Sunteți pe pagina 1din 147

RADIOUL MODERN:

TRATAREA INFORMAŢIEI
ŞI PRINCIPALELE
GENURI INFORMATIVE
INTRODUCERE

Radiodifuziunea şi-a făcut apariţia după primul război mondial, dar actul său
de naştere este dificil de datat, deoarece experimentele se confundă deseori cu primele
programe difuzate regulat. Cert este că, de-a lungul anilor 1920, în societăţile cele mai
angajate în industrializare, radiodifuzarea transforma lumea informaţiilor publice şi a
comunicării sociale, căpătând statut de activitate industrială şi, în acelaşi timp,
intelectuală.
Pe măsură ce tehnica şi tehnologia se perfecţionau, studiourile începeau să-şi
deschidă porţile pentru a primi muzicieni, artişti şi comentatori. Odată cu mărirea
puterii emiţătoarelor a crescut exponenţial numărul receptoarelor. La sfârşitul anilor
’30, telegraful fără fir devenea radio.
În primele decenii ale existenţei sale transmisia se realiza în modulaţie de
amplitudune (AM) – pe unde medii, lungi şi scurte -, conţinuturile programelor erau
generaliste, iar receptoarele erau fixe. În deceniul 6 au apărut tranzistorul şi circuitul
integrat. Atunci receptoarele au devenit mobile şi mai ieftine.
În acelaşi timp s-a impus televiziunea. Radioul i-a cedat atunci dramatizările,
foiletoanele, varietăţile, iar el s-a limitat la muzică şi informaţii. Apariţia serviciului
FM (modulaţie de frecvenţă) a impus o calitate superioară a sunetului, dar şi o arie
mai mică de acoperire. Peste tot în lume s-au înfiinţat mici posturi, în acelaşi timp
locale şi specializate, cel mai adesea cu format muzical.
Radioul rămâne astăzi canalul cel mai accesibil şi, deci, cel mai utilizat, chiar
şi în ţările dezvoltate: în Statele Unite, de exemplu, statisticile arată că 98% din
populaţie ascultă un post cel puţin o dată pe săptămână. Ca instituţie, el nu are nevoie
de o infrastructură complicată, iar consumatorii necesită doar puţine investiţii şi, în
plus, nu trebuie să fie alfabetizaţi.
Explozia posturilor FM în România, după 1990, a modificat substanţial
peisajul radiofonic, atât prin impunerea unui nou tip de conţinut, cât şi prin orientarea
către un public mai bine definit, mai restrâns şi cu preferinţe mai bine conturate.
Conform unui sondaj al IMAS din octombrie 1998, audienţa posturilor FM
bucureştene arăta astfel: Radio Contact – 15%, în special persoane între 25-34 de ani;
ProFM – 11%, între 15-24 de ani; Radio 21 –8%, aceeaşi vârstă; Radio Total – 7%,
persoane între 35-45 de ani.
Dar, dacă la început muzica a fost factorul principal de atragere a audienţei, cu
timpul a devenit evident că ascutătorii aveau nevoie şi de informaţii. De aceea,
posturile locale au început să includă în grilele de progame buletine de ştiri la ore fixe,
care necesitau contribuţia unor jurnalişti profesionişti.
În felul acesta, cererea de personal bine pregătit a crescut şi conducătorii
posturilor de radio au început să caute oameni care să aibă cât mai multe din calităţile
jurnalistului radio ideal.
Deci, dacă decideţi că jurnalismul radio este ceea ce doriţi să faceţi, va trebui
mai întâi să vă gândiţi la complexitatea calităţilor pe care trebuie să le aveţi pentru a
reuşi în acest domeniu.
În primul rând, trebuie să fiţi un jurnalist excelent. Radioul nu este mass-
media feţelor drăguţe - sau doar al vocilor plăcute. Nu este nici mass-media

2
echipamentelor de înaltă tehnologie şi al producţiei complicate. Jurnalismul radio este
mai ales jurnalism: el caută să explice lumea într-un mod ce lărgeşte cunoştinţele
oamenilor şi îi ajută să înţeleagă mediul în care trăiesc. Aceasta înseamnă că aveţi
nevoie de o minte iscoditoare şi de abilitatea de a scoate la iveală adevărul. Trebuie să
vă dezvoltaţi capacitatea de identificare şi evaluare clară a întâmplărilor, pentru a
decide ce este important şi ce nu, şi aveţi nevoie să înţelegeţi ce este corect şi ce este
echilibrat.
Apoi, trebuie să puteţi scrie un text uşor de înţeles pentru audienţă. Odată ce
aţi descoperit faptele, trebuie să fiţi capabil să le spuneţi celorlalţi. Iar radioul necesită
scriitura cea mai precisă şi cea mai armonioasă din toată media de informare.
Trebuie să fiţi şi un producător excelent. Prezentarea şi scrierea unui material
sunt numai o parte a procesului. Trebuie să şi produceţi materialul - înregistrându-l pe
echipament de calitate, mixând sunetul la nivelurile potrivite şi adunând piesele la un
loc prin editări fără greşeală. În multe cazuri, pe lângă a fi un excelent jurnalist,
trebuie să fiţi şi un bun inginer de sunet.
În sfârşit, dar nu în ultimul rând, trebuie să fiţi un ascultător excelent. Acest
lucru este uneori numit "a fi numai urechi". Radioul este, în definitiv, un mediu pentru
ureche în care trebuie să fiţi capabil să ascultaţi şi să înţelegeţi un lucru de prima oară,
şi să distingeţi un sunet de altul.
După toate acestea, este bine să mai ţineţi minte un lucru, pe care Robert
Krulwich, reporter al NPR (National Public Radio din Statele Unite), i-l spunea în
1978 unui reporter începător, în prima sa săptămână de lucru: "Munca nu devine mai
uşoară în timp, dar calitatea ei devine mai bună".
Lucrarea de faţă este dedicată acestei idei. Nimic care să merite osteneala nu
se realizează uşor, dar munca susţinută şi îmbunătăţirea constantă merg mână-n mână.
Pentru ca radioul să-şi poată face datoria, avem nevoie de mai mulţi jurnalişti iscusiţi
şi dedicaţi, dorind să se aventureze în lumea minunată a jurnalismului radio. Cred că
această carte va fi folositoare pentru oricine este interesat de acest domeniu - studenţi
care abia descoperă frumuseţile acestei profesii, jurnalişti experimentaţi care doresc să
încerce altceva, sau oameni de radio care doresc să-şi îmbunătăţească modul de lucru.
Structurată în şase capitole, cartea prezintă modul de tratare a informaţiei în
mesajele radio, mesaje care sunt organizate în forma principalelor genuri informative.
De la ştire la documentar, fiecare formă în care este transmisă informaţia are
caracteristicile sale proprii şi modul său particular de construcţie. De aceea este
important ca ele să fie înţelese corect. Pentru a uşura această înţelegere, explicaţiile au
fost ilustrate cu exemple, majoritatea fictive, care să ofere un plus de claritate
noţiunilor teoretice uneori aparent greoaie.

Anunţam moartea radioului la apariţia televiziunii. O jumătate de secol mai


târziu el este încă în putere. Consumatorii mass-media îl apreciază în special ca un
canal de acompaniament, de exemplu în maşină, iar cei care vând publicitate
apreciază audienţele specializate pe care radioul le furnizează, în felul revistelor.

