de condamnare (art.869 C.pen.), instanţa poate să revoce
executarea pedepsei la locul de muncă, dispunând executarea
acesteia într-un loc de deţinere (absentează nemotivat, refuză să
presteze munca invocând tot felul de motive etc). Această condiţie
nu se realizează când inculpatul a lipsit de la muncă între 2 şi 8
zile, în total 23 de zile, în 9 luni. Deci nu se va revoca executarea
pedepsei la locul de muncă pentru restul de pedeapsă neexecutată,
ci se va presta munca de către cel condamnat, până la executarea
definitivă a pedepsei .
328
Nu se consideră că s-a sustras cu rea-credinţă de la
prestarea muncii, dacă nu erau aplicabile dispoziţiile art.869 C.pen.,
când s-a făcut dovada prezentării condamnatului la unitatea în
cadrul căreia trebuia să presteze munca, însă nu i s-a putut un loc
, -48
de munca .
Se consideră că nu-şi îndeplineşte în mod corespunzător
îndatoririle în muncă şi atunci când nu-şi realizează norma sau
produsele nu sunt de calitate, dă rebuturi, consumă materiale peste
normativ, întârzie la program în mod repetat, nu foloseşte integral
timpul de muncă, are o atitudine neglijentă faţă de scule şi utilaje
etc. Comportarea se referă, deci, la locul de muncă şi nu în afara
acestuia.
Dacă condamnatul nu s-a sustras de la executarea pedepsei,
ci unitatea care şi-a dat iniţial acordul ca să execute pedeapsa în
cadrul ei şi-1 retrage fiindcă a avut restructurări, din cauza lipsei
comenzilor, instanţa greşit a revocat executarea la locul de muncă,
deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.869 alin.3
C.pen.49. De asemenea dacă unitatea se află în proces de lichidare,
până ce acesta nu s-a terminat, condamnatul va continua executarea
în unitatea respectivă. Dacă ulterior unitatea respectivă nu mai
poate să-i asigure condiţiile pentru executarea pedepsei, instanţa va
fi încunoştinţata şi va proceda conform art.461 lit.c C.pr.pen.
(Contestaţia la executare)50.
Revocarea este tot facultativă dacă în timpul executării
pedepsei comite o infracţiune din culpă, deoarece se poate dispune
executarea pedepsei la locul de muncă şi pentru această infracţiune.
In acest caz revocarea nu mai are loc iar pedeapsa se aplică potrivit
regulilor de la pluralitatea intermediară.
329
 Revocarea este obligatorie dacă după rămânerea definitivă
a hotărârii prin care s-a dispus executarea la locul de muncă,
condamnatul săvârşeşte din nou o infracţiune cu intenţie, înainte
de începerea executării pedepsei sau în timpul executării acesteia.
In acest caz se vor aplica, după caz, dispoziţiile privind recidiva
postcondamnatone ori cele referitoare la pluralitatea intermediară
(art.40 C.pen.). Ţinând seama de acestea, instanţa a dat o soluţie
nelegală când a dispus revocarea executării pedepsei la locul de
muncă ca urmare a săvârşirii de către condamnat a unei
contravenţii51, deoarece legiuitorul prevede în mod limitativ
cazurile de revocare, astfel că instanţa nu o poate dispune pentru
alte temeiuri.
S-a considerat că dacă înainte de a comite infracţiunea
nouă, pedeapsa care s-a dispus să fie executată la locul de muncă
a fost graţiată (total sau restul ei) condiţionat, deci condamnatul nu
se afla la data judecării pentru noua infracţiune în executarea
pedepsei, nu mai poate avea loc revocarea pedepsei executată la
locul de muncă în baza art.869 C.pen., ci doar revocarea graţierii
condiţionate, dacă sunt îndeplinite condiţiile (art.8 Decr. nr.
189/1981) . Instanţa noastră supremă a decis că se va revoca şi
pedeapsa executată la locul de muncă, urmând să fie executate
ambele pedepse, când graţierea a fost parţială . împărtăşim această
soluţie.
In cazul în care a avut loc condamnarea la două pedepse cu
închisoare pentru infracţiuni concurente cu executarea la locul de
muncă şi una a fost graţiată, iar cealaltă se execută, dacă
condamnatul comite o nouă infracţiune în timpul executării prin
muncă a pedepsei negraţiate şi care întruneşte condiţiile recidivei
330
mari postcondamnatorie, se revocă atât graţierea cât şi pedeapsa
executată la locul de muncă, pentru ambele pedepse. Acestea
urmează să fie contopite, iar din pedeapsa rezultată se va scădea
timpul executat la locul de muncă, urmând ca restul să fie executat
la un loc de deţinere alături de pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune54.
In alte situaţii revocarea nu depinde de conduita
condamnatului (în cazul pierderii totale a capacităţii de muncă),
într-o asemenea situaţie, ţinând seama de împrejurările care au.
determinat incapacitatea şi de prevederile art.72 C.pen. se dispune
din oficiu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, cu
toate că nu sunt îndeplinite condiţiile din art.81 sau 861 C.pen.55.
într-o cauză, Judecătoria Braşov, prin sent.pen..fc
nr.492/1993 a respins cererea formulată de S.C. "Autoservice"
S.R.L. Braşov prin care se solicita schimbarea locului de muncă al
condamnatului M.D. întrucât se afla într-o situaţie materială
precară. Totodată, prima instanţă sesizându-se din oficiu, a dispus
suspendarea executării pedepsei rămasă neexecutată de către M.D..
Procurorul a declarat recurs, care a fost admis, considerăm
în mod întemeiat, susţinând că nu erau întrunite condiţiile din
art.86 alin.4 C.pen., fiindcă nu a intervenit pierderea capacităţii de
muncă56.
Dacă executarea pedepsei la locul de muncă s-a revocat
potrivit alin.l sau 3 art.86 C.pen., pedeapsa aplicată sau, după caz,
restul de pedeapsă rămas neexecutat se execută într-un loc de
deţinere.
Intr-o asemenea situaţie, dacă în timpul suspendării restului
pedepsei nu va comite o nouă infracţiune, pedeapsa se va considera
331
executată însă nu va opera reabilitarea de drept ca atunci când
suspendarea a fost acordată în temeiul art.81 C.pen., fiindcă legea
nu o prevede ca în cazul art.62 C.pen. .
S-a considerat că ar opera şi în acest caz reabilitarea de
58
drept , precum şi în condiţiile prevăzute de art.305 alin.4 C.pen.
în realitate nu operează în aceste cazuri.
Nu se cere ca în momentul ivirii pierderii capacităţii de
muncă condamnatul definitiv să fi început executarea pedepsei la
locul de muncă.
Dacă cel condamnat suferă de o boală care-i afectează
capacitatea de muncă numai temporar, deci nu-i vorba de pierderea
totală a acesteia (art.86 alin.4 C.pen.) nu poate avea loc revocarea
executării pedepsei la locul de muncă59.
în calculul timpului lucrat se includ şi zilele în care
condamnatul a fost prezent la muncă, însă nu a prestat-o din cauza
unităţii care având gol în producţie nu 1-a folosit la alte activităţi60.
Ar rezulta că executarea pedepsei în penitenciar s-ar
dispune numai când incapacitatea totală de muncă şi-a provocat-o
condamnatul cu intenţie.
Se pune întrebarea dacă revocarea poate opera, cu toate că
pentru infracţiunea nou comisă nu a fost pronunţată încă o hotărâre
de condamnare definitivă61, sau poate avea loc numai dacă există o
hotărâre de condamnare definitivă pentru noua infracţiune ?
Considerăm că trebuie să existe o hotărâre de condamnare
definitivă pentru noua infracţiune, fiindcă numai prin aceasta se
poate constata vinovăţia condamnatului, până atunci operează
prezumţia nevinovăţiei . De asemenea, infracţiunea urmează să fie
sancţionată potrivit dispoziţiilor referitoare la recidivă (art.39 alin. 1
332
şi 2 C.pen.) sau la pluralitatea intermediară (art.40 C.pen.), ceea ce
presupune o hotărâre definitivă (alin.3 art.869 C.pen., art.61,
art.103 alin.4, art.83 C.pen., precum şi ale art.4471 C.pr.pen.). în
cazul în care va fi condamnat pentru noua infracţiune, obligarea
executării pedepsei la locul de muncă se consideră revocată din
momentul comiterii noii infracţiuni.
Dacă are loc revocarea va opera contopirea pedepselor,
când condamnatul a executat parţial pedeapsa pentru care s-a
dispus executarea la locul de muncă63. Ceea ce s-a executat efectiv
în acest fel (zilele lucrate) până în momentul comiterii celei de a
doua infracţiuni nu se scade din pedeapsa aplicată pentru noua
infracţiune. S-a susţinut că se scade64. Se va scădea însă din
pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune ceea ce s-a executat
efectiv la locul de muncă din momentul comiterii noii infracţiuni
şi până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru
ea. Cu alte cuvinte, o parte din pedeapsa închisorii pentru noua
infracţiune se execută în stare de libertate la locul de muncă. S-a
exprimat şi părerea că din durata pedepsei urmează să se deducă şi
ceea ce s-a executat după pronunţarea hotărârii de revocare65. Or,
aceasta nu este posibil, fiindcă executarea nu ar mai depinde de o
hotărâre de condamnare (temei juridic), ci de voinţa
condamnatului, care ar decide cum să execute pedeapsa, la locul de
deţinere sau în stare de libertate la locul de muncă. în calcularea
executării pedepsei la locul de muncă se socotesc zilele de repaus
săptămânal şi cele care potrivit legii nu se lucrează (art.87 C.pen.)
însă nu şi zilele când a lipsit nemotivat, a fost învoit, în concediu
de boală sau în spital66.
333
 C. Anularea executării pedepsei la locul de muncă
(art.8610 C.pen.)
Anularea intervine când cel condamnat mai săvârşise o
infracţiune sau mai multe până la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare, fără ca instanţa să fi cunoscut această împrejurare
şi care este (sunt) descoperită(e) mai înainte ca pedeapsa să fie
executată la locul de muncă sau considerată ca executată (art.86 10
C.pen.). S-a dispus executarea în acest caz iară să fie îndeplinite
condiţiile legale. în această situaţie se cere ca pentru infracţiunea
(infracţiunile) descoperită să nu se poată aplica închisoarea cu
7 fîl
executarea la locul de muncă potrivit art.86 C.pen. .
Anularea se dispune şi când hotărârea de condamnare
pentru infracţiunea descoperită ulterior se pronunţă după ce
pedeapsa a fost executată la locul de muncă sau considerată ca
,, executată, caz în care se aplică pedeapsa pentru concursul de
infracţiuni ori recidivă. Credem că se vor aplica şi regulile pentru
pluralitatea intermediară (art.40 C.pen.), dacă sunt îndeplinite
Î condiţiile acesteia.
La scăderea pedepsei executată în total sau în parte, ori,
după caz, la contopirea pedepselor, se aplică dispoziţiile privind
pedeapsa închisorii, fără a se ţine seama dacă una din ele se
execută la locul de muncă, deoarece prin expirarea duratei pedepsei
executată în acest fel, pedeapsa închisorii este considerată
executată. ,... ..,.*.- u.^u
Pedeapsa stabilită, aşa cum s-a arătat inai sus, se execută la
un loc de deţinere. '^n. >mr&^,
334
D. încetarea executării pedepsei la locul de muncă
încetarea are loc înainte de executarea ei în întregime, cu
toate că cel condamnat nu este privat de libertate, deoarece este
însoţită de anumite drepturi (art.8611 C.pen.). Prin aceste dispoziţii
se urmăreşte stimularea acestuia pentru o îndreptare temeinică şi
rapidă.
Condiţiile trebuie să fie următoarele şi îndeplinite
cumulativ:
- condamnatul să fi executat efectiv cel puţin 2/3 din durata
pedepsei. Calculul de 2/3 se face ca şi pentru executarea pedepsei
închisorii la locul de deţinere. Orele suplimentare peste cele 8 ore
de program nu se pot considera ca zile executate din pedeapsă, şi
să fie luate în calcul la cele 2/368, sau zilele de sâmbătă şi duminică
nu se vor considera dublu. Acestea se iau în considerare numai
pentru salariaţi, cărora li se aplică dispoziţiile legislaţiei muncii. In
sens contrar se consideră că trebuie luate în considerare . Este
inexactă susţinerea, fiindcă se aplică conform dispoziţiilor Legii
nr. 104/1992. De asemenea, în cele 2/3 nu intră timpul în care
condamnatul s-a aflat în concediu medical, care nu este echivalent
cu executarea pedepsei , precum şi munca prestată în timpul
arestării preventive. Ca atare în mod ilegal s-a luat în considerare
această muncă în calculul celor 2/3 din pedeapsă pentru a se
dispune încetarea executării pedepsei la locul de muncă 71 sau când
în cursul executării pedepsei închisorii de un an a fost învoit 229
de ^re şi a avut 176 ore nemotivate. Când o parte a pedepsei
închisorii s-a executat la locul de deţinere şi a intervenit un act de
graţiere prin care s-a dispus ca restul să fie executat la locul de
muncă, durata de 2/3 se calculează în raport cu acest rest ;
335
 &' - condamnatul să fi dat dovezi temeinice de îndreptare, a
avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în muncă (a
prestat ore suplimentare, a depăşit norma etc). Ţinând seama de
aceste condiţii, instanţa trebuie să constate că s-a îndreptat,
reeducat şi ca atare poate dispune încetarea executării;
- încetarea poate fi dispusă la cererea conducerii unităţii în
care condamnatul execută pedeapsa, adresată instanţei, sau la
cererea condamnatului.
Atunci când după ce a avut loc cererea pentru încetarea
executării pedepsei la locul de muncă a intervenit o graţiere
condiţionată a pedepsei respective, instanţa trebuie să aplice
graţierea, chiar dacă măsura încetării ar fi fost mai favorabilă
infractorului, deoarece graţierea are caracter obligatoriu73.
Dacă în intervalul de timp de la încetarea executării
pedepsei la locul de muncă şi până la împlinirea duratei pedepsei,
cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune, pedeapsa se
consideră executată. Daca comite o nouă infracţiune în acest
interval, instanţa poate dispune fie menţinerea încetării executării
pedepsei la locul de muncă, fie revocarea ei.
Atunci când are loc revocarea, pedeapsa se stabileşte ca în
cazul art.61 C.pen. (se contopeşte şi se poate aplica un spor până
la 5 ani), precum şi al dispoziţiilor art.8610 alin.3 C.pen. (pedepsele
se contopesc şi se execută la un loc de deţinere).
La expirarea duratei pedepsei, dacă cel condamnat a
respectat toate prevederile legale, unitatea eliberează
condamnatului o adeverinţă de executare a pedepsei şi înştiinţează
instanţa de executare şi organul local de poliţie (art.30 8 Legea
nr.23/1969).
336
/; , -vh Secţiunea a IH-a " : i ag
n-tî EXECUTAREA PEDEPSEI ACCESORII ;
Pedeapsa accesorie se execută din momentul în care
hotărârea de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau a
închisorii a rămas definitivă şi până la terminarea executării
acesteia, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până
la împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei (art.71
C.pen.). Executarea acesteia este deci o consecinţă a „condamnării"
la pedeapsa închisorii şi nu a „executării" ei.
Aşadar, dacă condamnatul se află în stare de libertate la
data când hotărârea a rămas definitivă, momentul începerii
executării ei nu coincide cu acela al începerii executării închisorii.
Ca atare, durata acesteia va fi mai mare decât aceea a închisorii
deoarece cuprinde în plus timpul dintre rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare şi cel al începerii efective a executării
închisorii. La fel se întâmplă şi în cazul amânării sau întreruperii
executării închisorii74. P.T Ce se întâmplă în caz de computare
a deţinerii preventive?
Ţinând seama că nu se poate vorbi de pedeapsa accesorie
decât numai în urma condamnării, teoretic acestea sunt mai scurte
decât ale închisorii, dar în practică nu credem că cel deţinut
preventiv a avut posibilitatea să-şi exercite dreptul respectiv, în
afară de acela de a alege.
Executarea pedepsei accesorii încetează o dată cu
executarea pedepsei închisorii, cu graţierea totală sau a restului de
pedeapsă, cu împlinirea termenului de prescripţie a executării
pedepsei.
337
 Se pune întrebarea dacă în caz de condamnare cu
;>f Secţiunea a IV-a ir
suspendare condiţionată a executării pedepsei sau a suspendării
EXECUTAREA PEDEPSEI COMPLEMENTARE
executării pedepsei sub supraveghere, pedeapsa accesorie va fi 1 ;
executată în termenul de încercare din moment ce instanţa (art.35-38 Legea nr.23/1969)
apreciază că inculpatul se va îndrepta şi fără a executa pedeapsa
§ 1. Executarea pedepsei ..,' !(
principală ? K
interzicerii unor drepturi -
Potrivit dispoziţiilor alin.2 art.71 C.pen., trebuie să fie
executată, fiindcă atunci legiuitorul a înţeles ca unele din acestea
Executarea acestei pedepse începe după aceea a închisorii,
să nu fie executate (lit.d şi e art.64 şi art.86 alin.2 C.pen., dreptul
după graţierea totală sau a restului pedepsei, ori după prescrierea
de a fi ales), a arătat-o în mod expres (când se execută pedeapsa la
executării ei (art.66 C.pen.). Până la stingerea executării pedepsei
locul de muncă). Altfel ar însemna că are dreptul de a alege şi a fi
principale, cel condamnat a executat şi pedepsele accesorii, care
ales, de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de stat, ori
privesc toate drepturile ce constituie pedeapsă complementară.
dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie de natura
în condiţiile art.55 alin.l şi 2 C.pen., neaplicarea pedepsei
aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea
infracţiunii. Cu toate acestea, conform art.86 8 alin.2 C.pen., celui detenţiunii pe viaţa sau a înlocuirii ei, închisoarea va fi de 25 de
condamnat la executarea pedepsei la locul de muncă i se interzice ani, termen fix, şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe timp de 10
doar dreptul de a fi ales, nu şi acela de a alege. în ce ne priveşte ani.
credem că ar trebui să i se interzică dreptul de a alege, fiindcă
§ 2. Executarea pedepsei amenzii -'•c
modul de executare a pedepsei nu înseamnă că se schimbă natura :
' (art.33-34 Legea nr.23/1969)
acesteia, ea rămâne tot închisoare.
Ar putea fi exercitate, cu toate că legea nu dispune,
' Executarea pedepsei amenzii are loc fie prin plata ei integrală,
drepturile părinteşti şi dreptul de a fi tutore sau curator, ca atunci
fie în rate. în acest ultim caz, dacă nu se respectă termenele, se
când s-a dispus executarea pedepsei la locul de muncă (art.64
va reţine lunar din venitul sau pensia condamnatului 1/3 care se
alin.final C.pen.).
varsă statului. Sumele destinate altor datorii ale condamnatului se
Dispoziţiile alin. 1 şi 2 se aplică şi când pedeapsa închisorii
calculează, în cotele prevăzute de lege, cu privire la celelalte 2/3
se execută la locul de muncă, cu excepţiile prevăzute in art.86
din venitul său.
C.pen., interzicerea drepturilor prevăzute la art.64 lit.d şi e care
sunt lăsate la aprecierea instanţei. >: 339
338
 ■-■;, .■■.,-■:■* - Capitolul II > « - .- care au săvârşit fapte diferite, cu grad de pericol social felurit, au
^ EXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE un grad de şcolarizare diferenţiat, provin din medii sociale şi din
e localităţi diferite. De asemenea, nu trebuie să se uite că nu este uşor
DE CĂTRE MINORI
i >"-.
să-1 faci pe minor să renunţe la unele idei şi deprinderi care s-au
fixat de-a lungul mai multor ani de zile.
Secţiunea I P?
în general, se remarcă la minorii internaţi o pregătire
EXECUTAREA MĂSURII MUSTRĂRII
şcolară sub nivelul ultimei clase pe care au absolvit-o, datorită
(art.102 C.pen.) ' ■** '
dezinteresului pe care l-au manifestat faţă de pregătirea şcolară,
când frecvenţa a fost sporadică, au repetat una sau mai multe clase,
Aceasta se execută pe loc, în faţa instanţei de judecată,
de la întreruperea şcolii şi până la internarea în centrul de reeducare
imediat ce a fost pronunţată. Minorul trebuie să fie prezent.
au trecut mai mulţi ani. Din aceste cauze vocabularul lor este
sărac76. Ei nu au clare nici sensurile unor noţiuni morale, neputând
Secţiunea a Ii-a
aprecia propria lor conduită şi nici pe a altora în adevăratul ei sens.
EXECUTAREA MĂSURII
Neavând o reprezentare corectă a acestor noţiuni, nu le aplică sau
LIBERTĂŢII SUPRAVEGHEATE
chiar când le înţeleg nu le dau importanţă, ori le înţeleg empiric şi
(art.103 C.pen.) le aplică aşa cum le-au înţeles .
Din această cauză, credem că centrele de reeducare trebuie
S-a tratat atunci când s-a analizat această măsură. să fie încadrate cu persoane care să aibă un număr de ani în
exercitarea profesiei (maistru, pedagog, educator, profesor etc), cel
Secţiunea a III-a EXECUTAREA
puţin cinci, pentru a se putea ocupa cu randament maxim de
MĂSURII INTERNĂRII ÎNTR-UN CENTRU reeducarea minorilor, pe care să-i cunoască bine şi pe care să-i
DE REEDUCARE75 ajute în dobândirea deprinderilor impuse de societate.
în însuşirea unei meserii să-1 facă să ajungă la o formă de
Procesul de reeducare fiind complex presupune, aşa după muncă independentă, fiindcă în felul acesta se realizează
cum s-a arătat mai sus, o cunoaştere temeinică a personalităţii dezvoltarea aptitudinilor de ordin tehnic, dezvoltarea unor
minorului faţă de care urmează să se ia cea mai potrivită măsură deprinderi de muncă, de a învăţa şi a lucra singuri, de a-şi verifica
educativă şi să se aplice cele mai adecvate metode de reeducare, cu rezultatele activităţii proprii, de a-şi educa voinţa, atenţia,
atât mai mult cu cât în centrul de reeducare sunt grupaţi minori corectitudinea şi exactitatea, iniţiativa creatoare şi spiritul de
340 341
 inventivitate'*. De aceea, se impune, pe cât posibil, ca pregătirea
profesională să se facă mai ales în unităţile de producţie, fiindcă în
acest fel minorii ajung sa creeze bunuri, astfel că nu se va mai pune
problema unei perioade de adaptare după liberare. Sunt puşi să
lucreze cu unelte şi maşini pe care le vor folosi şi după liberare, se
obişnuiesc cu atmosfera unităţii în care muncesc etc.
Tratamentul minorilor nu trebuie să fie şablon, ci să aibă în
vedere vârsta, temperamentul, aptitudinile şi atitudinea fiecărui
minor, dezvoltarea intelectuală etc. Deci, personalitatea minorului
care este încă în curs de dezvoltare se va avea în vedere chiar dacă
toţi sunt supuşi aceluiaşi program general. Prin urmare, trebuie să
se vadă în fiecare minor un om cu probleme, preocupări şi dorinţe
proprii, altfel nu se va ajunge la rezultate corespunzătoare în
procesul de reeducare79.
Minorul trebuie să fie convins că tot ceea ce se face în
centrul de reeducare este în interesul lui.
Ar fi bine ca minorii să fie împărţiţi pe categorii de vârstă
şi moralitate. Pe cât posibil, să nu fie grupele prea mari, deoarece
supravegherea este mult uşurată şi implicit şi educarea, fiindcă
pedagogul se poate ocupa mai mult de fiecare în parte. De
asemenea, nu se vor putea forma grupuri cu tendinţe defavorabile
reeducării, care să-i influenţeze pe ceilalţi. Pentru aceasta,
educatorul trebuie să cunoască climatul psihologic din clasă,
relaţiile dintre minori atât în clasă, cât şi în afara ei, precum şi alte
fenomene care se petrec în grupa respectivă şi să rezolve la timp
toate problemele care-i frământă, urmărind, în acelaşi timp,
evoluţia fiecărui minor.
TRIMITERI
. v, v. ■-
1
Vezi recomandarea nr.R(87) 3 adoptată de Comitetul Miniştrilor Consiliului
Europei la 12.02. în cea de a 404-a şedinţă a miniştrilor deputaţi şi
Recomandaţiei nr.2 Apendixul (87), Regulile europene pentru penitenciare,
Revista de ştiinţă Penitenciară nr.3-4 (7-8) 1991, p.3-21; Leg. nr.21 pentru
Trecerea Direcţiei Generale a penitenciarelor din cadrul Ministerului de Interne
în subordinea Ministerului Justiţiei, M.Of. nr.113 din 16.10.1990, în care se
prevede la art.5 că în termen de 6 luni de la adoptarea acesteia Ministerul
Justiţiei va elabora şi supune spre aprobare proiectul noii Legi privind
executarea pedepselor, precum şi Regulamentul de aplicare a acestei legi;
I.Chiş, Progrese notabile în modernizarea sistemului penitenciar, Rev. de
Drept penal, Anul I nr.l, Serie nouă, Bucureşti, 1994, p.79-86.
2
Leg. nr.23/1969 privind executarea pedepselor, republ. în B.O. nr.62 din
2.05.1972.
3
I.Chiş, Impactul transformărilor social-politice din societatea românească
asupra sistemului penitenciar, Revista de ştiinţă Penitenciară nr.4(12)/1992,
p.8-9, Comunicare prezentată la Conferinţa organizată de Consiliul Europei,
Budapesta, 26-30.10.1992.
4
Leg. nr.21/1990 pentru trecerea penitenciarelor din cadrul Ministerului de
Interne în subordinea Ministerului Justiţiei, M.Of. nr.113 din 16.10.1990.
5
Pavel Cocoş Mircea, Liberarea condiţionată, teză de doctorat, 1980,
Biblioteca Facultăţii de Drept, Bucureşti; D.Pavel, Nota (II) la s.pen. nr.9 din
6.01.1982 a Judec. Suceava, R.R.D. nr.10/1982, p.52.
6
I.Poenaru, Notă la dec.pen. nr.33 din 18.01.1978 a Trib. Jud. Constanţa,
R.R.D. nr. 12/1978, p.54 şi urm.
7
H.Diaconescu, I.Istrate (I),S. Moisescu (II), O propunere "de lege ferenda"
privind individualizarea în faza executării a sancţiunii închisorii
contravenţionale, R.R.D. nr.l 1/1974, p.15 şi urm.
8
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, R.R.D. nr.8/1970, p.112-
126.; M. Of. nr.187 din 7.08.1997; Leg. nr.168/1997.
M. Basarab, Consideraţii pe marginea Codului penal modificat prin Legea
nr.140 din 1996 cu privire la liberarea condiţionată, Studia Universitatis
"Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, nr.1-2/1996, p.107 şi urm.
10
Idem, p.120 şi urm.
11
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1855 din 22.07.1985, R.R.D. nr.4/1987, p.78.
343
 Vl
Judec, sect.5 Bucureşti, sent.pen. nr.12 din 3.01.1980, R.R.D. nr.3/1981, p.52;
Trib. Municip. Bucureşti, secţia I-a penală, dec. nr.267/1993, Dreptul nr.2/1995,
p.75.
13
Trib. Municip. Bucureşti, secţia a Ii-a pen., dec. nr.361 din 11.03.1980, cu
Nota de C.Turianu şi C.Turianu (I) şi N.Ionescu, D.Ciuncan (II), R.R.D.
nr.3/1981, p.53-54 şi 54-56, ambele aprobative.
u
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.483 din 23.10.1979, R.R.D. nr.10/1980, p.70.
15
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, cit.supra, p.120; Trib.
Suprem, s.pen., dec. nr.170 din 20.01.1985, R.R.D. nr.1/1986, p.76-77; C. de
Ap. Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr.271/1996, Rev. de Drept penal, nr.4/1996,
p.150..
16
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.643 din 26.12.1979, R.R.D. nr.l 1/1980, p.66.
17
Gr.Theodoru, La liberation Conditionelle en droit penal roumain, Analele
ştiinţifice ale Univ. "Al.I.Cuza"Iaşi, ştiinţe Juridice, t.XIX, 1973, p.31.
18
T.M.B., secţia I-a penală, dec. nr.51/1993, Dreptul nr.9/1994, p.91; C.Ap.
Constanţa, dec.pen. nr.49/1994; dec.pen. nr.73/1993, Rev. de Drept penal
nr.1/1995, p.134-135; C.Ap. Timişoara, dec.pen. nr.113/1993, Rev. de Drept
penal nr.1/1995, p.135.
19
C.Ap. Constanţa, dec.pen. nr.3/1994, Rev. de Drept penal nr.1/1995, p.135.
20
Trib. Jud. Maramureş, dec.pen. nr.285 din 26.05.1987, R.R.D. nr.1/1988,
p.76.
21
Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.6/1970, cit.supra, p.122.
22
Trib. Municip. Bucureşti, secţia I-a penală, dec. nr.561 din 19.10.1990,
Dreptul nr.9/1991, cu Notă aprobativă de C.Turianu, p.80-81.
23
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1068 din 30.04.1982, R.R.D. nr.5/1983, p.76-77;
Trib. Municip. Bucureşti, secţia I-a penală, dec. nr.561 din 19.10.1990, Dreptul
nr.9/1991, cu Notă aprobativă de C.Turianu, p.80-82.
C.Lungu, Consecinţele asupra liberării condiţionate a descoperirii unor
acte care intră în conţinutul acelei infracţiuni, R.R.D. nr.9/1974, p.22 şi urm.;
Trib. Suprem, s.pen., dec.nr.888 din 24.04.1985, R.R.D. nr.4/1976, p.55. 25
C.Bulai, Graţierea condiţionată şi liberarea condiţionată, Rev. de Drept
penal m.2/l994,p.\35-l40.
36
1.Ionescu, Graţierea condiţionată. Totalizare sau contopire, Rev. de Drept
penal m.2/1994, p.141-144.
344
27
Potrivit DICŢIONARULUI EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE (DEX),
Ed. Academiei, Bucureşti, 1975.
28
Art.4 Decr. lege nr.23, M.Of. nr.9 din 14.01.1990.
29
Art.9 Decr. lege nr.3/1990. M.Of. nr.2 din 5.01.1990.
30
L. Margocsy, Aspecte ale aplicării graţierii condiţionate intervenite după
acordarea liberării condiţionate în cazul unor infracţiuni succesive, R.R.D.
nr.6/1985, p.23 şi urm.; C.S.J., s.pen., dec. nr.132 din 27.01.1993, Dreptul
nr.3/1994, p.l 16.
31
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2086 din 20.09.1982, CU/1982, p.236.
32
Trib. Jud. Satu-Mare, dec.pen. nr.256 din 14.10.1980, tf.tf.U nr.5/1981,p.69.
33
Trib. Jud. Bihor, dec.pen. nr.529 din 11.12.1981, cu Notă (II) de
V.Papadopol, R.R.D. nr.5/1982, p.49-51 şi 52-56.
34
L.Margocsy, Nota (I) şi s.pen. dec. nr.846 din 9.07.1980 a Judec. Oradea,
R.R.D. nr.5/1982, p.49-52.
35
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1544 din 7.07.1983, R.R.D. nr.10/1984, p.79.
36
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2456 din 5.07.1973, CU/1973, p.359-360; dec.
nr.3938 din 7.10.1972, CU/1972, p.298-300; dec. nr.288 din 29.01.1986,
R.R.D. nr. 12/1986, p.74-75; dec. nr.234 din 5.02.1985, CU/1985, p.258-259.
37
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1855 din 2.07.1986, CU/1986, p.234-235;
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a Il-a penală, dec. nr.85/1994, Rev. de Drept
penal nr.1/1994, p.139; C.S.J., s.pen., dec. nr.45271997, Rev. de Drept penal,
nr.4/1997,p.l07..
38
Art.28 lit.a şi b Leg. nr.14 privind organizarea apărării naţionale a
R.S.România, B.O. nr.160 din 29.12.1972.
39
Legea nr.45/1994 privind apărarea naţională a României, M.Of. nr. 172/1994;
Legea nr.46/1996 privind pregătirea populaţiei pentru apărare; H.G.
nr.618/1997, M.Of. nr.282/1992.
0
D. Cîmpianu, Condiţiile în care o persoană poate executa pedeapsa într-o
închisoare militară, Dreptul, nr.9/1998, p.l 18-123.
41
1. Reţea, Militar. înţelesul termenului, Rev. de Drept penal, nr.2/1998, p.60
şi urm. Argumentele, temeinice, se bazează pe analiza dispoziţiilor Legii
nr.45/1994.
De asemenea nici gardianul public nu are această calitate.
Vezi şi I. Reţea, Din nou despre calitatea de militar, Rev. de Drept penal,
nr.2/1999,p.52şiurm.
345
 61
4Z
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.76 din 9.11.1975, CD./1975, p.300 şi urm. Judec. Satu-Mare, s.pen. nr.800 din 16.10.1978, cu Notă de O.Giurgiu,
43
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2318 din 6.12.1978, R.R.D. nr.5/1979, p.58; R.R.D. nr.8/1979, p.43 şi urm.; Şt.Mateescu, Nota (I) la dec.pen. nr.183 din
J.Grigoraş, Notă (II) la s.pen. nr.2I7/1974 a Judec. Timişoara, R.R.D. 14.04.1980 a Trib. Jud. Braşov, R.R.D. nr.12/1981, p.92-94. 62M.Basarab,
nr.6/1974, p.65. DREPT PROCESUAL PENAL, cit.supra, p.75-76; Trib. Jud. Hunedoara,
44
R.Popescu-Brădiceni, Din practica aplicării muncii corecţionale, R.R.D. dec.pen. nr.56 din 7.02.1984, R.R.D. nr.10/3984, p.78.
63
nr.6/1976, p.33 şi urm. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.218 din 29.01.1981, R.R.D. nr.10/1981, p.74.
64
45
D.Ghihanîş, Câteva consideraţii în legătură cu schimbarea unităţii şi (sau) Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.88/1978, R.R.D. nr.4/1979, p.66; dec.
a locului de muncă, Dreptul nr. 1/1994, p.95-97. nr.1617 din 13.09.1980, R.R.D. nr.6/1981, p.86; Judec. Sibiu, s.pen. nr.225 din
46
D.Firoiu, Situaţia contractului individual de muncă în condiţiile Legii 14.03.1979, R.R.D. nr. 1/1980, p.54; Trib. Jud. Suceava, dec.pen. nr.126 din
nr.104/1992, Dreptul m. 1/1993, p.53-56. 26.02.1979, R.R.D. nr. 1/1979, p.72-73; Judec. Braşov, s.pen., dec.
47
A.Boieriu, Nota (I) la s.pen. nr.217, cit.supra., R.R.D. nr.6/1974, p.65. nr.2655/1979, R.R.D. nr.12/1981, p.90-92; D.Pavel, Nota (II) la dec.pen.
48
Trib. Jud. Bacău, dec.pen. nr.33 din 13.01.1981, R.R.D. nr.7/1981, p.63 şi nr.183, cit.supra., p.94-96; Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din
R.R.D. nr.7/1982, cu Nota (I) de C.E.Turianu şi C.Turianu şi Nota (II) de 14.05.1983, punctul 7, cit.supra., p,35.
65
V.Papadopol, p.77-82; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.305 din 29.01.1986, R.R.D. Judec. Satu-Mare, s.pen., dec. nr.1180/1979, R.R.D. nr.6/1980, p.54.
66
nr. 12/1986, p.74. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.363 din 16.02.1981, R.R.D. nr.3/1982, p.65-66;
49
CAp. Timişoara, dec.pen. nr.377/R din 5.10.1994, Dreptul nr.5/1994, p.147. dec. nr.356 din 12.02.1982, CA/1982, p.232-233; dec. nr.248 din 2.02.1982,
în acest caz credem că va trebui ca instanţa sa caute altă unitate care să-1 CD./1982,p.233-234.
accepte. Ceea ce s-a executat până la retragerea acceptului se va lua în 67
Descoperirea mai înainte ca pedeapsa să fl fost executată se referă la
considerare la executare. prestarea muncii corecţionale pe întreaga durată stabilită de instanţă;
50
C. de Ap. Bucureşti, sec. a I-a pen., dec. nr.814/1997, Rev. de Drept penal, descoperită mai înainte de a fi considerată ca executată priveşte dispunerea
nr.2/1999,p.l54. încetării muncii corecţionale înainte de expirarea duratei ei; I.Poenaru, Nota
51
Judec. Braşov, s.pen., dec. nr.639/1979, R.R.D. nr.3/1980, p.6l. (II), Trib. Municip. Bucureşti, la dec.pen. nr.l 101 din 13.06.1986, R.R.D.
52
Judec. Olteniţa, s.pen. nr.371 din 7.09.1978, cu Notă de C.Buga, R.R.D. nr.8/1987, p.62 şi 64-65.
nr.5/1980, p.47-49. 68
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.955 din 10.11.1978, R.R.D. nr.4/1979, p.59.
53
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.536 din 19.02.1985, R.R.D. nr.2/1986, p.78. 69
Horea Ioan Ciobanu (I), I.Petru-Cernat (II), Probleme de practică judiciară
54
Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.76 din 10.02.1982, R.R.D. nr.8/1982, p.63. privind executarea muncii corecţionale, Dreptul ni.\/\996, p.105-107 şi 107-
55
Al.Paicu, Suspendarea condiţionată din oficiu a executării pedepsei, 108.
Dreptul nr. 10/1993, p,65-70. 70
Trib. Jud. Dolj, dec.pen. nr.265 din 9.02.1979, R.R.D. nr.10/1979, p.60; Trib.
56
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.529 din 22.06.1993, Dreptul nr. 1/1994, p.113. Jud. Satu-Mare, dec.pen. nr.874 din 6.11.1980, R.R.D. nr.5/1981, p.67.
57
Trib. Jud. Hunedoara, dec.pen. nr.76 din 10.02.1982, R.R.D. nr.8/1982, p.63. 71
58
Trib, Jud. Călăraşi, dec.pen. nr.90 din 3.06.1982, cu Notă aprobativă de
Trib. Jud. Satu-Mare, dec. nr.874 din 6.11.1980, R.R.D. nr.4/1981, p.67.
59
■■ A.Pârvulescu şi dezaprobativă de V.Pătulea, R.R.D. nr.7/1983, p.47-50; Trib.
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 14 din 13.01.1983, /?.#.£). nr.1/1984, p.61-62;
Jud. Cluj, dec.pen. nr.535 din 8.08.1973, R.R.D. nr.7/1974, p.50; N.P., Nota (I)
dec. nr.514 din 9.03.1984, R.R.D. nr.2/1985, p.75.
60 la dec.pen. nr.178 din 6.03.1980 a Trib. Jud. Ilfov, R.R.D. nr.8/1981, p.49;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.210 din 28.01.1984, CO./1984, p.229-230.
Trib.Municip. Bucureşti, secţia a Ii-a pen., dec. nr.7/1993, Dreptul nr.2/1995,
p.76.
346 347
72
Trib. Jud. Bacău, dec.pen. nr.342 din 7.05.1981, cu Notă aprobativă i
A.Ungureanu, R.R.D. nr.4/1982, p.55-60. Titlul VIII
73
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.826 din 6.04.1982, R.R.D. nr.5/1983, p.76. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
74
I.Iacob, Nota (I), Despre pedepsele accesorii, R.R.D. nr.2/1971, p.104 şi
urm.; G.Antoniu, Nota (II), p.106 şi urm. RĂSPUNDEREA PENALĂ
75
Decr. nr.545/1972, B.O. nr.162 din 30.12.1972.
76
Gh.Comşa, Aspecte ale pregătirii şcolare la minorii delincvenţi, SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Reeducarea minorilor, nr.2/1975, p,40 şi urm.
7
V.Păun, M.Stan, Diferenţe în sistemul de noţiuni morale ale minorilor
delincvenţi şi posibilităţi de remediere, Reeducarea minorilor nr.2/1975, p.47
şi urm. Capitolul I
78
1.Mihăilescu, Asigurarea condiţiilor didactico-materiale pentru
desfăşurarea optimă a activităţii instructiv-educative, Reeducarea minorilor FELURILE CAUZELOR CARE ÎNIĂTURĂ
nr.2, p.54 şi urm. RĂSPUNDEREA PENAIĂ
79
A.Gurguţă, Tratamentul reeducativ aplicat minorilor internaţi în centrele
de reeducare şi individualizarea sa în raport cu personalitatea lor, ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Reeducarea minorilor or. 1/1975, p.3 şi urm.
Secţiunea I
GENERALITĂŢI

