FACULTATEA DE DREPT

Programul de studii universitare de licență: Drept

AN IV

REFERAT

CRIMINALISTICĂ

Metodologia cercetării la fața locului a infracțiunii de omor

Lector. univ. dr.:

Student:

1
 1. Noţiuni generale

Infracţiunile contra vieţii, reprezintă cele mai grave infracţiuni contra

persoanei, prin săvârşirea lor, omului i se răpeşte bunul cel mai de preţ, care este
viaţa. Pentru acest motiv, faptele îndreptate împotriva vieţii omului au fost
incriminate din cele mai îndepărtate timpuri, fiind întotdeauna sancţionate cu mare
severitate.
Obiectul juridic. Infracţiunile contra vieţii au ca obiect juridic relaţiile
sociale referitoare la dreptul la viaţa, fiecare persoană, luată individual, apare ca
titular al dreptului absolut la viaţa, iar toate celelalte persoane apar cu obligaţia de a
se abţine de la săvârşirea oricărei fapte prin care s-ar aduce atingere dreptului la viaţă
al titularului.
Omorul. Primul loc, in cadrul infracţiunilor contra vieţii, al căror grad de
pericol social, a fost evidenţiat este ocupat de omor. Conform articolului 174 C. pen.,
această infracţiune constă în „uciderea unei persoane”, la aceasta adăugându-se că,
potrivit articolului 19 alin. Penultim C. pen., uciderea persoanei se realizează cu
intenţie în cazul omorului, mai exact cu ştiinţa şi voinţa făptuitorului. Acestea fiind
spuse, este şi mai uşor de înţeles de ce se distanţează atât de mult această infracţiune
sub raportul gravitaţii, de celelalte infracţiuni contra vieţii. Tocmai de aceea se poate
argumenta sancţionarea omorului cu o pedeapsă mult mai aspră decât pedepsele cu
care sunt sancţionate celelalte infracţiuni contra vieţii.
Trebuie menţionat că textul Codului penal, referitor la infracţiunea de omor,
nu vorbeşte despre omor simplu, dar având în vedere textele articolelor 175 si 176 C.
pen, în care sunt prevăzute formele agravante ale infracţiunii, respectiv „omor
calificat” si „omor deosebit de grav”, trebuie să acceptăm expresia de „omor simplu”

2. Natura morţii

Indiferent de modalităţile de comitere, cercetarea trebuie să lămurească dacă

in cauză este vorba de un omor, de o moarte neviolentă – patologică sau fiziologică,
sinucidere sau accident . În cazul în care se confirmă existenţa morţii violente,
organele de urmărire penală trebuie să stabilească dacă rezultatul produs este sau nu
urmarea directă a acţiunii de ucidere – spre exemplu moartea unei femei însărcinate
ca urmare a unor manopere avortive, violul care s-a soldat cu moartea sau
sinuciderea victimei, conform Codului penal al României, art.197, alin.3.
Pentru stabilirea naturii morţii atât a cauzelor cât şi a mecanismului de
producere , un rol extrem de important îi revine medicinii legale. Cu toate acestea,
apreciem că şi organele de urmărire penală trebuie să cunoască un minimum de date