3
SĂ STĂM DE VORBĂ

Natura unică a comunicării audio derivă din predominanţa stilului oral sau
conversaţional. De aceea, trăsătura fundamentală a jurnalismului radio, difuzarea de
mesaje destinate auzului, pune accent pe receptarea reuşită a acestora, sau pe auzirea
lor corectă.
Să observăm un moment relaţiile care există între conţinutul unui mesaj şi
audienţa sa, în trei situaţii obişnuite - tipărire, discurs public şi difuzare radio.
Comparându-le, putem observa cum caracteristicile difuzării modelează stilul de
scriitură radiofonică.
Mesajele tipărite. Materialele actuale pregătite pentru prezentarea prin
tipărire sunt succesiuni de simboluri pe care le recunoaştem ca litere, cuvinte, fraze şi
paragrafe. Aceste simboluri sunt percepute prin văz şi capătă o semnificaţie în mintea
cititorului. Pentru ca cititorul să interpreteze simbolurile, el trebuie să ştie să citească.
Este de asemenea necesar să cunoască limbajul specific în care este scris mesajul,
adică să cunoască înţelesul cuvintelor luate separat şi să înţeleagă semnificaţia
succesiunii în care sunt plasate acestea.
Odată ce comunicarea tipărită a fost pregătită, conţinutul şi stilul său sunt
fixate şi nu pot fi schimbate, nici de autor/sursa, nici de receptor/audienţa.
Dar, pe când conţinutul mesajului tipărit a fost îngheţat de autorul său, toate
celelalte aspecte ale interacţiunii cititorului cu acel mesaj sunt sub controlul cititorului
(ignorăm aici acele ocazii în care cititorii trebuie să parcurgă mesajul sub restricţii de
timp, ca în cazul examinărilor). Viteza cu care este citit materialul, ordinea în care
sunt citite diferite secţiuni, perioada de timp petrecută citind şi cantitatea de material
citită fără întrerupere sunt, toate, controlate de cititor. Dacă persoana doreşte să
recitească o frază, un paragraf sau un capitol care nu este clar, sau care pur şi simplu îi
place, o poate face oricând, oriunde şi oricum doreşte. Dacă anumite cuvinte nu îi sunt
familiare, cititorul se poate opri să le caute în dicţionar. Când cititorul îşi pierde
interesul sau îşi găseşte altceva mai bun de făcut, el se poate opri şi poate reîncepe să
citească atunci când îi convine.
Capacitatea receptorului mesajului de a controla receptarea şi prelucrarea
mentală a acestuia constituie o diferenţă importantă între comunicarea tipărită şi cea
difuzată.
Discursul public. Cea mai mare parte a comunicării orale are loc în situaţii
informale în care există un dialog considerabil între două sau mai multe persoane
prezente în momentul respectiv. Ne vom concentra numai asupra caracteristicilor
discursului public mai formal, unde există roluri clar definite şi pentru vorbitor şi
pentru audienţă. În această situaţie, vorbitorul are de obicei o prezentare pregătită.
Conţinutul şi succesiunea ideilor sunt deja realizate. Discursul poate chiar să fi fost
copiat cuvânt cu cuvânt şi repetat pentru măsurarea duratei sale, pentru verificarea
stilului şi exersarea inflexiunilor necesare. Dar până în momentul prezentării, până la
rostirea de fapt a cuvintelor, se mai pot face încă schimbări - înadins, dacă vorbitorul
găseşte un motiv să modifice textul, sau din greşeală, deoarece omite idei sau cuvinte.

4
Un motiv pentru ca vorbitorul să dorească să facă modificări de ultimă oră este
că el simte ceva neobişnuit la audienţă - plictiseală, nelinişte, ostilitate, aprobare - care
indică nevoia unei schimbări în conţinut sau succesiune. Chiar dacă poate să nu existe
o comunicare verbală de la audienţă către vorbitor, există întotdeauna un feedback în
formă nonverbală. Situarea sursei mesajului şi audienţei în acelaşi loc şi în acelaşi
timp permite audienţei să influenţeze conţinutul şi forma mesajului.
Mesajul vorbit este primit de membrii audienţei prin auz, apoi transmis
creierului pentru interpretare, proces diferit faţă de cel utilizat în cazul lecturii. În
plus, mesajul este transmis folosind un stil anume, cu ritm, viteză şi inflexiune, toate
determinate de vorbitor. În sfârşit, vorbitorul acompaniază cuvintele cu forme de
comunicare nonverbală precum gesturile, expresiile faciale şi mişcări ce sunt vizibile
pentru audienţă şi care suplimentează informaţia cuprinsă în mesajul verbal.
Mesajele difuzate pe calea undelor. Difuzarea împărtăşeşte unele
caracteristici ale mesajelor tipărite şi vorbite, dar are şi caracteristici proprii.
Ca în tipărire, mesajele transmise audienţelor sunt determinate de către sursă.
Dar în acest caz nu numai conţinutul şi structura mesajului sunt fixate de autori şi
producători, ci şi toate aspectele transmiterii sale către audienţă. Succesiunea ideilor,
viteza, ritmul şi accentele cu care este transmis mesajul sunt de asemenea sub
controlul sursei. Din acest punct de vedere difuzarea se deosebeşte semnificativ de
tipărire.
Ca şi în comunicarea orală, cuvintele difuzate sunt prezentate în formă vorbită.
Dar, spre deosebire de ea, aici nu există un canal bidirecţional, un mecanism de
feedback de la receptor la sursă.
Putem rezuma caracteristicile difuzării în patru fraze care, luate împreună,
descriu natura unică a acestui tip de canal -radioul -, şi care determină stilul oral (cf.
Walters, 1988, p.15).
1. Cuvintele folosite şi succesiunea în care ele sunt prezentate sunt doar auzite, nu
văzute.
2. Cuvintele şi succesiunile sunt prezentate audienţei doar o dată. Nu există o
posibilitate pentru ascultător de a căpăta o repetare a mesajului.
3. Nu există de obicei nici un mecanism de feedback imediat şi deci nici o
oportunitate pentru sursă de a modifica mesajul în timpul transmiterii lui.
4. Deşi audienţa difuzării poate fi largă în ansamblu, această audienţă colectivă este
formată din multe grupuri mici sau din indivizi,aflaţi, fiecare, în locuri diferite de
receptare.

1.1. Cuvinte auzite, nu văzute

Pentru prezentarea unui conţinut, în radio acesta trebuie mai întâi pus pe hârtie
sub forma unui script, iar apoi acest script să fie transformat în voce prin acţiunea
prezentatorului şi prin utilizarea efectelor sonore şi a muzicii. Dar scriptul este numai
o etapă de tranziţie în procesul de comunicare, el nefiind văzut de către audienţă.
În acest punct reporterii de ziar au un uşor avantaj faţă de colegii lor din radio,
când se aşază în faţa maşinii de scris. Ei nu trebuie să-şi facă prea multe griji din
cauza complexităţii frazelor lor. Chiar dacă o frază include patru sau cinci propoziţii
secundare, cititorul poate relua pur şi simplu fraza de câteva ori, până capătă înţeles
pentru el.
Ca autori de mesaje radiofonice, noi nu avem parte de acest lux. Un text este
citit şi auzit numai o singură dată. Dacă ascultătorul este nesigur de sensul unei fraze
complexe, are ghinion. El nu poate cere prezentatorului să repete o anumită idee.

