Academic cast

The university that talks to you

În lumea academică o importanță deosebită o reprezintă exactitatea și corectitudinea

informațiilor. Cei mai mulți oameni se informează din mass-media, iar prin intermediul rețelelor
sociale, ajută la distribuirea acestor știri, care într-un procent destul de mare, sunt doar
interpretări ale jurnaliștilor. Așadar, am devenit din cititori, distribuitori de informație, iar o parte
din jurnaliști, popularizatori ai științei. Însă cât de corecte sunt interpretările și cât de
„alfabetizați științific” suntem pentru a discerne informațiile prezentate într-un articol?

Suntem bombardați în fiecare zi cu titluri senzaționale și povești incluzând fraze de genul „un
grup de cercetători au descoperit recent că…”. Însă, evident, acestea nu sunt rapoarte originale
ale cercetării științifice. Studiile sunt publicate în jurnale de știință și din păcate, până ajung la
public, ele își pierd atât forma cât și esența.

Oamenii de știință își publică cercetările în reviste științifice, care sunt fundamental diferite de
publicațiile jurnalistice. Articolele științifice nu sunt povești senzaționale destinate să distreze
cititorul cu o descoperire uimitoare. Aceste articole descriu rezultatele autorilor și sunt destinate
comunității științifice prezentate într-o manieră transparentă. Un articol științific începe cu
abstractul care conține toate elementele de bază al unui articol științific, urmat de introducere,
unde se reamintesc rezultatele din literatura de specialitate care se află în strânsă legătură cu
articolul. Tot aici este descris foarte clar cadrul științific al lucrării și sunt menționate metodele
de cercetare și scopul lucrării. Apoi urmează nucleul articolului științific, analiza datelor și
detalierea metodelor folosite. Aici sunt prezentați algoritmii, tehnologiile și cadrul de evaluare a
rezultatelor, detaliate pas cu pas în așa fel încât oricine va citi lucrarea să poată fi capabil să
reproducă experimentul. Urmează o secțiune unde sunt prezentate rezultatele studiului, probabil
cea mai importantă parte a unui articol științific, urmate de concluzii și bibliografie.

O altă diferență este că articolele din publicațiile științifice trec printr-un proces de verificare, în
care alți oameni de știință evaluează calitatea și meritul cercetării înainte de a fi publicat. Acesta
este un proces mult mai lung și mai riguros decât editarea și verificarea informațiilor care se
desfășoară într-o publicație de știri.

Articolele științifice sunt prezentate fără o interpretare lucrurilor, așa cum adesea se întâmplă în
cazul agențiilor de știri. Tonul și vocabularul specializat într-un articol științific este unul riguros,
deloc poetic, și poate îngreuna citirea, însă înțelegerea acestor articole este o abilitate și, ca orice
altă abilitate, necesită practică, cunoștințe și experiență pentru a o stăpâni. Nu este, însă, o
sarcină imposibilă.

Putem transforma discursul rigid, tehnic al științei într-unul atractiv pentru publicul
larg. Cum?
Îmi place să mă uit la Discovery, la National Geographic, History. Toate emisiunile lor se
bazează pe un scenariu scris bine şi asupra căruia pare că şi-au dat cu părerea academii întregi.

Ştiu să comunice ştiinţa. Si o puteti face și voi dacă:

- cautam articole în publicații științifice credibile, serioase apoi alegem

suiectul care ne interesează și facem un articol scurt, concis, clar, accesibil
publicului larg care nu are pregătire științifică.
- primul paragraf al articolului ar trebui să fie de sinteză și să răspundă la 6
intrebări:
 cine si ce;
 unde si cand;
 cum si de ce/pentru ce.

În restul paragrafelor vom dezvolta și explica pe larg contextul, importanța,

detaliile, țara în care s-a efectuat cercetarea, eșantionul (cât de reprezentativ
e pentru problema studiată), costul cercetării, finanțarea etc.
Atenție! Nu traducem articolele! Le scriem noi. Încercăm să înțelegem și să
alegem ceea ce este important din articolul științific și apoi reformulăm și
redactăm un material cât mai clar, coerent și pe înțelesul publicului căruia ne
adresăm.
Ideal ar fi dacă avem posibilitatea să contactăm și autorul/autorii articolului
(cercetătorii studiului) pentru a le solicita un interviu. Acest lucru oferă o
credibilitate în plus și o înțelegere mai aprofundată a materialului jurnalistic.