2
 pentru a face diferenţierea dintre o moarte violentă şi una neviolentă, dintre leziunile
produse prin acţiunea diferitelor obiecte, să diferenţieze leziunile prin împuşcare, de
exemplu, de cele produse cu obiecte tăioase, înţepătoare. Cu siguranţă că prin
constatarea sau expertiza medico- legală, problemele in discuţie vor fi rezolvate în
baza argumentelor ştiinţifice. Însă, până la aflarea concluziilor specialiştilor, organul
de urmărire penală, are obligaţia de a interpreta o serie de urme, să explice
mecanismul de formare al acestora, la acestea se mai adaugă şi elaborarea versiunilor
iar în raport de acestea, să desfăşoare activităţi în scopul identificării şi prinderii
făptuitorului.
Astfel, în cazul morţii consecutive leziunilor produse prin obiecte
contondente – plane (scândură, cărămidă, muchia toporului, etc), în unghi obtuz
(drug de fier in patru muchii, ciocan cu suprafaţa pătrată sau rotundă, şi altele), cu
suprafaţă sferică, (bilă, piatră), sau cu suprafaţă cilindrică (baston, ţeavă, şi alte-le) –
urma obiectului se reflectă complet sau parţial in leziune, depinzând de regularitatea
ei şi de unghiul de înclinare la care se adaugă greutatea obiectului şi energia cinetică,
precum şi regiunea corpului, unde acţionează factorul mecanic. Rănile contuze au
marginile neregulate, zdrenţuite, adesea fiind întrerupte prin punţi de piele intactă şi
nu trebuie confundate cu rănile tăiate ce au marginile absolut netede. Acest gen de
răni se caracterizează prin hemoragie redusă. În cazul leziunilor mortale consecutive
traumatismelor prin obiecte ascuţite – des-picătoare, tăietoare, înţepătoare – în
general, rănile tăiate au lungimea mai mare decât adâncimea. Sinucigaşul se
înjunghie stând în picioare sau şezând şi atunci sângele se scurge în şiroaie paralele
pe părţile anterioare ale corpului şi picioare, producând mici bălţi – pete de sânge
prin scurgere. La infracţiunea de omor, atât mişcarea victimei cât şi acţiunile
săvârşite de aceasta pentru a se apăra, vor avea ca rezultat numeroase pete de sânge,
de diferite forme şi mărimi şi împrăştiate în câmpul comiterii infracţiunii.
Rănile produse prin obiecte înţepătoare se caracterizează prin existenţa unui
orificiu de pătrundere şi a unui canal. De cele mai multe ori acest orificiu reflectă
lăţimea minimă a instrumentului iar uneori, unele particularităţi ale a-cestuia. Toate
cele arătate se constituie în elemente ce pot dirija cercetările încă din faza iniţială.
Spre exemplu, în cazul sesizării despre producerea unui accident de
circulaţie, având urmări mortale, se pot descoperi pe corpul sau îmbrăcămintea
victimei urme din cele menţionate mai sus, care coroborate cu lipsa unor leziuni
specifice evenimentelor rutiere duce şi la formularea versiunii privind disimula-rea
omorului într-un accident.

a. Cauza nemijlocită a morţii

Organele de urmărire penală în dovedirea existenţei infracţiunii de omor,

trebuie să stabilească dacă între activitatea desfăşurată de către făptuitor, mijloacele
folosite de acesta şi rezultatul produs există sau nu o legătură de cauzalitate. Altfel