5
Ascultătorul trebuie să fie capabil să înţeleagă mesajul de prima oară; nu există nici o
posibilitate ca el să fie repetat.
Materialul tipărit poate fi citit oricând un individ este pregătit să facă acest
lucru, în orice succesiune a subiectelor pe care acesta şi-o alege şi folosind orice fel de
analiză doreşte. Cititorul controlează receptarea mesajului, viteza şi ordinea în care
conţinutul este prelucrat de ochi şi de creier.
Prin contrast, autorul mesajului difuzat determină atât succesiunea ideilor, cât
şi viteza lor de prezentare. Dacă ascultătorul nu este capabil, din orice motiv, să
urmărească acea succesiune sau să ţină pasul cu acea viteză, el va opri programul
radio sau se va detaşa mental de el.
De aceea, difuzarea necesită o atenţie specială în succesiunea şi ritmul
materialelor. Singurele opţiuni ale receptorului sunt să accepte mesajul aşa cum este
prezentat sau să piardă acel conţinut pentru totdeauna (O excepţie parţială, care
permite expunerea repetată, dar nici o schimbare în structura mesajului, este utilizarea
unui aparat de înregistrare).
Fiindcă jurnalismul radio este dedicat simţului auzului, este important să
scriem ceea ce poate fi numit un text "auzit", spre deosebire de textul "văzut", care
poartă marca presei scrise.
Textele pentru radio sunt scrise într-un stil conversaţional, maniera informală
în care vorbeşte o persoană în mod obişniut. Frazele sunt relativ scurte şi îndreptate
direct la ţintă. Este preferată afirmaţia declarativă simplă:
ZIAR: Cu chipul îmbujorat de căldură, ea s-a împleticit pe treptele mâncate
de vreme, s-a aruncat să deschidă uşa şi a păşit înăuntru.
RADIO: Chipul ei era îmbujorat de căldură când a urcat pe treptele putrede. S-
a aruncat să deschidă uşa şi a intrat.
Structura complexă a frazei, cuvintele puţin cunoscute şi alte tehnici literare ar
trebui utilizate cu grijă, fiindcă ele tind să fie greşit înţelese când sunt auzite, chiar
dacă au sens când sunt citite. Observaţi următorul lead 1 tipic de ziar. Citiţi-l cu voce
tare unui prieten şi vedeţi dacă el vă poate spune ce conţine.
Grăbindu-se către patul soţiei muribunde, Iancu Gheorghiu, un depanator al
regiei Romtelecom, a fost astăzi grav rănit când a fost aruncat prin parbrizul
camionetei sale, după ce s-a ciocnit cu o altă maşină, condusă de Mihai Predescu, de
33 de ani, din Feteşti, judeţul Constanţa, care, afirmă poliţia, conducea cu un permis
expirat.
În general, câteva din diferenţele majore dintre stilul tipărit şi cel radiofonic
sunt următoarele (cf. Hall, 1978, p.20-21):
1.Structura inversată a frazei utilizată în scriitura de ziar este evitată în materialele
radio.
ZIAR: Nu există pericolul unor noi inundaţii în zona Moldovei de sud,
conform afirmaţiilor lui Nicolae Neagu, directorul Centrului de
Prognoză Meteorologică Vrancea.
RADIO: Directorul Centrului de Prognoză Meteorologică Vrancea, Nicolae
Neagu, afirmă că nu există pericolul unor noi inundaţii în zonă.
2. În radio, frazele sunt menţinute scurte şi cât mai simple.
ZIAR: Prezenta taxă de pornire de 1000 de lei pentru o zi petrecută într-o
staţiune, care reprezintă o creştere cu 120% faţă de anul trecut, va fi
mărită cu încă 15 procente de la 1 iunie, dacă se va vota mâine
mărirea impozitului pe profitul din turism.

1
Lead = primul paragraf dintr-o ştire, care constituie esenţa acesteia

6
RADIO: Actuala taxă de staţiune de 1000 de lei pe zi va creşte cu 15 procente
de la 1 iunie, dacă se va mări impozitul pe profitul din turism. Cota
prezentă este cu 120% mai mare decât cea de anul trecut.
3. Subiectele şi predicatele sunt alăturate, aceasta fiind topica cu cel mai înalt grad de
informativitate.
ZIAR: Şeful Cosei Nostra, Nick "Spaniolul" Gomez, care a refuzat deseori să
depună mărturie în faţa Comisiei Senatoriale pentru Crimă şi care este
bine cunoscut pentru implicarea sa în conflictele de muncă de pe
teritoriul statului Michigan, SUA, în pariuri ilegale şi contrabandă cu
droguri, a fost arestat astăzi pentru refuzul de a plăti impozitul federal
pe anul trecut.
RADIO: Şeful Cosei Nostra, Nick "Spaniolul" Gomez, a fost arestat pentru
refuzul de a plăti impozitul federal pe anul trecut. El este bine cunoscut
pentru implicarea sa în conflicte de muncă, pariuri ilegale şi
contrabandă cu droguri. Gomez a refuzat deseori să depună mărturie
în faţa Comisiei Senatoriale pentru Crimă a Statelor Unite. (Exemplu
adaptat după Hall, 1978, p.21).
4.Identificarea subiecţilor prin titulaturi, profesiune şi altele este plasată înaintea
numelui în scriitura radiofonică.
ZIAR: Cornel Pascu, colonel, şeful Biroului de Control al Narcoticelor din
I.G.P., a spus că…
RADIO: Şeful Biroului de Control al Narcoticelor din I.G.P., colonelul Cornel
Pascu, a spus că…
5.În scriitura pentru radio este permis, şi deseori necesar pentru claritate, să se
folosească propoziţii incomplete.
ZIAR: Fum negru iritant s-a ridicat din incendiul necontrolat de la staţia de
benzină, lăsând în urmă un lanţ de plămâni sufocaţi şi ochi
înlăcrimaţi.
RADIO: Plămâni sufocaţi… ochi înlăcrimaţi… acesta a fost rezultatul fumului
negru iritant ce s-a ridicat din incendiul necontrolat de la staţia de
benzină.
Există un pericol în scriitura în stil conversaţional: vorbăria. Odată ce sunteţi
conştienţi de această capcană, trebuie să vă gândiţi că modul în care aţi spune
povestea unui ascultător interesat este un reper bun pentru cum ar trebui să formulaţi
un material pentru ascultătorii postului.
Recitirea atentă cu voce tare vă va ajuta să descoperiţi greşelile şi vă va arăta
unde scriitura este neclară pentru un ascultător. Această accentuare a textului "auzit" a
fost dusă până la extrem de serviciul de ştiri al BBC, care insistă asupra faptului că
jurnaliştii săi îşi dictează ştirile unei secretare care bate la maşină textul final. Acest
lucru poate părea puţin extravagant pentru noi, dar el forţează autorul să gândească în
termenii textului "auzit", mai degrabă decât în ai celui "văzut".
Reporterul care a scris lead-ul următor pentru un buletin de noapte cu
siguranţă că nu şi-a recitit textul pentru a vedea dacă are sens:
După ce s-a împuşcat mortal, Ion Oprea a fost dus la Spitalul de Urgenţă,
unde a murit două ore mai târziu.
Cum ar putea cineva împuşcat "mortal", să moară mai târziu? Cuvântul
"mortal" arată că era deja mort.

7
1.2. O audienţă mare… de indivizi

Afacerea difuzării programelor radiofonice este profitabilă numai pentru că


este posibil ca mesajul să ajungă la un mare număr de oameni, deseori la milioane, în
acelaşi timp şi dintr-o singură sursă. Dar spre deosebire de alte audienţe de masă,
audienţa mesajelor radio se află în multe locuri diferite, fiecare individ fiind, de
obicei, izolat de ceilalţi. În cel mai bun caz, va exista doar un mic grup de oameni,
probabil o familie, care să recepteze mesajul în acelaşi loc.
Fiecare ascultător aude mesajul ca o singură persoană. "Chiar dacă ajungi la
sute de mii de ascultători, încerci să vorbeşti cu ei la nivel individual", spune Leona
Hood, producător la KUSA-TV, Denver. "Aceşti oameni te aud vorbindu-le. Iluzia pe
care încerci s-o creezi este <<Hei, ai auzit ce s-a întâmplat în cartierul tău azi?>>"
Stilul conversaţional. Aceeaşi Leona Hood sfătuieşte: "Când scrii, gândeşte-te
<<Cum am să spun asta?>>. Gândeşte aşa cum vorbeşti şi apoi scrie cum gândeşti. În
felul acesta îţi poţi imagina că povesteşti cuiva. La fiecare frază pe care o scrii,
întreabă-te <Aşa aş spune-o vecinului meu?>".
Jurnaliştilor le place să descrie scriitura audio ca fiind conversaţională.
Această descriere poate duce la o confuzie. Conversaţiile sunt uneori prolixe, fără
coerenţă şi pline de redundanţe, cu afirmaţii imprecise şi idei neterminate. Mesajele
difuzate trebuie să fie scrise concis, precis şi să fie uşor de înţeles.
Prin conversaţional înţelegem faptul că textul va urma deseori tiparul logic al
unei conversaţii între două persoane. Introducerea unui subiect nou într-o discuţie
începe de obicei cu o formulare de tipul "Ai auzit despre…?" Şi continuă de aici. De
asemenea conversaţional înseamnă empatie cu membrii audienţei; înseamnă
personalizarea informaţiei. Puneţi-vă în locul lor! Ce înseamnă subiectul pentru
fiecare din ei?
Să luăm de exemplu o ştire de ziar pe care dorim să o transmitem, prin telefon,
unui prieten din provincie.
"Giurgiu (ROMPRES) - Două barje s-au ciocnit din cauza ceţii groase
miercuri dimineaţa pe Dunăre, spărgând provele ambelor nave, a anunţat
Comandamentul Flotei Civile. Nu s-au înregistrat răniţi şi autorităţile au declarat că
nici unul din vase nu este în pericol de a se scufunda."
Ne putem întreba de ce să ne obosim să transmitem o asemenea informaţie
prietenului nostru - bună întrebare! Cu excepţia cazului în care postul de radio se află
în zona accidentului, probabil că ne vom întreba dacă merită să folosim ştirea sau nu.
Pentru a trata totuşi acest exemplu, să presupunem că prietenul nostru locuieşte lângă
Cernavodă şi este pasionat de accidente navale şi epave.
Noi: Bună, ai auzit despre ciocnirea barjelor?
El: Cum? Aici la Cernavodă?
Noi: Nu, tocmai la Giurgiu.
El: Când s-a întâmplat?
Noi: Ieri.
El: A fost cineva rănit?
Noi: Comandamentul Flotei Civile spune că nimeni.
El: Ăsta da noroc. Ce s-a întâmplat?
Noi: Două barje au intrat una în cealaltă în ceaţă.
El: Sunt multe stricăciuni?
Noi: S-au spart provele ambelor nave, dar nici una nu este în pericol de
scufundare.
El: M-ai liniştit. Altceva?