Portaluri de știință:

Physorg.com, ScienceNews.org, ScienceDaily.com, dar şi paginile de ştiinţă ale BBC News, The

Telegraph sau ale revistelor de ştiinţă . 

http://www.physorg.com/

http://www.sciencedaily.com/

http://www.sciencenews.org/

etc

Si apoi ziarele mari, credibile

http://news.bbc.co.uk/2/hi/science/nature/default.stm

http://www.telegraph.co.uk/earth/index.jhtml

Nature
Science

Yahoo News, etc.

Credibilitatea sursei

Citim mereu mai multe surse, intelegem ce s-a intamplat si apoi explicam in articol.

Dacă „afirmațiile extraordinare necesită explicații extraordinare”, uneori și

explicațiile, oricât de extraordinare ar fi ele, tot ne pot păcăli. Și nu doar atât,
uneori, chiar și sursele credibile pot conține erori.

Apariția Internetului a permis publicarea rezultatelor științifice mai rapid decât

oricând. Articolele din jurnale sunt disponibile online înainte ca acestea să fie
tipărite. Această distribuție rapidă a informației poate accelera ritmul științei,
deoarece ele pot fi examinate și replicate. Dar fluxul nu se oprește aici, jurnaliștii
pot prelua aceste studii și le pot mediatiza. Consumatorii acestor informații trebuie
să fie conștienți că, în știință, primul raport al unei constatări nu este niciodată și
ultimul cuvânt.

Uneori se face apel la autoritate folosind păreri ale unor oameni de știință ca
argument. De exemplu, profesorul francez Luc Montagnier, laureat al Premiului
Nobel pentru Medicină în anul 2008, a afirmat în luna aprilie a acestui an că noul
tip de coronavirus (SARS-CoV-2) nu este de origine naturală, ci a fost fabricat într-
un laborator din provincia Wuhan. Există numeroase studii în care s-au comparat
caracteristicile genomului SARS-CoV-2 și toate arată că originea virusului este una
naturală și că a apărut prin mutații genetice, la fel cum apar toate virusurile noi,
prin aceleași mecanisme biologice care afectează orice formă de viață de pe Pământ.
Și asta pentru că evoluția nu este „doar o teorie”. În știință, teoriile chiar
funcționează.

Mai mult, oricine cu ceva cunoștințe de biologie și genetică poate analiza datele
acasă, deoarece genomul virusului SARS-CoV-2 este public, la fel ca și genomurile
altor virusuri din familia coronavirusurilor.

În știință nu contează opinia oamenilor, oricine ar fi aceștia, ci rezultatele studiilor

după riguroase verificări.

Educația științifică și pseudoștiintele

O persoană mai informată nu este mai inteligentă; citirea unor site-uri de știri nu o
face mai educată. Nici nu este acesta scopul jurnaliștilor, dar această lipsă de
alfabetizare științifică are un impact mult mai mare decât pare la prima vedere.
Lipsa educației științifice se observă peste tot, în presa scrisă, online sau TV și dă
naștere teoriilor conspiraționiste, a refuzării vaccinurilor sau a tot felul de metode
de tratamente alternative, naturiste. Evident, oamenii când nu înțeleg un lucru, tind
să-l respingă.

Aceștia nu înțeleg cum funcționează un vaccin, nu înțeleg cum putem trăi pe un

obiect sferic, nu înțeleg cum alți oameni au putut ajunge pe Lună. Este mai simplu
să crezi că SARS-CoV-2 a fost creat în laborator, că guvernele ne otrăvesc cu
substanțe aruncate din avion sau că tehnologia 5G a fost inventată ca să țină sub
control populația globului.

Pseudoștiintele încep acolo unde se termină educația științifică, iar teritoriul

acaparat de ele este enorm de mare, fără să realizăm că fiecare dintre noi suntem
responsabili pentru acest lucru, chiar și cu cele mai mici acțiuni ale noastre, precum
o distribuire pe Facebook.

