Etica Publicarii

Competitivitatea "publicarii sau peristii", poate fi o reteta pentru

problemeatunci cand vine vorba de cine primeste credit pentru autor . Cel mai
bun mod de aevita dezacordurile despre cine ar trebui sa obtina credit si in ce
ordine este savorbesti despre aceste probleme la inceputul unei relatii de lucru,
desi multi oamenise simt adesea inconfortabil in astfel de subiecte.
Astăzi nu mai există Autorul, ci echipe întregi de autorat, mici sau mari
uzine de produs critica și inovarea intelectuale, în toate domeniile.
In majoritatea timpului, fiinta umana isi foloseste propria intuitie,
deinstinctele si deprinderile morale invatate de la profesori, mediul social,
parinti, iarin cadrul unei cercetari stiintifice, cel mai important este
responsabilitateacercetatorului fata de lucrarea sa, de interesul pe care il are fata
de munca sa si maiales, pentru rezultatul muncii.
Din ce în ce mai multe articole au din ce în ce mai mulți autori. Coautori.
Până și în domenii în care până acum puțină vreme colaborarea era iluzorie:
filosofie, teologie, teoria artei sau studii de gen. Dar termenul de coautor, chiar
dacă exprimă o anumită egalitate, ascunde natura relațiilor în autoratul colectiv.
Cercetări recente în analiza de rețea, printre care și cele ale lui Marian-Gabriel
Hâncean, unele publicate în distinsa revistă Scientific Reports, descoperă
configurații și structuri aparte în rețelele de coautorat. Știința a depășit
momentul „romantic”, al indivizilor prometeici, și pe cel al grupurilor mici de
lucru sau al „școlilor”, ajungând în epoca rețelei. Astfel, dincolo de pânza
internetului sau cea a cunoașterii, mai e una aproape la fel de invizibilă: rețeaua
autorilor și afinităților lor elective. Într-o lume în care prestigiul, înțeles ca
funcție a reputației în notorietate, este cel mai căutat, pentru a-l dobândi oamenii
urmează strategii, unele imorale, chiar dacă nu sunt sancționabile social sau din
perspectiva normelor academice. Alteori, aceste strategii sunt necesare, pentru
că asigură șanse mai mari în supraviețuirea, în mediul universitar, a acelor
cercetători. Citările contează mai mult decât orice altceva. Rețelele, odată
configurate, funcționează ca factori (și variabile) în producția științifică, factori
care sunt independenți de calitatea ideilor și rezultatelor de cercetare care apar
sau se transferă, circulă într-o astfel de rețea. Într-un sens, plasarea într-o rețea
sau alta poate explica sau prezice un anume comportament. Pentru că rețele
ajung să structureze lumea universitară (și asta încă de la începuturile
modernității, când intelectualii europeni dezvoltaseră propria rețea de
corespondență și schimb de idei, denumită „Republica literelor”), cercetarea
asupra lor devine importantă și dintr-o perspectivă etică, atât asupra
antecedentelor, cât și consecințelor. În acest moment, privirea noastră ar trebui
să se îndrepte către factorii care determină rețelele, de ce ajung să se constituie
într-un mod și nu într-altul. Homofilia, adică atracția către cei asemănători, este
un astfel de factor. Cercetătorii, autorii se îndreaptă și pot colabora mai ușor cu
cei cu care au mai multe lucruri în comun. Nu e vorba doar de temele
investigațiilor lor, ci și de alte proprietăți, cum ar fi vârsta, clasa socială sau
tradiția intelectuală în care s-au format. De exemplu, demonstrează Hâncean în
cercetările sale, citările unui autor pot fi predictori pentru citările coautorilor săi
pentru că există multe similarități care îi fac pe aceștia să colaboreze. Un alt fapt
observat este efectul Matei: cei bogați vor fi și mai bogați, iar cei săraci vor
sărăci și mai mult. În practică, cercetătorii deja reputați, cu prestigiu, vor avea și
mai multe citări, iar cei mai puțin conectați sau aflați spre marginile rețelei vor
primi mai puține. Cu cât un articol e mai citat, cu atât va crește numărul citărilor
(măcar pentru o perioadă de timp). Avantajele se cumulează. Aceasta e o formă
de inegalitate care se auto-perpetuează, subliniază Hâncean, și care e structurală,
nu ține de intențiile, voința cuiva anume. Un alt mod în care un autor Aplicații
Capitolul V I 127 este avantajat ține și de plasarea sa în astfel de rețele. Dacă
ești un cercetător care conectează mai multe grupuri, ești singurul nod dintr-o
rețea prin care trece un flux, acest fapt se corelează pozitiv: vei avea mai multe
oportunități, vei promova mai repede, vei avea idei mai ușor publicabile și care
circulă mai bine etc. La fel, dacă gradul tău de centralitate e mai mare, adică ai
printre cele mai multe legături din rețea, șansele de a publica și a fi citat cresc
rapid. Cei bine plasați, putem spune, au parte de un capital social în continuă
expansiune și devin agenții principali ai proceselor de contagiune intelectuală
(sau așa-zisele mode în cercetare, când unele subiecte suscită un mare interes și
se publică masiv în acea direcție). Lumea academică ni se înfățișează ca o „lume
mică”. În sensul dat în analiza de rețea, înseamnă că distanța dintre oricare cele
mai îndepărtate noduri ale rețelei nu depășește câțiva pași (între cinci și opt, de
obicei). Teoretic, orice idee va circula rapid și orice colaborare e structural
posibilă. Practic, e o lume mică, în care doar câteva clici (grupuri în care toți
sunt conectați între ei) și câteva personalități centrale dețin cea mai mare
reputație, așa cum se exprimă ea în citări. Implicația acestui fapt este o
inegalitatea între majoritatea autorilor și dominația autorilor „cu autoritate”. De
aici până la a crede, justificat sau nu, că sistemul de publicare și citări e nedrept
e doar un pas. Întrebarea mai largă e alta: este acest mod de producție și evaluare
adecvat scopurilor științei? Sau mai degrabă urmează principiul „one size fits
all”, reducând practica din domenii diferite la un numitor comun imposibil de
stabilit în mod rezonabil? Ce treabă are căutarea adevărului cu politicile și
strategiile de izbândă reputațională?