8
Noi: Nimic, m-am gândit doar că ai vrea să ştii.
El: Bine, mulţumesc că ai sunat, ştii ce mult îmi plac accidentele navale.
Este destul de clar că nu putem intra în emisie cu o copie literală a acestei
conversaţii. Dar modul în care a decurs ea este modul cum trebuie să se dezvolte
textul nostru.
Comparaţi conversaţia cu ştirea de ziar. Ştim că lead-ul de presă scrisă nu va
merge pentru radio. Începe cu o cifră şi înglobează prea multe detalii în lead. Noi
vrem să amânăm oferirea acestora către sfârşitul lead-ului.
Dar cum i-am spus povestea prietenului nostru? Mai întâi i-am spus că a avut
loc o coliziune navală, apoi i-am spus unde s-a întâmplat. Atât este suficient pentru
lead-ul nostru.
O coliziune navală a avut loc pe Dunăre, lângă Giurgiu.
Apoi i-am spus că nu a fost nimeni rănit.
Nu s-au înregistrat victime sau răniţi.
Apoi dăm detalii.
Cele două barje s-au ciocnit în ceaţa deasă de ieri. Comandamentul Flotei
Civile afirmă că nici unul din vase nu este în pericol de scufundare.
Aceasta este ştirea. Am lăsat deoparte unele amănunte de mai mică
importanţă. Am fi putut probabil să restrângem ştirea puţin mai mult, făcând două
lucruri. În primul rând, fiindcă nu au fost răniţi, faptul devine mai puţin important.
Dacă ar fi fost răniţi, faptul ar fi trebuit să intre mai devreme în ştire, dar aşa cum este
el poate fi împins spre sfârşit. În al doilea rând, fiindcă nu există nici un motiv să ne
îndoim că vasele nu sunt în pericol de scufundare, devine mai puţin important să
cităm sursa acestei informaţii, deci putem şterge referirea la Comandamentul Flotei
Civile.
O coliziune navală s-a petrecut pe Dunăre, lângă Giurgiu. Două barje s-au
ciocnit în ceaţa deasă de ieri. Nici una nu este considerată în pericol de scufundare şi
nu s-au înregistrat răniţi.
Pentru a ne întoarce la discuţia despre elementul conversaţional în mesajele
difuzate, să ne reamintim că într-o conversaţie oamenii împărtăşesc de obicei un cadru
de referinţă comun, care nu există însă între jurnalist şi audienţă. Prietenul nostru
poate să cunoască domeniul suficient pentru a nu fi nevoie să-i spunem că Giurgiu e
lângă Dunăre. Dar nu putem presupune că întreaga audienţă ştie acest lucru. Observaţi
că n-am abandonat ideea de a păstra ştirea scurtă, pentru a o face conversaţională. Am
folosit conversaţia doar ca un cadru în care să construim o ştire foarte restrânsă. Dacă
trebuie ales un singur cuvânt pentru a descrie scriitura ştirilor de radio, "scurt" va
câştiga aproape sigur în faţa lui "conversaţional".

1.3. Claritate, simplitate, concizie.

Cea mai importantă consecinţă a acestor caracteristici unice ale mesajului


difuzat este că autorul şi alte persoane implicate în producerea de texte şi programe
trebuie să facă eforturi pentru ca orice mesaj să fie clar. Fiindcă nu există pentru
ascultător nici o modalitate de a revedea conţinutul, a reciti mesajul, a merge la
dicţionar să verifice cuvintele nefamiliare sau a răspunde prin voce sau alte semnale
fizice că nu a înţeles, mesajul trebuie să-i fie clar imediat, în timpul prezentării. Orice
ar putea să interfereze cu transmiterea şi înţelegerea mesajului trebuie sacrificat
clarităţii.
De exemplu, o reclamă poate fi construită umoristic, dar umorul trebuie să
susţină mesajul persuasiv al publicităţii; nu-l poate masca. O ştire trebuie să-şi

9
prezinte informaţia care constă în evenimente, nume, date, statistici, opinii ale
specialiştilor şi aşa mai departe, într-o succesiune ce plasează faptele noi în structura
deja înţeleasă a ştirii; numele noi, de exemplu, nu pot fi introduse fără explicarea
relaţiei lor cu alte persoane deja implicate în ştire.
Claritatea, desigur, înseamnă claritate pentru ascultător. Putem discuta despre
claritate numai referitor la urechea şi mintea ascultătorului, şi nu în relaţie cu
cuvintele scrise de autor. Ca autori de mesaj radio trebuie să credem că ceea ce am
scris este clar şi va fi înţeles de oamenii din audienţă. Dar poate să nu fie. Atunci cum
putem fi siguri că am scris un text clar?
Putem spori şansele în favoarea noastră ţinând cont de două reguli
fundamentale (cf. Walters, 1988, p.17):
1. Să cunoaştem cât mai multe posibil despre audienţa la care intenţionăm să
ajungem cu mesajul nostru. Simplu spus, ideea este că anumite tipuri de oameni
sunt mai puternic atrase de anumite tipuri de conţinut şi de stiluri de prezentare.
2. Să scriem folosind un stil oral - adică folosind structuri de frază şi paragraf,
construcţii gramaticale şi vocabular care ajută ascultătorii să urmărească şi să
prelucreze conţinutul mesajului.
Atât lungimea frazei, cât şi cea a materialului sunt mai mici în scriitura radio
decât în cea de ziar. Douăzeci sau douăzeci şi cinci de cuvinte este limita maximă
pentru o frază care poate fi citită cu voce tare în mod confortabil, fără a forţa cititorul
să inspire cu întârziere. Cele mai multe materiale nu depăşesc un minut, dar ele pot fi
şi mai scurte de atât.
Limita de timp invocă în mod natural o limită în cantitatea de text ce poate fi
scrisă; la o rată de citire normală, numărul maxim de cuvinte într-un material de un
minut va fi de aproximativ 150. Unii prezentatori citesc şi 200 de cuvinte pe minut.
Cele mai multe texte de agenţie au cam zece cuvinte pe un rând, deci aproximativ 15
rânduri vor umple un minut. Opt rânduri vor însemna cam 30 de secunde de emisie.
Accentuăm faptul că scriitura radio este o scriitură pentru ureche. Ascultătorii
nu-şi pot permite "luxul" de a derula textul pentru a "re-auzi" ce au pierdut prima
oară. Este esenţial deci ca mesajele să fie clare precum cristalul. Este imperativ ca
scriitura să fie cât mai simplă posibil.
Când scriem fiecare text trebuie să ne amintim că scriem pentru un ascultător
care poate fi pe jumătate surd sau de maturitatea unui copil de nouă ani. Textele
trebuie să fie destul de simple pentru a fi percepute corect de acesta. În acelaşi timp
ele trebuie să fie destul de mature pentru un director de bancă de 45 de ani sau un
profesor universitar.
Nu sugerăm ca textele să fie formulate în terminologia clasei a V-a. Dar dacă e
să păcătuiţi, e mai bine să păcătuiţi prin simplitate. Directorul de bancă nu va fi foarte
supărat dacă textul este comunicat în termeni elementari, dar ascultătorul pe jumătate
surd va fi total derutat dacă scriitura este prea complexă.
Ceea ce trebuie să acceptaţi este faptul că numai un mic segment al audienţei
foloseşte alte canale (ziare, reviste, cărţi, etc.) pentru a completa informaţia din
mesajele difuzate. Majoritatea se bazează din nefericire aproape total pe mass-media
electronice, în special pentru ştiri. Dacă nu le primesc de la radio (în acest caz), nu le
primesc deloc.
Avem deci obligaţia de a comunica ştirile zilei în termeni pe care omul
"mediu", omul de pe stradă să-i înţeleagă şi să-i asculte.
Dacă citim cu voce tare unui prieten o ştire din ziarul local el va pierde
probabil prima oară cele mai multe din ideile principale. El nu poate face faţă stilului