Acestea sunt cauze posterioare comiterii infracţiunii,

datorate unor realităţi sociale şi de politică penală privind aplicarea şi
executarea sancţiunilor. Asemenea cauze sunt: amnistia, graţierea,
prescripţia, lipsa plângerii prealabile, împăcarea părţilor şi retragerea
plângerii prealabile. Ele se aplică atunci când există o infracţiune şi
deci răspundere penală, pentru a înlătura consecinţele imediate sau
eventuale ale acesteia, spre deosebire de cauzele care fac ca fapta
prevăzută de legea penală să nu fie /infracţiune (art.18 1 şi art.44-51
C.pen.)-
Cauzele arătate mai sus sunt generale, deoarece privesc, în
principiu, orice infracţiune. Unele au efect numai în baza

3 '
.
 dispoziţiilor din Codul penal, pe când altele presupun şi intervenţia
organelor supreme ale puterii de stat în anumite cazuri (amnistia şi
graţierea).
In afară de cauzele generale, în partea specială a Codului
penal sau în legi speciale, sunt prevăzute şi cauze care se referă
numai la unele infracţiuni, denumite cauze de nepedepsire. Aşa
ar fi în cazul denunţării complotului (art.167, alin.final, C.pen.),
denunţării sau înlesnirii arestării infractorilor (art. 170, alin.ultim,
C.pen.), a denunţării infracţiunii de către mituitor (art.255, alin.3,
C.pen.).
De asemenea, nu vor fi sancţionaţi refugiaţii care, sosind
direct din teritoriul unde viaţa sau libertatea lor erau ameninţate în
sensul prevăzut de art.l, Leg. nr.46/1991 intră sau se găsesc pe
teritoriul ţării noastre fără autorizaţie, sub rezerva prezentării lor
fără întârziere la autorităţi pentru a le expune motivele, recunoscute
ca valabile, ale intrării sau prezenţei lor ilegale1.
Unele dintre acestea deşi prevăzute în partea generală a
Codului penal, sunt tot cauze speciale; desistarea (art.22, C.pen.)
şi împiedicarea consumării faptei (art.29, art.30, C.pen.) în raport
cu cele generale.
Enumerarea în cod a cauzelor care înlătură răspunderea
penală sau consecinţele condamnării se face potrivit unei ordine de
preferinţă, determinată de natura şi efectele lor. Astfel, în cazul
concursului între amnistie şi împăcarea părţilor sau al retragerii
plângerii prealabile, răspunderea este înlăturată prin efectul
amnistiei, prin acela al împăcării părţilor ori al retragerii plângerii
prealabile.
un o-' .6 J i
350
Secţiunea a Ii-a •"*& ■
AMNISTIA ŞI GRAŢIEREA2 !
(art.119-120, C.pen.)
Atât amnistia, cât şi graţierea sunt acte ale organelor
supreme ale puterii de stat, emise în unele împrejurări speciale,
cum ar fi Revoluţia din decembrie 1989, consolidării ordinii
social-politice. Ca urmare statul poate ierta sau să trateze mai
indulgent unele infracţiuni săvârşite şi pe cei care le-au comis. Din
punct de vedere juridic amnistia şi graţierea sunt fapte extinctive,
deoarece înlătură fie răspunderea penală, fie executarea în total sau
în parte a pedepsei, pentru infracţiunea comisă înainte de data
adoptării actului normativ sau comutarea pedepsei. Ele au multe
puncte comune: se întemeiază pe situaţii social-politice similare şi
pe considerente de politică penală identice; îşi au izvorul juridic în
acte emanate de la anumite organe ale puterii supreme de stat;
produc unele efecte similare asupra consecinţelor executării
pedepsei.
§ 1. Amnistia
Amnistia este un act al puterii de stat, luat pe cale de lege
(Parlament, art.72, alin.l, lit.g, Constituţie), prin care se înlătură
■răspunderea penală sau executarea sancţiunii pronunţate. Aşadar
/prin amnistie statul renunţă la tragerea la răspundere penală,
restrângându-se în felul acesta câmpul de aplicare al legii penale în
vigoare cu privire la anumite infracţiuni ori sancţiuni aplicate.
Aceasta este şi raţiunea pentru care ea se poate acorda numai de
351
 către Parlament ca organ suprem al puterii de stat, de la care emană
legile penale, în baza dispoziţiilor constituţionale.
Amnistia operează „ in rem ", fiindcă se renunţă la aplicarea
legii penale pentru anumite infracţiuni, arătate anume în actul
respectiv, comise anterior acestuia. Ca atare profită tuturor
participanţilor. Uneori însă efectele reale sunt condiţionate de
anumite cerinţe de ordin personal. Astfel, Decretul nr. 147/1977 în
art.l se referea la minorii şi tinerii în vârstă de 18-21 de ani .
Renunţarea la tragerea la răspundere penală, „uitarea" nu i
înseamnă ca infracţiunea căreia i se aplică este dezincriminată sau că
se înlătură caracterul penal al infracţiunii efectiv comisă
(concrete).
A. Felurile amnistiei
Având în vedere întinderea sau obiectul ei, amnistia poate
fi colectivă (generală) acordată pentru orice infracţiune, indiferent
de natura, cuantumul sancţiunii şi sediul ei legal4 (Decr. lege
nr.3/1990) şi specială când priveşte numai anumite infracţiuni în
funcţie de natura şi cuantumul pedepsei. Ca atare sunt arătate^
infracţiunile la care se aplică,^ textele legale care incriminează
faptele amnistiate (Decr. nr.421/1955), fie stabileşte maximul
special al pedepselor pentru infracţiunile amnistiabile (până la 5
ani închisoare, art.2 Decr. nr. 110/1974; până la 3 ani, Decr.
nr.l 15/1977, Decr. nr.290/1984, art.l, Decr. nr.185/1986, Decr.
nr.255/1987, Decr. nr.l 1/1988, Decr. nr.3/1990). De asemenea,^
se arată obiectul de grupă al infracţiunilor (Decr. nr.20/1959,
infracţiuni din Codul silvic, Decr. nr.3/1990, infracţiuni politice),
35
2
fie se indică elementul subiectiv (infracţiuni neintenţionate, Decr.
nr.315/1959).
Ţinând seama de condiţiile în care se acordă, amnistia
poate fi necondiţionată (pură şi simplă) şi condiţionată, când se
acordă numai sub rezerva îndeplinirii unei (unor) condiţii privind:
persoana infractorului (bătrâni, minori, tineri etc); de timpul
comiterii infracţiunii (război, secetă, alte calamităţi); de urmările
acţiunii sau inacţiunii (să nu fie depăşit un anumit cuantum, de
exemplu, 50.000 lei în cazul infracţiunilor care s-au comis
împotriva avutului obştesc, art.3 Decr. nr.331/1977)5; dauna să fi
fost reparată; de antecedentele infractorului (să nu fi fost anterior
condamnat, art.3 Decr. nr.110/1974); dacă nu a început executarea
pedepsei deoarece infractorul s-a sustras de la aceasta (art.
11/1974, ait.10, Decr. nr.115/1977)6, art.l 1, Decr. nr.290/19847
ori chiar după începerea executării ei, art. 11 Decr. nr.185/19568;
Decr. nr.255/1987. De exemplu, neprezentarea la locul de muncă
hotărât de către instanţă a celui condamnat să execute pedeapsa
în acest fel. Ca atare instanţa va dispune revocarea executării
pedepsei în acest loc (art.869, C.pen.9 şi nu se va aplica amnistia
pentru infracţiunea respectivă). S-a apreciat însă că nu ar exista o
sustragere de la executare când nu s-a prezentat întemeiat la
muncă10; să nu fi beneficiat de o altă amnistie. Când condiţia
priveşte persoana, amnistia are efecte „in personam".
In codul nostru penal este consacrată atât amnistia
necondiţionată, cât şi cea condiţionată.
I Luând în considerare stadiul procesului în care se găseşte
cauza, Codul penal consacră amnistia înainte de condamnare,
353