3
spus, dacă modalităţile concrete în care a acţionat şi acţiunile ori inacţiunile celui în
cauză constituie cauza morţii sau erau susceptibile de a produce acest rezultat. Fiind
vorba de o legătură de cauzalitate şi nu de o cauzalitate exclusivă, acesta nu este
condiţionată de suficienţa acţiunii de ucidere, de a produ-ce prin ea însăşi moartea
victimei. De asemenea, nu prezintă relevanţă, sub aspectul raportului de cauzalitate,
dacă acţiunii de ucidere i s-au adăugat şi alte cauze preexistente – concomitente sau
survenite -, cum ar fi: boala victimei ori complicaţiile survenite ca urmare a
renunţării la tratamentul medical prescris sau neglijenţei în aplicarea acestuia.
În acest sens s-a pronunţat si practica judiciară. Astfel, faptul că victima –
lovită cu pumnii şi picioarele peste tot corpul până ce aceasta, căzând la pământ nu a
mai putut să se ridice, fiind în stare de inconştienţă – nu a fost internată de urgenţă
într-un serviciu de specialitate – ceea ce dacă s-ar fi întâmplat ar fi oferit „şanse de
supravieţuire”, aşa cum se arată în actele medico-legale – nu constituie cauza morţii
victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta incul-patului şi rezultatul
survenit. În aceste condiţii, inculpatul a comis infracţiunea de omor, iar nu loviri
cauzatoare de moarte ( Trib. Suprem, secţ. pen., dec. nr. 352/1981 în Repertoriu de
practică judiciară in materie penală).
Inculpatul a aplicat victimei, în cap, mai multe lovituri cu un corn de că-
prior. Victima a fost imediat internată in spital, iar după 8 zile de spitalizare a fost
externată, considerându-se că este vindecată. Peste o săptămână insă, ea a fost
reinternată în spital în stare de comă, decedând a doua zi. Din actele medicale a
rezultat că plaga frontală prezentată de victimă – vârful de corn se rupsese şi
rămăsese in cavitatea craniană – era de la început extrem de gravă, fiind, prin ea
însăşi, direct mortală, chiar în condiţiile unui tratament prompt şi corespunzător. În
atare situaţie, nedecelarea de către organele medicale de specialitate a corpului străin
din craniu şi, ca urmare, a neaplicării unei terapeutici neadecvate nu constituie cauza
morţii victimei şi nu întrerupe raportul de cauzalitate dintre fapta inculpatului şi
rezultatul survenit, atâta vreme cât se constată că fără activitatea inculpatului,
moartea victimei nu s-ar fi produs .
Neaplicarea, de către organele medicale, a unei terapeutici complete nu
poate constitui cauza morţii persoanei şi nu poate fi interpretată ca o întrerupere a
raportului de cauzalitate între fapta inculpatului şi rezultatul produs (Trib. Suprem,
secţ. pen, dec. nr. 1642/1974).

3. Importanţa cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului reprezintă actul de debut al investigaţiilor în fapte de

periculozitate deosebită, omoruri, violuri sau tâlhării urmate de moartea victimei,

4
distrugeri, catastrofe sau accidente grave, infracţiuni din domeniul crimei organizate
etc.

Investigarea locului faptei reprezintă unul din actele iniţiale de urmărire penală
cu o importanţă deosebită în ansamblul activităţilor de soluţionare a unei cauze şi
presupune cunoaşterea imediată, directă şi completă a locului unde s-a comis
infracţiunea sau unde au fost descoperite urmele sau consecinţele acesteia. Este un
procedeu probator cu o importantă semnificaţie în aflarea adevărului.

Codul de procedură penală român are prevederi cu privire la cercetarea la faţa

locului în art.129, potrivit cărora „cercetarea la faţa locului se efectueazăatunci când
este necesar să se facă constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii,
să se descopere şi să se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea
mijloacelor materiale de probă şi împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.”

În alte sisteme de drept se mai numeşte cercetarea scenei infracţiunii sau scenei
crimei.

Locul săvârşirii unei fapte este cel mai bogat în urme sau date referitoare la actul
infracţional şi la autorul acesteia. Astfel, se explică de ce cercetarea la faţa locului
este foarte importantă atât pentru descoperirea urmelor, surprinderea acelor
împrejurări de natură să conducă la demascarea infractorului, cât şi pentru
cunoaşterea nemijlocită de către procuror, instanţa de judecată şi alte părţi implicate,
a locului respectiv. De modul în care se efectuează întreaga cercetare, căutare şi
ridicare a urmelor sau a probelor materiale, ca şi fixarea rezultatelor, depinde într-o
mare măsură soluţionarea cazului şi identificarea autorului. În cazul infracţiunilor
grave, îndeosebi la omucideri, se apreciază că este partea cea mai importantă a
cercetării cauzei penale.