10
complex care este apanajul publicaţiilor. Dar dacă rescriem aceeaşi ştire într-un limbaj
simplu de zi cu zi prietenul o va înţelege mult mai uşor.
De exemplu, o relatare de ziar a unei acţiuni de luptă poate fi:
O forţă estimată la 1350 de rebeli pro-marxişti au lovit ieri poziţiile
guvernamentale în diferite locuri din zona de încetare a focului din Angola. Cel mai
grav afectate au fost numeroasele depozite guvernamentale de combustibil,
camioanele şi vehiculele blindate. Pierderile rebelilor au fost descrise ca minore.
O persoană cu nivel mediu de pregătire poate începe relatarea astfel:
Mamă, a fost ceva luptă în Angola ieri!
Desigur, nu vom scrie ştirea într-un mod atât de simplist. Dar putem combina
abordarea formală a ziarului cu stilul conversaţional pentru a crea această versiune:
Rebelii pro-marxişti din Angola au atacat ieri trupele guvernamentale. Peste
1300 de rebeli au lovit în diferite locuri din zona de încetare a focului. Numeroase
depozite guvernamentale de combustibil, camioane şi vehicule blindate au fost grav
avariate. Pierderile rebelilor au fost minore.
Cel mai uşor mod de a simplifica textele este simplificarea frazelor. Stilul
conversaţional presupune folosirea unor fraze scurte, directe şi simple, cu cuvinte uşor
de înţeles sau de explicat. Dar "scurt" nu înseamnă că toate propoziţiile trebuie să fie
din numai patru sau cinci cuvinte. Prea multe propoziţii scurte vor face ca scriitura să
sune fragmentat. Nu este modul în care vorbim, deci nu este nici felul în care ar trebui
să scriem. Un text bun va avea propoziţii de lungimi variabile.
Dar o frază bună pentru radio va conţine în general doar o singură idee. Ea nu
va fi îndesată cu cuvinte inutile. Va fi simplă, cu un limbaj simplu.
Compătimim persoana care trebuie să asculte aşa ceva:
Bursele s-au închis la o rată mai înaltă a tranzacţiilor ieri, după ce o reluare a
investiţiilor a ajutat marea piaţă să alunge slăbiciunea iniţială, care a fost declanşată
de o oprire a vânzărilor în piaţa de peste ocean şi de ştiri despre alte calamităţi
economice din ţară.
Of! Cum ar suna altfel?
Ieri bursele s-au închis la o rată a tranzacţiilor mai înaltă ca de obicei. Piaţa
a pornit de la nivel minim… reacţionând la pieţele externe slabe şi la ştirile
economice proaste din ţară. Dar investiţiile au fost reluate mai târziu şi aceasta a
ajutat la ridicarea preţurilor printre brokeri.
Încă nu este cea mai strălucită ştire, dar cel puţin ascultătorul poate să
înţeleagă ce spunem - şi, la fel de important, o putem citi fără să gâfâim.
Frazele complexe tind să aglomereze mai multă informaţie decât poate recepta
urechea. Este posibil să fii corect gramatical şi în acelaşi timp mult prea complex
pentru ca ascultătorul să fie capabil să te urmărească.
O problemă dificilă pentru mulţi jurnalişti începători este plasarea potrivită a
subordonatelor într-o frază. Dacă ele sunt plasate incorect, ascultătorul poate fi uşor
derutat. Nu începeţi de pildă frazele cu propoziţii sau expresii subordonate lungi.
Ascultătorul le aude mai întâi pe acestea, fără nici o referinţă la ideea principală pe
care presupun că trebuie s-o susţină. Încercaţi să citiţi aceste exemple cu voce tare şi
veţi vedea problema:
Acum de 62 de ani, cu părul argintiu şi, alături de Nadia Comăneci, cea mai
cunoscută dintre atletele retrase, Iolanda Balaş este solicitată regulat de scriitori şi
edituri pentru a realiza o carte…
Ascultătorul nu poate şti despre cine se vorbeşte, adică despre Iolanda Balaş,
până la al 20-lea cuvânt al frazei. Vârsta sa, culoarea părului şi comparaţia cu Nadia

11
Comăneci nu au nimic de-a face cu ideea textului. Începeţi cu "Iolanda Balaş este
solicitată regulat…".
Sau:
După ce a exersat 18 luni pe porci de guineea obişnuiţi, Dr. Richard Ward,
directorul programului de transplant de ficat, spune că el şi echipa sa de chirurgi,
tehnicieni şi asistente sunt gata acum când primul pacient şi donatorul compatibil pot
fi identificaţi…
Din nou putem lega "După ce a exersat 18 luni pe porci de guineea" de orice,
până ce înţelegem că ştirea se referă la pregătiri pentru transplantul de ficat. Începeţi
cu faptele importante, apoi arătaţi ce legătură au cobaii.
Fiind un fost jucător de fotbal şi un atlet din zilele de glorie ale sportului
românesc, consider trupul uman sănătos un dar de la Dumnezeu şi cred că oamenii ar
trebui să-l trateze corect - mâncând alimentele potrivite şi exersând regulat.
Deseori cel mai bun mod de a elimina o propoziţie secundară în deschidere
este doar inversarea ideii principale. Începeţi fraza cu propoziţia principală: "Consider
trupul uman sănătos un dar de la Dumnezeu şi cred că oamenii ar trebui să-l trateze
corect, mâncând alimentele potrivite şi exersând regulat. Ideile mele vin din faptul că
am fost atlet în zilele de glorie ale sportului românesc şi un fost jucător de fotbal."
Interpunerile lungi în mijlocul unei fraze sau între subiect şi predicat provoacă
de asemenea confuzie.
INCORECT: Finala campionatului de fotbal al ziariştilor, care a pus faţă-n
faţă echipele Pro Sport şi Evenimentul Zilei, în beneficiul a
nouă organizaţii naţionale de caritate, se va juca anul acesta
pe 21 septembrie.
MAI BINE: Finala campionatului de fotbal al ziariştilor se va juca anul
acesta pe 21 septembrie. Cele două echipe sunt cele ale
redacţiilor Pro Sport şi Evenimentul Zilei. De sumele încasate
vor beneficia nouă organizaţii de caritate din ţară.
INCORECT: Un nou sistem computerizat pentru amprente digitale, pentru
care Departamentul de Poliţie din Tokyo s-a luptat doi ani să-l
obţină, a pricinuit ieri arestarea unui suspect în împuşcarea
mortală a unei femei cu şase ani în urmă.
MAI BINE: Un nou sistem computerizat pentru amprente digitale a prins
primul său suspect ieri în Tokyo. Computerul a identificat
amprentele unui bărbat care a fost arestat pentru împuşcarea
mortală a unei femei cu şase ani în urmă. Poliţia s-a luptat doi
ani pentru a obţine acest sistem computerizat de comparare.
Propoziţiile secundare şi interpunerile din mijlocul frazelor ar trebui mutate la
sfârşitul frazelor pe care le determină. Chiar mai bine în multe cazuri este să le
rescriem ca fraze separate, aşa cum am procedat în exemplele de mai sus.
În general cea mai bună frază este cea construită pe structura subiect - predicat
- complement direct, dar evitaţi repetarea constantă a aceluiaşi model de frază. Un text
cu fraze de lungime uniformă şi organizate după acelaşi model va avea un efect de
monotonie şi va plictisi repede ascultătorul. Urechea este uşor de distras; este dificil
să-i păstraţi atenţia fără schimbări de ritm şi variaţie.