denumită şi „proprie", şi amnistia după condamnare, denumită şi
„improprie".
B. Efectele amnistiei
1. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare
constau în înlăturarea răspunderii penale, adică procesul penal nu
se mai porneşte, iar daca s-a pornit nu se mai pune în mişcare
acţiunea penală, ori nu se mai trimite infractorul în judecată, sau
dacă a fost trimis în judecată procesul va înceta, indiferent în ce
stadiu s-ar afla. Aceste efecte se extind la toţi participanţii.
în cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi
proces, efectele vor opera numai cu privire la infracţiunile
amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte, independent de
cauzele de atenuare sau de agravare a pedepsei.
Astfel, când maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea
comisă de inculpat nu depăşeşte 10 ani (Decr. nr.l 1/1988) nu se
poate aplica un spor datorită unei cauze de agravare legale, care să
ducă la depăşirea limitei de 10 ani şi în felul acesta infracţiunea să
fie exceptată de la amnistie11.
Dacă amnistia se referă la maximul special al pedepsei, în
cazul în care infractorul era minor la data comiterii infracţiunii se
va lua în considerare limita redusă la jumătate (art. 109, C.pen.)
2. Efectele amnistiei intervenită după condamnare
constau în înlăturarea executării sancţiunilor, precum şi a
celorlalte consecinţe ale condamnării, aducându-se atingere
autorităţii lucrului judecat, autoritate care nu s-ar putea înlătura
decât prin folosirea căilor extraordinare de atac, ori al promulgării
unei legi penale mai favorabile în mod obligatoriu (art. 14, C.pen.)
354
sau facultativ (art.15, C.pen.) sau al înlocuirii pedepsei amenzii cu
pedeapsa alternativă a închisorii (art.631, C.pen.). Se înlătură
pedeapsa principală. Expresia „înlăturarea si a celorlalte
consecinţe" priveşte: pedepsele complementare; infracţiunea
amnistiată nu va fi reţinută ca termen al recidivei nici atunci când
amnistia a intervenit după executarea pedepsei (Decr. lege
nr.3/1990), şi nici nu va fi luată în considerare la aplicarea sporului
de pedeapsă în caz de concurs de infracţiuni sau de pluralitate
intermediară, deoarece se are în vedere pedeapsa prevăzută de lege
pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs şi nu pedeapsa
rezultată, care nu are relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei. De
asemenea, nici prejudiciile cauzate în urma săvârşirii acestor
infracţiuni nu se totalizează, ci se ia în considerare prejudiciul
fiecărei infracţiuni în parte; nu va constitui o cauză de revocare a
suspendării condiţionate a executării pedepsei etc.
De exemplu, pentru obţinerea permisului de conducere
auto, printre condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească
candidaţii, este şi aceea ca să nu fi fost condamnat definitiv pentru
vreuna din infracţiunile prevăzute în art.22 alin.4, din Decr.
nr.328/1966, republicat (o infracţiune la regimul circulaţiei pe
drumurile publice, de omor, vătămare corporală gravă, tâlhărie,
ultraj cu violenţă ori pentru o infracţiune de ultraj contra bunelor
moravuri şi tulburarea liniştii publice). Dacă însă a intervenil
amnistia pentru asemenea fapte nu se va lua în considerare <
asemenea condamnare definitiva12.
/ Amnistia are efecte şi după condamnare pentru a nu se ere
o situaţie mai bună infractorilor nejudecaţi până la data adoptăr
 actului de amnistie, datorită faptului ca s-au sustras şi care ar fi
tentaţi să încerce tărăgănarea procesului.
S-a exprimat şi părerea, pe care nu o împărtăşim, că în
acest caz „fapta pierzându-şi caracterul penal, dispar şi
consecinţele penale, în primul rând obligaţia de a executa
pedeapsa". Or, această afirmaţie este inexactă deoarece fapta îşi
păstrează atât din punct de vedere legal, cât şi în concret caracterul
de infracţiune. Din aceste considerente amnistia figurează printre
cauzele care înlătură răspunderea penală, iar nu printre cele care
fac ca fapta să nu fie infracţiune (art.44-51, C.pen.).
Prin dispoziţiile Decr. nr.331/1977 s-au extins efectele
amnistiei, în raport cu cel din actele anterioare şi ulterioare lui,
deoarece persoanele care au executat pedeapsa sau aceasta a fost
graţiată, au fost şi reabilitaţi.
De asemenea se aplică şi infracţiunilor graţiate condiţionat
chiar dacă în termenul de încercare condamnatul comite o nouă
infracţiune14. S-a susţinut însă şi contrariul15.
Amnistia nu are efecte asupra amenzilor încasate înainte de
intervenirea ei, însă dacă a intervenit înainte de plata lor, acestea
nu se vor mai încasa.
C. Limitele efectelor amnistiei
Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi
educative, deoarece ele sunt luate în favoarea infractorului şi ca
atare trebuie să fie executate. Prin actul de amnistie se poate
prevedea însă că şi măsura educativă a internării într-un centru de
reeducare este amnistiată (art.l, Decr. nr. 147/1977, art.l, Decr.
nr.189/1981, art.l, Decr. nr,349/1982, art.2, alin.2, Decr. 356
nr.290/1984, art.2, alin.2, Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987,
Decr. lege nr.3/1990, Decr. lege nr.23/1990, prin care s-a amnistiat
şi măsura educativă a internării într-o şcoală specială de muncă şi
reeducare, cum era denumită atunci). Ca atare, nu se amnistiază
măsura libertăţii supravegheate16.
Se pune problema, dacă a încetat procesul penal ca urmare
a aplicării amnistiei, se poate dispune măsura de siguranţă a
interzicerii de a se afla în anumite localităţi sau nu? S-a considerat
că nu este posibil17.
Aşadar, dispoziţiile din art. 119, alin.3, C.pen. sunt
aplicabile numai raportate la dispoziţiile din art. 116, C.pen. Ea ar
putea fi, deci, incidenţă numai dacă persoana a fost condamnată
definitiv şi apoi a intervenit amnistia. A se vedea în acest sens şi
dispoziţiile aliniatului ultim al art.l 11, C.pen.
Dacă amnistia a intervenit după rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare nu produce efecte nici asupra pedepsei
complementare a degradării militare, deoarece ea se consideră
1Q
executată din momentul rămânerii definitive a acesteia .
De asemenea, nu are efecte asupra drepturilor persoanei
vătămate (pretenţiile civile), fiindcă ea stinge raportul de drept
penal şi procesual penal, nu şi pe cel de drept civil.
Instanţa noastră supremă a decis că atunci când în actul de
clemenţă se dispune amnistierea unor infracţiuni pentru care legea
prevede anumite limite (Decr. nr.290/1984, Decr. nr.185/1986), la
aplicarea amnistiei se are în vedere pedeapsa prevăzută pentru
infracţiunea consumată, chiar dacă aceasta a rămas în formă de
tentativă19. în alte speţe a decis că se are în vedere pedeapsa pentru
tentativă20. Astfel, în mod nelegal instanţa 1-a condamnat pe
357
 inculpat la 7 ani închisoare, în loc să dispună încetarea procesului
penal, cu toate că a intervenit Decr. nr. 11/1988 în cursul judecăţii,
care a amnistiat tentativa de omor al cărei maxim este de 10 ani,
deci cădea sub incidenţa decretului21.
împărtăşim această soluţie.
Prima soluţie o considerăm discutabilă deoarece şi tentativa
este infracţiune (art.144, C.pen.) pentru care sunt prevăzute limite
de pedeapsă legale speciale diferite de ale celei consumate (art.21,
alin.2, C.pen.), chiar dacă ele îşi au sediul în partea generală a
codului penal. Ca atare, dacă limita de pedeapsă pentru tentativă
s-ar încadra în cele prevăzute de decretul de amnistie, acesta
urmează să se aplice, cu toate că limita pentru infracţiunea
consumată o depăşeşte pe cea prevăzută în decret, fiindcă se ţine
seama nu numai de infracţiune ci şi de limitele pedepsei prevăzută
pentru ea. Altfel ar însemna că cel care a săvârşit o tentativă, care
prezintă un pericol social mai redus, să nu beneficieze de un act de
clemenţă, deşi acesta se referă expres la „pedeapsă" şi mi la „faptă"
sau să fie pus pe acelaşi plan cu cel care a comis o infracţiune
consumată.
Pentru aplicarea amnistiei se ţine seama de ziua, luna şi
anul când a intrat în vigoare actul de clemenţă (art.6, Decr. nr.
110/1974; art.13, Decr. nr.115/1977; art.10, Decr. nr.189/1981;
Decr. nr.349/1982; art.35, Decr. nr.290/1984; art.15, Decr. nr.
185/1986; Decr. nr.255/1987 sau cel prevăzut expres, art.ll Decr.
lege nr.3/1990 şi art.5, Decr. lege nr.23/1990), indiferent că atunci
când a fost comisă ori judecată infracţiunea ea era sancţionată cu
o altă pedeapsă sau că ulterior intervenirii ei textul
358
a fost modificat. Infracţiunilor comise în ziua adoptării legii nu li
se aplică amnistia.
în ce priveşte infracţiunile continue şi continuate,
amnistia produce efecte dacă acestea s-au epuizat până la data
fixată ca limită pentru beneficiul ei. S-a exprimat şi părerea că
amnistia descompune infracţiunea continuată şi stinge fiecare
acţiune comisă până la data adoptării actului de amnistie .
Beneficiul amnistiei nu poate fi refuzat, deoarece
oglindeşte politica penală a statului, astfel că are, în principiu, un
caracter obligatoriu şi se aplică din oficiu. De exemplu, dacă
procesul nu s-a pornit, nici nu se va porni. Dacă s-a ajuns în faza
de urmărire sau judecată şi infractorul cere continuarea procesului,
acesta va continua şi, dacă se constată nevinovăţia lui va fi scos de
sub urmărire sau achitat, iar dacă va fi vinovat se va aplica
amnistia.
Considerăm că atunci când a intervenit o amnistie înainte
de condamnare, ea să nu se aplice minorilor, faţă de care să se ia
totuşi o măsură educativă, ţinând seama de necesitatea reeducării
lor. Aceasta cu atât mai mult cu cât dacă ea a intervenit după
condamnare nu are nici un efect asupra măsurilor educative.
Dacă amnistia intervine după condamnare şi minorul nu a
executat nimic din pedeapsa închisorii sau numai o mică parte,
aceasta să fie înlocuită cu o măsură educativă, internarea într-un
centru de reeducare.
După câte se ştie, pedepsele se aplică atunci când măsurile
ecjticative s-ar dovedi insuficiente pentru reeducarea minorului. Or,
din moment ce acestea nu mai operează datorită intervenirii
amnistiei sau graţierii, înseamnă că minorul nu va mai fi supus nici
359

