PLAGIATUL

Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului universitar? Da. Și nu
numai a celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul
investigațiilor etice ale revistei Nature, cea mai importantă publicație științifică
din lume. Nu în orice zi un prim-ministru, fost cadru universitar și procuror, este
deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept. Când zicem „cea
mai mare” ne referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și
tehnicilor. În fond, o întreaga „industrie”, cu „economia” sa, se ascunde sub
termenul-umbrelă de plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o
fraudă academică, dar e cel mai însemnat. Până acum, sunt mai dese cazurile de
plagiat decât cele de falsificare a datelor. Și acest lucru fără a lua în considerare
și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate ar putea inunda
ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la
rândul lor sunt „impure”, de la compilații grosolane la plagiate complexe, după
tehnici avansate, care le fac uneori nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă
teze de doctorat. Alteori, chiar și cărți ale unor maeștri venerabili.

Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin legal.
El a devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a constituit
instituția autoratului, adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor de autori, și
când lumea universităților și cercetării s-a dezvoltat, devenind una a
hiperspecializării și publicării intensive de articole și cărți, o lume bazată pe
aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației, singura monedă care
poate fi convertită de universitate și profesori într-un număr mare de studenți
(buni) sau într-un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri
politice). „Publish or perish!” („publică sau vei pieri!”) este un dicton
contemporan care funcționează ca indicator pentru lupta aprigă dată între
universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a publicațiilor și
rezultatelor, într-o atmosferă internaționalizată, în care domină limba engleză.
Această globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales pentru cei care
vin din afara lumii anglo-saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX,
și un garant pentru societate, o parte din misiunea ei este de a produce oameni
instruiți, capabili, buni cunoscători ai unor date și informații esențiale, metode,
idei, teorii, modele și autori din specialitățile lor. Cum ar putea ea să-și ducă ea
la îndeplinire misiunea dacă în locul exercițiilor de documentare, formulare de
ipoteze, strângere de date, raționare, deliberare și scriere originală ar permite
copiatul, compilarea din surse fără referințe, reproducerea mecanică și
încercările de fraudă intelectuală? Faptul că există un curent, nu numai în
societatea românească, care e critic, neîncrezător și chiar anti-intelectualist la
adresa universităților nu e deloc întâmplător. Chiar dacă a copia este ceva uman
și tolerat moral în multe medii, așa cum afirmam în capitolul precedent, de la
oamenii lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil,
chiar în opoziție cu practicile comune. Pare a funcționa un dublu canon moral
aici, dar miza sa îl face potrivit: dacă am deveni un centru tip „Xerox”, de
copiere (și falsificare sau fraudare), s-ar pierde nu numai ordinea cunoașterii, cu
sursele sale, ci și orice șansă a inovației și îmbunătățirii, a descoperirii și a
construcției unor idei în viitor.

A încerca să definești plagiatul nu pare foarte greu. Cu toate acestea, diversitatea

practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”, ar trebui să ne
facă atenți spre a nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum le-ar numi
Ludwig Wittgenstein), adică gradele de apropiere sau depărtare între plagiate.
Definiția apare într-o singură lege românească, 206/2004, la art. 4, alin. 1, lege
care privește buna conduită în cercetarea științifică: „Plagiatul – expunerea într-
o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format electronic, a unor texte,
expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode științifice
extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a
menționa acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. Așa cum s-a
mai observat, legea nu ar putea să-i vizeze și pe studenții din ciclurile de licență
sau master, ci doar pe cei care lucrează deja ca profesori și cercetători. Nici cei
din alte cicluri educaționale sau școli preuniversitare nu sunt vizați. Mai poate fi
rezolvată problema atunci când practica e deja curentă, încetățenită printre
oameni?

