Instrumente specifice eticii și integrității academice

Plagiatul

„Împrumutul” de idei și noțiuni în mediul academic este des întâlnit atât pe plan național cât și
internațional. Acest fenomen extrem de răspândit, cu o varietate complexă a metodelor și
tehnicilor, a devenit o adevărată industrie care poartă titulatura de plagiat.

Unele păreri exprimă că acest “curent” nu descrie decât un furt academic care se ascunde în
spatele zicalei “cărțile din cărți se scriu”, dar omit o ramură importantă al acestui trend, și
anume, falsificarea datelor. Ce-i drept, aceste cazuri sunt mai rare decât clasicul plagiat, dar sunt
încadrate tot ca o formă de plagiat. În această ordine de idei a fost realizată o statistică, care nu a
luat în considererare lucrările elevilor și studenților din mediul liceal și universitar, din cauză că
ar fi sporit considerabil procentajul final. În astfel de lucrări se regăsesc pasaje, capitole sau cărți
care sunt copiate integral, sau sunt produsul unui plagiat complex, cu tehnici contemporane de
ultimă generație, foarte greu sesizabile, inclusiv de programe performante specializate.

Aceste “opere” sunt elaborate de specialiști ai plagiatului, iar produsul finit este sub forma
tezelor de doctorat, sau a cărților scoase pentru comercializare. Astfel de practici nu au fost
dintotdeauna considerate imorale, ori ilegale. Combaterea plagiatului s-a concretizat ulterior
reglementării meseriei de autor, precum și finanțărilor specializărilor și cercetărilor din lumea
academică, cu scopul publicării lucrărilor de interes. Faima academică nu are preț, dar ea se
poate transforma în foloase materiale printr-o cerere numeroasă din partea viitorilor cursanți,
care se vor înscrie la universitățiile unde predau profesorii publicați în cât mai multe materiale de
succes.

Globalizarea și-a pus amprenta și în mediul academic, iar limba care guvernează acest domeniu
este engleza. Marea majoritate a publicațiilor sunt în limba engleză, iar modelele de urmat, cât și
teoriile ideile inovative sunt exprimate în această limbă. Conform multor scenarii că plagiatul nu
este o crimă, fiind acceptat în diverse medii, din partea tagmei academice este așteptată o altfel
de abordare care să fie în totală opoziție cu astfel de practici. În această situație este obișnuită
aplicarea metodei cu dublu standard, care nu are la bază moralitatea persoanei, ci proveniența și
istoricul acesteia.

În încercarea de a defini furtul intelectual denumit plagiat, care la prima vedere nu ar părea
dificil, dat fiind metoda copy-paste, nu trebuie omise similitudinile din idei, concepții și teme
abordate. Conform legii 206/2004, la art. 4, alin. 1, care are ca scop buna conduită în cercetarea
științifică: „Plagiatul – expunerea într-o operă scrisă sau o comunicare orală, inclusiv în format
electronic, a unor texte, expresii, idei, demonstrații, date, ipoteze, teorii, rezultate ori metode
științifice extrase din opere scrise, inclusiv în format electronic, ale altor autori, fără a menționa
acest lucru și fără a face trimitere la sursele originale”. Așadar, această lege nu îi vizează pe elevi
și/sau studenți, ci numai pe membrii mediului academic. Astfel, această lege este părtinitoare, și
drept urmare nu toate lucrările de plagiat pot fi catalogate astfel.

O dilemă se evidențiază cu ușurință: cum se poate lupta contra acestui “curent” dacă legea îi
apără pe unii care săvârșesc o astfel de fraudă ?

Paragraful din lege ne indică faptul că, plagiatul se rezumă numai la copierea în lucrarea proprie,
a unor elemente intelectuale, fără a se face referire în sursele bibliografice despre proveniența
acestora. Această abordare conduce spre o plajă extrem de largă a plagiatului, care se poate face
cu trimiterile de rigoare în sursele bibliografice, precum și spre o enigmă evidentă asupra
existenței intenției de a plagia, sau o lipsă a acesteia. Există posibilitatea ca plagiatul să fie făcut
și din eroare sau nesăbuință, iar stabilirea intenției de săvârșire a acestuia revine unei singure
persoane sau unui grup.