unui proces de reeducare, şi de aceea să i se aplice cel puţin măsura
educativă arătată mai sus. Prin aceasta nu credem că minorului i
s-ar crea o situaţie mai grea decât majorului, din moment ce, de la
bun început, însuşi legiuitorul a înţeles să excepteze măsurile
educative de la beneficiul actelor de clemenţă (art.119, alin.2 şi
art.120 alin.final, C.pen.).
§2. Graţierea23 s£.
Graţierea este o măsură de clemenţă acordată de
Preşedintele României (art.94, lit.d, Constituţie) şi de Parlament
(art.72, lit.g, Constituţie), care constă în înlăturarea totală ori
parţială a executării pedepsei sau comutarea ei în alta mai uşoară,
pentru aceleaşi considerente ca şi amnistia (art.120, C.pen.).
Ea are un caracter obligatoriu, neputând fi refuzată de cel
căruia i se acordă, şi personal, deoarece nu se răsfrânge asupra
participanţilor. Poate fi însă acordată şi „in rem", caz în care
profită tuturor participanţilor. Astfel, Decr. nr.155/1953 în art.8
prevede că: „Dispoziţiile prezentului decret se aplică deopotrivă
participanţilor, tăinuitorilor şi favorizatorilor". De asemenea, ea
este incidenţă atât cu privire la infracţiunile consumate, cât şi la
cele rămase în formă de tentativă.
Prin graţiere nu se şterge condamnarea, care constituie
antecedenţă penală, fiind luată în considerare la constatarea stării
de recidivă.
A. Felurile graţierii
în raport cu persoanele care beneficiază de graţiere, aceasta
poate fi individuală şi se acordă fie din oficiu de către
"■SLO -ii-1 1 :*i.i«l' 1,1- ..Ji
Preşedintele României, fie la cererea condamnatului ori a altor
persoane (soţ, soţie, ascendent etc.) în mod nominal24. Se acordă
totdeauna pentru pedepse rămase definitive, însă înainte de
executarea lor iar nu după executarea acestora . De aceea,
infractorul nu poate cere să fie judecat pentru a-şi dovedi
nevinovăţia, ca în caz de amnistie, fiindcă ea a fost deja stabilită
printr-o hotărâre definitivă. Graţierea este colectivă acordată de
către Parlament (art.72, alin.3 lit.g, Constituţie) când priveşte
unele condamnări (de exemplu, închisoare până la 5 ani inclusiv,
Decr. nr.189/1981, Decr. nr.349/1982, Decr. nr.290/1984, Decr.
nr.185/1986, Decr. nr.255/1987, Decr. lege nr.3/1990, Decr. lege
nr.23/1990), şi beneficiarii nu sunt indicaţi nominal însă se poate
ţine seama de situaţia lor (bătrâni, femei, minori, Decr. nr.9/1974,
art.l, lit.b, Decr. nr.222/1976). Ea se acordă, de obicei, din oficiu,
la cererea organelor de procuratură sau justiţie, pentru pedepse ori
măsuri educative cu privire la care s-a pronunţat o condamnare
definitivă. Pentru fapte nejudecate definitiv, prin actul de graţiere
se dispune continuarea sau începerea procesului şi dacă persoana
va fi condamnată se va aplica graţierea (art.4, Decr. nr.222/1976,
art.5, Decr. nr.189/1981, art.5,' Decr, nr.349/1982, art.7, Decr.
nr.290/1984, art.7, Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987, Decr.
lege nr.3/1990, Decr. lege nr.23/1990), fie dacă irifracţiunea
comisă nu poate atrage o pedeapsă superioară limitei pedepsei
pentru care s-a acordat graţierea, se poate dispune să nu mai
înceapă procesul, ori dacă a fost pornit să înceteze. Este deci
posibil ca la aceste graţieri colective pentru fapte nejudecate
definitiv, să se ceară continue judecata pentru a se dovedi
nevinovăţia. iB;
361
 pedepsei de 2 ani şi 6 luni închisoare care iniţial urma să fie
.u," în mod obişnuit graţierea se acordă necondiţionat, când nu executată la locul de muncă şi care apoi a fost revocată, motivând
i se pretinde celui care beneficiază de ea să îndeplinească vreo că pedeapsa era graţiată ; condamnatul după ce a executat o parte
condiţie, şi condiţionat, când se cere pentru a se aplica îndeplinirea din pedeapsă, a obţinut întreruperea executării ei, iar după
anumitor condiţii (sunt deci anterioare) sau respectarea unor expirarea termenului până la care s-a dispus întreruperea, se
obligaţii în viitor pentru a nu se revoca graţierea aplicată. Astfel, 29
sustrage de la executarea, în continuare, a pedepsei .
nu s-a aplicat graţierea infracţiunilor săvârşite în stare de recidivă
Prin Decr. nr.222/1976 pentru prima dată au fost exceptaţi
şi infractorilor care sunt recidivişti prin condamnări anterioare ,
de la graţiere cei condamnaţi pentru infracţiuni săvârşite în stare
sau care au săvârşit anumite infracţiuni - omor, tâlhărie, viol etc.
de recidivă şi cei care sunt recidivişti prin condamnări anterioare.
-, indiferent de forma participaţiei (art.3, Decr. nr.189/1981, art.3,
In teoria şi practica dreptului penal s-au purtat discuţii cu
Decr. nr.349/1982, art.5, Decr. nr.290/1984, art.5, Decr.
privire la înţelesul celor două expresii. în mod corect s-a susţinut
nr.185/1986, Decr. nr.255/1987, art.3, Decr. nr.3/1990, art.2, Decr.
că între ele există diferenţă , deoarece într-un caz recidiva a fost
nr.23/1990), sau care nu au început executarea pedepsei deoarece
stabilită printr-o hotărâre anterioară adoptării actului de graţiere, pe
s-au sustras de la aceasta (art.7, Decr. nr.189/1981, art.7, Decr.
când în celălalt caz starea de recidivă trebuie reţinută pentru o
nr.349/1982, art.ll, Decr. nr.290/1984, art.ll/Decr. nr.185/1986,
infracţiune care se judecă la data când urmează să se facă aplicarea
Decr. nr.255/1987, art.2, alin.2, Decr. lege nr.23/1990; art.4, Decr.
decretului de graţiere.
lege nr.3/1990).
în raport de infracţiunea comisă cu privire la care se pune
Instanţa noastră supremă a considerat, pe bună dreptate, că
chestiunea dacă ar urma să fie graţiată sau nu, este fără importanţă
în această categorie se află atât cei care nu au început executarea
împrejurarea că cei doi termeni ai recidivei care rezultă dintr-o;
pedepsei fiindcă s-au sustras, cât şi cei care, după executarea unei
condamnare anterioară sunt constituiţi, fiecare sau numai unul
fracţiuni de pedeapsă, s-au sustras de la executarea restului. De
dintre ei, dintr-o singură condamnare sau din mai multe pronunţate
exemplu, condamnatul s-a prezentat la executarea pedepsei la locul
pentru un concurs de infracţiuni. De asemenea, nu interesează nici
de muncă doar o zi , motiv pentru care aceasta a şi fost revocată,
dacă, la data judecăţii, graţierea ar trebui aplicată condamnării
ca atare era exceptat şi de la beneficiul graţierii. Nu are nici o
pentru o infracţiune sau pentru un concurs de infracţiuni, din
semnificaţie împrejurarea că mandatul de continuare a executării
moment ce nici una dintre infracţiunile concurente comise
pedepsei la locul de muncă nu era încă pus în executare la data
pqsterior recidivei prin condamnare nu va beneficia de actul de
adoptării actului de clemenţă.
clemenţă. Dacă una din aceste infracţiuni ar constitui al doilea
Instanţa, în mod ilegal, a admis contestaţia inculpatului
termen al unei noi recidive, în raport cu condamnările care au
împotriva executării şi a dispus punerea în libertate din executarea
363
362
\
 constituit recidiva anterioară, exceptarea condamnărilor respective
de la dispoziţiile actului de graţiere se întemeiază pe împrejurarea
că a fost comisă în stare de recidivă, iar exceptarea celorlalte
condamnări care nu atrag starea de recidivă pe aceea că au fost
comise după o condamnare anterioară pentru recidivă.
Din aceste considerente credem că instanţa a dat o soluţie
nelegală aplicând dispoziţiile Decr. nr.189/1981 pentru una din
infracţiunile concurente, cu toate că infractorul era recidivist prin
condamnări anterioare31.
Daca una dintre infracţiunile concurente ale celui de-al
doilea termen al recidivei, săvârşită anterior, concomitent sau
posterior infracţiunii concurente care a atras starea de recidivă, este
judecată după condamnarea infractorului pentru infracţiunea
concurentă comisă în stare de recidivă (art.36, C.pen.), acesteia i
se vor aplica dispoziţiile actului de clemenţă, fiindcă s-a comis
înainte de condamnarea definitivă pentru infracţiunile săvârşite
în stare de recidivă .
în art.4, Decr. nr.189/1981 şi Decr. nr.349/1982, precum şi
art.6, Decr. nr.290/1984, art.6, Decr. nr.185/1986, Decr.
nr.255/1987 se prevedea că dispoziţiile acestora se aplică şi acelora
care execută pedeapsa închisorii la locul de muncă. Considerăm că
dispoziţiile se aplica numai dacă acestea au fost săvârşite în stare
de recidivă sau existând o recidivă prin condamnări anterioare.
S-a susţinut însă că din moment ce se face trimitere numai
la prevederile art.l din Decr. nr.349/1982 nu şi la art.3 care
prevedea excepţiile de la beneficiul graţierii, înseamnă că aceste
excepţii priveau şi pedepsele care urmau a fi executate la locul de
muncă, care cădeau, toate, sub incidenţa graţierii în măsura în care
364
nu erau întrunite condiţiile din art.l; deci starea de recidivă nu
constituie un impediment pentru aplicarea graţierii, când pedepsele
se execută la locul de muncă , ci numai cu privire la care nu s-a
pronunţat o hotărâre definitivă de condamnare.
Uneori persoana graţiată trebuie să îndeplinească o
obligaţie în viitor (sa despăgubească victima, să nu mai comită
vreo infracţiune într-un anumit interval de timp), care, după o
opinie, începe să curgă de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare prin care se constată graţierea pedepsei de către
instanţă şi nu de la data adoptării actului de graţiere (art.9, Decr.
nr.155/1953, Decr. nr.9/1974; art.8, Decr. nr.222/1976; art.12,
Decr. nr.l 15/1977 etc.)34. S-a exprimat şi părerea că cei 3 ani se
socotesc de la data graţierii35. împărtăşim acest punct de vedere.
Este o graţiere reglementată printr-o lege specială, în raport cu cea
din Codul penal.
S-a susţinut că într-o asemenea situaţie graţierea se
aseamănă cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei,
dacă aceasta nu a început, sau cu liberarea condiţionată când
intervine după începerea executării pedepsei fara a fi forme ale
acestora fiindcă persoana nu mai are calitatea de condamnat care
execută pedeapsa. Dacă a avut loc liberarea condiţionată se poate
aplica graţierea condiţionată . In acest caz am fi în faţa a doua
termene de încercare, al liberării condiţionate şi al graţierii
condiţionate. Dacă cel liberat condiţionat va comite o noua
infracţiune intenţionată în timpul celor două termene, graţierea şi
liberarea condiţionată vor urma să fie revocate, iar pedeapsa
Stabilită pentru noua infracţiune se va contopi cu restul neexecutat
în momentul liberării condiţionate la care se poate adăuga sporul
prevăzut de lege .
365
 ru Dacă noua infracţiune se comite după expirarea termenului
liberării condiţionate dar în termenul graţierii condiţionate,
revocarea graţierii va avea loc dar nu va produce efecte asupra
fracţiunii de pedeapsă executată.
în situaţia în care se comite noua infracţiune intenţionată
după expirarea termenului liberării condiţionate şi al graţierii
condiţionate, pedeapsa se consideră executată la data intervenirii
graţierii, fapt ce are importanţă la stabilirea reabilitării sau a
recidivei .
Atunci când termenul de încercare al graţierii condiţionate
s-a împlinit (au trecut cei 3 ani), dar era în curs termenul de
încercare al suspendării condiţionate şi s-a comis o nouă
infracţiune în cadrul acestuia din urmă, graţierea nu va mai fi
revocată. în acest caz revocarea suspendării condiţionate a
executării pedepsei va atrage executarea numai a acelei părţi din
pedeapsă care nu a fost graţiată. De exemplu, termenul de încercare
al pedepsei suspendate este de 2 ani închisoare plus termenul fix de
2 ani, deci 4 ani, care a fost graţiată un sfert (6 luni) astfel că acesta
se reduce la 3 ani şi 6 luni; termenul graţierii condiţionate este de
3 ani. După ce au trecut cei 3 ani ai termenului graţierii
condiţionate, dar înainte de cei 3 ani şi 6 luni ai suspendării
condiţionate se comite noua infracţiune. Suspendarea condiţionată
se va revoca, dar va executa numai un an şi 6 luni, fiindcă graţierea
a 6 luni a operat.
Dacă s-a împlinit termenul de încercare al suspendării
condiţionate redus în urma graţierii (3 ani şi 6 luni), dar nu şi al
■graţierii condiţionate (3 ani), se va revoca graţierea condiţionată şi,
implicit, toate efectele ei (scurtarea termenului de încercare al
366
suspendării condiţionate a executării pedepsei şi prin aceasta al
reabilitării de drept).
Când noua infracţiune se comite în timpul termenului de
încercare reîntregit, are loc atât revocarea graţierii condiţionate, cât
şi a suspendării condiţionate a executării şi implicit a reabilitării de
drept, urmând ca cel condamnat să execute ambele pedepse
cumulate aritmetic3 .
în situaţia în care o pedeapsă este graţiată total sau parţial
condiţionat şi în termenul stabilit se comite o nouă infracţiune a
cărei pedeapsă este graţiată şi ea prin alt act normativ, pedeapsa
graţiată prin primul act urmează totuşi să se execute. Deci se va
revoca graţierea anterioară4 , indiferent dacă pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită în perioada de încercare este sau nu
executabilă41. Dacă a fost graţiată parţial, iar ulterior este trimis în
judecată fiindcă a comis o nouă infracţiune, şi se constată că
infracţiunea pentru care a fost graţiat este amnistiată, instanţa nu va
mai putea revoca graţierea pentru restul pedepsei neexecutate. De
asemenea dacă infracţiunea care atrage revocarea a fost amnistiată,
cu efectul înlăturării tuturor consecinţelor condamnării, pedeapsa
aplicată pentru prima infracţiune rămâne graţiată, neputându-se
dispune executarea ei .
Revocarea graţierii nu exclude situaţia ca infracţiunea
pentru care s-a revocat să cadă sub incidenţa unui nou act de
graţiere43, caz în care nu se poate dispune executarea acesteia
deoarece ea este graţiată în temeiul acestuia din urmă. în această
situaţie infracţiunea care determină revocarea graţierii trebuie
comisă înainte de a se fi adoptat ultimul act de clemenţă, fiindcă
dacă s-ar comite ulterior acestuia, el nu s-ar mai aplica în legătură
cu ultima infracţiune44.
367
 & Cum se va proceda când împotriva hotărârii definitive, prin condamnarea graţiată condiţionat şi revocată . Se revoca, deci, şi
care s-a aplicat pedeapsa închisorii graţiată condiţionat, s-a declarat pedeapsa considerată executată prin graţierea ei totală sau a
recurs extraordinar, în prezent recursul în anulare, şi acesta a fost restului acesteia. Dacă în urma revocării şi a aplicării cumulului
admis, iar cauza s-a rejudecat, şi prin noua hotărâre s-a pronunţat aritmetic ar rezulta o pedeapsă mai mare de 25 de ani (limita
tot pedeapsa închisorii care a fost graţiată condiţionat după care se maximă generală), aşa cum a fost înainte de modificare aceasta nu
comite o nouă infracţiune intenţionată? în acest caz se pune va putea fi depăşită. Instanţa nelegal a aplicat totuşi o pedeapsă de
întrebarea, de când se vor socoti cei 3 ani pentru a opera revocarea 25 de ani şi 6 zile48.
graţierii, de Ia data pronunţării hotărârii care a fost desfiinţată în în nici un caz nu se va putea dispune înlocuirea executării
urma admiterii recursului extraordinar (în anulare) sau de la aceea pedepsei închisorii în urma revocării beneficiului graţierii, cu
a pronunţării hotărârii definitive după rejudecare? Unele instanţe executarea ei la locul de muncă, fiindcă aceasta ar fi posibil numai
au decis că de la data rămânerii definitive a hotărârii primei cu ocazia judecării cauzei în fond sau în recurs (apel), altfel s-ar
instanţe45, fiindcă nu poate fi în dezavantajul infractorului încălca autoritatea lucrului judecat49.
împrejurarea că instanţele nu au încadrat corect în drept toate Când graţierea condiţionată priveşte pedeapsa închisorii
infracţiunile deduse în faţa lor. Soluţia este criticabilă deoarece pentru care s-a dispus executarea la locul de muncă, odată cu
prin admiterea recursului extraordinar, a rejudecării cauzei şi a revocarea graţierii se revocă şi acest mod de executare.
aplicării unor pedepse pentru aceleaşi fapte infractorului, nu se mai în situaţia în care în termenul prevăzut de graţierea
poate aplica graţierea care a intervenit anterior judecării, din condiţionată se comite un concurs de infracţiuni, la pedeapsa
moment ce noua hotărâre definitivă este ulterioară adoptării actului rezultată se va aplica şi restul de pedeapsă care a fost graţiată
de graţiere . condiţionat, fără a se depăşi totalul aritmetic.
La expirarea intervalului de timp fixat, dacă s-a respectat Dacă există o condamnare pentru infracţiuni concurente la
condiţia, graţierea nu mai poate fi revocată. în caz contrar, dacă a
două pedepse cu executarea la locul de muncă, dintre care una a
săvârşit o infracţiune intenţionată, graţierea va fi revocată, iar
fost graţiată iar alta nu, şi inculpatul săvârşeşte o nouă infracţiune
condamnatul va executa atât pedeapsa pentru noua infracţiune, cât
în timpul executării acesteia care nu a fost graţiată, se revocă atât
şi pedeapsa ori restul acesteia graţiată condiţionat (va opera
graţierea, cât şi executarea la locul de muncă (pentru ambele
cumulul aritmetic) şi va exista o recidivă postcondamnatorie dacă
pedepse). Acestea se vor contopi, şi din pedeapsa rezultată se scade
vor fi îndeplinite condiţiile, ori o pluralitate intermediară. în acest
/ce s-a executat la locul de muncă, iar restul se execută împreună cu
caz nu se poate aplica sporul pentru acestea. Se va executa însă
pedeapsa aplicată pentru infracţiunea nou comisă.
sporul stabilit în cazul concursului de infracţiuni pentru
368 369
 Ca atare, instanţa a dat o soluţie nelegală când a contopit
restul pedepsei rămas neexecutat din cea în curs de executare, cu
aceea aplicată pentru noua infracţiune comisă în stare de recidivă,
dispunându-se, în urma aplicării unui spor, ca inculpatul să execute
pedeapsa contopită alături de pedeapsa a cărei graţiere a fost
revocată50. Aşadar nu se mai poate adăuga un spor, ci trebuia să se
aplice dispoziţiile art.13, Decr. nr.290/1984 privind amnistierea
unor infracţiuni şi graţierea unor pedepse, care constituie legea
specială ce derogă de la cea generală (art.37, lit.a, C.pen.)51.
Când se dispune revocarea graţierii condiţionate a unei
pedepse pentru o infracţiune concurentă, iar pentru celelalte
infracţiuni din concurs pedeapsa rezultată a fost executată, mai
întâi se vor contopi pedepsele pentru toate infracţiunile din concurs
(cea care s-a executat plus cea revocată) şi dacă pedeapsa rezultată
în urma contopirii va fi mai mare decât cea executată, se va
executa diferenţa pe lângă sancţiunea aplicată pentru infracţiunea
comisă în termenul prevăzut pentru graţierea condiţionată52.
In cazul în care s-a comis o nouă infracţiune intenţionată,
după graţierea condiţionată, se va executa pedeapsa anterioară, nu
şi măsura educativă a internării într-un centru de reeducare, deci
complet aşa cum greşit a procedat instanţa53.
Obiectul graţierii îl constituie, de regulă, pedepsele
principale definitive. Poate însă să se refere şi la infracţiuni
săvârşite anterior intervenirii ei care nu sunt descoperite sau sunt
în curs de urmărire ori judecată. Este vorba în acest ultim caz, de
graţierile colective (Leg. nr.4/1954, Decr. nr.421/1955, Decr.
nr.5/1963, Leg. nr.25/1967, Decr. nr.591/1969, art.6 Decr. nr.l
15/1977, art.5 Decr. nr.189/1981, art.5 Decr. nr.349/1982, art.7
370
Decr. nr.290/1934, art.7 Decr. nr.l85/1986, Decr. nr.255/1087,
art.5 Decr. lege nr.3/1990, art.3 Decr. lege nr.23/1990). în aceste
situaţii procesul continuă ca şi cum nu ar exista graţierea, iar după
pronunţarea hotărârii se aplică aceste dispoziţii dacă este cazul,
înainte de a se constata că pedeapsa este graţiată, ea trebuie
individualizată sub toate aspectele, inclusiv acele al modului şi
locului de executare. Aceasta presupune că se poate dispune
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau executarea ei la
locul de muncă şi apoi se aplică graţierea54. S-a considerat însă că
executarea pedepsei la locul de muncă nu este compatibilă cu
graţierea totală condiţionată, deoarece în acest caz pedeapsa nu se
execută55.
Nu împărtăşim părerea deoarece ar însemna că instanţa
decide care infracţiuni sunt exceptate şi care nu, ceea ce nu este
posibil.
&: B. Efectele graţierii
Graţierea poate fi totală (remiterea de pedeapsă) sau
parţială (reducerea de pedeapsă), când se înlătură numai o parte
din executarea pedepsei pronunţate, prin indicarea unui coeficient
(jumătate, o treime, o şesime etc.) sau prin arătarea cuantumului
reducerii (ani, luni ori sumă de bani).
Graţierea, uneori, constă şi în comutare când se înlocuieşte
o pedeapsă mai grea cu una mai uşoară (în locul închisorii se aplică
amenda sau închisoarea în locul detenţiunii pe viaţă). în cazul
amenzii care a înlocuit închisoarea nu se poate depăşi maximul ei
general (50.000.000 lei).
371
 Comutarea se acordă, de regulă, individual, la cerere sau la
propunere.
Dacă amenda a fost înlocuită cu închisoarea în condiţiile
1
art.63 C.pen., graţierea nu va fi aplicată pentru închisoarea
înlocuită (Decr. nr.189/1981) din moment ce amenda a fost exclusă
de la graţiere (era în curs de executare şi condamnatul s-a sustras
de la plata ei) fiind definitivă la data apariţiei decretului de graţiere.
Dacă ulterior înlocuirii a fost adoptat un act de graţiere
(Decr. nr.349/1982), fiindcă exista o condamnare la pedeapsa
închisorii, se va aplica graţierea .
Asupra pedepsei a cărei executare este suspendată
^condiţionat ori suspendată sub supraveghere, produce, de
asemenea, aşa cum s-a arătat mai sus, efect. Dacă condiţia de a nu
comite o nouă infracţiune în timpul termenului de încercare a fost
respectată, momentul graţierii este acela al aplicării sale, nu cel
al expirării lui. Altfel s-ar prelungi fără temei termenul de
reabilitare şi, implicit, cel potrivit căruia infracţiunea poate fi luată
în considerare ca prim termen al recidivei. De asemenea, s-ar
amâna nejustificat începerea executării pedepsei complementare a
interzicerii unor drepturi etc. . Efectele graţierii operează de la
data adoptării actului de graţiere .
în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei şi al
suspendării ei sub supraveghere, dacă intervine graţierea, partea
din termenul de încercare reprezentând durata pedepsei pronunţată
de instanţă se reduce în mod corespunzător. Astfel dacă graţierea
este totală, termenul de încercare al suspendării condiţionate va fi
doar de 2 ani, iar dacă graţierea este parţială, termenul de încercare
. va fi de 2 ani plus partea negraţiată din pedeapsă .
.372
Când are loc revocarea graţierii condiţionate ca urmare a
săvârşirii unei noi infracţiuni, indiferent de modalitatea executării
ultimei pedepse (chiar la locul de muncă) restul pedepsei
închisorii neexecutat ca urmare a revocării graţierii, se va executa
în penitenciar, aşa cum s-a decis prin hotărârea de condamnare
definitivă, altfel ar însemna să se aducă atingere autorităţii lucrului
judecat60.
Legiuitorul a urmărit să avertizeze pe cei care au beneficiat
de graţierea condiţionată să nu comită în următorii ani - prevăzuţi
prin decret, de exemplu, 3 ani -, nici o infracţiune intenţionată, iar
dacă nu respectă această condiţie urmează să se revoce graţierea
condiţionată şi să se execute pedeapsa.
în cazul în care infracţiunea comisă în termenul de
încercare este una din cele pentru care se cere plângere prealabilă,
nu se va putea dispune revocarea graţierii, dacă, în fapt, părţile s-au
împăcat şi drept urmare s-a pronunţat încetarea procesului, fiindcă
nu este suficient să se comită o nouă faptă prevăzută de legea
penală, ci trebuie sa existe o hotărâre definitivă de condamnare
prin care să se constate ca s-a săvârşit o infracţiune sau nu. Astfel,
în art.9 Decr. nr.9/1974, art.12 Decr. nr. 115/1977, art.8 Decr.
nr.189/1981, art.8 Decr. nr.349/1982, art.13 Decr. nr.185/1986;
Decr. nr.255/1987; art.6 Decr. lege nr.3/1990, art.4 Decr. lege
nr.23/1990 se prevedea „Cei graţiaţi care în curs de 3 ani săvârşesc
o infracţiune intenţionată vor executa, pe lângă pedeapsa stabilită
pentru acea infracţiune (subl. M.B.), şi pedeapsa neexecutată ca
unnare a aplicării prezentului decret" (decret-lege). Or, aceasta
' presupune o hotărâre definitivă de condamnare. în practică S-E
considerat că în acest caz, cea de-a doua infracţiune nici nu a fos'
37:
săvârşită . Suntem de părere că soluţia este corectă, însă motivarea
este inexacta, fiindcă fapta s-a comis şi ea constituie infracţiune,
împăcarea atrage doar înlăturarea răspunderii penale.
Când amenda a fost suspendată condiţionat, graţierea va
opera numai asupra ei, lăsând neschimbat termenul de încercare de
un an.
De asemenea, graţierea operează, aşa cum s-a arătat mai
sus, şi asupra pedepsei închisorii executată la locul de muncă
(art.8 Decr. nr.9/1974, art.5 Decr. nr.l 15/1977, art.4 Decr. nr.
189/1981, art.4 Decr. nr.349/1982, art.6 Decr. nr.290/1984, art.6
Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987) când ea a intervenit ulterior
unei asemenea condamnări. Daca a intervenit înainte de
individualizarea pedepsei, nu are sens ca instanţa să se pronunţe
asupra modului de executare a pedepsei din moment ce graţierea
totală înlătură pedeapsa, indiferent de modalitatea ei de
executare '. Numai dacă graţierea ar fi parţială, restul pedepsei
poate fi executat la locul de muncă.
Graţierea operează şi pentru faptele prevăzute în art.18 1
C.pen. în sensul că nu se mai sancţionează, iar dacă s-au aplicat
sancţiuni cu caracter administrativ nu se vor mai executa, în
măsura în care nu au fost executate (art.8 Decr. nr.l 15/1977, art.9
Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987, art.7 Decr. lege nr.3/1990).
i, C. Lim iţele graţierii
As f
Cs<s Graţierea nu are efecte aspra pedepselor complementare,
acestea urmând să fie executate după graţierea totală sau a restului
de pedeapsă.
374
în cazul graţierii condiţionate, executarea pedepsei
complementare a interzicerii unor drepturi începe odată cu
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, când actul de
graţiere a fost adoptat până la pronunţarea acestei hotărâri;
executarea începe la data publicării actului de graţiere când acesta
a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi
ea este totală ori nu a mai rămas de executat vreun rest de
pedeapsă; executarea începe la data liberării după executarea
restului de pedeapsă ce a mai rămas de la data publicării actului de
graţiere.
Dacă graţierea condiţionată se revocă fiindcă înăuntrul
termenului de încercare cel condamnat a comis o infracţiune
intenţionată, se ţine seama că sancţiunea interzicerii unor drepturi
a fost executată total sau parţial până în momentul revocării,
urmând ca restul, daca a mai rămas, să fie executat după executarea
pedepsei principale a închisorii.
Când şi pentru noua infracţiune s-a aplicat pedeapsa
interzicerii unor drepturi care are acelaşi conţinut ca şi cea aplicată
anterior, ele se vor contopi.
Legea poate însă dispune stingerea şi a pedepselor
complementare prin graţiere (art.l alin.2 Leg. nr.8/1957, art.4
Decr.nr.20/1959).
în cazul comutării pedepsei detenţiunii pe viaţă îr
închisoare pe timp mărginit se aplică, în mod obligatoriu
interzicerea unor drepturi pe durata de 10 ani (art.55 C.pen.).
J Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţ
/fiindcă acestea trebuie să dureze ckt timp există starea de perico
De asemenea nu produce efecte asupra măsurilor educativi
37
 fiindcă sunt luate în folosul minorului, în afara de cazul când prin
actul de graţiere s-ar prevedea altfel - revocarea internării într-un
centru de reeducare - (art.l alin.2 Decr. nr.189/1981, art.l alin.2
Decr. nr.349/1982, alin.2 art.2 Decr. nr.290/1984, alin.2 art.2 Decr.
nr.185/1986, Decr. nr.255/1987, art.l Decr. legenr.23/1990, art.3
Decr. lege nr.3/1990). Revocarea graţierii condiţionate nu
operează însă asupra acestei măsuri, ci numai cu privire la
pedepse (art.8 Decr. nr.189/1981, art.8 Decr. nr.349/1982, art.13
Decr. nr.290/1984, art.13 Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987,
art.3 Decr. lege nr.3/1990, art.l Decr. lege nr.23/1990).
Acelaşi condamnat poate beneficia de mai multe graţieri
parţiale succesive. In acest caz noua graţiere va fi incidenţă asupra
fracţiunii de pedeapsă ce a mai rămas de executat după prima
graţiere, care este considerată ca o unitate de pedeapsă cu durată
proprie (art.6 Decr. nr. 155/1953).
Prin actul de graţiere se poate prevedea că, nu vor beneficia
cei care au mai fost anterior graţiaţi total sau parţial, condiţionat
sau necondiţionat (art.3 alin.3 Decr. nr.521/1972). Situaţia poate
privi atât graţierile parţiale succesive ale aceleiaşi pedepse, cât şi
acelea în care infractorul, după ce a beneficiat de un act de
clemenţă anterior, a săvârşit o altă infracţiune pentru care s-a
aplicat pedeapsa închisorii.
Unele acte de graţiere pot prevedea că dispoziţiile sale se
aplică în raport de pedeapsa stabilită iniţial, iar nu asupra restului
pedepsei rămasă ca urmare a unei graţieri parţiale anterioare (art.l
şi 2 Decr. nr.189/1981, art.1 şi 2 Decr. nr.349/1982, art.2 Decr.
nr.290/1984, art.2 alin.l Decr. nr.185/1986, Decr. nr.255/1987,
art.3 Decr. lege nr.3/1990, art.l Decr. lege nr.23/1990)63. 376.
ry an Jn situaţia în care după pronunţarea pedepsei se constată că,
cu privire la ea, au intervenit mai multe acte de graţiere, acestea nu
se vor aplica succesiv, ci numai graţierea din actul care este mai
favorabil condamnatului (art.12 Decr. nr.290/1984, art.12 Decr.
nr.185/1986, Decr. nr.255/1987). De exemplu infractorul a fost
condamnat în anul 1975 şi anterior a fost adoptat Decr. de graţiere
nr.591/1969, care a redus pedeapsa cu 1/6 şi apoi Decr. nr.9/1974,
care a redus-o cu 1/464.
Când pentru infracţiunea la care a fost condamnat anterior,
infractorul a beneficiat de o graţiere parţială şi ulterior infracţiunea
a fost dezincriminată, devenind abatere, inculpatului i se poate
aplica graţierea pentru o nouă condamnare, fiindcă cea veche se
consideră inexistentă61'.
Beneficiul graţierii se naşte din momentul adoptării actului
de clemenţă.
Pedepsele pronunţate pentru infracţiunea săvârşită chiar în
ziua adoptării decretului nu sunt graţiate .
In cazul infracţiunilor continue şi continuate, graţierea va
opera numai dacă acţiunea infracţională a fost epuizată până la
adoptarea actului de graţiere. Astfel, Decr. nr.222/1976 fiind
publicat la 5.07.1976, când a intrat în vigoare şi infracţiunea s~a
prelungit şi după această dată iar hotărârea de condamnare a
inculpatului pentru săvârşirea infracţiunii de abandon de familie
(infracţiune continuă omisivă), s-a pronunţat la 16.07.1976,
inculpatul nu putea beneficia de graţiere .
Dacă infracţiunea a fost comisă în participaţie şi aplicarea
graţierii depinde de mărimea prejudiciului cauzat (art.8 alin.2 Leg.
377