1.4. Reguli de compoziţie

În adâncul fiinţei lor, jurnaliştii radio apreciază regulile formale ale


compoziţiei, chiar dacă pot da exemple bune despre când poate fi fiecare ignorată.

12
Una dintre aceste reguli este cea a profesorului englez William Strunk,
referitoare la folosirea anumitor cuvinte: "Omiteţi cuvintele inutile":
"Scriitura puternică este concisă. O propoziţie nu trebuie să conţină cuvinte
inutile din acelaşi motiv din care un desen nu trebuie să aibă linii inutile şi o maşină
componente inutile. Aceasta nu necesită ca autorul să-şi facă toate propoziţiile simple,
sau să evite toate detaliile şi să-şi trateze subiectele schematic, ci ca fiecare cuvânt să
spună ceva" (Strunk & White, 1979, p.17).
1.4.1. Diateza activă
William Strunk este cunoscut şi pentru cum arăta studenţilor săi avantajele
diatezei active. Ca o regulă, propoziţia "Columb a descoperit America" este mult mai
de preferat alternativei pasive "America a fost descoperită de Columb". Strunk
argumenta că diateza activă este mai directă, mai puternică şi mai concisă. Pentru
jurnalistul radio există în plus avantajul că patru cuvinte pot face treaba altor şase,
ceea ce salvează timp preţios.
Verbele sunt caii de tracţiune ai textului, doar dacă nu-i transformaţi în ponei
încărcându-i cu diateza pasivă. O construcţie la diateza activă, vă veţi aminti, urmează
acest model:
Subiect - verb - complement diect.
Elena a scris ştirea.
Subiectul, "Elena", a realizat o acţiune descrisă de verbul "a scris". "Ştirea"
este obiectul, sau rezultatul acţiunii ei. Înlocuiţi cu diateza pasivă şi veţi crea acest
model:
Ştirea a fost scrisă de Elena.
Noul subiect, "ştirea" nu face nimic. Este receptorul acţiunii Elenei. Propoziţia
a căpătat două cuvinte suplimentare pe drum, mişcându-se mai încet cu acest bagaj în
plus.
Aceste exemple sunt simplificate, dar principiul rămâne adevărat şi pentru
construcţiile mai complexe.
INCORECT: Legislaţia locuinţelor, care a fost aprobată de Senat azi
dimineaţă, va fi promulgată de Preşedinte la sfârşitul acestei
săptămâni.
Întreaga frază este construită la diateza pasivă (şi accentuează un unghi vechi).
Trecerea la diateza activă dă ştirii impresia de mişcare:
MAI BINE: La sfârşitul acestei săptămâni Preşedintele va promulga legea
locuinţelor pe care Senatul a aprobat-o azi dimineaţă.
Este bine să fim constanţi în grija pentru diateza pasivă - ea îngreunează
textul.
PASIV: Nota a fost aprobată de Parlament.
ACTIV: Parlamentul a aprobat nota.
PASIV: Maşina a fost lovită de camion.
ACTIV: Camionul a lovit maşina.
PASIV: Semnată de primul ministru, ordonanţa se aplică de mâine.
ACTIV: Primul ministru a semnat ordonanţa ce se va aplica de mâine.
PASIV: Suspectul a fost interogat de poliţie.
ACTIV: Poliţia a interogat suspectul.
Dar ca orice regulă de compoziţie putem împinge avantajul prea departe. În
timp ce în mod normal ordinea subiect - predicat - obiect a diatezei active oferă o
utilizare economică a limbajului, există cazuri când complementul direct merită să fie
subiectul propoziţiei. Dacă cineva l-a împuşcat pe preşedinte, oricine ar scrie
"Preşedintele a fost împuşcat". Sau, n-am putea ridiculiza victima unui atac care strigă

13
"Am fost jefuit!" în loc de "Cineva m-a jefuit!". În aceste cazuri, obiectul asupra
căruia se acţionează este mai important decât un subiect necunoscut.
Strunk a observat însă că există şi un caz deosebit pentru structurarea ideilor
astfel încât subiectul discursului este de asemenea subiectul propoziţiei. Uneori
diateza pasivă este inevitabilă. Să luăm următoarea propoziţie.
PASIV: Pictura anilor '60 nu mai este aproape deloc apreciată astăzi.
Aici diateza pasivă este acceptabilă fiindcă în centrul ideii se află pictura.
Tema propoziţiei şi subiectul ei sunt aceleaşi. Dar să spunem că tema o reprezintă
preferinţele criticilor de artă contemporani. Putem scrie propoziţia utilizând oricare
dintre forme:
PASIV: Pictura anilor '60 nu mai este apreciată de criticii contemporani.
Sau:
ACTIV: Criticii contemporani nu mai apreciază pictura anilor '60.
Totuşi, în acest al doilea exemplu, diateza activă este mai directă, mai
hotărâtă, mai concisă. Construcţia pasivă este în primul rând purtătoare de cuvinte
inutile. Pentru a evita acest lucru este nevoie de o vigilenţă continuă. Într-adevăr,
utilizarea diatezei pasive în schiţa iniţială şi în vorbirea improvizată poate fi
reprezentarea prea naturală a modului în care gândurile sunt asociate şi legate de temă
şi subiect în mintea noastră.
1.4.2. Vocabularul
În sfârşit, William Strunk a fost un adept al limbajului concret. "Este de
preferat specificul, generalului, cuvântul precis celui vag, concretul abstractului",
spunea el (Strunk & White, 1979, p.19). Strunk a argumentat că marii autori au fost
eficienţi fiindcă au lucrat cu particularităţi şi au oferit detaliile ce contau. Prea des
jurnaliştii încearcă să-şi lărgească audienţa apelând la cazul general în locul celui
particular, angajând mai degrabă termeni abstracţi decât exemple concrete.
Lingvistul S.I.Hayakawa (cf. Finn, 1991, p.12) a ilustrat precis această
problemă prin ceea ce a numit "scara abstractizării". Să luăm de exemplu cazul unei
vaci numită Floricica. Urcând scara substantiv cu substantiv, vaca este identificată ca
Floricica (un animal unic), rasa Guernsey, vacă, inventar viu (şeptel), bun al fermei,
şi, în final, avere. La fiecare nivel de abstractizare relaţia dintre Floricica şi fermier
este pusă într-o perspectivă mai largă, dar caracteristicile care o identifică în mod unic
trebuie lăsate deoparte. În timp ce putem să ne formăm o imagine clară a Floricelei,
vaca Guernsey, există numai o urmă slabă a imaginii sale când încercăm să ne
imaginăm o fotografie a averii fermierului. O lecţie importantă aici este că detaliile şi
particularităţile au puterea de a forma imagini în mintea audienţei - observaţie
importantă când scriem pentru radio.
Un jurnalist sensibil la cuvinte la va utiliza pe acelea care au o mai mare
valoare conotativă. Cuvintele sugestive vor trezi asociaţii în mintea ascultătorului şi-i
vor stârni imaginaţia. Ele adaugă culoare, căldură şi viaţă unui text.
Formula "Mintea lui înţelege problema" va transporta semnificaţia
intenţionată, dar mai eficient ar fi să spunem "Mintea lui s-a luminat la înţelegerea
problemei". Cuvântul "luminat" poartă o conotaţie diferită şi o imagine vizuală care
nu doar spune ascultătorului ce s-a întâmplat, dar îi dă şi senzaţia întâmplării. Este
mai bine să spunem că vântul "se văita în colţul casei", decât să spunem că vântul
"bătea". Dacă un cuvânt poate spune nu numai ce s-a întâmplat, ci şi cum s-a
întâmplat, cu atât mai bine (cf. Crews, 1946, p.51-52).
Utilizarea cuvintelor descriptive, care să creeze senzaţii vizuale în mintea
ascultătorului, este în special importantă în scriitura textelor de radio, unde nu există