5
 4. Noţiunea de „loc al faptei” în cazul infracţiunii de omor

Legea procesuală penală nu face precizări referitoare la înţelesul expresiei „faţa

locului”, acest lucru dând naştere la numeroase interpretări, mergând până acolo
încât s-a încercat acreditarea ideii că ea se referă doar la locul unde a fost descoperit
cadavrul. Un asemenea mod de a privi problema nu ţine cont de realitatea activităţii
organelor de urmărire penală şi de diversitatea modalităţilor în care se comit
infracţiunile, în general şi infracţiunile de omor, în special. Pe de altă parte, una din
problemele esenţiale ale investigării criminalistice este aceea de a clarifica dacă
locul unde a fost descoperit cadavrul coincide cu locul suprimării vieţii victimei,
pentru a se stabili disimularea omorului într-o altă formă de moarte violentă:
sinucidere, accident feroviar sau rutier, moarte accidentală ca urmare a altor cauze
decât agresiunea făptuitorului. Precizarea în cuprinsul legii a înţelesului expresiei
„faţa locului” este inutilă, atât timp cât legiuitorul, referindu-se la competenţa
teritorială a organelor judiciare a definit noţiunea de „locul săvârşirii infracţiunii”,
care acoperă aproape în totalitate şi înţelesul expresiei „faţa locului”. Acest punct de
vedere a fost adoptat atât de literatura de specialitate, cât şi de practica judiciară.

Interpretarea legală a noţiunii de „loc al faptei” este prevăzută în Codul de

procedură penală, potrivit căreia prin „locul săvârşirii infracţiunii” se înţelegelocul
unde s-a desfăşurat activitatea infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a
produs rezultatul acesteia.

Având în vedere prevederile legale şi practica organelor de urmărire penală, se

poate aprecia că locul săvârşirii infracţiunii de omor diferă de la caz la caz, în raport

6
cu fapta concretă, cu mijloacele şi metodele folosite în acest scop, cu urmările
agresiunii exercitate de făptuitor asupra victimei, cu modul în care a încercat să
ascundă urmele infracţiunii.

5. În cazul infracţiunii de omor, prin „loc al faptei” se înţelege:

− porţiunea de teren, segmentul de drum ori încăperea unde a fost descoperit

cadavrul, părţi din acesta, schelet uman, precum şi împrejurimile acestora;
− locul unde s-a consumat episodul principal al faptei, respectiv locul unde a fost
suprimată viaţa victimei;
− locul unde a fost dezmembrat cadavrul;
− locul unde a fost abandonată victima ori părţile din cadavru, inclusiv
împrejurimile acestuia;
− locul unde a survenit moartea victimei, în situaţia în care acesta nu coincide cu
locul agresiunii;
− traseul parcurs de victimă după producerea agresiunii asupra sa, până la locul
unde a fost descoperit cadavrul acesteia;
− căile de acces folosite de făptuitor pentru a pătrunde în câmpul infracţiunii şi
cele folosite pentru a-l părăsi;
− locul unde au fost găsite armele sau obiectele folosite la comiterea omorului,
precum şi locul unde au fost identificate alte urme materiale;
− traseul parcurs de făptuitor după ieşirea din câmpul infracţiunii, pe direcţia în
care s-a deplasat.

Dintr-un alt punct de vedere abordat în literatura de specialitate, loc al faptei este
considerat inclusiv suspectul şi locuinţa sa de reşedinţă ori domiciliu: „...alte zone
legate de scena crimei care trebuie luate în considerare sunt punctul prin care s-a
forţat intrarea, calea de scăpare, locul unde au fost găsite arma sau alte urme
materiale, autoturismul folosit, suspectul (hainele acestuia, mâinile, corpul etc.) şi
reşedinţa suspectului.

7
 Principalele obiective care se urmăresc cu ocazia cercetării la faţa locului sunt:
cunoaşterea şi investigarea directă a scenei infracţiunii, descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă şi interpretarea lor
imediată, obţinerea de date cu privire la modul de operare al autorului, identificarea
unor eventuali martori, elaborarea unor versiuni generale privind fapta penală.

Bibliografie:
- U.E.B. Biblioteca electronică – Curs Criminalistică, anul IV, prof. Matei
Gabriela
- editura.mai.gov.ro
- www.academina.edu