Ar trebui să acordăm prioritate educației și științei în paralel cu reforma educației

pentru a fi mai deschisă, flexibilă și incluzivă, pentru a sprijini generațiile tinere
care se dezvoltă într-o lume aflată într-o evoluție mai rapidă decât oricând.

Patrimoniu

Şi cum totul pe lumea asta are o istorie, la fel şi jurnalismul de ştiinţă e parte din ceea ce am
spune că reprezintă comunicarea ştiinţei. Prima revistă periodică cu conţinut ştiinţific: Journal
des Sçavans, fondată de francezul Denys [Denis] de Sallo (1626-1669). Primul număr al
publicaţiei a apărut pe 5 ianuarie 1665. Vorbim despre o revistă de tip magazin, în care temele
ştiinţifice alternau cu cele religioase, istorice, juridice, umaniste, dar şi cu subiecte de senzaţie
pentru publicul larg.

La doar două luni de la apariţia Jurnalului savanţilor, în luna martie 1665, secretarul Societăţii
Regale din Londra, englezul Henry Oldenburg inaugura Philosophical Transactions. Publicaţia
îşi propunea să reunească ştirile din domeniul tehnicii şi al ştiinţei din întreaga lume, pe lîngă
articolele sau comunicările care se prezentau la Royal Society.

În spaţiul românesc primul periodic de ştiinţă, potrivit Dicţionarului Presei Româneşti, a fost
„Calendar, întocmit şi tipărit în anul 1731 de dascălul Petcu Şoanul din Şcheii Braşovului, în
Transilvania“, chiar înainte de activitatea reprezentanţilor Şcolii Ardelene. Astfel, această dată
devansează cu aproape un secol Curierul românesc, publicat de Ion Heliade-Rădulescu la
Bucureşti, şi Albina românească, publicată de Gheorghe Asachi la Iaşi, ambele în 1829. În ceea
ce priveşte secolul al XIX-lea în Transilvania, trebuie să menţionăm înfiinţarea, la 12 martie
1838, la Braşov, a Gazetei de Transilvania, condusă de George Bariţiu. La cîteva luni de la
apariţie, Gazeta urma să aibă şi un supliment cultural numit Foae pentru minte, inimă şi
literatură.
Jurnalismul de ştiinţă, în forma sa de atunci, începe să capete contur şi să aducă la cunoştinţa
cititorilor români cele mai recente ştiri în domeniu, din lume. Astfel, în anul 1839, la mai puţin
un an de la atestarea oficială a fotografiei în Franţa, a apărut în Albina românească din Iaşi un
articol despre această invenţie.
Scrieri sau informaţii cu caracter ştiinţific se întîlnesc şi în almanahurile sau calendarele tipărite
pe acele vremuri. Un exemplu în acest sens este Calendarul Resboiului pe anul 1880, publicat la
București.

Cu timpul, jurnalismul de ştiinţă se extinde dincolo de domeniul presei scrise. Încă din perioada
începuturilor radioului în România, foarte multe personalităţi i-au intuit vocaţia culturală şi au
stimulat orice iniţiativă a primilor jurnalişti audio. 1930 este anul în care se înfiinţează
radioprogramul Universitatea radio – emisiune care a constituit, încă din acele momente, o sursă
de cunoaştere, dar şi de instruire. Urmează apoi emisiunea Curier tehnico-ştiinţific.

România se află printre primele ţări din lume care au folosit filmul în scop didactic. Meritul îi
aparţine profesorului Gheorghe Marinescu (1863-1938, fondatorul şcolii româneşti de
neurologie). În anul 1889 medicul român a lucrat în celebra clinică a spitalului Salpêtriere
condusă de Jean Martin Charcot (1825-1893, neurolog francez), întemeietorul şcolii neurologice
franceze. Acesta l-a sfătuit pe asistentul român să folosească cronofotograful lui Etienne Jules
Marey în studierea tulburărilor de mers la persoanele bolnave (Etienne Jules Marey, 1830-1904,
medic şi fiziolog francez care a studiat mişcările de locomoţie, construind pentru înregistrarea
acestora un aparat – cronofotograf – care este considerat strămoşul cinematografului). Un pionier
al filmului ştiinţific este şi Ioan Athanasiu (1868-1926, medic veterinar şi fiziolog român), unul
dintre colaboratorii apropiaţi ai fiziologului francez Etienne Jules Marey.