O cercetare publicată în septembrie 2017 în revista Science, Technology
& Human Values, susține că aproape jumătate dintre articolele analizate au
autori care nu sunt recunoscuți, creditați – această practică se numește
„ghostwriting” –, iar o treime nu au participat la munca de scriere, dar au fost
invitați, adică sunt „guestwriters”. Ambele practici ridică întrebări asupra
moralității lor. Autoratul de onoare (atunci când inviți un autor cunoscut să co-
semneze articolul), e răspândit tocmai pentru că există constrângerile imanente
ale rețelelor prin care circulă fluxul de cunoaștere. Cum ziceam mai sus, efectul
Matei și centralitatea în rețea se traduc Etică și integritate academică 128
Capitolul VI prin avantaje dobândite la limita onestității. Mai grav este
fenomenul exploatării unor persoane care nu apar apoi precizate în lista
autorilor. Acest fenomen este cunoscut și unora dintre studenți care depun
eforturi în echipe de cercetare sau asistă profesorii, dar nu primesc credit în
publicații. Mult mai întâlnit este cazul invers: lucrări de licență, disertație și teze
de doctorat scrise de altcineva, sub contract, și prezentate, fraudulos, de studenți
în nume propriu. Unii sunt mai creativi și imaginativi, alții mai destoinici sau
harnici, unii mai abili la colectarea datelor, alții la a genera ipoteze sau la a scrie
clar și expresiv – niciodată nu vom vedea echipe de succes în care să nu se
regăsească toate aceste calități. Dar nu e singurul motiv pentru care alegem să
colaborăm. Nu doar abilitățile de cercetare sunt importante, ci și virtuțile morale.
Cine ar vrea să colaboreze cu o persoană care e agresivă, lipsită de echilibru,
bârfește și nu e niciodată mulțumită? În coautorat, respectul pentru nevoile
celorlalți, pentru interesele lor primează. O muncă de colaborare va aduce
întotdeauna dezacorduri, de aceea e nevoie de proceduri și virtuți, precum
răbdarea și disponibilitatea pentru dialog, spre a fi depășite. Nu în ultimul rând,
încrederea în oameni nu e posibilă dacă acești nu urmează un minim canon
principial al echității în colaborare (o relație de directă proporționalitate între
sarcini și beneficii). Multe dintre discuții se poartă în jurul ordinii în care se
prezintă autorii. Aceștia merită o poziție determinată de contribuția avută. Dar
dacă uneori e nevoie să apelăm la un autor onorific sau să ajutăm un coleg
căruia îi suntem datori, cum procedăm? Adesea și valoarea contribuției existente
e greu de estimat. Ca și în cazul plagiatului, problemele nu se nasc din cauza
vreunei imoralități native a cercetătorilor, ci pentru că presiunile mediului
academic, născute din competiția pentru resurse, sunt mari. Dorința de a crește
numărul citărilor (născută dintr-o obligație externă) duce atât la apariția
coautoratului eficace, cât și a unei practici numită „citare-suveică”, prin care
membrii unei clici se citează și autocitează abundent. Consecințele perverse ale
coautoratului apar și la nivelul producției științifice ca atare: acumularea de
citări conferă o autoritate greu de contestat, eliminând scepticismul necesar
progresului intelectual, publicațiile se vor duplica la nesfârșit, cu mici variații,
cultura universitară va fi una a facțiunilor, „bisericuțelor”, una ghetoizată. Cursa
publicării, asemănătoare „cursei înarmării nucleare” din timpul Războiului rece,
a produs alte două fenomene dubioase. În acest moment activitatea de recenzare
a articolelor trimise spre publicare este una gratuită, depusă de membrii
comunității, dar accesul la articole este, în genere, pe bani, chiar și în cazul
accesului deschis, care presupune o plată tot din partea cercetătorilor. Al doilea
fenomen, care îl dublează pe primul, este inflația de „predatory journals”, reviste
care atrag în capcană autorii promițând rapiditate și calitate editorială, dar care
publică de fapt orice, cu condiția să fie plătită publicarea în avans. Pe de altă
parte, o cultură a integrității poate produce și alte configurații ale Aplicații
Capitolul V I 129 coautoratului, unele care să răspundă principiilor echității și
respectului datorat persoanelor. Fără o continuă recunoaștere reciprocă a
efortului și meritelor, conștiința morală a autorilor nu se va dezvolta și nu vor
afirma responsabil, reluând sintagma lui Georg Friedrich Hegel, că în știință „Eu
este Noi, Noi este Eu”