Pentru astfel de situații sunt necesare ghiduri practice care să indice pașii necesari cu scopul
evitării unor situații nedorite, și nu cu scopul de a crea plagiatul perfect. Universitatea din
București a elaborat un astfel de material, privind deontologia academică prin care ponegrește
furtul intelectual și descrie conceptul plagiatului explicând procedeele prin care poate fi
identificat. Apoi, mai pe larg, este disecat gradul nivelul unui plagiat, plecând de la intenția
autorului, volumul și subiectele preluate și cosmetizarea acestora, după caz. De asemenea, o altă
lucrare care dezbate acest subiect este Ghidul practic, de Emilia Șercan.

Ca idee principală preliminară, o lucrare care poate conține chiar și puține elemente plagiate, este
considerată, de asemenea, plagiat. Cu toate astea, se face notă discordantă între plagiatul copy-
paste și citările selective, paragrafe asemănătoare, care nu arată decât posibilitatea existenței unui
eventual plagiat.

Cu ajutorul programelor utilizate în detectarea similitudinilor din lucrări putem stabili numărul
similitudinilor, dar deciziile finale sunt luate de comisii abilitate în astfel de probleme.
Similitudinile sunt cauzate din diverse motive, dar nu toate sunt de rea credință. Multe dintre
acestea sunt inerente, mai ales când este vorba despre date istorice, povestiri, așezăminte
geografice, vorbe din popor etc…

În concluzie, prezentul este incert din cauza încadrărilor care se pot face în privința plagiatului,
fie că vorbim despre intenția vădită de a plagia, de lipsa ei, de folosirea datelor publice, care la
un moment dat au fost culese de un specialist. Dreptul de autor este, oarecum, lăsat la voia
întâmplării, nefiind stabilit după norme clare și simple. Legislația în vigoare este mai mult decât
interpretabilă.

În Ghidul practic al Emiliei Șercan este indicat un îndemn către studenți care sunt sfătuți să
deprindă obiceiul atribuirii și citării, arătând în mod corect sursele de inspirație din lucrările lor.
Cu acest scop este prezentat un studiu realizat pe un număr de 1127 studenți din România, care
confirmă că într-un procentaj de 95% dintre ei au săvârșit acțiuni de plagiat pe parcursul
studenției, fie că vorbim despre copy-paste, citări parțiale fără a menționa sursele, alipirea de
paragrafe scrise de autori diferiți, fie prin plagiat involuntar generat de lipsa cunoștințelor, sau
prin plagiatul rezultat din traduceri.

Încălcarea normelor de integritate academică poate atrage după sine o serie de sancțiuni, care
sunt prevăzute în Legea nr. 1/2011 a educației naționale, Legea nr. 206/2004 privind buna
conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnică și inovare, Legea nr. 8/1996 privind dreptul
de autor și drepturile conexe, Carta Universității din București, Codul de Etică al Universității
din București și în Regulamentul privind activitatea profesională a studenților. Legea nr. 1/2011
a educației naționale stipulează la art. 319, alin. 1, următoarele sancțiuni care se pot aplica de
către comisia de etică studenților și studenților doctoranzi pentru încălcarea eticii universitare:

a) avertisment scris;

b) exmatricularea;

c) alte sancțiuni prevăzute de Codul de etică și deontologie universitară.

În spiritul principalei misiuni a Universității din București, de a educa și transfera cunoaștere,

Codul de etică prevede ca, în cazul abaterilor involuntare, generate de lipsa de experiență sau de
neglijență, să primeze măsurile formative și de corectare a conduitei, și nu atât aplicarea unor
pedepse drastice. În acest caz, cadrul didactic îi poate solicita studentului refacerea lucrării în
care au fost constatate abateri de la normele etice și recomandarea de lectură a unor volume
despre etica și integritatea academică. În situația de recidivă se poate aplica cea mai aspră
sancțiune prevăzută de Codul de Etică, exmatricularea. Procedura de sancționare în cazul
încălcărilor normelor academice este detaliată și explicată în Regulamentul privind activitatea
profesională a studenților. Astfel, în cazul în care un student încercă să promoveze un examen
prin fraudă „va fi exmatriculat de către Rector, la propunerea consiliului facultății, fără drept de
reînmatriculare”, potrivit art. 24, alin. (1). Fie cadrul didactic care a constat o situație de fraudă,
fie comisia de examinare, are obligația de a întocmi pe loc un proces-verbal de depistare a
fraudei, în care va detalia situația pe care a constatat-o, iar, ulterior, va înainta procesul-verbal
conducerii facultății sau a departamentului. Probele care demonstrează producerea fraudei
(înscrisuri, mijloace tehnice interzise) vor fi reținute de către cadrul didactic sau de comisia de
examinare și predate conducerii facultății. Procesul-verbal de constatare a fraudei semnat de
cadrul didactic sau de toți membrii comisiei de examinare, va fi înaintat decanului facultății sau
șefului de departament, care îl va prezenta și supune dezbaterii Consiliului facultății. Dacă există
și probe care au fost ridicate de la student, acestea vor fi puse la dispoziția conducerii facultății.
Consiliile facultăților, în urma analizării situațiilor care le-au fost semnalate, pot solicita detalii
suplimentare care să ajute la clarificarea circumstanțelor pe care trebuie să le analizeze. Atunci
când competența Consiliului facultății este depășită sau cazul este deosebit de grav, se poate cere
emiterea unui punct de vedere din partea Comisiei de Etică. Pentru situațiile a căror gravitate nu
este considerată foarte mare, studentul poate fi notat cu nota 1 (unu) și poate primi, suplimentar,
un avertisment scris din partea Consiliului facultății. Propunerea de exmatriculare a unui student
poate fi făcută de Consiliul facultății, iar decizia efectivă de exmatriculare va fi semnată de către
rector. Studentului care a fost exmatriculat pentru fraudă nu i se recunoaște perioada de studii
până la momentul eliminării din universitate. În această situație, studentul exmatriculat nu se