14
un acompaniament vizual al sunetului. Cuvintele şi expresiile descriptive bine alese
ajută ascultătorul să construiască o imagine mentală a unui eveniment.
Cuvintele scurte, puternice, sunt în general mai bune decât cele mai puţin
energice.
INCORECT: El a trecut în nefiinţă.
MAI BINE: El este mort.
INCORECT: Îţi cer să-mi predai acel volum.
MAI BINE: Dă-mi cartea.
INCORECT: Dă-mi o mână de ajutor să mă ridic.
MAI BINE: Ajută-mă să mă ridic.
Stilul oral este marcat, de asemenea, de cuvinte cu o înaltă valoare a efectului
sonor. Ar trebui să folosim onomatopee, cuvinte al căror sunet le sugerează sensul.
Cuvintele dangăt, vâjâit, ronţăială, pocnet, alinare, sunt cuvinte onomatopeice. Dar,
ca orice altă tehnică, onomatopeele pot fi utilizate excesiv sau utilizate greşit. Folosite
cu discernământ sunt un mod eficient de a adăuga culoare textului.
Stilul literar are nevoie de obicei de un vocabular mult mai larg decât stilul
oral. Vocabularul pe care îl poate înţelege o persoană cu nivel mediu de pregătire din
ceea ce citeşte este de aproape trei ori mai mare decât cel pe care îl foloseşte în
vorbire. Un cititor poate recunoaşte sau este capabil să-şi dea seama de sensul multor
cuvinte pe care le-ar pierde total dacă i-ar fi prezentate oral. Un cititor poate de
asemenea căuta semnificaţia unor cuvinte într-un dicţionar, lucru pe care un ascultător
nu-l poate face.
Cuvintele alese trebuie să contribuie la claritatea mesajului. Vocabularul nu
trebuie să deruteze ascultătorii, deoarece confuzia, chiar dacă este doar momentană,
va face ascultătorul să piardă porţiunea imediat următoare a mesajului. Drept rezultat,
el va fi incapabil, sau nu va mai dori să urmărească restul comunicării şi se va
decupla, fizic sau mental, părăsind camera, schimbând postul, sau închizând aparatul.
De aceea trebuie să alegem cuvinte ce vor fi uşor recunoscute de ascultător. Ceea ce
înseamnă utilizarea unui vocabular limitat pentru cea mai mare parte a scriiturii de
radio, în special dacă ea este dedicată unei audienţe foarte largi, precum este un
program la o oră de maximă audienţă. Pentru a ajunge la cât mai mulţi oameni posibil,
fără ca ei să renunţe la audierea unui program, trebuie să folosim un vocabular direct,
restrâns. Evitaţi deci utilizarea de "cuvinte mari", când unele mai simple, comune, vor
transmite aceeaşi idee.
Un corolar important al acestui principiu este evitarea termenilor generali,
abstracţi, în favoarea cuvintelor sau expresiilor specifice care se potrivesc cel mai
sigur şi mai corect unei idei. William Strunk insista (Strunk &White, p.20):
"Dacă acei care au studiat arta scrisului sunt de acord asupra unui lucru, acesta
este: cel mai sigur mod de a atrage şi a menţine atenţia cititorului este să fii specific,
precis, concret".
INCORECT: S-a instalat o perioadă de vreme nefavorabilă.
MAI BINE: A plouat în fiecare zi în ultima săptămână.
INCORECT: Şi-a exprimat satisfacţia în timp ce intra în posesia
binemeritatului său premiu.
MAI BINE: A zâmbit în timp ce punea moneda în buzunar.
Strunk se referea la textul scris, dar sfatul este chiar mai important pentru
radio, unde trebuie să lucrăm între limitele de timp foarte precise ale unui orar şi
timpul programat pentru un text este măsurat în secunde, nu în minute.
Fiţi atenţi la elementele de jargon. Puteţi şti ce este un scanner TCA, dar mulţi
ascultători nu vor şti. A spune că TCA este un acronim pentru tomograf computerizat

15
axial nu ajută, din moment ce puţini oameni vor cunoaşte chiar şi aceşti termeni.
Definiţi-l deci în vorbirea curentă:
Spitalul Municipal a căpătat fonduri pentru a cumpăra un scanner TCA, un
aparat de mai multe milioane de dolari ce vizualizează interiorul corpului uman fără
să folosească razele X.
Feriţi-vă de ambiguitate. Deşi puteţi fi experţi în interpretarea termenilor
profesionali, a limbajului ştiinţific sau statisticilor, audienţa nu este. De exemplu, dacă
un incendiu într-o pădure a distrus 100 de hectare de copaci, nu spuneţi: "Un milion
de metri pătraţi de lemn de construcţii s-a transformat în fum". Spuneţi: "Destul lemn
de construcţii pentru a ridica 40 de case de 8 camere s-a transformat în fum". Nu
explicaţi lucrurile abstract. Fiţi concreţi. Spuneţi exact ceea ce gândiţi.
Nu este nevoie să amintim autorilor că orice cuvânt trebuie utilizat corect şi
gramatica trebuie să fie corectă în toate formele de scriitură, inclusiv cea pentru radio,
dar este trist că prea frecvent termenii şi gramatica nu sunt corecte; când sunt folosite
eronat derutează ascultătorul.
Scriitura bună este marcată de precizie în alegerea cuvintelor. Dacă există doar
un cuvânt care are semnificaţia precisă pe care doriţi s-o transmiteţi şi credeţi că
audienţa este familiară cu acel termen - folosiţi-l. Pe de altă parte, dacă acel cuvânt
poate să nu fie înţeles de audienţă, va trebui să rescrieţi textul pentru a transmite
sensul într-un alt mod.
Multe cuvinte obişnuite sunt folosite greşit de cei care nu au o practică
suficientă în utilizarea precisă a vocabularului. A avea şi a folosi un dicţionar este cea
mai bună cale spre a ajunge la precizia dorită.
Folosirea limbii şi a regulilor gramaticale corecte este modul în care ne
înţelegem unii cu alţii şi reprezintă harta noastră pentru construirea unui jurnalism
bun. Ea dă credibilitate. Dacă nu credeţi, încercaţi să folosiţi deliberat erori
gramaticale în emisie. Apoi număraţi telefoanele şi scrisorile primite.
Totuşi, "conversaţional" înseamnă că putem folosi uneori puţin argou şi putem
ocoli puţin regulile formale ale gramaticii, de pildă compunând propoziţii fără
predicat sau inversând topica. Dar nu profitaţi prea mult de acest privilegiu. Multe
reguli gramaticale există pentru a face scriitura mai precisă. Nu trebuie niciodată să
faceţi ceva ce va face textul mai greu de înţeles, sau mai ambiguu. Oricând ceea ce aţi
scris poate fi înţeles altfel decât intenţionaţi, aţi realizat un lucru prost şi trebuie să
rescrieţi materialul. Încălcarea regulilor gramaticii poate de asemenea cota autorul mai
degrabă ca ignorant, decât ca o persoană care încearcă să fie conversaţională. Acest
lucru va distruge credibilitatea programului. Aşa că încălcaţi regulile gramaticale cu
multă cumpătare şi fiţi siguri că ştiţi ce faceţi oricând vreţi să violaţi o regulă.
Probabil că cel mai obişnuit mod în care jurnaliştii radio violează regulile
gramaticale este folosirea propoziţiilor incomplete. De obicei acestea sunt mici
interjecţii utilizate pentru a personaliza transmiterea unui material.
Există un nou campion naţional la strigături. Ei bine… aproape. Aseară…
Frazele incomplete pot servi de asemenea ca tranziţii de la un set de ştiri la
altul.
… luna viitoare la Cairo.
Revenind la ştirile locale… Şcolile se vor deschide…
Propoziţiile incomplete ar trebui folosite numai când ele servesc unui scop şi
nu reduc din claritate. De obicei o propoziţie incompletă este marca unui jurnalist
neatent sau fără experienţă. Există loc în scriitura de radio pentru propoziţii
incomplete, dar aceasta nu scuză greşeala de a le scrie acolo unde sunt necesare
propoziţii complete.