Profesorul Ioan Athanasiu a folosit primele filme ştiinţifice la ilustrarea cursurilor pe care le
ţinea la Şcoala superioară de medicină veterinară şi la Facultatea de ştiinţe a Universităţii
Bucureşti.

Revenind la publicaţii, Ziarul ştiinţelor şi al călătoriilor poate fi asemănat, într-o măsură

oarecare, cu publicaţia lui Denis de Sallo, cel puţin din punct de vedere al conţinutului
multidisciplinar. Ideea fondării unei asemenea reviste a avut-o Luigi Cazzavillan, care în anul
1884 editează Ziarul călătoriilor şi al întâmplărilor de pe mare şi uscat (iunie-septembrie 1884
şi 5 noiembrie 1897-15 noiembrie 1916). „Cea mai veche şi mai apreciată revistă scrisă pe
înţelesul tuturor pentru răspîndirea ştiinţei şi cunoaşterea lumii prin călătorii“ conţinea articole
sau comentarii ştiinţifice, biografii sau sfaturi şi reţete practice.

Dar drumul jurnalismului de ştiinţă nu a avut doar repere luminoase. A existat şi există mereu un
risc – a fost semnalat de Nicolae Iorga în ultima din suita celor optsprezece lecţii ţinute la
Universitatea Bucureşti: „Viaţa publică este supusă unei îngrozitoare tiranii: tirania ziarului şi
tirania manualului, – nu manualul pentru şcoală, ci pentru cetăţean. Asupra oricărui domeniu se
găsesc oameni foarte dibaci care îţi rezumă, fără nici un fel de originalitate, orice cunoştinţe:
istorice fără izvoare; fizică fără experienţă; chimie fără laborator; astronomie fără lunete. Îţi
rezumă istoria literaturii fără literatură, istoria artei, făcută cu prezentarea unor clişee, care sînt,
de obicei, aproape negre. Rezumă istoria literaturii pentru a te dispensa de a citi literatură, a artei,
pentru a nu merge la muzeu, dă manuale de fizică, pentru a nu merge într-o fabrică unde lucrează
aparatele. Şi aceasta nu se face în formă brutală, ci în forma aceea periculoasă de infiltrare
lentă.“

Ce drum are jurnalismul de ştiinţă în perioada comunistă? Nu pot considera campaniile de

îndoctrinare care arătau rolul ştiinţei sovietice la progresul omenirii drept exemple de jurnalism
de ştiinţă. Mi se par mult mai degrabă drept materiale de propagandă şi, de aceea, locul lor nu
este aici. Voi sări astfel peste aproape două decenii, spre anii 1960. Şi asta pentru că atunci, la
începutul anilor 1960, mai mulţi factori au dus la creşterea numărului de emisiuni dedicate
ştiinţei populare – şi a calităţii acestora. Iar materialele de popularizare a ştiinţei au ajuns să fie
printre cele mai iubite produse jurnalistice ale acelei perioade.

Care sînt cauzele marii popularităţi a ştiinţei populare? Se datorează oare doar faptului că presa
de ştiinţă era una dintre rarele alternative la propaganda comunistă a vremii? Evident, nu.
Cauzele sînt multiple. În ceea ce priveşte modul de comunicare, apare şi se extinde rapid un
canal nou: televiziunea. Aceasta a crescut rapid audienţa către toate categoriile de populaţie.
Apoi, perioada de relativ liberalism din anii 1960-1970, cu deschiderea sa – bine controlată –
spre Occident a permis pătrunderea pe calea undelor a celor mai noi descoperiri ştiinţifice şi
realizări tehnologice. Publicul român a putut astfel urmări spectaculoasele seriale de ştiinţă
populară ale anilor 1960-1970, precum Lumea Apelor al lui Jaques Yves
Cousteau, Conexiunile lui James Burke, precum şi Cosmos: Călătorie în Univers al lui Carl
Sagan.