„Cultura copy-paste” în care trăim nu este decât răspunsul reactiv firesc, natural,
dar deloc rafinat, la cerințele unei civilizații care ne vrea pe aproape toți
intelectuali, gânditori autonomi prin limbaj(e). Intelectuali care au, în ambele
sensuri, proprietatea termenilor, expresiilor și atitudinilor lor. Care poartă o
responsabilitate pentru expresiile lor. Ea se manifestă și ca angajament față de
difuzarea ideilor, din generație în generație. Sistemul referințelor este unul care
asigură o mai bună selecție și supraviețuire a ideilor în timp, de aceea lumea
academică are atât de multă nevoie de el. Intelectualii trebuie să fie, ca și în
cazul genelor, simple gazde trecătoare, care participă la transmisiune, circulație,
și uneori mai inovează. Dacă așa stau lucrurile, cei care plagiază nu fac decât să-
și bată joc de lumea ideilor și de ingeniosul ei sistem de a ne pune la treabă.
Acesta ar fi argumentul epistemic în favoarea onestității intelectuale.

Oamenii au nevoie de recunoaștere și respect pentru a trăi împreună cu ceilalți.

În lumea universitară aceasta se traduce și prin a da credit muncii intelectuale.
Un plagiat e o ofensă adusă cunoașterii (fiind o desconsiderare a procesului prin
care ajungem să cunoaștem, să fim „învățați”, profesioniști, și o lipsă de respect
pentru adevăr), dar rămâne riscant moral și dintr-un alt motiv. Cu multă atenție,
plagiatele pot fi detectate, evaluate și astfel marcate, apoi îndepărtate, încât să nu
„contamineze” ariile disciplinelor științifice și circuitul ideilor. „Țesătura
cunoașterii” nu se va rupe. În schimb, cea socială da. Autorii originari sunt cei
afectați de plagiat, dar nu numai. Încrederea socială în capacitățile lumii
academice de a urmări adevărul scade. Încrederea între membrii acestor
comunități universitare scade.
Ca să încheiem, putem conceptualiza plagiatul drept:
 o formă de fraudă sau minciună. În acest caz argumentul care se aduce
împotriva sa este atât de natură deontologistă, făcând apel la imperativul „nu
trebuie să-i păcălești pe ceilalți” (pentru că le-ai încălca demnitatea), cât și de
natură consecinționistă: efectul pervers al plagiatelor este un climat general de
confuzie și neîncredere.
 o formă de furt. Aici argumentul trebuie să fie mai subtil: plagiatorul nu îl
deposedează pe cel plagiat de un bun, prin copiere, dar îl introduce, prin
preluare, într-o relație atât de exploatare, cât și de alienare cu obiectul său
intelectual. Munca altcuiva a fost exploatată și, prin neacordarea creditului
moral, a fost și înstrăinată. Cu alte cuvinte, ce a pierdut autorul plagiat e o parte
din identitatea sa, nu din profiturile sale.
 o formă de corupție. Se spune, în glumă, că pentru un plagiat e nevoie de
minim doi. Un editor trebuie să închidă ochii sau să fie incompetent pentru a
lasă un text plagiat să fie publicat. În universitate, e vorba de coordonator și
student, sau de unii colegi. Plagiatul tolerat de coordonator sau profesor îi
corupe moral pe studenți.
 un rezultat al neînțelegerii libertății și autonomiei academice.
Într-o lume fără surse riguroase, dezbaterea, deliberarea, găsirea de temeiuri ar fi
inutile. Într-o lume în care efortul autoratului este mai puțin încurajat decât e
tolerat plagiatul, oamenii nu vor să se angajeze în fapte de cunoaștere prin
exercițiu și învățare. Fără stabilirea adevărului, autenticității și originalității
ideilor, întregul eșafodaj al vieții comunitare universitare s-ar dezmembra
iremediabil.

Bibliografie:
1. Liviu Papadima (ed.), Deontologie academică. Curriculum cadru,
București: Editura Universității din București, 2017, disponibilă online la:
https://www.unibuc.ro/wpcontent/uploads/sites/7/2018/09/Deontologie-
Academica-Curriculum-cadru.pdf;
2. Valentin Mureșan. Managementul Eticii în Organizații. București: Editura
Universității din București, 2009;
3. Constantin Vică. „Mitul lui Internetheuth”. În: Dilema veche, nr. 669, 15-
21 decembrie 2016, în cadrul dosarului tematic „Atenție, cópii! Despre
chestiunea plagiatelor”, disponibil online la adresa:
http://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/articol/ mitul-lui-
internetheuth;