nr.25/1967), acesta nu poate fi împărţit între participanţi pentru ca
în felul acesta ei să poată beneficia de graţiere.
Când graţierea intervine după contopirea pedepselor pentru
infracţiuni concurente, ea se aplică pentru fiecare pedeapsă în
parte, nu pentru pedeapsa rezultată ca urmare a contopirii, sau
numai asupra sporului de pedeapsă . Astfel, instanţa de recurs a
dat o soluţie nelegală când a aplicat dispoziţiile de graţiere la
pedeapsa rezultată de 5 ani şi 6 luni şi a redus pedeapsa doar cu 1/6
în baza art.2 Decr. 189/1981, în loc să graţieze toate pedepsele în
baza art.l al aceluiaşi decret care erau toate până la 5 ani69.
In situaţia în care pedepsele pentru infracţiunile concurente
au fost reduse ca urmare a graţierii parţiale, sporul de pedeapsă
trebuie micşorat dacă, prin menţinerea lui, s-ar depăşi totalul
aritmetic al pedepselor astfel reduse. Altfel, reconsiderarea lui este
facultativă70.
Atunci când infracţiunile concurente au fost comise înainte
de data adoptării unui act de graţiere şi dacă s-a dispus pentru mai
multe dintre ele executarea pedepsei închisorii la locul de muncă,
pentru fiecare din ele se va aplica, potrivit unei păreri, dacă este
cazul, graţierea, deci nu pentru pedeapsa rezultată, fără a se mai
aplica dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni '. Aceasta
deoarece operaţia de contopire apare ca inutilă, ea trebuie să fie
urmată de una de descontopire. Dacă ulterior s-ar dispune
revocarea graţierii unor pedepse stabilite pentru unele din
infracţiunile concurente, instanţa ar contopi mai întâi pedepsele,
urmând ca cea rezultată, din care se va reduce ceea ce a executat,
să se adauge la pedeapsa stabilită pentru infracţiunea care a atras
revocare. -;r .,;. •, .^-/ ■.. ,,-.■■ ; w',i ue,. v. - •. -
378
Potrivit altei păreri, pe care o împărtăşim, se vor aplica mai
întâi regulile de la concursul de infracţiuni, iar apoi graţierea
pentru fiecare infracţiune. Se va proceda aşa deoarece s-ar putea să
aibă loc revocarea atât a graţierii, cât şi executarea la locul de
muncă şi în felul acesta s-ar cunoaşte în concret pedeapsa care
urmează să se revoce72.
în cazul infracţiunilor cu conţinut alternativ, s-a decis că
dacă una din acţiuni a avut loc după adoptarea actului de graţiere,
acesta nu va opera. Astfel, în cazul traficului de influenţă (art.257
C.pen.), dacă infractorul a pretins şi apoi a primit o sumă de bani,
deoarece infracţiunea s-a comis şi prin primirea sumei, când acest
moment este ulterior publicării actului de graţiere, inculpatul nu va
beneficia de graţiere, chiar dacă pretinderea banilor a avut loc
înainte de această publicare .
Soluţia este discutabilă, deoarece infracţiunea s-a
consumat în momentul pretinderii sumei de bani, aşa încât va
urma ca ea să fie graţiată.
în situaţia instigării neurmată de executare, când ea a avut loc
pentru o infracţiune care nu cade sub prevederile amnistiei sau
graţierii, s-a susţinut că nici acesteia nu i se vor aplica actele
respective, fiind strâns legată de infracţiunea la care s-a instigat74.
în realitate, fiind o infracţiune de sine stătătoare cu o sancţiune
proprie, dacă limitele pedepsei prevăzute pentru ea cad sub
incidenţa actelor de amnistie ori graţiere, acestea se vor aplica.
31
379
 Secţiunea a IlI-a iJ
- ' '-
A antecedenţă penală a condamnării care s-aprescris.
! PRESCRIPŢIA
Prescripţia este o cauză care înlătură atât răspunderea
penală, cât şi executarea pedepsei, deoarece trecerea timpului, în
anumite condiţii, face fie ca legea penală să nu se mai aplice, fie ca
sancţiunea aplicată să nu se mai execute (art.121 - 130 C.pen.).
Pedepsele îşi realizează funcţiile şi îşi ating scopurile dacă
se aplică şi se execută cât mai repede de la comiterea infracţiunii.
în acest fel i se demonstrează infractorului riscul de a săvârşi
infracţiuni, iar opiniei publice i se dă satisfacţie prin
promptitudinea şi eficacitatea activităţii organelor judiciare, şi îi
creează un sentiment de siguranţă şi încredere cu privire la munca
acestora.
în practică se pot ivi situaţii când fie aplicarea, fie
executarea sancţiunilor nu poate avea loc deoarece infracţiunea sau
autorul ei a rămas necunoscut, ori autorul, deşi cunoscut, nu a fost
prins, sau cu toate că a fost judecat şi condamnat a reuşit să
dispară, iar pedeapsa nu a fost executată. Datorită acestor
împrejurări pot să treacă ani de zile, încât infracţiunea săvârşită să
fie uitată de către membrii societăţii ori să nu mai fie suficient de
clare împrejurările în care a fost comisă, sau chiar ce infracţiune
s-a comis, pericolul ei social să se fi diminuat, infractorul să se fi
îndreptat etc. în asemenea cazuri aplicarea ori executarea
sancţiunilor nu mai corespunde unor necesităţi sociale, încât se
impune iertarea prin stingerea fie a dreptului de aplicare a
sancţiunilor, fie a dreptului de a le pune în executare. Nu se
înlătură însă caracterul penal al faptei comise şi nici existenţa ca
Prescripţia are o aplicare generală, în sensul că priveşte
orice infracţiune şi infractor, cu excepţia infracţiunilor contra păcii
şi omenirii care nu se prescriu oricât timp ar fi trecut, datorită
gravităţii lor deosebite.
Ea operează din oficiu, adică nu este nevoie să fie cerută
de către cel interesat, şi deplin drept din momentul împlinirii ei, nu
de la data când este reţinută de organele judiciare.
§ 1. Prescripţia răspunderii penale
Prescripţia răspunderii penale este o cauză care înlătură
obligaţia infractorului de a suporta consecinţele comiterii
infracţiunii, după ce a trecut un interval de timp prevăzut de lege.
Termenele de prescripţie a răspunderii penale constituie
un element esenţial, fiind determinate de natura şi cuantumul
pedepsei legale prevăzută pentru fiecare infracţiune consumată sau
tentată, tară a se lua în considerare circumstanţele atenuante sau
agravante care ar putea să o modifice.
Legiuitorul a stabilit o scară a acestor termene, pornind de
la durata cea mai mare:
15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită
pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani;
10 ani, când pentru infracţiunea săvârşită se prevede
închisoarea mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;
8 ani, când pentru infracţiunea săvârşită se prevede
închisoarea mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;
3
 sw 5 ani, când pentru infracţiunea săvârşită se prevede
închisoarea mai mare de un an, dar care nu depăşeşte 5 ani;
3 ani, când pentru infracţiunea săvârşită se prevede
închisoarea care nu depăşeşte un an sau amenda.
Când legea prevede pentru aceeaşi infracţiune pedepse
alternative, durata prescripţiei se determină în funcţie de maximul
special al pedepsei închisorii.
în cazul în care infracţiunea este săvârşită de către un
minor, termenele de prescripţie se reduc la jumătate (art.129
C.pen.).
în ce priveşte prescripţia pentru faptele prevăzute în art.18 1
C.pen. prin alin,2 art.126 C.pen., modificat prin Legea
nr.140/1996, s-a stabilit termenul de un an. La fel şi pentru
sancţiunile din art.91 C.pen. care au caracter administrativ.
Calculul termenului de prescripţie a răspunderii începe i
de la data comiterii infracţiunii, adică de când a luat sfârşit
activitatea infracţională, şi care intră în calculul termenului.
în cazul infracţiunilor continue termenul de prescripţie
începe să curgă de la data când a încetat acţiunea (inacţiunea)
infracţională (s-a epuizat), iar în cazul infracţiunilor continuate, de
la data comiterii ultimului act (s-a epuizat), iar pentru infracţiunile
de obicei, de la data săvârşirii actului care indică obişnuinţa, dacă
ea nu a devenit continuantă.
Pentru infracţiunile progresive (praeterintenţionate),
prescripţia curge de la data când s-a produs ultima urmare care
caracterizează fapta din punct de vedere juridic (s-a epuizat). De
exemplu, lovirile cauzatoare de moarte (art.183 C.pen.).
Pentru infracţiunile complexe, dacă autorul a fost
împiedicat să consume infracţiunea, prescripţia se stabileşte în
raport cu pedeapsa prevăzută de lege pentru tentativa la această
infracţiune. Când s-a de sistat, iar acţiunea realizată până în acel
moment prezintă conţinutul unei infracţiuni de sine stătătoare,
prescripţia se stabileşte pentru acea infracţiune.
în caz de concurs real de infracţiuni, prescripţia se
calculează separat pentru fiecare infracţiune concurentă din
momentul comiterii ei, iar pentru concursul ideal, curge
concomitent pentru toate infracţiunile de la data comiterii acţiunii
(inacţiunii) infracţionale.
Când infracţiunea s-a comis în participaţie, prescripţia
curge pentru toţi de la data comiterii acţiunii (inacţiunii) de către
autor (coautori), indiferent de data la care ceilalţi participanţi şi-au
adus contribuţia.
Cursul prescripţiei răspunderii penale se poate întrerupe
(art.123 C.pen.) când înăuntrul termenului de prescripţie a
intervenit vreun act de tragere la răspundere penală a infractorului,
în aceeaşi cauză pot interveni, în mod succesiv, mai multe
întreruperi, însă numai în limitele prevăzute de art.124 C.pen.
întreruperea cursului prescripţiei poate avea loc numai în
urma îndeplinirii unui act de urmărire sau de judecată care, după
lege, trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului. Astfel, se
comunică arestarea preventivă, punerea în mişcare a acţiunii
penale, prezentarea materialului de urmărire penală, citaţiile,
hotărârile date în cursul judecăţii etc. Tot acte comunicate se
consideră interogarea, confruntarea, percheziţia, cercetarea la faţa
locului etc. Vor exista atâtea întreruperi succesive câte acte
procesuale au fost efectuate succesiv şi la date diferite.
3
 ;g$ Actele care produc întreruperea trebuie să îndeplinească
anumite condiţii: să se realizeze înainte de împlinirea termenului
de prescripţie; să fie efectuate de organele judiciare competente; să
fie întocmite valabil; să fie comunicate învinuitului sau
inculpatului conform prevederilor ori să fie realizate în prezenţa sa.
După efectuarea actului întrerupător începe să curgă un nou
termen de prescripţie având aceeaşi durată, fără a se ţine seama
în calculul termenului de prescripţie intervalul de timp anterior
întreruperii. De exemplu, termenul a fost de 5 ani, a intervenit o
întrerupere, va începe un alt termen de 5 ani. Această întrerupere
atrage o prelungire a duratei prescripţiei fiindcă se deplasează
momentul de la care începe să curgă termenul, fie de la data
comunicării actului, fie de la aceea a efectuării actului procesual
în prezenţa învinuitului sau inculpatului.
în caz de participare întreruperea cursului prescripţiei
produce efecte faţă de toţi infractorii, chiar dacă actul întrerupător
priveşte numai pe unul sau unii dintre ei, deoarece prescripţia se
referă la infracţiune, produce efecte „in rem".
în caz de infracţiuni conexe sau subsecvente (tăinuire,
favorizare, nedenunţarea infracţiunilor), întreruperea prescripţiei
nu se extinde şi la acestea dacă nu erau urmărite la data când a avut
loc actul întrerupător. Când însă infracţiunile conexe sunt cercetate
sau judecate împreună cu cele principale, efectele întreruperii
prescripţiei se răsfrâng asupra tuturor infracţiunilor7 .
A. Prescripţia specială (art.124 C.pen.)
Prescripţia înlătură răspundere penală oricâte întreruperi ar
fi intervenit, dacă termenul prevăzut este depăşit cu încă jumătate,
384
deoarece răspunderea penală nu poate fi permanentă şi nici
prescripţia să fie negată. De exemplu, dacă termenul de prescripţie
este de 8 ani, oricâte întreruperi ar interveni, după 12 ani
răspunderea penală este considerată înlăturată. Durata acestei
prescripţii se socoteşte de la data comiterii infracţiunii nu de la data
ultimei întreruperi.
Dacă termenul de prescripţie a început sa curgă sub Codul
penal anterior, se poate continua sub codul actual, ori se poate
întrerupe prin efectuarea de acte procesuale sub vechiul cod. De
asemenea, se va aplica legea mai favorabilă atât în legătură cu
durata termenului, cât şi al actelor care atrag întreruperea
prescripţiei.
I
i, § 2. Prescripţia executării pedepsei
Aceasta constă în înlăturarea executării pedepsei, dacă a
trecut un termen, prevăzut de lege, din momentul rămânerii
definitive a hotărârii de condamnare şi infractorul s-a sustras de la
executarea acesteia, deoarece nu s-ar mai realiza prevenţia specială
şi generală prin executarea ei (art.125 C.pen.).
Prescripţia executării pedepsei este o cauză extinctivă a
pedepsei principale şi accesorii. Nu se prescriu: pedepsele pentru
infracţiunile contra păcii şi omenirii, indiferent de data la care au
fost pronunţate , pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi. In ce priveşte degradarea militară, acesta se poate executa
şi în lipsa condamnatului dispărut77, de asemenea, nu se prescriu
măsurile de siguranţă. Acestea încetează doar atunci când nu mai
există starea de pericol, nu datorită prescrierii lor.
385
 ;;: a A. Termenele de prescripţie a executării pedepsei
Acestea sunt stabilite prin lege şi sunt mai mari decât
durata pedepselor a căror executare se prescrie (art.126 C. pen.).
Prin excepţie, termenul de 20 de ani, pentru pedepsele aplicate
între 20 - 30 de ani şi detenţiunea pe viaţă, este mai mic decât
cuantumul lor. Pentru unele pedepse privative de libertate,
termenul de prescripţie este format din durata pedepsei la care se
adaugă un termen fix, iar pentru celelalte sunt prevăzute termene
cu durată unitară invariabilă.
Stabilirea duratei termenelor de prescripţie se face în
funcţie de natura pedepsei şi de cuantumul acesteia pronunţată de
instanţă: - 20 de ani, când pedeapsa care urmează să fie executată
este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare de 15 ani
(durata are deci un conţinut unitar);
-33 5 ani, plus durata pedepsei ce urmează să fie executată,
dar nu mai mult de 15 ani, pentru pedepsele cu închisoare până la
15 ani, deci între 15 zile şi 15 ani inclusiv (de exemplu, 3 ani
închisoare plus 5 ani = 8 ani, termenul de prescripţie este compus);
-34 3 ani, în cazul pedepsei amenzii, indiferent de cuantumul
ei (durata are un conţinut unitar).
în cazul minorilor, termenele se reduc la jumătate (art.129
C.pen.).
în caz de concurs de infracţiuni, de recidivă
postcondamnatorie, şi de pluralitate intermediară prescripţia se
calculează în raport cu pedeapsa rezultată ce ar urma să se execute,
nu în raport de pedepsele individuale stabilite pentru fiecare
infracţiune în parte.
386
Pentru executarea sancţiunilor cu caracter administrativ
prevăzute în art.181 C.pen. Şi art.91 C.pen. termenul este de un an.
Aceste termene se socotesc de la data când hotărârea de
condamnare a rămas definitivă, iar cele privind sancţiunile cu
caracter administrativ, de la rămânerea definitivă a hotărârilor sau
de la data când poate fi pusă în executare ordonanţa prin care s-a
aplicat o asemenea sancţiune de către procuror, în temeiul art.181
C.pen.
In cazul revocării suspendării condiţionate a executării
pedepsei, ori a celei sub supraveghere sau, după caz, a executării
pedepsei la locul de muncă, termenul de prescripţie curge de la
data când hotărârea de revocare a rămas definitivă. Termenul va fi
cel prevăzut pentru pedeapsa închisorii cumulată aritmetic pentru
primele două situaţii, şi cea cumulată juridic pentru a treia situaţie.
Cursul prescripţiei executării pedepsei se poate întrerupe
(art.127 C.pen.) şi să se refere fie la termenul de prescripţie iniţial,
fie la orice termen ulterior unei alte întreruperi anterioare şi
durează atâta timp cât va dura cauza de întrerupere.
Prescripţia se întrerupe: când începe executarea pedepsei
închisorii în mod efectiv prin depunerea condamnatului la locul de
deţinere, şi durează atâta timp cât este încarcerat, sau în cazul
amenzii, prin plata unei răte;prin săvârşirea unei noi infracţiuni
de către condamnat. întreruperea operează din momentul săvârşirii
noii infracţiuni (nu din acela al descoperirii ei, al condamnării sau
începerii executării pedepsei pentru noua infracţiune) şi curge din
nou de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
pentru această nouă infracţiune.
387
 Dacă condamnatul a comis noua infracţiune înăuntrul
termenului de încercare şi a avut loc revocarea liberării
condiţionate (art.61 C.pen.), noul termen de prescripţie se va
determina în raport cu pedeapsa rezultată din contopirea pedepsei
stabilite pentru noua infracţiune şi a restului de pedeapsă anterioară
ce a mai rămas de executat. Aceasta începe să curgă de la data
rămânerii definitive a hotărârii de contopire a celor două pedepse.
O altă cauză de întrerupere este sustragerea de la
executarea pedepsei după începerea ei, (condamnatul a evadat, ori
fiind liberat condiţionat a dispărut), iar în cazul amenzii nu plăteşte
rata ori îşi ascunde sau înstrăinează patrimoniul. Aceasta are drept
urmare curgerea unui nou termen de prescripţie de la data
sustragerii de la executare.
In toate situaţiile arătate mai sus, în calculul duratei
termenului de prescripţie nu se va ţine seama de timpul scurs până
la ivirea cauzei de întrerupere.
în cazurile tranzitorii se va aplica legea mai favorabilă.
Cursul prescripţiei răspunderii penale şi al executării se
no A
poate şi suspenda datorită unor cauze legale sau naturale . In
această situaţie nu se ia în considerare timpul cât durează
suspendarea nici la prescripţia răspunderii penale, nici la cea a
executării pedepsei (art.128 C.pen.) deoarece nu se poate beneficia,
de exemplu, şi de amânarea executării sancţiunii şi de curgerea
termenului de prescripţie pentru executarea acesteia.
Cauzele de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii
penale constau într-o dispoziţie legală, când aceasta arată că
punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului nu
poate avea loc decât în condiţiile prevăzute de ea. De exemplu,
388
când este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general
(alin.2, art.5 C.pen.); în caz de boală gravă a învinuitului sau
inculpatului (art.239 şi 303 C.pr.pen.); când se cere plângerea
prealabilă (art.184 C.pen.); când suspendarea este determinată de
o forţă majoră (calamităţi naturale care au împiedicat organele
judiciare să ia contact cu localitatea, ori starea de război). Acestea
operează „inpersonam".
Cauzele care suspendă cursul prescripţiei executării
sancţiunilor (alin.2, art.128 C.pen.) sunt prevăzute în Codul de
procedură penală: suspendarea executării pedepsei până la
soluţionarea apelului (art.370 C.pr.pen.), a recursului (art.385
C.pr.pen.), recursului în anulare (art.412 C.pr.pen.) şi recursului în
interesul legii, contestaţiei în anulare (art.390), în timpul cercetării
în caz de revizuire (art.400), în situaţia recursului extraordinar
(art.411), când are loc amânarea executării pedepsei închisorii
(art.453) şi întreruperea executării pedepsei închisorii (art.455).
Prescripţia îşi reia cursul în ziua în care a încetat cauza de
suspendare, ceea ce înseamnă că intervalul de timp dinaintea
suspendării intră în calculul prescripţiei.
Suspendările pot fi mai multe, succesive. Prescripţia executării
pedepsei închisorii care a înlocuit detenţiunea pe viaţă are loc în
20 de ani. Este cel mai mare termen prevăzut pentru prescripţia
executării pedepsei şi curge de la rămânerea definitivă a hotărârii
de condamnare la detenţiunea pe viaţă.
389
 îrv- ■ '■- ' *- '■<■■;, exprimat 390
Secţiunea a IV-a
LIPSA PLÂNGERII PREALABILE
ŞI ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR

Tragerea la răspundere penală a infractorului are loc în

cadrul procesului penal care se porneşte, de regulă, din oficiu, de
către organele judiciare, adică fără a se ţine seama de aprecierea
şi
consimţământul persoanei vătămate. Uneori însă punerea în
mişcare a acţiunii penale are loc numai la manifestarea voinţei
persoanei vătămate, prin plângere prealabilă. în toate aceste
cazuri
plângerea este din punct de vedere procesual o condiţie pentru
pornirea şi continuarea procesului penal (tragerea la răspundere
penală)
.
Faptele urmărite la plângerea prealabilă prezentând, de
regulă, un pericol social mai redus (injurie, calomnie etc.) în
raport cu cele urmărite din oficiu, iniţierea tragerii la răspundere
penală este lăsată la aprecierea persoanei vătămate. Aceasta
deoarece infracţiunile se petrec, adesea, într-un grup social
restrâns (furt între rude), alteori dezvăluirile din proces ar putea
pune într-o lumină nefavorabilă persoana vătămată (violarea
secretului corespondenţei, divulgarea secretului profesional) sau
i-ar dăuna victimei cu toate că infracţiunea are un grad de
pericol social ridicat (violul).
înlăturarea răspunderii penale nu înseamnă că fapta care
a determinat-o are caracter penal sau nepenal în funcţie de
existenţa plângerii prealabile, deoarece plângerea nu face parte
din conţinutul infracţiunii, care există independent de ea. S-a
însă şi părerea că fapta este infracţiune în funcţie de existenţa sau
lipsa plângerii prealabile79, ceea ce nu este exact.
Ca atare astfel de infracţiuni pot fi, de exemplu, amnistiatei
înainte de expirarea termenului în care se poate introduce i
plângerea prealabilă, caz în care ea nu se mai poate introduce.

§ 1. Lipsa plângerii prealabile

şi retragerea ei

Atât lipsa plângerii prealabile, cât şi retragerea ei înlătură!

răspunderea penală pentru infracţiunile anume prevăzute de lege, t
dacă sunt întrunite unele condiţii (art. 131):
- Să existe o infracţiune pentru care legea prevede ca
acţiunea penală să fie pusă în mişcare la plângerea prealabilă. în ;
partea specială a Codului penal sau în legea specială se arată
expres când se cere o asemenea plângere. De exemplu, lovirea,
(art. 180 C.pen.), vătămarea corporală (art. 181 C.pen.) etc. ,
Uneori plângerea este necesară numai pentru forma simplă, a
infracţiunii (violarea de domiciliu, art.192, alin.ultim C.pen., violul
art. 197, alin.4 C.pen.), art.33 alin 4 teza I pentru forma de
fin
bază, iar pentru forma agravată şi din oficiu . Alteori atât pentru
Q1