O altă cauză importantă a popularităţii documentarelor de ştiinţă din acei ani o reprezintă
mutarea în spaţiu a Războiului Rece. Întreaga lume, indiferent de culoarea politică, urmărea cu
sufletul la gură cursa spre spaţiu. Chiar dacă în modul de prezentare a existat şi o oarecare tentă
politică, populaţia a putut urmări – de cele mai multe ori în direct la televiziune – principalele
evenimente ale cursei spaţiale: lansarea primului satelit, apoi a primului om în spaţiu, drumul
spre Lună, dar şi spre planetele din sistemul nostru solar, colaborarea în spaţiu, primul laborator
spaţial, plecarea navetelor spaţiale, precum şi misiunile Voyager, soliile umanităţii spre alte părţi
ale Galaxiei noastre.

Tot în anii 1960-1970 sînt bine conturate şi modele alternative – jurnalişti de ştiinţă care vorbesc
despre altceva faţă de obişnuitele discursuri lemnoase ale vremii. Iar un rol hotărîtor în crearea
unor modele alternative îl au, evident, mijloacele de comunicare în masă, televiziunea, radioul şi
materialele tipărite de popularizare a ştiinţei. Andrei Bacalu este probabil cel mai faimos caz,
prezentatorul de ştiinţă devenit un model public al vremii. Tot atunci apare un alt nume în
domeniul ştiinţei la nivel de masă – Alexandru Mironov.

Dar această popularitate nu poate fi atribuită doar oamenilor. În anii 1960 apare – şi continuă cu
mult succes pînă în zilele noastre – poate cea mai populară şi longevivă emisiune a televiziunii
publice, Teleenciclopedia, realizată de Cornelia Rădulescu şi Ioan Ionel. Nu sînt de uitat nici
emisiunile de popularizare a ştiinţei realizate neîntrerupt timp de decenii de către radioul public.

Intrarea României în sindromul autist al anilor 1980 taie documentarele străine, dar în bezna
penuriei de informaţii străluceşte în continuare Teleenciclopedia, alături de mult iubita
revistă Ştiinţă şi Tehnică (care, în ultimul deceniu, făcea cunoscut, cu mari greutăţi, popularul
serial Epopeea spaţială 2084 al lui Ars Amatoria). Chiar dacă nu din domeniul ştiinţei de
popularizare, în anii 1980 merită consemnat un eveniment editorial de importanţă majoră pentru
iubitorii science-fiction. Este vorba de apariţia, în anul 1982, a Almanahului Anticipaţia. Finalul
anilor 1980 este cenuşiu. Paginile de propagandă ceauşistă, iniţial existente doar la începutul
publicaţiilor, ocupă acum un spaţiu semnificativ al materialelor de popularizare a ştiinţei. Din
fericire, în România există deja un public fidel, care ştie cum să caute, cu multă răbdare,
materialele preferate.

Sfîrşitul anului 1989 aduce odată cu libertatea presei şi o creştere accentuată a materialelor de
popularizare a ştiinţei. Televiziunea şi radioul public îşi dezvoltă emisiunile de popularizare. Mai
ales televiziunea beneficiază de reîntoarcerea documentarelor de ştiinţă populară realizate de
către case de producţie faimoase. Treptat, materialele de popularizare a ştiinţei intră, ce e drept
destul de firav, în programele televiziunilor, radiourilor private, precum şi în foarte bogata deja
presă scrisă. La fel ca în toate domeniile de activitate, şi calitatea materialelor de popularizare a
ştiinţei variază, de la o televiziune la alta, de la un radio la altul, la fel de la o publicaţie la alta, în
funcţie de calitatea profesională a jurnaliştilor şi editorilor lor.

Dezvoltarea extrem de rapidă a televiziunii prin cablu ajută şi la dezvoltarea, mai ales în ultimul
deceniu, a canalelor specializate. Reţelele Discovery, National Geographic, Viasat şi canalul
Animal Planet ajung printre posturile favorite ale multor români. În presa scrisă apar ediţiile în
limba română ale unor prestigioase publicaţii străine de popularizare a ştiinţei. Iar ultimii ani duc
jurnalismul ştiinţific şi în lumea Internetului. Începe era multimedia.