Plagiatul

Este plagiatul cea mai mare problemă morală a mediului universitar? Da.
Și nu numai a celui românesc, chiar dacă acesta din urmă a fost subiectul
investigațiilor etice ale revistei Nature, cea mai importantă publicație științifică
din lume. Nu în orice zi un prim-ministru, fost cadru universitar și procuror, este
deconspirat ca plagiator al lucrării sale de doctorat în drept. Când zicem „cea
mai mare” ne referim la vasta sa întindere și la complexitatea metodelor și
tehnicilor. În fond, o întreaga „industrie”, cu „economia” sa, se ascunde sub
termenul-umbrelă de plagiat. Care este doar un mod în care poți produce o
fraudă academică, dar e cel mai însemnat. Până acum, sunt mai dese cazurile de
plagiat decât cele de falsificare a datelor. Și acest lucru fără a lua în considerare
și lucrările scrise ale studenților. Cu ele, volumul de plagiate ar putea inunda
ușor toate bibliotecile universitare. În care, desigur, se găsesc și cărți care la
rândul lor sunt „impure”, de la compilații grosolane la plagiate complexe, după
tehnici avansate, care le fac uneori nedetectabile. Acestea tind să fie mai degrabă
teze de doctorat. Alteori, chiar și cărți ale unor maeștri venerabili.
Nu întotdeauna plagiatul a fost ceva condamnabil moral, cu atât mai puțin
legal. El a devenit o problemă de-abia când s-au împlinit două condiții: s-a
constituit instituția autoratului, adică oamenii au fost recunoscuți în funcția lor
de autori, și când lumea universităților și cercetării s-a dezvoltat, devenind una a
hiperspecializării și publicării intensive de articole și cărți, o lume bazată pe
aplicații de finanțare. Toate se fac în numele reputației, singura monedă care
poate fi convertită de universitate și profesori într-un număr mare de studenți
(buni) sau într-un buget de cercetare generos (acolo unde nu există constrângeri
politice). „Publish or perish!” („publică sau vei pieri!”) este un dicton
contemporan care funcționează ca indicator pentru lupta aprigă dată între
universități. Ultimii treizeci de ani au dus la o explozie a publicațiilor și
rezultatelor, într-o atmosferă internaționalizată, în care domină limba engleză.
Această globalizare a complicat și mai mult lucrurile, mai ales pentru cei care
vin din afara lumii anglo-saxone. În plus, universitatea a devenit, în secolul XX,
și un garant pentru societate, o parte din misiunea ei este de a produce oameni
instruiți, capabili, buni cunoscători ai unor date și informații esențiale, metode,
idei, teorii, modele și autori din specialitățile lor. Cum ar putea ea să-și ducă ea
la îndeplinire misiunea dacă în locul exercițiilor de documentare, formulare de
ipoteze, strângere de date, raționare, deliberare și scriere originală ar permite
copiatul, compilarea din surse fără referințe, reproducerea mecanică și
încercările de fraudă intelectuală? Faptul că există un curent, nu numai în
societatea românească, care e critic, neîncrezător și chiar anti-intelectualist la
adresa universităților nu e deloc întâmplător. Chiar dacă a copia este ceva uman
și tolerat moral în multe medii, așa cum afirmam în capitolul precedent, de la
oamenii lumii universitare se așteaptă un comportament integru, responsabil,
chiar în opoziție cu practicile comune. Pare a funcționa un dublu canon moral
aici, dar miza sa îl face potrivit: dacă am deveni un centru tip „Xerox”, de
copiere (și falsificare sau fraudare), s-ar pierde nu numai ordinea cunoașterii, cu
sursele sale, ci și orice șansă a inovației și îmbunătățirii, a descoperirii și a
construcției unor idei în viitor.
A încerca să definești plagiatul nu pare foarte greu. Cu toate acestea,
diversitatea practicilor, exprimată chiar prin sintagma „cultura copy/paste”, ar
trebui să ne facă atenți spre a nu scăpa din vedere „asemănările de familie” (cum
le-ar numi Ludwig Wittgenstein), adică gradele de apropiere sau depărtare între
plagiate. Definiția apare într-o singură lege românească, 206/2004, la art. 4, alin.
1, lege care privește buna conduită în cercetarea științifică: „Plagiatul –
expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii,
rezultate ori metode științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format
electronic, ale altor autori, fără a menționa acest lucru și fără a face trimitere la
sursele originale”. Așa cum s-a mai observat, legea nu ar putea să-i vizeze și pe
studenții din ciclurile de licență sau master, ci doar pe cei care lucrează deja ca
profesori și cercetători. Nici cei din alte cicluri educaționale sau școli
preuniversitare nu sunt vizați.
Într-o lume fără surse riguroase, dezbaterea, deliberarea, găsirea de
temeiuri ar fi inutile. Într-o lume în care efortul autoratului este mai puțin
încurajat decât e tolerat plagiatul, oamenii nu vor să se angajeze în fapte de
cunoaștere prin exercițiu și învățare. Fără stabilirea adevărului, autenticității și
originalității ideilor, întregul eșafodaj al vieții comunitare universitare s-ar
dezmembra iremediabil.