poate reînmatricula într-o altă universitate în anul de studiu în care se afla. Potrivit art. 56, lit. (e)
din Regulamentul privind activitatea profesională a studenților, „studentul exmatriculat pentru
fraudă sau pentru alte abateri grave de la disciplina universitară (reglementate în Carta și
regulamentele Universității din București) nu mai poate fi reînmatriculat la Universitatea din
București și nu va putea participa la procedura de admitere la facultățile Universității pentru o
perioadă de 3 ani”.

Acest subiect atât de dezbătut în ultima perioadă a fost cauza pentru care codurile de etică ale
universităților, și nu numai, conțin indicații precise în vederea prevenției și combaterii furtului
intelectual, reliefând că în mediul academic, cu preponderență, trebuie să primeze onestitatea și
corectitudinea intelectuală față de autori. Preluarea inițiativei în a semnala un act de plagiat este
benefică pentru mediul respectiv, iar nepăsarea poate conduce către o încurajare a fenomenului.

Codurile de etică din mediul academic opinează că nu se poate crea un algoritm care să
identifice, sa catalogheze și să pedepsească furturile intelectuale. O astfel de abordare contravine
oricărei propuneri legislative, care ar putea sta la baza unui sistem antiplagiat. Ideea prin care
acadamicienii înaintează această teorie este că, inteligența artificială nu are capacitatea necesară
de a interpreta individual aspectele unei lucrări. Ramurile academice sunt diverse și distincte,
astfel încât ele nu pot avea elemente comune care să poată indica un cumul de factori relevante
pentru determinarea unui plagiat. Cu toate acestea, fiecare cod de etică în parte, conține o serie
de norme care sunt punctul de plecare al oricărei comisii de etică, întrunită să emită un punct de
vedere referitor la un plagiat.

În acest secol, în care internetul mult iubit este un stil de viață, prin intermediul căruia cu toții
copiem și distribuim conținuturi de materiale, a devenit aproape imposibil să facem diferența
între ceea ce este autentic și ce nu. Accesul la informație pentru populație, care scrie și citește
într-un procentaj în creștere, împiedică și îngroapă în mod vădit orice formă de protejare a
drepturilor de autor. Epoca copy-paste în care ne regăsim, este un argument plauzibil pentru
această situație, și nu este decât soluția la îndemână pentru o globalizare și pe acest segment.
Astfel, utilizatorii devin direct responsabili pentru ideile exprimate în spațiul virtual iar singura
armă care poate fi utilizată în a identifica un material autentic este prezența eventualelor surse de
inspirație. Iar, în viitorul apropiat plagiatul va fi ceva uzual, fără ca să mai existe dorință pentru
inovare și dezvoltare intelectuală, pe când ideile vor circula neîncetat într-un cerc vicios.

Platformele sociale ne-au transformat pe toți în autori, expunându-ne în mod constant viața de zi
cu zi, evenimentele importante, sau sentimentele și părerile. Aceste platforme, prin opțiunile lor,
au dus menționarea surselor la un nivel maxim, cu ajutorul nostru al tuturor pe post de
răspândaci. Dacă pe hârtie suntem prea comozi să menționăm autorul, platformele de socializare
ne oferă această favoare în mod predefinit. În această manieră, autorul unui material de succes
devine faimos într-un timp relativ scurt. Dar, tot cu ajutorul platformelor sociale un așa-zis autor
care este deconspirat, poate fi transformat în plagiator.