forma simplă, cât şi pentru cea agravată (art.210 C.pen.) . De

asemenea, în unele cazuri, acţiunea penală se pune în mişcare
numai la dorinţa guvernului străin (art. 171, alin.2 C.pen.), numai 1 la
sesizarea organelor competente ale căilor ferate (art.278 C.pen.) ori
la sesizarea comandamentului (art.337 C.pen.), sau la sesizarea
organelor de control ale organizaţiilor cooperaţiei de consum şi de
credit (art. 184)82.
m
 )-. n- Plângerea prealabilă să fie făcută de către persoana
vătămată. Aceasta este subiectul pasiv al infracţiunii, care dacă a
decedat lasă un gol în proces neputând fi înlocuită, fiindcă dreptul
se stinge odată cu titularul său. Astfel, dacă plângerea prealabilă a
fost semnată de unul din soţi pentru celălalt soţ şi ea nu a fost
ratificată de către acesta, în termen, se consideră că nu există .
într-o speţă, plângerea prealabilă pentru comiterea unei
infracţiuni de abuz de încredere s-a făcut prin intermediul unui
mandatar, şi nu direct şi personal de către partea vătămată (străin)
iar mandatul nu a fost special, ci unul general ca pentru el şi în
numele lui să se prezinte la organele competente „în vederea
ridicării autoturismului" adresându-se oricăror organe de stat sau
persoane particulare, făcând toate declaraţiile necesare în toate
actele pe care le va semna în numele mandantului.
C/A
Din aceste considerente ea nu este valabilă .
Dacă victima a decedat, a fost violată şi apoi ucisă sau
ucisă imediat după comiterea tentativei violului deoarece victima
1-a ameninţat că-1 va denunţa. Acesta a fost condamnat pentru
omor calificat în tentativă de viol.
Inculpatul a declarat recurs, susţinând că pentru viol trebuia
să existe plângerea prealabilă a victimei.
Recurs respins, pe bună dreptate, deoarece potrivit art. 131,
punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face şi din oficiu.
Plângerea prealabilă presupune că persoana vătămată
trebuie să aibă această posibilitate, ceea ce în cauza nu era
posibil85. Dacă nu ar fi aşa, ar însemna că orice infracţiune pentru
care se cere plângere prealabilă, dacă victima este ucisă sau îşi
392
pierde discernământul, să nu fie pedepsită fiindcă lipseşte
plângerea prealabilă.
In cazul în care persoana vătămată a decedat după
introducerea plângerii prealabile, procesul va continua deoarece
art. 10 lit.f C.pr.pen. se referă la "lipsa plângerii prealabile 1', iar nu
la "decesul părţii vătămate după ce instanţa a fost legal sesizată"86.
In art.213 alin.2 C.pen. (abuzul de încredere) se prevede că
acţiunea penală se pune în mişcare atunci când bunul este
proprietate privată, iar daca acesta este în întregime sau în parte al
statului acţiunea penală nu se poate pune în mişcare printr-o
asemenea plângere. Curtea constituţională prin decizia nr.177 din
15.10.1998 consideră ca neconstituţionale prevederile art.213
alin.2 C.pen. în temeiul art.41 alin.2 Constituţie, şi consideră că
punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă
şi atunci când bunul aparţine în întregime sau în parte în
proprietatea privată a statului7.
Excepţiile sunt prevăzute în alin.ultim art. 131 C.pen.
Dacă persoana vătămată este un minor care a împlinit
vârsta de 14 ani, având capacitatea de exerciţiu restrânsă (art.9
Decr. nr.31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele
juridice) punerea în mişcare a acţiunii penale se face din oficiu.
Deoarece plângerea prealabilă a fost făcută pentru persoana
vătămată - minoră de 17 ani - de către mama sa, nu se putea pune
în mişcare acţiunea penală, astfel că prima instanţă trebuia să
dispună încetarea procesului penal (art.l 1, pct. 2, lit.b raportat la
art. 10, lit.f C.pr.pen.)88
- Plângerea să fie făcută cu respectarea condiţiilor legale
privind forma, locul şi termenul introducerii ei89.
393
 Cel în drept poate să nu facă plângere prealabilă, ori deşi a
facut-o, nu a respectat condiţiile legale, ceea ce echivalează cu
lipsa ei.
Retragerea plângerii prealabile înlătură, de asemenea,
răspunderea penală. Ea constă într-un act de voinţă unilateral al
persoanei vătămate care revine asupra plângerii făcute. Retragerea
trebuie să fie explicită (declarată formal) şi să nu fi fost obţinută
prin violenţă sau ameninţare care presupune doi (intenţie). Astfel,
cu toate că s-a declarat de către partea vătămată că şi-a retras
plângerea prealabilă, deoarece la dosar nu există o declaraţie scrisă
a părţii vătămate, şi având în vedere că aceasta este surdo-mut
(partea vătămată) şi că nu i s-a asigurat un interpret pentru a i se
da, în acest fel, posibilitatea să înţeleagă problemele puse în
discuţie de către instanţă, în raport cu care să-şi exprime propria
poziţie. Din aceste considerente retragerea plângerii nu poate fi
considerată ca valabilă90.
Victima violului fiind o minoră de 16 ani, având
capacitatea de exerciţiu restrânsă, ea nefacând plângere, acţiunea
penală a fost pusă în mişcare de către procuror din oficiu. Prima
instanţă a luat act de declaraţia minorei că îşi retrage plângerea şi,
ca atare, a dispus, greşit, încetarea procesului penal.
In cauză neexistând o plângere, procesul nu putea înceta
prin retragerea ei. Ba mai mult, nu putea înceta nici dacă ar fi
existat o asemenea plângere91.
într-o altă speţă, partea vătămată a introdus plângerea
prealabilă împotriva inculpatului în baza art.213 C.pen. (abuzul de
încredere), pe care a retras-o în cursul procesului, iar instanţa a
încetat procesul penal.
394
rţmh i împotriva acestei sentinţe partea vătămată a declarat recurs,
care i-a fost admis, deoarece a doua zi după ce a depus cererea de
renunţare la judecată, fiindcă inculpatul i-a promis că îi va aduce
înapoi bunurile pentru care formulase plângerea prealabilă, acesta
nu şi-a respectat-o .
Retragerea plângerii poate fi şi implicită când cel care a
facut-o lipseşte nejustificat la doua termene consecutive în faţa
primei instanţe (art.2841 C.pr.pen.).
în speţă, partea vătămată a fost prezentă la unul din
termene, iar la celălalt a fost în imposibilitate de a se prezenta fiind
în concediu de boală, dovedit cu certificatul medical. Ca atare
instanţa de fond nelegal a dispus încetarea procesului penal,
deoarece partea vătămată a lipsit nejustificat la două termene93.
Aceste dispoziţii nu se aplică când partea vătămată este
reprezentată în proces, iar reprezentantul ei a lipsit justificat la
două termene consecutive în faţa primei instanţe94.
De asemenea, nici atunci când neprezentarea s-a datorat
faptului că a ştiut că procesul nu se află în stare de judecată, fiindcă
nu s-a depus o expertiză a cărei efectuare s-a dispus anterior95.
Retragerea plângerii trebuie să fie totală şi necondiţionată,
adică să privească atât latura penală, cât şi cea civilă şi să aibă loc
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
In caz de plângere prealabilă, indivizibilitatea
răspunderii penale este activă şi pasivă. Indivizibilitatea
răspunderii este activă în cazul în care prin acţiune (inacţiune) s-a
adus atingere intereselor mai rriultor persoane (alin.3, art.131
C.pen.) şi ea are loc chiar dacă plângerea s-a făcut ori s-a menţinut
numai de către una din ele. Deci, pentru ca răspunderea penală să
395
run
nu aibă loc, plângerea trebuie să nu o introducă nici una dintre
persoanele vătămate, ori dacă au introdus mai multe dintre ele, să
o retragă toate.
Indivizibilitatea răspunderii este pasivă când infracţiunea
a fost comisă în participaţie (alin.4, art.131 C.pen.) şi constă în
aceea că răspund toţi participanţii, chiar dacă plângerea prealabilă
s-a menţinut cu privire doar la unul dintre ei, deoarece este vorba
de aceeaşi infracţiune săvârşită, care are caracter indivizibil. Ca
atare lipsa plângerii faţă de unii participanţi nu constituie pentru ei
o cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Retragerea plângerii, ca să înlăture răspunderea penală,
trebuie să aibă loc cu privire la toţi participanţii, nu numai faţă de
unii dintre ei, deoarece ceea ce are caracter indivizibil şi produce
efecte faţă de toţi este plângerea prealabilă, iar nu declaraţia de
retragere a acesteia.
Ţinând seama de aceste condiţii, instanţa a dat o soluţie
nelegală când a dispus încetarea procesului penal în următoarea
situaţie: partea vătămată a formulat o plângere iniţială împotriva a
5 inculpaţi, iar în cursul procesului şi-a retras plângerea faţă de 2
dintre ei. Instanţa a încetat procesul doar faţă de cei 296.
In nici un caz, de asemenea, instanţa nu poate lua act de
retragerea plângerii în legătură cu alt dosar decât cel supus
judecăţii în legătură cu care se pronunţase o hotărâre în primă
instanţă, cauze care nu au fost conexate .
Dacă cel vătămat este lipsit de capacitatea de exerciţiu, ori
capacitatea sa este restrânsă, şi nu se face plângere prealabilă,
acţiunea penală se va pune în mişcare de către procuror, din oficiu
(alin.5, art.131 C.pen.).
396
§ 2. împăcarea părţilor
împăcarea părţilor este un act juridic bilateral care constă
în înţelegerea intervenită între persoana vătămată şi infractor
pentru a nu începe procesul penal, ori dacă a început să-i pună
capăt (art.132 C.pen.). Spre deosebire de plângerea prealabilă şi
retragerea acesteia care produc efecte cu privire la infracţiune
datorită caracterului indivizibil al acesteia, cu efecte asupra tuturor
participanţilor, împăcarea, dat fiind caracterul său convenţional,
are efecte limitate la infractorii cu privire la care victima a
consimţit să se împace, nu şi faţă de ceilalţi participanţi.
în cazul în care părţile apar în mai multe procese dar cu
calităţi inversate (inculpatul din prima cauză este parte civilă în a
doua şi viceversa), dacă pentru toate infracţiunile împăcarea
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale, este
suficient ca aceasta să aibă loc într-o singură cauză pentru ca ea să
producă efecte concomitente şi pentru celelalte. împăcarea nu
poate fi fracţionată, fiindcă s-ar infirma însăşi esenţa acestei cauze
de înlăturare a răspunderii penale, curmarea proceselor fără
intervenţia organelor judiciare.
Când sunt mai multe cauze penale şi părţile au calităţi
inversate dar numai pentru unele din ele poate opera împăcarea,
aceasta nu va avea efecte, dacă priveşte împăcarea pentru cele
admise de lege, de împăcarea şi pentru acele infracţiuni a căror
judecare se face din oficiu98.
Pentru infracţiunea de vătămare corporală din culpă
(art.184, alin.2 C.pen.), care se urmăreşte din oficiu, instanţa a
397
pronunţat o hotărâre netemeinică şi nelegală deoarece a efectuat art.75, lit.a C.pen. (săvârşirea faptei de 3 sau mai multe persoane),
cercetarea judecătorească şi a dispus încetarea procesului prin pentru cei cu privire la care nu a avut loc împăcarea;
împăcarea părţilor". -35 împăcarea să fie totală (să privească atât latura penală cât
în cazurile prevăzute de lege, împăcarea părţilor înlătură şi cea civilă), necondiţionată şi definitivă;
răspunderea penală şi stinge şi acţiunea civilă. Când înlăturarea -36 împăcarea să intervină cel mai târziu până la rămânerea
răspunderii penale ar avea loc la cererea victimei, de exemplu în definitivă a hotărârii în cauza respectivă. Ea este personală şi nu
poate fi revocată.
caz de adulter (alin.3, art.304 C.pen.), nu există o împăcare, ci
Se pune întrebarea, ce se întâmplă când în cursul urmăririi
iertare, act unilateral.
penale procurorul constată că fapta pentru care a avut loc plângerea
Pentru ca împăcarea să înlăture răspunderea penală trebuie
este una din cele prevăzute în art.18 1 C.pen. pe care o sancţionează '
întrunite unele condiţii: administrativ, iar ulterior are loc împăcarea? Potrivit unei păreri
- aceasta să aibă loc pentru cazurile prevăzute de lege; .^- ea să trebuie anulată amenda, acordându-se prioritate împăcării şi nu
intervină între persoana vătămată şi infractor ori între împrejurării că fapta nu este infracţiune, fiindcă efectele ei sunt
reprezentanţii lor legali, în mod explicit, expres ori implicit, în mai favorabile100. Aşadar, dacă părţile s-au împăcat nu mai este
faţa instanţei de judecată (când s-au căsătorit în caz de seducţie, posibil să se treacă peste efectele ei şi să se examineze în fond dacă
mai înainte ca hotărârea de condamnare să fi rămas definitivă, fapta prezintă pericolul unei infracţiuni sau nu.
art.199 C.pen.). Deci, persoanele trebuie să aibă capacitatea de
exerciţiu pentru a-şi putea da seama de actul împăcării şi de i
consecinţele lui, deoarece este personală. De aceea în alin.3,
art.132 C.pen. se prevede că, pentru persoanele lipsite de TRIMITERI
capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de către
1
reprezentanţii lor legali, iar cele cu capacitate de exerciţiu Decr. nr.ll, Leg. nr.46 pentru aderarea României la Convenţia relativă la '
restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de statutul refugiaţilor, precum şi la Protocolul cu privire la statutul refugiaţilor,
art.31, alin.l alConvenţiei, M.Of. nr.148 din 17.07.1991. 21.
lege. împăcarea acestora produce efecte şi când acţiunea penală a Mândru,AMNISTIAŞI GRAŢIEREA, Edit. ALL, Bucureşti, 1998.
3
fost pusă în mişcare din oficiu. Dacă simt mai mulţi infractori, B.O.nr.45 bis din 2.06.1977.
4
Vezi Decr. lege nr.3, M.Of. nr.2 din 5.01.1990.
împăcarea va produce efecte numai cu privire la cel (cei) care s-au 5
B.O.nr.lOOdinl9.11.1977.
6
împăcat. Instanţa va trebui însă să stabilească dacă toţi au comis B.O.nr.38 din 8.05.1977.
7
B.O.nr.64 din 9.08.1984. \
infracţiunea sau nu, în vederea aplicării agravantei prevăzute la 8
B.O.nr.32 din 2.06.1986. \
9
H.Diaconescu, Notă la dec. pen. nr.302 din 8.04.1974 a Trib. Jud. Gorj,
398 R.R.D, nr.1/1975, p.53 şi urm.
10
Dec. nr.302 citată la trimiterea 6.
399
11
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.H12din 16.06.1988, R.R.D. nr.3/1989, p.74.
12
H.G. nr.778/1995, publicată în M.Of. nr.251, partea I din 1.11.1995.
13
V.Pătulea, Nota (II) la sent.pen. nr.1146 a Judec. Miercurea-Ciuc, din
11.12.1987, #J?.D. nr.4/1989,p.67.
14
I.Poenaru, Despre aplicarea actelor de clemenţă succesive, R.R.D.
nr,5/1979, p.23-24.
15
Al.Pop, Nota Ia sent.pen. nr.3 din 4.01.1978 a Judec. Topliţa, R.R.D,
nr.l2/1978,p.52şiurm.
16
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2541 din 29.10.1985, R.R.D. nr.8/1986, p.79.
17
Trib. Municip. Bucureşti, secţia I penală, dec. nr.331 din 18.04.1988, cu Notă
aprobativă de S. Bomboş, R.R.D. nr.2/1989, p.61-62; Trib. Suprem, s.pen., dec.
nr.868 din 27.04.1988, R.R.D. nr.2/1988, p.75 şi nr.939 din 16.05.1988, citată
de S. Bomboş, deoarece presupune condamnarea la pedeapsa închisorii.
18
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.25 din 24.06.1988, Dreptul nr.1-2/1990,
p.139.
19
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.98 din 19.12.1984, R.R.D. nr.l 1/1985, p.72;
Trib. Municip. Bucureşti, secţia a Ii-a penală, dec. nr.2369 din 1984, R.R.D.
nr.3/1986, p.78; LPoenaru, Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei
şi graţierii, R.R.D. nr.12/1986, p.31-32.
10
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.997 din 26.05.1988, R.R.D. nr. 1/1989, p.73. 21
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.997 din 26.05.1988, R.R.D. nr. 1/1989, p.73.
22
N.Buzea, op.cit., p.65, 651-653; D.Pavel, INFRACŢIUNEA DE
DELAPIDARE, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p.144; L.Biro, Consideraţii
privitoare Ia efectul amnistiei în cazul infracţiunilor continuate, R.R.D.
nr.5/1969, p.76 şi urm.; R.Pannain, MANUALE DI DIRITTO PENALE
(Manual de drept penal), vol.l, Torino, 1962, p.169; G.Bettiol, DIRITTO
PENALE, PARTE GENERALE (Drept penal. Partea generală), Padova, 1966,
P-712.
C. Bulai, Graţierea în doctrină, legislaţie şi jurisprudenţă, Rev. de Drept
penal, nr.4/1995, p.9-26; A.Ungureanu, Graţierea condiţionată (I), Rev. de
Drept penal, nr.1/1998, p.74 şi urm. şi (II) Rev. de Drept penal, nr.2/1998, p.92
şi urm.
Decr. nr.125/1991 privind aprobarea unor graţieri individuale, M.Of. nr.l din
6.01.1992; Decr. nr.39, M.Of. nr.38 din 10.03.1992; Decr. nr.5, M.Of. nr.9 din
21.01.1993; Decr. nr.21, M.Of. nr.52 din 8.03.1993: Decr. nr.41, M.Of. nr.78
din 23.03.1994; V. Pasca, Graţierea individuală, Rev. de Drept penal,
nr.3/1996, p.34-38; Leg. nr.137 privind graţierea unor pedepse, M.Of. nr.176
din 25.07.1997; Decr. nr.311 privind aprobarea unor graţieri individuale, M.Of.
nr.l49din 11.07.1997 etc.
25
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2981 din 22.11.1974, CD./1974, p.358-360.
26
A.Ungureanu, (I), I.A.Ilie (II), Note la dec.pen. nr.683/1982, a Trib. Jud.
Bacău, R.R.D. nr.8/1982, p.43 şi urm.; I.Poenaru, în legătură cu conceptul
„recidivist prin condamnări anterioare", R.R.D. nr.12/1982, p.34-38.
27
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.249 din 2.02.1982, R.R.D. nr.3/1983, p.73-74;
art.ll, Decr. nr.l85/1986; Decr. nr.255/1987.
28
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2204 din 12.10.1987, R.R.D. nr.6/1988, p.72.
29
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.506 din 2.03.1982, p.252-253.
30
I.Poenaru, cit. supra., p.35.
31
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1043 din 29.04.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.74.
32
I.Poenaru, cit. supra, p.36.
33
Trib. Jud. Sălaj, dec.pen. nr.l 11 din 20.04.1983, R.R.D., nr.l 1/1983, p.75;
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.15/1983, R.R.D. nr.4/1984, p.72; Trib. Jud.
Mehedinţi, dec.pen. nr.681 din 10.10.1986, cu Notă de D. Galbură, R.R.D.
nr.9/1987,p.71-74.
34
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.652 din 11.03.1974, R.R.D. nr.10/1974, p.72;
dec. nr.2610din 12.11.1982, CD./1982, p.256.
35
A.Filipaş, Natura juridică şi caracteristicile graţierii condiţionate, R.R.D.
nr.4/1988, p.45.
36
L.Biro, Aplicarea graţierii pedepsei în perioada liberării condiţionate,
R.R.D., nr.8/1975, p.25 şi urm.; Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.83 din
18.09.1976, R.R.D. nr.8/1977, p.56 şi urm.; Plen. Trib. Suprem, dec. de
îndrumare, nr.2 din 20.06.1987, R.R.D. nr.8/1987, p.51.
37
Judec. Suceava, s.pen. nr.9 din 6.01.1982, cu Notă (I) aprobativă de
V.Timofte şi D.Pavel (II), R.R.D. nr. 10/1982, p.49-50.
38
Ibidem, p.49-53; Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.2 din 20.06.1987,
cit. supra., p.51.
39
D.CIocotici, Efectele graţierii condiţionate asupra pedepselor privative de
libertate a căror executare a fost suspendată condiţionat, R.R.D. nr.6/1982,
p.63-64.
40
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2272 din 1.12.1978, CA/1978, p.368-370.
41
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.41 din 21.05.1979, R.R.D. nr.2/1980, p.64. ,
42
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1985 din 19.09.1984, R.R.D. nr.9/1985, p.78.
43
Trib. Jud. Vaslui, dec.pen. nr.385 din 15.10.1983, R.R.D. nr.8/1984, p.66;
Trib. Suprem, dec. nr.44 din 25.06.19^3, in compunerea prevăzută de art.39
alin.2 şi 3 Leg. pentru organizare judecătorească, C.D./1983, p.218-219; dec.
nr.2 din 28,01.1985 în compunerea prevăzută de art.39, alin,2 şi 3, Leg. pentru
organizare judecătorească, R.R.D. nr.12/1985, p.74.
4
0
 63
44
Trib. Suprem, dec. nr.2 din 28.01.1985, cit. supra. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2782 din 3.12.1981, R.R.D. nr.9/1982, p.72-73;
45
Trib, Jud. Constanţa, dec.pen. nr.1208 din 10.06.1974, R.R.D. nr.12/1976, dec. nr.1054 din 29.04.1982, R.R.D. nr.9/1983, p.68.
64
p.53-54. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2993 din 5.12.1975, CD./1975, p.318-319.
65
46
Trib. Suprem, col.pen., dec. nr.412/1958, CZ)./1958, p.286; D.V. Mihăiescu, T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.267.
66
V.Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Trib. Suprem, s.pen,, dec. nr.935 din 28.04.1984, R.R.D. nr.4/1985, p.69.
67
Bucureşti, 1970, p.379; O.Cojocaru, Notă, R.R.D. nr.12/1976, p.55-56. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.26 din 6.01.1977 (nepubl.); dec. nr.337 din
47
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.207 din 1985, R.R.D. nr.1/1986, p.77; în sens 10.02.1982, R.R.D. nr.12/1982, p.65.
68
contrar. C.S.J., s.pen., dec. nr.557 din 13.04.1994, Dreptul nr. 12/1994, p.80-81. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2681 din 22.11.1976, R.R.D. nr.4/1977, p.62;
48
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.577 din 20.03.1987, R.R.D. nr.1/1987, p.76; dec. nr.252 din 7.02.1977, C.D./1977, p.250-251; Trib. Jud. Braşov, dec.pen.
Curtea de Apel Timişoara, dec.pen. nr.42 din 13.04.1994, Dreptului. 12/1995, nr.475 din 16.06.1992, Dreptul nr.4/1994, p,92.
69
p.95. Trib. Suprem, s.pen,, dec. nr.321 din 9.02.1982, R.R.D. nr.12/1982, p.71-72.
70
49
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.171 din 25.01.1979, R.R.D. nr.9/1979, p.70; dec. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.886 din 25.04.1985, R.R.D. nr.2/1986, p.79;
nr.7 din 6.01.1981 (nepubl.); Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din Trib. Jud. Ialomiţa, dec.pen. nr.272 din 20.06.1982, cu Notă (I) de E.Gherguţ,
14.05.1983, pct.6, cit.supra., p.35. R.R.D. nr.7/1984, p.47, 49-50.
71
50
Trib. suprem, s.pen., dec. nr.210 din 28.01.1984, R.R.D. nr.4/1985, p.70. Gh.Dobrican, Nota (II) la dec.pen. a Trib. Jud. Ialomiţa, cit. supra, p.47-49.
72
51
Trib. Jud. Constanţa, dec.pen. nr.511 din 11.06.1985, R.R.D. nr.1/1986, p.75. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.4094 din 26.07.1971, R.R.D. nr.1/1972, p.159.
73
52
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.74 din 10.01.1974, C.D./1974, p.362-364. Trib. Jud. Dolj, dec.pen, nr.1467/1984 cu Notă (I) aprobativă de
53
C.S.J., s.pen., dec. nr.452 din 22.02.1995, Dreptul nr.1/1996, p.145. H.Diaconescu, Despre incidenţa dispoziţiilor de amnistie şi graţiere cu
54
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2258 din 8.10.1981, R.R.D. nr.8/1982, p.61-62; privire la instigarea neurmată de executare, R.R.D. nr.7/1986, p.33-35.
74
V.Papadopol, Notă la dec. pen. nr.10 din 18.01.1982 a Trib. Jud. Covasna, V.Papadopol, Nota (II), R.R.D. nr.7/1986, p.35-39. Situaţia este similară cu
R.R.D. nr.l 1/1982, p.54; art.3 Leg. nr.137 din 25.07.1997 privind graţierea unor aceea a infracţiunilor subsecvente sau conexe (tăinuire, favorizare ori
pedepse, M.Of. din 25.07.1997; V. Nicolcescu, Noua lege de graţiere, Rev. de nedenunţare).
75
Drept penal, nr.4/1997, p.56 şi urm,; Gh. Voinea, Graţierea, Limite de T.Vasiliu, ş.a., op.cit., p.643.
76
aplicare, Rev. de Drept penal, nr.1/1998, p.43 şi urm. Decr. nr.547 pentru ratificarea Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor
55 de război, a crimelor contra umanităţii adoptată de Ad. Generală O.N.U. la
Trib. Jud. Covasna, dec.pen. nr.10 din 18.01.1982, R.R.D. nr.11/1982,
26.11.1968; Convenţia respectivă (Rezoluţia nr.239l/XXIII), B.O. nr.83 din
p.52-53; Gh.Serbănescu, Notă la s.pen. nr.458/1976 a Trib. Militar Bucureşti, 30.07.1969.
R.R.D. nr.4/1977, p.58. 77
A.Ruffu, T.Măceşianu, Imprescriptibilitatea pedepsei complementare a
56
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.284 din 28.01.1983, R.R.D. nr. 1/1984, p.60. confiscării, R.R.D. nr.8/1970 p.94 şi urm.; Decr. nr.221/1960, potrivit căruia se
J.Grigoraş, Unele probleme ale graţierii condiţionate cu referire la execută confiscarea averii.
practica Trib. Suprem, R.R.D. nr.10/1974, p.31. 78
C.S.J., secţiile unite, dec. nr.26/1995, Rev. de Drept penal, nr.2/1996, p.120-
58
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2610/1982, R.R.D. nr.10/1983, p.75; dec. 122.
nr.1804 din 19.08.1987, R.R.D. nr.5/1988, p.79. 79
I.P.Cernat (I) şi ordonanţa nr.372 din 27.12.1982 a Procuraturii Locale
59
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.320 din 27.04.1973, R.R.D. nr.10/1974, p.175. Caracal, R.R.D. nr.2/1984, p'.97-98.
80
60
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.7 din 6.01.1981, CD./1981, p.284-285; Plen. Leg. nr.51/1995, M.Of. nr.l 16 din 9.06.1995.
81
Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.l din 14.05.1983, punctul 7, cit. supra, p.35. Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1324 dinl9.05.1981 (nepubl.); dec. nr.1408 din
61
Trib. Jud. Vaslui, dec.pen. nr.428 din 7.12.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.74. 12.06.1981 (nepubl.). X
82
62
Gh.Serbănescu, Notă la s.pen. nr.458 din 10.08.1977 a Trib. Militar Leg. nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum
Bucureşti, R.R.D. nr.4/1977, p.56 şi urm. şi a cooperaţiei de credit, M.Of. nr.252 din 18.io.1996.
4
0
 Trib. Municip. Bucureşti, secţiunea a Ii-a penală, dec. nr.782 din 17.04.1976,
> ^- /O't

R.R.D. nr.1/1977, p.61-62; Trib. Suceava, dec.pen. nr.95/1995, Rev. Dreptul O; ■{.■■

nr.l/1996,p.l29.
84
Trib. Sibiu, dec.pen. nr.61/1993, Dreptul nr.2/1995, p.76.
Titlul IX
85
86
C.S.J., s.pen., dec. nr.383 din 16.02.1995, Dreptul nr.2/1996, p.123. REABILITAREA1
C.S.J., s.pen., dec. nr.3067 din 15.12.1995, Dreptul nr.7/1996, p.127; L.C. '■$