Putem concluziona că internetul este responsabil pentru o bună parte a lucrărilor plagiate ? Nu,
pentru că el este doar o unealtă în a realiza furtul intelectual. Internetul facilitează această
operațiune imorală, deși scopul lui foarte generos este de a pune cu ușurință la dispoziție
informații nelimitate, care să fie utilizate în scopuri nobile și nicidecum de a promova copy-
paste-ul. Ba mai mult, lucrările care nu sunt încărcate pe internet sunt mult mai greu de dovedit
că sunt, sau nu plagiate. Internetul poate fi folosit și-n a demasca plagiatul și implicit plagiatorii,
filtrând și comparând lucrările.

Revenind la ideea de mai devreme, cea a globalizării, observăm că astăzi se pune mai mare preț
pe rodul muncii intelectuale colective. Cu alte cuvinte, culegerile de idei fie că sunt prezentate
publicului separat, sau sub aceleași coperți, ca o singură lucrare, sunt un nou curent care este
cerut și apreciat de cititor. Teoretic, preluarea de idei din astfel de culegeri nu poate fi
considerată plagiat, atâta timp cât nu este cunoscut autorul. La fel este cazul și pentru operele
publicate sub anonimat, sau pseudonim. Din moment ce nu are cine să-și asume meritele pentru
acea lucrare, nu poate exxista nici trimiterea către sursa din care a fost preluat materialul, dar tot
ca plagiat este încadrata fapta, pentru că furtul intelectual există.

Astfel de metode de eludare a evidentului nu trebuie tolerate, indiferent de scopul, intenția sau
volumul plagiatului. Prin transparență și deschiderea către cunoaștere putem crește ca societate,
odată cu progresul individual în orice ramură a cercetării. Plagiatul trecut cu vederea ne va afecta
la un moment dat, chiar și indirect. Un plagiat nesancționat la vremea lui poate aduce diverse
foloase autorului acestuia, de la merite necuvenite, la remunerații funcții ocupate și alte beneficii.
De aceea, editorii trebuie să fie întotdeauna vigilenți pentru a nu da spre publicare o lucrare
plagiată, cum de altfel și profesorii coordonatori, care trebuie să îndrume spre o progresie
naturală a studentului, fără scurtături care să-i doboare ascensiunea. Plagiatul nu înseamnă doar
acțiunea de a copia un material, ci în primul rând de a înșela un public țintă cu privire la
titulatura de autor. Dreptul de autor trebuie beneficieze de o legislație obiectivă, care să confere
un cadru aparte muncii oneste și lucrului pe cont propriu.

O abordare inedită a plagiatului este autoplagiatul, care a impărțit lumea academică în două
tabere. Pe de o parte cei care consideră că orice preluare trebuie tratată ca atare, și drept urmare
menționarea surselor de inspirație, iar pe de altă parte sunt adepții ideii că nu poate exista o astfel
de formă de plagiere. Deși, în opinia unora pentru a nu fi acuzat de autoplagiat, condiția sine-
qua-non este ca publicul țintă să nu fie același.
Autoplagiatul este analizat și din perspectiva elevilor și studenților, care conform normelor
deontologice, relevă că este catalogată drept “înșelătorie” prezentarea unei singure lucări la două
examene, fie chiar și o variantă modificată a lucrării inițiale.

Concluzii finale

Plagiatul se definește ca fiind o formă de furt intelectual sau înșelăciune, menită să inducă în
eroare cu scopul de a aduce beneficii într-o primă fază, continuând ulterior să genereze o
înlățuire de temeri privind încrederea și siguranța. Materializarea acestei fapte se realizează prin
asumarea unei lucrări, exploatând strădania autorului în beneficiul propriu. Personal consider că
odata cu beneficiile asumării unei lucrări care nu îți aparține, îți însușești și caracteristicile
personale ale acesteia.

Adevărul și onestitatea sunt armele invizibile cu care trebuie să plece la drum orice autor, pe care
nu trebuie să le uite în drumul său către ieșirea din anonimat. Găsirea unor argumente puerile
cum ar fi că poți încălca dreptul de autor fără a plagia, și poți plagia fără a încălca dreptul de
autor nu sunt decât înercări lamentabile de a nega realitatea evidentă.

Surse bibliografice referat:

1. AVRIGEANU Tudor, Etică și integritate academică – curs on line, platform UEB

2. Deontologie academică. Ghid practic – Emilia ȘERCAN
3. Codul de etică al Universității din București