Lascu, Plângerea prealabilă. Decesul părţii vătămate, Rev. de Drept penal, '%
nr.1/1997, p.59-60; C. de Ap. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr.165/1997, Rev. ■
de Drept penal, nr. 1/1998, p.137. j-Capitolul
I
87
M.Of. nr.77 din 24.02.1999.
88
Trib. Jud. Braşov, dec.pen. nr.47 din 31.01.1989, R.R.D. nr.9-12/1989, p.143;
GENERALITĂŢI
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.548 din 5.02.1972, C.D./1972, p.400; Trib, Jud.
Suceava, dec.pen. nr.I61 din 30.03.1978, R.R.D. nr.5/1979, p.60; Trib. Municip.
Reabilitarea este o instituţie de drept penal prin care foştii
Bucureşti, secţia a Il-a penală, dec. nr.177/1981, REPERTORIU DE ...PE ANII
1981-1985, Ed.Ştimţifica şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p.230, speţa 18. condamnaţi sunt reintegraţi pe plan juridic în societate, dacă
89
C. Butiuc, Plângerea prealabilă în cazul infracţiunilor continue, Rev. de
Drept penal, nr.4/1996, p.l 13 şi urm. dovedesc prin conduita lor ireproşabilă după executarea pedepsei
90
C.S.J., s.pen., dec. nr.1397 din 29.05.1992, Dreptul nr.3/1993, p.90-91. sau considerarea ei ca executată că s-au îndreptat.
91
C.S.J., s.pen., dec. nr.2067 din 26.07.1995, Dreptul nr.6/1996, p. 117.
92
Trib. Municip. Bucureşti, secţia I-a penală, dec. nr.1905 din 12.10.1983, Condamnarea poate avea unele consecinţe şi după
R.R.D. nr.7/1985, p.63 cu Notă aprobativă de O.Rădulescu, p.63-64. executarea pedepsei principale, restrângând capacitatea juridică a
93
C.S.J., s.pen., dec. nr.2054 din 6.10.1992, Dreptul nr.5-6/1993, p.142-143.
94
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.332 din 31.01.1985, R.R.D. nr.12/1986, p.75. foştilor condamnaţi (decăderi, interdicţii şi incapacităţi) care însă
95
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1020 din 18.04.1986, R.R.D. nr.2/1977, p.72. se pot stinge după scurgerea unui interval de timp, prin reabilitare.
96
Trib. Suprem, s.pen., dec, nr.1852 din 15.10.1980, R.R.D. nr.8/1981, p.66;
C.S.I s.pen., dec. nr. 1889 din 28.06.1995, Dreptul nr.6/1996, p.l 14-115. Aceasta constituie un stimulent pentru ei de a avea o
97
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.l 174 din 11.05.1982, R.R.D. nr.5/1983, p.77.
98
L.Margocsy, V.Pătulea, Condiţii de admisibilitate a împăcării şi
conduită corespunzătoare cerinţelor societăţii, dovedită prin aceea
particularităţile efectelor acesteia asupra laturii civile a procesului penal, că nu au mai încălcat legea. Ea poate fi obţinută indiferent de
în cazul unor acţiuni penale în care părţile apar în calităţi inversate, R.R.D.
nr.3/1984, p.37şiurm. infracţiunea pentru care a fost condamnată persoana, deoarece
99
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.630 din 3.05.1989, Dreptul nr.3/1990, p.73. reabilitarea constituie un drept al fostului condamnat.
100
Ordonanţa nr. 15 l/C din 15.12.1975 a Procurorului şefa! Procuraturii Locale
Roman, R.R.D. nr.2/1977, p.58; Nota (II) a lui D.V.Mihăescu; Plen. Trib. Reabilitarea este de drept, fiindcă operează obligatoriu şi
Suprem, dec. de îndrumare nr.10 punctul 9 din 1970 şi nr.10 punctul 12 din automat, în virtutea legii (ope legis), şi judecătorească, care, cu
1973, C.a/1973, p.63 şi urm.
toate că sunt îndeplinite toate condiţiile legale, nu operează
automat, ci trebuie constatată de către instanţa de judecată.
404;
405

f
§ 1. Efectele sau obiectul reabilitării f este nedemn de a fi avocat „falitul fraudulos, chiar reabilitat" 2. De
Ca urmare a reabilitării încetează decăderile, interdicţiile
şi incapacităţile, însă condamnarea rămâne ca atare (art.133
C.pen.). Aceasta nu ar putea fi înlăturată decât în urma admiterii
unei căi extraordinare de atac prin care condamnatul ar fi achitat.
De asemenea, înlătura şi antecedenţa penală, fiindcă
infracţiunea pentru care s-a obţinut reabilitarea nu mai constituie
primul termen al recidivei. Drept urmare condamnările care au
format obiectul reabilitării se radiază din fişa de antecedente penale
(art.12, lit.b, Leg. nr.7/1972 privind cazierul judiciar).
Reabilitatul îşi dobândeşte exerciţiul drepturilor interzise
prin hotărârea de condamnare (art.5, alin.l, litb şi alin.2, lit.b, Leg.
nr.70 privind alegerile locale), iar restricţiile care au decurs din
aceasta sunt înlăturate, el fiind reintegrat în societate şi din punct
de vedere moral. Aşadar, sub aspectul capacităţii sale juridice,
reabilitatul este pus în situaţia anterioară condamnării. De exemplu
în H.G. nr.778/1995 (publicat în M.Of. nr.251 partea I din
1.11.1995), se prevede printre condiţiile de susţinere a examenului
auto în vederea obţinerii permisului de conducere de către
candidat, ca să nu fi fost condamnat pentru una din infracţiunile
prevăzute în art.22, alin.4, din Decr. nr.328/1966 (care au fost
arătate la amnistia după condamnare), cu excepţia cazurilor în care
a intervenit reabilitarea.
Printr-o lege specială se poate prevedea că reabilitarea
poate să nu aibă anumite efecte, ca o derogare de la dispoziţiile
art.133 alin.l C.pen. Astfel, în art.ll, alin.l, lit.d a Legii nr.51
406
pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat se prevede că
asemenea, în art. 6, lit.a Leg. nr.74 privind exercitarea profesiunii
de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului
Medicilor din România3, se prevede că este nedemn de a exercita
profesiunea de medic, mediculcare a fost condamnat definitiv,
chiar dacă a fost reabilitat, pentru săvârşirea cu intenţie a unei
infracţiuni contra umanităţii sau vieţii, în împrejurări legate de
exercitarea profesiunii de medic, cu excepţia celor condamnaţi în
temeiul Decr. nr.770/1966 privind reglementarea întreruperii
cursului sarcinii.
Când există mai multe condamnări succesive, reabilitarea
are efecte cu privire la toate acestea deoarece ea este indivizibilă.
De aceea dacă pentru unele infracţiuni sunt întrunite condiţiile
reabilitării de drept, iar pentru celelalte nu, şi nici cele ale
reabilitării judecătoreşti, reabilitarea de drept nu poate interveni.
Aceasta deoarece reabilitarea priveşte persoana fostului
condamnat, şi aceeaşi persoană nu poate fi reabilitată cu privire la
unele Condamnări, iar în continuare să suporte decăderile,
interdicţiile şi incapacităţile ce decurg din celelalte pentru care nu
sunt întrunite condiţiile reabilitării judecătoreşti.
Celui reabilitat, în cazul comiterii unei noi infracţiuni, i se
poate aplica suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Reabilitarea nu atrage: obligaţia de reintegrare în funcţia
avută înainte de condamnare, de a fi rechemat în cadrele
permanente ale forţelor armate ori de redare a gradului militar
pierdut. Nu are efecte nici asupra măsurilor de siguranţă (cu
407
excepţia interdicţiei de a se afla în anumite localităţi), cu privire la
stingerea obligaţiei privind despăgubirile civile şi a cheltuielilor de li mi M Capitolul II
judecată, fiindcă toate acestea, prin natura lor, presupune oricum 1
REABILITAREA DE DREPT
executarea. Deci nu pot fi îndepărtaţi din funcţie cei care ocupă
posturile respective pentru a-1 reintegra pe fostul condamnat.
Aceasta operează automat, în virtutea legii (ope legis) prin
Aceasta nu înseamnă însă că el nu poate ajunge să ocupe un
simpla îndeplinire a condiţiilor legale, tară ca fostul condamnat să
asemenea post pe căi legale, de exemplu, prin concurs. In ce
o ceară sau să fie necesară vreo constatare formală din partea
priveşte măsurile de siguranţă, acestea vor exista şi după reabilitare,
instanţei de judecată (art.134 C.pen.). Cu toate acestea, fostul
deoarece au fost luate în vederea înlăturării unei stări de pericol cu
condamnat se poate adresa instanţei pentru a reţine că sunt
privire la săvârşirea de noi fapte prevăzute de legea penală de către
îndeplinite condiţiile legale, însă aceasta nu schimbă natura
cel reabilitat.
juridică a reabilitării4.
Reabilitarea obţinută în străinătate produce aceleaşi efecte
după ce a fost recunoscută la noi.
§ 1. Condiţiile reabilitării de drept
}■

48) Condamnarea să constea în pedeapsa amenzii ori a

închisorii care nu depăşeşte un an. Este vorba de pedeapsa iniţială
de un an şi nu aceea redusă în urma graţierii sau a comutării ei în
amendă, deoarece pentru aceasta se poate obţine reabilitarea
judecătorească.
îi •;-. 49) Fostul condamnat să nu săvârşească o nouă infracţiune
în decurs de 3 ani (termen fix) de la executarea pedepsei, de la
prescrierea ei, de la amnistierea executării pedepsei5 sau de la data
graţierii ei totale sau a restului pedepsei. In cazul graţierii,
termenul de reabilitare curge de la data actului de graţiere, atât în
cazul graţierii pure şi simple, precum şi al celei condiţionate,
deoarece textul art.134 C.pen. nu face nici o distincţie. Ea se referă
şi la pedeapsa închisorii executată la locul de muncă. Reabilitarea
operează şi în cazul unor condamnări succesive cu pedeapsa
408 409
 închisorii până la un an sau cu amenda dacă fiecare din
infracţiunile care au determinat aceste condamnări a fost săvârşită
după expirarea celor 3 ani calculaţi de la executarea pedepsei
anterioare în care fostul condamnat trebuia sa nu fi săvârşit nici o
altă infracţiune.
Dacă infractorul a fost condamnat până la un an pentru o
infracţiune şi apoi în intervalul de timp de 3 ani a comis o nouă
infracţiune pentru care a fost condamnat tot până la un an, nu va
opera reabilitarea de drept pentru cele două condamnări, chiar după
trecerea unui nou termen de 3 ani de la ultima condamnare, ci
numai reabilitarea judecătorească, datorită indivizibilităţii
reabilitării. De asemenea, dacă după o condamnare susceptibilă de
reabilitare judecătorească persoana a suferit o nouă condamnare
care ar atrage reabilitarea de drept, înainte de a cere reabilitarea
judecătorească, ea nu poate obţine decât reabilitarea judecătorească
pentru toate condamnările6.
Reabilitarea de drept va interveni, aşa cum s-a arătat mai
sus, şi în cazul suspendării condiţionate a executării pedepsei
(art.81 C.pen.), al suspendării condiţionate a executării pedepsei
sub supraveghere (art.861 C.pen.) şi al executării pedepsei într-o
închisoare militară (art.62, alin.5 C.pen.).
rn^.; ^ . r*. -T^
^.M'ţHv.C J ir, \% ( // ■* j; .io
n ;
*v. -2. -:i s:I .oiVsiU-iib or:in^;l iar .roqŢ.O PZl' Ti;oab
s-r--diferi .*b?vjaî-:-h ta~^l si£?B?n.;:xo ft-M^irvw 1^'?-
410
# ^K'- -ii- vb i -,; ■.-■■
âfc Capitolul III
REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ
Aceasta este modalitatea principală de obţinere a
reabilitării penale, care cere o verificare din partea organelor de
judecată (art.135 C.pen.). Nu este suficientă doar îndeplinirea în
fapt a condiţiilor legale pentru a avea loc reabilitarea fostului
condamnat, fiind vorba de condamnări pe o durată mai mare de un
an. Dacă însă s-a solicitat reabilitarea judecătorească şi se constată
cu ocazia judecăţii că sunt întrunite condiţiile privitoare la
reabilitarea de drept, la soluţionarea cererii se va avea în vedere
termenul de 3 ani, iar nu termenul necesar pentru reabilitarea
judecătorească.
Reabilitarea judecătorească poate fi cerută de orice
persoană care a suferit o condamnare (cetăţean sau străin), pentru
orice condamnare, indiferent că atrage sau nu o decădere,
interdicţie sau incapacitate, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.
Condamnările sunt împărţite în 4 categorii ţinând seama de
durata pedepsei pronunţate, pentru a asigura finalitatea reabilitării
(dreptul fostului condamnat de a fi reintegrat în societate cu
drepturi depline).
Diferenţierea termenelor de reabilitare se face în baza a
două criterii: un interval cu durată fixă (absolut determinat) şi unul
care constă într-o fracţiune din durata pedepsei care a format
obiectul condamnării (relativ determinat). Ca urmare, fiecare
condamnare are propriul termen de reabilitare, care poate fi
stabilit cu precizie.
411
 Pentru prima categorie de condamnări, mai mare de un
an închisoare până la 5 ani, termenul fix este de 4 ani la care se
adaugă 1/2 din durata pedepsei la care a fost condamnat.
Pentru a doua categorie - condamnări între 5 şi 10 ani -,
termenul fix este de 5 ani, la care se adaugă 1/2 din durata pedepsei
la care a fost condamnat.
Pentru a treia categorie - condamnări mai mari de 10 ani
-, termenul fix este de 7 ani, la care se adaugă 1/2 din durata
pedepsei la care a fost condamnat.
Pentru a patra categorie - când pedeapsa detenţiunii pe
viaţă a fost comutată sau înlocuită cu închisoarea pe timp mărginit
-, termenul fix este de 7 ani, la care se adaugă jumătate din
pedeapsa închisorii.
In cazul concursului de infracţiuni termenul de reabilitare
se stabileşte în raport cu pedeapsa rezultată (cea de bază plus
sporul, dacă s-a adăugat un asemenea spor), indiferent că a rezultat
din contopirea unor pedepse pentru infracţiuni intenţionate sau din
infracţiuni neintenţionate şi intenţionate. Este posibil însă ca în caz
de condamnare printr-o singură hotărâre definitivă la două pedepse
privative de libertate pentru două infracţiuni concurente, dintre
care una este susceptibilă de reabilitare de drept şi alta de
reabilitare judecătorească, instanţa să admită cererea de reabilitare
şi prin aceeaşi hotărâre să constate intervenirea reabilitării de drept
pentru una din infracţiuni şi să dispună reabilitarea judecătorească
pentru cealaltă infracţiune concurentă.
Se pune întrebarea dacă reabilitarea judecătorească înlătură
pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi înainte de
executarea ei integrală? în caz afirmativ, se înlătură efectele
412
hotărârii de condamnare cu privire la executarea pedepsei
complementare, ceea ce este greu de admis; în caz negativ,
înseamnă că după reabilitare se va executa pedeapsa
complementară, ceea ce nu este de conceput în raport cu scopul
reabilitării. Se impune totuşi prima soluţie, cu toate implicaţiile ei
teoretice şi practice, deoarece a doua ar nesocoti însăşi natura şi
scopul reabilitării7. De altfel în art.136 C.pen. se prevede că
termenele se socotesc de la data când a luat sfârşit executarea
pedepsei principale sau de la data când ea s-a prescris.
Considerăm că nu ar trebui să intervină reabilitarea dacă
mai este de executat pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi cu toate că legea se referă numai la pedeapsa principală.
Or în acest caz nu se mai face diferenţiere între cei care au fost
condamnaţi şi la pedeapsa complementară a interzicerii unor
drepturi pe durata maximă de 10 ani, şi cei care nu au fost
condamnaţi la o asemenea pedeapsă.
Termenele de reabilitare pot fi uneori reduse (alin.ultim,
art.135 C.pen.) pentru a corespunde mai bine fiecărei situaţii
concrete. De exemplu, cel care urmează să fie reabilitat a avut o
conduită cu totul excepţională în timpul unor calamităţi (inundaţii,
cutremur) ori cu alte ocazii. Această reducere a termenelor de
reabilitare o poate dispune numai procurorul general. Limita până
la care se poate reduce nu este prevăzută de legea penală.
De lege ferenda se consideră că reducerea sau desfiinţarea
termenului de reabilitare să aparţină exclusiv judecătorului. In
acest caz atribuţia judiciară a Ministerului Public nu ar avea un
caracter definitiv (lipsit de o cale de atac)8.
413
 :ctai>«r ^;#tt § 1. Calculul termenului ■■-?;- j>
^ pentru ambele forme ale reabilitării o.
Aceste termene condiţionând incidenţa unei instituţii de
drept penai au caracter substanţial, adică luna şi anul se socotesc
împlinite cu o zi înainte de ziua corespunzătoare datei de la care au
început să curgă (art.154 C.pen.).
Momentul iniţial al termenului de reabilitare începe de la
data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale, ori a fost-
considerată ca executată (a fost graţiată total sau restul de
pedeapsă) sau de când aceasta s-a prescris (art.136 C.pen.). Dacă
pedeapsa principală a fost executată înainte de intrarea în vigoare
a actualului Cod penal, la calcularea termenului în care poate fi
cerută reabilitarea se va ţine seama, când pedeapsa aplicată
depăşeşte maximul special prevăzut pentru aceeaşi infracţiune de
noul Cod penal, de pedeapsa redusă la acest maxim (art. 14, alin. 1
şi 5 C.pen.).
Pedeapsa închisorii se consideră executată în ziua în care
condamnatul este definitiv liberat, aceasta fiind şi ziua de la care
începe să curgă termenul de reabilitare.
Când condamnatul a fost liberat condiţionat, termenul de
reabilitare curge de la data când urmează să expire executarea
integrală a pedepsei, nu de la data liberării condiţionate9. Dacă însă
pedeapsa s-a considerat în întregime executată la data punerii în
libertate înainte de termen a celui condamnat (art.l, alin.2 Decr.
nr.720/1966, în prezent abrogat), termenul de reabilitare curge de
la data punerii condamnatului în libertate10.
414
{ ou în cazul condamnatului care a beneficiat de liberare
condiţionată, termenele în care poate fi făcută cererea de reabilitare
se socotesc de la împlinirea duratei pedepsei, iar nu de la data
liberării condiţionate (art.61 alin.l C.pen şi art. 135 C.pen.).
Instanţa greşit a socotit că termenul curge de la data
liberării condiţionate11.
în cazul în care arestarea preventivă a fost, ca durată, egală
cu pedeapsa închisorii pronunţată şi nu a mai rămas de executat
nici un rest de pedeapsă, termenul de reabilitare se va socoti de la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, chiar şi când
lăsarea în libertate a avut loc înainte de pronunţarea acestei hotărâri
deoarece prin hotărâre s-a constatat, în raport cu durata arestării
preventive, că pedeapsa aplicată este executată12.
Atunci când pedeapsa principală este amenda, termenul
de reabilitare curge din momentul în care aceasta a fost executată
ori executarea s-a stins în orice mod (ziua în care a fost consemnată
plata întregii amenzi ori ultima rată, sau a încetat în alt mod).
în caz de comutare a unei pedepse în alta mai uşoară
curgerea termenului de reabilitare se socoteşte de la data când a
luat sfârşit executarea acestei pedepse, însă durata lui se va
determina în raport cu pedeapsa iniţială fixată de instanţă.
în situaţia în care termenul de reabilitare se întrerupe prin
săvârşirea unei noi infracţiuni, deci în cazul condamnărilor
succesive, el va începe să curgă numai după stingerea pedepsei
principale pronunţată pentru această ultimă infracţiune. în ce
priveşte durata noului termen se determină în raport cu pedeapsa
cea mai grea (pentru vechea sau noua infracţiune) 13, fiind irelevant
că pentru cele două pedepse a operat cumulul aritmetic14. Astfel,
415
 dacă ultima condamnare a fost pronunţată cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei sau suspendarea sub
supraveghere, termenul curge de la data împlinirii termenului de
încercare.
Atunci când şi termenele şi condiţiile reabilitării sunt
îndeplinite după legea veche în momentul intrării în vigoare a legii
noi, potrivit unei păreri operează principiul legii mai favorabile15.
Or, nefîind o situaţie tranzitorie, legea mai favorabilă nu poate
opera1 , ci se aplică legea veche. Când termenul nu era împlinit,
legea nouă devine aplicabilă cu privire la toate condiţiile privind
reabilitarea17.
In caz de concurs de infracţiuni şi de recidivă
postcondamnatorie termenul se socoteşte de la data când a luat
sfârşit executarea pedepsei principale contopite (art.34 şi 39
C.pen.).
în situaţia graţierii termenele de reabilitare, de drept şi
judecătorească, încep să curgă de la data publicării actului de
graţiere dacă după această dată nu a mai rămas de executat un rest
de pedeapsă; în caz contrar, ele vor curge de la data când a luat
sfârşit executarea restului pedepsei ori de la data când această
executare s-a prescris.
Când pedeapsa a fost graţiată în parte, pe baza unui decret
adoptat în timpul executării iar ulterior condamnatul a fost liberat
condiţionat, ţinându-se seama de pedeapsa ce a mai rămas de
executat în urma scăderii părţii graţiate, termenul de reabilitare
începe să curgă de la data când se împlineşte durata pedepsei astfel
cum a fost redusă, dacă cel condamnat nu a săvârşit o infracţiune
ce ar atrage înlăturarea beneficiului graţierii .
416
< în cazul graţierii condiţionate a pedepsei, termenul de
reabilitare judecătorească curge odată cu publicarea actului de
graţiere numai când condamnările sunt definitive la data
intervenirii graţierii; dacă la această dată sancţiunile penale
graţiabile nu sunt definitive, termenul de reabilitare curge de la
data rămânerii definitive a hotărârii de aplicare a dispoziţiilor de
graţiere condiţionată1 . Potrivit altei păreri, termenul de reabilitare
începe să curgă numai când se împlineşte termenul de încercare de
90
3 ani , părere pe care nu o împărtăşim din motivele arătate la
graţierea condiţionată.
Aşadar termenul de reabilitare trebuie să fie împlinit până
91
la data sesizării instanţei şi nu până în momentul judecării,
inclusiv în recurs.
îndeplinirea cumulativă a condiţiilor reabilitării atestă
prin conţinutul lor că fostul condamnat s-a integrat în viaţa socială.
Ele trebuie constatate prin hotărârea judecătorească şi, în caz
pozitiv, reabilitarea va fi acordată (art.137 C.pen.). Acestea sunt:
a) persoana care solicită reabilitarea să nu fi suferit o nouă
condamnare în intervalul termenului prevăzut de lege. Aceasta
deoarece reabilitarea judecătorească având caracter personal
trebuie obţinută deodată pentru toate condamnările suferite de
respectiva persoană. Examinarea cererii de reabilitare se suspendă
dacă înainte de soluţionarea ei, a fost pusă în mişcare acţiunea
penală pentru o altă infracţiune până la soluţionarea definitivă a
cauzei privitoare la noua învinuire (art.500 C.pr.pen.). Dacă cel
care a solicitat-o este condamnat pentru noua infracţiune, însă
ulterior aceasta a fost dezincriminată sau amnistiată, cererea de
reabilitare judecătorească va fi admisă, fiindcă la data soluţionării
417
ei noua faptă nu era infracţiune (s-a dezincriminat) ori nu există o
condamnare care să împiedice acordarea reabilitării (amnistia).
S-a exprimat însă şi părerea că nu se admite ;
50) solicitantul reabilitării să aibă asigurată existenţa prin
muncă ori prin alte mijloace oneste (pensie sau este întreţinut de
altcineva fiindcă nu este capabil de muncă datorită bolii sau
vârstei). Se încadrează în această condiţie şi femeia casnică,
persoana cu gospodărie privată, meşteşugarul cu atelier propriu.
Deci solicitantul să nu ducă o viaţă parazitară, dovedind astfel că
s-a integrat în viaţa socială;
51) solicitantul să fi avut o bună conduită din momentul
executării pedepsei şi până la pronunţarea hotărârii prin care se
soluţionează cererea de reabilitare, la toate locurile de muncă şi în
afara acestora, fiindcă buna conduită constituie, de fapt, esenţa
reabilitării. Această conduită presupune respectarea regulilor de
drept şi morale prin care se asigură disciplina în cadrul unei
colectivităţi, fiind o chestiune de fapt lăsată la aprecierea instanţei
de judecată (nu a avut abateri administrative, disciplinare, ori care
aduc atingere regulilor de convieţuire socială), însă trebuie probată.
Când cererea de reabilitare au facut-o rudele apropiate ale
fostului condamnat, ea nu poate fi admisă dacă acesta nu a trăit şi
după executarea pedepsei, fiindcă a decedat înainte de executare,
pentru a se putea face dovada, prin comportarea sa bună, că merită
reabilitarea23.
S-a exprimat şi părerea că se poate admite cererea făcută
după moartea condamnatului, înainte de executarea pedepsei,
fiindcă moartea este un caz de forţă majoră care a împiedicat
executarea pedepsei.
418
UD :■;■■>: Se susţine că ar fi inechitabil să nu se admită reabilitarea,
deşi cerinţele legale nu sunt îndeplinite, practic, ele nici nu mai pot
fi îndeplinite şi există totuşi un interes legal important care nu se
poate finaliza decât prin reabilitare.
Aşadar, chiar dacă legea nu o prevede în mod expres în
partea generală a Codului penal, moartea condamnatului este o
cauză de înlăturare a executării pedepsei, în mod natural prin firea
lucrurilor . Deci, refuzul acordării reabilitării în cazul decesului
condamnatului este inacceptabil, deoarece ar avea consecinţe
negative, nejustificate, pentru rudele apropiate ale acestuia şi - în
acest fel - s-ar promova un regim discriminatoriu, întru nimic
îndreptăţit, pe care legiuitorul nu 1-a avut în vedere, neinstituind o
asemenea derogare, nici direct, nici indirect.
De lege ferenda se propune reglementarea acestei situaţii
juridice pentru a se înlătura orice interpretare neconformă cu
finalitatea reabilitării25.
In ce ne priveşte considerăm că moartea este o cauză care
împiedică executarea pedepsei, nu o modalitate de considerare a
acesteia ca executată.
De asemenea s-a susţinut că dreptul terţilor (de exemplu,
succesorii defunctului) de a cere reabilitarea sau de a continua
cererea făcută de defunct se justifică prin reabilitarea memoriei
fostului condamnat defunct.
A accepta însă părerea că acţiunea proprie a terţilor
(succesorii) ca un drept propriu, pentru un interes propriu legitim,
nefiind dreptul lor, ar însemna să se accepte că neacordarea
reabilitării ar avea implicit consecinţe negative asupra succesorilor,
ceea ce nu este precizat în nici o lege.
419
 Consecinţele condamnării şi reabilitării au efecte strict cu
privire la persoana condamnatului.
Cererea nu poate fi respinsă pe motiv că nu a avut o
comportare care să determine evidenţierea sa în munca prestată,
fiindcă o asemenea condiţie nu este cerută de lege .
d) Solicitantul să fi achitat integral cheltuielile de judecată şi
despăgubirile civile la care a fost obligat. Simpla depunere la dosar a
adresei din partea Secţiei financiare, prin care se confirmă darea în
debit a solicitantului reabilitării cu suma reprezentând cheltuielile de
judecată, nu face dovada achitării lor, astfel că nu se consideră
27
îndeplinită această condiţie . De asemenea, prescripţia executării
despăgubirilor civile nu face să fie îndeplinită această condiţie, din
moment ce se constată că fostul condamnat deşi încadrat timp de 10
ani în muncă nu şi-a achitat obligaţia de a despăgubi partea civilă. El
putea face acest lucru, în mod voluntar, chiar şi după prescripţie .
Plata despăgubirilor civile nu se cere în cazul în care se
dovedeşte că partea vătămată a renunţat la ele, ori când instanţa
constată că cel care solicită reabilitarea şi-a îndeplinit în mod regulat
obligaţiile privitoare la dispoziţiile civile din hotărârea de
condamnare, fără a fi putut achita întreaga sumă datorată (nu a avut
posibilităţi materiale). De asemenea şi când despăgubirile civile au
fost anulate printr-un act normativ (Decr. nr.368/1953). Deci nu este
vorba de rea-credinţă (art.499 C.pr.pen.).
îndeplinirea acestei condiţii dovedeşte preocuparea
solicitantului de a înlătura consecinţele infracţiunii.
<i
In caz de obligaţie solidară, instanţa poate fixa cota pe carea
o va achita condamnatul. ... .. ..i. o 421
420
•jViLE. instanţa poate admite sau respinge cererea de reabilitare. vj)
tt\\ Respingerea se poate datora neîndeplinirii condiţiilor de forma
(art.495 C.pr.pen.) sau de fond (art.138 C.pen.).
Pentru neîndeplinirea condiţiilor de fond, o nouă cerere poate
fi introdusă, când acestea vor fi îndeplinite în mod cumulativ, dacă au
trecut 3 ani în cazul condamnării la închisoare mai mare de 10 ani, 2
ani când condamnarea la închisoare a fost mai mare de 5 ani şi un an
când condamnarea la închisoare a fost sub 5 ani sau amenda. Aceste
termene curg de la data respingerii
cererii anterioare.
Când cererea s-a respins datorită lipsei deforma, ea poate fi
reînnoită oricând (art.497 alin.final C.pr.pen.).
Cererea nu poate fi respinsă fiindcă infracţiunea pentru care s-
a pronunţat condamnarea a fost, între timp, amnistiată. Aceasta
deoarece efectele reabilitării sunt mai largi decât ale amnistiei .
§ 2. Anularea reabilitării judecătoreşti
i Anularea reabilitării judecătoreşti are loc când a fost
admisă pe nedrept (art.139 C.pen.), fiindcă după acordarea ei s-a
descoperit că cel reabilitat mai suferise o altă condamitare. Deci noua
condamnare a rămas definitivă înainte de a se fi acordat reabilitarea
însă a fost descoperită după acordarea acesteia şi, daca ar fi fost
cunoscută, nu s-ar fi admis cererea de reabilitare.
In doctrina dreptului penal se discută despre corelaţia dintre
amnistie şi reabilitare. Majoritatea autorilor susţin că reabilitarea are
efecte mai cuprinzătoare decât amnistia, deoarece cel amnistiat, pentru
a fi reintegrat în totalitatea drepturilor
cetăţeneşti, inclusiv cele morale, trebuie să dovedească intervenirea
reabilitării de drept sau a celei judecătoreşti . Alţi autori sunt de TRIMITERI
părere că amnistia ar avea efecte mai largi, însă acestea nu împiedică
1
formularea unei cereri de reabilitare 31. în sfârşit, alţii susţin că 1.Cosma, REABILITAREA ÎN DREPTUL PENAL AL R.S.R., Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970.
reabilitarea este lipsită de obiect când priveşte pedepse amnistiate, 2
M.Of.,nr.l26 din 9.06.1995.
deoarece efectele lor sunt identice . 3
M.Of.,nr.l49 din 14.07.1995.
4
Considerăm că nu se poate pune semnul egalităţii absolute Plen. Trib. Suprem, dec. de îndrumare nr.8 din 21.07.1969, R.R.D. nr.99/1969,
între efectele amnistiei şi reabilitării. Astfel, art.119, alin.final C.pen. p.120.
prevede ca amnistia nu are efecte asupra tuturor măsurilor de Judec. Miercurea Ciuc, sent.pen. nr. 1146 din 11.12.1987 cu note aprobative,
Al.Pop (I) şi V.Pâtulea (II), R.R.D. nr.4/1989, p.64 şi urm.
siguranţă, până când art.133, alin.3 C.pen. prevede că reabilitarea are 6
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1168 din 11.05.1982, R.R.D. nr.4/1983, p.75.
efecte asupra interzicerii de a se afla în anumite localităţi. 7
T.Vasiliu ş.a., op.cit., p.678.
Reabilitarea are deci efecte mai largi decât amnistia. De asemenea, 8
D. Ciuncan, Reducerea termenelor de reabilitare, Rev. de Drept penal,
art.12 Leg. nr.7/1972, referindu-se la persoanele care se scot din nr.4/1996,p.ll6-118.
9
evidenţa cazierului judiciar, la lit.b prevede că, „au fost reabilitate", Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.498 din 12.03.1987, R.R.D. nr.1/1988, p.77; Trib.
Jud. Suceava, dec.pen. nr.192/1995, Dreptul nr.1/1996, p.132.
iar la lit.c că, „au trecut 2 ani de la data intervenirii amnistiei"..., 10
Trib. Jud. Caras-Severin, dec.pen. nr.653 din 11.10.1984, R.R.D. nr.6/1985,
efecte mai largi are tot reabilitarea. Art.4 din Leg. nr.22/1969 prevede p.74; Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1046 din 7.06.1988, R.R.D. nr.7/1989, p.77.
a
că, nu poate fi gestionar cel condamnat pentru vreuna din infracţiunile C.S.J., s.pen., dec. nr.1011/1998, Rev. de Drept penal, nr.1/2000, p. 140-141.
12
prevăzute în această lege şi în lista anexă, timp de 2 ani de la data Trib. Suprem, în compunerea prev. de art.39 alin.2 şi 3 din Leg. pentru
organizare judecătorească, dec. nr.10 din 16.01.1978, C.D./1978, p.374-377.
intervenirii amnistiei. Cu privire la cei reabilitaţi nu există nici un fel 13
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.2076 din 24.09.1981, R.R.D. nr. 10/1982, p.66;
de impediment. dec. nr.2539 din 8.11.1982, CZX/1982, p.260-261; Plen. Trib. Suprem, dec. de
Decr. nr.331/1977, în art.4 prevedea scoaterea din cazierul îndrumare nr.8/1969, cit. supra. p.121-122.
14
judiciar prin amnistierea respectivă. Efectele acestui decret au fost la Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1671 din 22.07.1983, R.R.D. nr.10/1984,
p.78-79. 51.Cosma, op.cit.,
fel cu ale reabilitării, astfel că cererea de reabilitare introdusă era fără p.226.
16
obiect din momentul intervenirii amnistiei, dar numai cu privire la V.Tudosiu, cit. supra, p.96 şi urm.; M.Sîrbu (II), idem, p.97 şi urm., punct 1
dispoziţiile acestui decret33. subsol; C. Mitrache (II), Efectele succesiunii legilor penale asupra termenului
de reabilitare a cărui împlinire înlătură starea de recidivă, R.R.D. nr.3/1969;
Conform altei păreri, întinderea efectelor amnistiei şi V. Dongoroz ş.a,, op.cit., vol.II, p.405; Trib. Municip. Bucureşti, s.I pen., dec.
reabilitării nu poate fi comparată, deoarece produc două efecte care nr.81/1991, C.DV199), p.120 etc.
17
se întrepătrund, iară a se suprapune. Astfel, amnistia retroactivează, Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.903 din 12.04.1976, C.D./1976, p.273-274.
18
nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă etc, precum şi efectul Trib. Jud. Cluj, dec.pen. nr.808 din 20.11.1983, cu Notă (II) aprobativă de
A.Dincu, R.R.D. nr.8/1983, p.51 şi 53-56; Trib. Suprem, s.pen. dec.
moral specific reabilitării34. nr.2329/1976, C.D./1976., p.321; dec. nr.22 din 5.01.1984, R.R.D. nr.2/1985,
422 p.77.
423
 P^, ,, CUPRINS **
19
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.259 din 2.02.1988, R.R.D. nr.11/1988, p.78-78.
20
E.Lazăr, Nota (I) dezaprobativă la dec. nr.808 a Trib. Jud. Cluj, cit.supra, •* *K Titlul V *
p.51-53. PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
21
M.lacob, C.lacob, Notă la dec.pen. nr.468 din 15.08.1983, a Trib. Jud. TT.
Vt a
Neamţ, R.R.D. nr.12/1984, p.63-64. ' ■ Capitolul I "
22
Trib. Jud. Neamţ, dec.pen. nr.468, cit. supra, p.62; I. Blumenfeld, Corelaţii . CONCtJRSUL DE INFRACŢIUNI
între reabilitare şi amnistie (I), R.R.D. nr.8/1973, p.92; P. Bouzat et. J. Pinatel,
TRĂITE DE DROIT PENAL ET CRIMINOLOGIE, Dalloz, Paris, 1963, I, Secţiunea I Concursul real
p.704.. sau prin mai multe acţiuni sau inacţiuni ,^ 7
13
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.19/1978, R.R.D. nr.6/1978, p.65. § 1. Concursul simplu "'' 7
24
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.1060 din 18.04.1974, C.DJ1914, p.364-368; § 2. Concursul caracterizat (cu conexitate) 12
s.militară, dec. nr.103/1975, R.R.D. nr.6/1976, p.53; s.militară, dec. nr.41/1985,
cit. de O.Cojocaru, Notă la s.pen. nr.54 din 15.10.1985 a Trib. Jud. Suceava, Secţiunea a Ii-a Concursul ideal, formal
R.R.D. nr.1/1987, p.57-58; D.Ciuncan, Cu privire la consecinţele condamnării sau printr-o singură acţiune (inacţiune) 15
penale şi efectele reabilitării, R.R.D. nr.5/1987, p.35-37.
25
Trib. Jud. Suceava, sent.pen. nr.54 din 14.10.1985, R.R.D., nr.1/1987, Secţiunea a IlI-a Modul de pedepsire
p.55-56. a concursului de infracţiuni 18
6
V.Ciucă, Admisibilitatea reabilitării judecătoreşti a persoanelor decedate în A. Sistemul cumulului aritmetic
timpul executării pedepsei, R.R.D. nr.2/1988, p.33-36. B. Sistemul absorbţiunii 19
27
Trib. Jud. Timiş, dec.pen. nr.1205 din 22.09.1971, R.R.D. nr.5/1972, p.16. C. Sistemul cumulului juridic sau al contopirii 19
28
Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.17 din 24.02.1976, R.R.D. nr.10/1976, p.67.
29
Trib. Suprem, s.pen., dec. nr.239 din 6.02.1985, CD./1985, p.299-280, Trib. Secţiunea a IV-a Pedepsele complementare 32
Jud. Braşov, dec.pen. nr.226 din 29.01.1988, R.R.D. nr.12/1988, p.79.
30
Gh.Dărîngă, Concursul dintre reabilitare şi amnistie, Legalitatea Populară Secţiunea a V-a Măsurile de siguranţă 33
nr.3/1961, p.70; Trib. Suprem, s.militară, dec. nr.13 din 25.01.1977, R.R.D. D. Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente 34
nr.3/1978,p.60. Trimiteri 41
31
V.Dongoroz, ş.a., op.cit., vol.II, p.400; C.Ap. Bucureşti, s. a Ii-a dec.
nr.l43/A/1994, Rev. de Drept penal m.1/1995, p.139. Capitolul II
32
Gh.Elian, Contribuţii la studiul reabilitării în dreptul penal al RECIDIVA
R.S.România, Justiţia Nouă nr. 1/1966, p.49; I.Blumenfeld, op.cit., R.R.D.
§ 1. Condiţiile recidivei 45 ,-.
nr.8/1974, p.90şiurm.
§ 2. Formele recidivei 46 '
I. Mândru, Reabilitarea şi amnistia după condamnare, Rev. de Drept penal,
A. Recidiva mare postcondamnatorie .j
nr.2/1996, p.46-53.
(art.37, lit.c, C.pen.) 46 'f
I. Cozma, op.cit., p.99; R. Chiriţa, Amnistia şi reabilitarea judecătorească,
Rev. de Drept penal, nr.3/1998, p.62. S'
:,; B. Recidiva mare postexecutorie 54 ■.
C. Recidiva internaţională 55
D. Mica recidivă 56
§ 3. Condamnările care nu atrag starea de recidivă 58
424
425
§ 4. Pedeapsa în caz de recidivă 65 Secţiunea a Ii-a Legitima apărare 125 '
A. Pedepsirea recidivei mari posîcondamnatorie 66 § 1. Atacul (agresiunea) 127
B. Pedepsirea recidivei mari posîexecuîorie ' ■' 75 A. Condiţiile atacului 127 '
C. Pedepsirea micii recidive posîcondamnatorie § 2. Apărarea 134
sau după condamnare 78 A. Condiţiile apărării 134
Trimiteri '< s ■■■ 81 § 3. Depăşirea limitelor legitimei apărări 136 »
§ 4. Legitima apărare putativă 140 *
Capitolului 426
''
3
PLURALITATEA INTERMEDIARĂ

Trimiteri 86 *

Capitolul IV

UNITATEA DE INFRACŢIUNE

>
(PLURALITATEA APARENTĂ DE INFRACŢIUNI)
i
Secţiunea I Generalităţi 87 ?
§ 1. Infracţiunea continuă 88';'
§ 2. Infracţiunea de obicei 90
*
Secţiunea a Ii-a Infracţiunea continuată şi complexă 92
§ 1. Infracţiunea continuată 92
A. Condiţiile infracţiunii continuate 92
B, Pedepsirea infracţiunii continuate 108
§ 2. Infracţiunea complexă 110
A. Formele infracţiunii complexe 111
Trimiteri 119 r
Capitolul V
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ
CARACTERUL PENAL AL FAPTEI
Secţiunea I Generalităţi 123 \
Secţiunea a IH-a Starea de necesitate 140
§ 1. Condiţiile stării de necesitate 141
A. Existenţa unui pericol ._,■ _ 141
„; s ,- B. Pericolul să fie iminent 142
C. Pericolul este inevitabil 142
D. Valorile care pot fi salvate de la pericol 143
§ 2. Condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească acţiunea de salvare 144
A. Necesitatea acţiunii 144
B. Acţiunea de salvare să fie prevăzută de legea penală,
în caz contrar nu interesează sub aspect penal 146
§ 3. Limitele stării de necesitate 147

Secţiunea IV-a Constrângerea fizică sau forţa majoră 148

A. Condiţiile necesare existenţei constrângerii fizice 149

Secţiunea a V-a constrângerea morală 150

A. Condiţiile pentru existenţa constrângerii morale 150

Secţiunea a Vi-a Cazul fortuit 153

§ 1. Condiţiile cazului fortuit 155

Secţiunea a Vll-a Iresponsabilitatea 156

§ 1. Condiţiile iresponsabilităţii 158

Secţiunea a VlII-a Beţia (ebrietatea) 159

§ 1. Aspectele beţiei 159
A. Beţia accidentală (fortuită) 160
B. Beţia voluntară 160
C. Beţia involuntară (accidentală) completă
(alin.l art.49 C.pen.). Condiţiile de existenţa
ale acestei forme 160

Secţiunea a IX-a Minoritatea făptuitorului , 163

Secţiunea a X-a Eroarea de fapt -,.. 163

§ 1. Felurile erorii iĂ 165
§ 2. Condiţiile erorii de fapt esenţiale ./" 165
Trimiteri /. 173
,,,,„ .-■„ .AgSVEKş;jfe dU> ■> ■■■■' .--—-• i,'.---^5?

427
 t

W ' Titlul VI "7 ma

' § 4. Anularea suspendării \,y ,„>
lCk
^' RĂSPUNDEREA PENALĂ executării pedepsei sub supraveghere 263
S '-• Capitolul I "^ Secţiune a VT-a Executarea pedepsei la locul de muncă 264
INDIVIDUALIZAREA RĂSPUNDERII PENALE * § 1. Condiţiile necesare pentru a se putea dispune
ŞI A SANCŢIUNILOR *.. > executarea pedepsei închisorii la locul de muncă 266
."
Secţiunea I Generalităţi 177 -)
•r Capitolul II
Secţiunea a Ii-a Criteriile generale de individualizare a ^ ÎNLOCUIREA RĂSPUNDERII PENALE
răspunderii penale şi a pedepsei de către instanţa de judecată 180
Secţiunea I Generalităţi 273
Secţiunea a IlI-a Circumstanţele atenuante şi agravante 186 Trimiteri 278
§ 1. Circumstanţele atenuante 191
A. Circumstanţe atenuante legale sau obligatorii 192
B. Circumstanţele atenuante judiciare sau facultative 209 Titlul VII EXECUTAREA
C. Efectele circumstanţelor atenuante 211 SANCŢIUNILOR PENALE
§ 2. Circumstanţele agravante 215
A. Circumstanţele agravante legale sau obligatorii 215 Capitolul I EXECUTAREA
B. Efectele circumstanţelor agravante 223 PEDEPSELOR
§ 3. Concursul între cauzele de agravare şi atenuare a pedepsei 224
Secţiunea a IV-a Suspendarea condiţionată Secţiunea I Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă 289
a executării pedepsei 230
§ 1. Condiţiile de aplicare Secţiunea a Ii-a Regimul executării
a suspendării condiţionate a executării pedepsei 231 pedepsei închisorii la locul de detenţie 291
A. Condiţiile referitoare Ia infracţiune 231 § 1. Regimul penitenciar, de deţinere (art.57 C.pen.) 292
B. Condiţiile privitoare la infractor 236 § 2. Regimul de muncă (art.58 C.pen.) 293
§ 2. Termenul de încercare 240 § 3. Liberarea condiţionată 298
§ 3. Efectele suspendării condiţionate a executării pedepsei 246 A. Condiţiile cerute de lege pentru a se putea acorda *■"!
§ 4. Anularea suspendării condiţionate a executării pedepsei liberarea condiţionată în cazul '
pentru infracţiuni săvârşite anterior acordării ei 253 infracţiunilor săvârşite cu intenţie 300
§ 5. Efectele definitive ale suspendării condiţionate 256 B. Liberarea condiţionată în cazul
infracţiunilor săvârşite din culpă (ort. 591 C.pen.) 308
Secţiunea a V-a Suspendarea C. Liberarea condiţionată în cazuri speciale 309
executării pedepsei sub supraveghere 256 ,: D. Efectele liberării condiţionate 311
§ 1. Condiţiile de aplicare a suspendării E. Efectele în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni 313
executării pedepsei sub supraveghere 257 § 4. Executarea pedepsei într-o închisoare militară 319
§ 2. Măsurile de supraveghere şi obligaţiile conâamnatului 259 A. Condiţiile ce trebuie să fie îndeplinite
§ 3. Revocarea suspendării pentru ca pedeapsa să poată fi executată
executării pedepsei sub supraveghere 261 într-o închisoare militară . ţg 319
428 \ÎB. Regimul de executare 321

429
 C Efectul special al executării pedepsei Secţiunea a Ii-a Amnistia şi graţierea (art.119-120, C.pen.) 351
*T într-o închisoare militară (alin.5 art.62 C.pen.) 323 §1. Amnistia 351
§ 5. Executarea pedepsei la locul de muncă (art.868 C.pen.) 323 A. Felurile amnistiei 352
)î A. Condiţiile de executare a pedepsei la locul de muncă 324 B. Efectele amnistiei 354
B. Revocarea executării C. Limitele efectelor amnistiei 356
"S pedepsei la locul de muncă (art.86* C.pen.) 328 § 2. Graţierea 360
C. Anularea executării pedepsei A. Felurile graţierii 360
la locul de muncă (art.8610 C.pen.) 334 B. Efectele graţierii 371
D. încetarea executării pedepsei la locul de muncă 335 C. Limitele graţierii 374
Secţiunea a IlI-a Executarea pedepsei accesorii 337 Secţiunea a III-a Prescripţia 380
Secţiunea a IV-a Executarea pedepsei § 1. Prescripţia răspunderii penale 381
complementare (art.35-38 Legea nr.23/1969) 339 A. Prescripţia specială (art. 124 C.pen.) 384
§ 1. Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi 339 § 2. Prescripţia executării pedepsei 385
§ 2. Executarea pedepsei A. Termenele de prescripţie a executării pedepsei 386
amenzii (art.33-34 Legea nr.23/1969) 339
Secţiunea a IV-a Lipsa plângerii
Capitolul II prealabile şi împăcarea părţilor 390
EXECUTAREA SANCŢIUNILOR PENALE § 1. Lipsa plângerii prealabile şi retragerea ei 391
DE CĂTRE MINORI § 2. împăcarea părţilor 397
Trimiteri 399
Secţiunea I Executarea măsurii mustrării (art.l02 C.pen.) 340
Titlul IX
Secţiunea a Ii-a Executarea măsurii REABILITAREA
libertăţii supravegheate (art.l03 C.pen.) 340
Capitolul I
Secţiunea a III-a Executarea măsurii GENERALITĂŢI
internării într-un centru de reeducare 340
Trimiteri 340 § 1. Efectele sau obiectul reabilitării 406
Titlul VIII Capitolul II REABILITAREA
CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ DE DREPT
RĂSPUNDEREA PENALĂ J
SAU CONSECINŢELE CONDAMNĂRII § 1. Condiţiile reabilitării de drept 409
Capitolul I Capitolul III
FELURILE CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ REABILITAREA JUDECĂTOREASCĂ
RĂSPUNDEREA PENALĂ
ORI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII § 1. Calculul termenului pentru ambele forme ale reabilitării 414
§ 2. Anularea reabilitării judecătoreşti 421
Secţiunea I Generalităţi .. . ., 349 Trimiteri 423
430 431