16
Folosiţi argoul la fel de rar pe cât de rar violaţi regulile gramaticale. Utilizarea
argoului fără un scop definit poate caracteriza autorul ca ignorant şi textul ca unul ce
nu merită ascultat. Un pericol al utilizării argoului este că acesta se schimbă rapid şi
folosirea lui este de obicei limitată la subgrupuri ale societăţii. Nu putem fi siguri că
termenii de argou pe care îi folosim vor fi înţeleşi de toţi ascultătorii. Jurnaliştii radio,
a căror audienţă este mai diferenţiată pe posturi decât cea a televiziunii, îşi pot permite
să fie puţin mai liberi cu argoul. Dar este întotdeauna o afacere riscantă. Suntem
conştienţi că multe posturi încurajează utilizarea argoului pentru a se potrivi cu
"imaginea" postului. Dar amintiţi-vă că posturile îşi schimbă formatele mai rapid
decât schimbă creatorii linia modei. Poţi tocmai să fi reuşit să faci scriptul ştirilor să
se potrivească la vocabularul şi tonalitatea postului ca apoi să descoperi că postul îşi
schimbă formatul dintr-unul de muzică clasică într-unul de muzică populară. Dacă vă
menţineţi scriitura într-o limbă simplă, limpede, oamenii vă vor înţelege indiferent de
preferinţele lor muzicale.
Pe de altă parte, este în avantajul dumneavoastră să învăţaţi cât mai mult din
tipurile de argou curente. Orice scrieţi şi poate avea mai mult de un singur înţeles este
greşit. Deci trebuie să fiţi permanent conştienţi de posibilele sensuri duble ale
cuvintelor. Din moment ce argoul tinde să dea noi semnificaţii vechilor cuvinte, mai
degrabă decât să creeze cuvinte noi, trebuie să cunoaşteţi sensurile argotice ale
cuvintelor obişnuite. Şi ele se schimbă constant.
În 1946, într-un eseu intitulat "Politica şi limba engleză", George Orwell
enumera şase reguli ale utilizării englezei. "Aceste reguli sună elementar şi chiar aşa
şi sunt", scria el, "dar ele cer o schimbare profundă a atitudinii oricui a crescut
obişnuit cu scriitura în stilul acum la modă".
Ce era "la modă" în 1946 nu mai este la modă astăzi, dar "scriitura la modă"
de astăzi are la fel de multă nevoie de regulile lui Orwell ca şi cea de atunci. De
asemenea, limba engleză este mai simplă la nivelul morfo-sintaxei decât limba
română, ceea ce face ca ultimei să-i fie şi mai necesare aceste reguli.
i) Nu folosiţi niciodată o metaforă, comparaţie sau altă figură de stil pe care
sunteţi obişnuiţi s-o vedeţi în materialele tipărite.
ii) Nu folosiţi niciodată un cuvânt lung acolo unde se potriveşte unul scurt.
iii) Dacă este posibil să eliminaţi un cuvânt, eliminaţi-l.
iv) Nu folosiţi niciodată pasivul, când puteţi folosi activul.
v) Nu folosiţi niciodată o expresie străină, un cuvânt ştiinţific sau unul de jargon
dacă vă puteţi gândi la un echivalent din limba de zi cu zi.
vi) Mai degrabă călcaţi oricare din aceste reguli decât să spuneţi un lucru contrar
firii limbii.
1.4.3. Pronumele personale
O conversaţie este conversaţie numai dacă implică două părţi. În difuzare
acestea sunt individul ascultător din audienţă şi vocea de la celălalt capăt al liniei -
prezentatorul. Utilizarea pronumelor la persoana I şi a II-a face textul să sune mai
personal, mai informal şi mai conversaţional decât dacă autorul a folosit numai
substantive şi pronume la persoana a III-a.
Dacă aveţi probleme în căutarea acelui cadou special pentru ziua persoanei
îndrăgite, avem unele sugestii…
Suntem pregătiţi pentru o vreme rece…
Cheltuielile noastre vor creşte drastic dacă se aprobă mărirea preţului la
benzină…
Cei mai mulţi dintre noi au admis că soarele va răsări în fiecare dimineaţă,
dar un bărbat…

17
Desigur, orice instrument stilistic poate fi utilizat în exces şi anumite tipuri de
conţinut se adaptează mai uşor la folosirea pronumelor decât altele, dar ca o regulă
generală, atenţia fiecărui ascultător va fi captată mai uşor de un text care pare să-l
implice direct. Utilizarea lui "voi" şi "noi" şi a pronumelor similare ajută la realizarea
acestei implicări.
Totuşi, asiguraţi-vă că referinţele pronominale sunt clare. O referire derutantă
în textul difuzat va pune pe gânduri ascultătorul şi îl va face să piardă informaţia care
urmează. Probleme de acest tip apar frecvent în textele jurnaliştilor fără experienţă:
El a pus vaza pe poliţă, care fusese reparată. (Ce a fost reparată, vaza sau
poliţa?)
Copiii mei au prea mulţi pantofi, aşa că i-am aruncat. (Copiii?)
Americanii au ales câţiva preşedinţi slabi, dar Congresul i-a ferit de a ruina
ţara. (Pe americani, sau pe preşedinţi?)
1.4.4. Construcţiile negative
William Strunk a arătat că este mai bine să exprimăm ceva negativ într-o
formă pozitivă. Astfel, "mort" este o alegere mai bună decât "nu este viu" şi "a uitat"
mai bine decât "nu şi-a adus aminte".
În general, frazele negative sunt un obstacol în calea clarităţii. Ele sunt mai
greu de înţeles pentru audienţă. Sunt mai puţin descriptive şi oferă mai puţină
informaţie.
INCORECT: Puiul de maimuţă n-a fost hrănit de mama sa.
În gravitaţia mare a lui Jupiter, n-ai putea arunca o minge
prea departe.
Prima lucrare publicată a lui Schubert n-a fost bine primită de
marele public.
Nu ştie dacă e sigur că tatăl său n-a dorit să-şi arate
sentimentele.
Primele trei construcţii sunt vagi: ele oferă puţină informaţie. A patra, care
este multiplu negativă, este şi confuză. Când mintea umană primeşte informaţie
negativă, doreşte şi încearcă să convertească acea informaţie într-o formă pozitivă;
mintea vrea să ştie şi ce este, nu numai ce nu este un lucru.
MAI BINE: Puiul de maimuţă a fost hrănit cu lapte praf, mai bine decât cu
laptele mamei sale.
În gravitaţia mare a lui Jupiter poţi arunca o minge numai doi
sau trei metri.
Prima lucrare publicată a lui Schubert a fost primită cu ezitări
de marele public.
El se întreabă dacă tatăl său a dorit cu adevărat să-şi ascundă
emoţiile.
Pe de altă parte, "nu" este potrivit ca mijloc de exprimare a negaţiei, sau ca un
contrast:
Statul român nu va avea un buget astăzi. Deşi legea cere ca bugetul să fie
votat înainte de 1 iulie în fiecare an, parlamentarii nu vor termina dezbaterile astăzi -
şi nici nu par că vor cădea de acord prea curând.
Există însă un pericol, în special în ştiri: acela ca ascultătorul să piardă
cuvântul negativ din cauză că un alt sunet îi distrage atenţia, iar atunci va interpreta
greşit informaţia. De aceea repetiţia ajută. În ştirea de mai sus sunt folosite trei negaţii
pentru a evita o neînţelegere.

18
Mai multe propoziţii negative succesive la începutul unei ştiri pot suna anost.
Este ca şi când aţi spune ascultătorului că nu se întâmplă nimic. Încercaţi să
transformaţi negativul în pozitiv.
INCORECT: Preşedintele a spus astăzi ziariştilor că nu se va opune
încercării Parlamentului de a schimba condiţiile de votare ale
cetăţenilor din satele izolate.
MAI BINE: Preşedintele a spus astăzi ziariştilor că va accepta
încercarea…
INCORECT: Surse interne spun că Tribunalul Judeţean nu va acuza cele 12
persoane arestate săptămâna trecută pentru diferite motive.
MAI BINE: Surse interne spun că Tribunalul Judeţean va anula capetele de
acuzare ale celor 12 persoane…
INCORECT: Ministrul de Externe a dezvăluit că nu va pleca la Washington
pentru a cere sprijinul preşedintelui Clinton.
MAI BINE: Ministrul de Externe a dezvăluit că şi-a anulat planurile de
plecare la Washington…
Evident, este imposibil şi deloc înţelept să convertiţi toate frazele negative în
fraze pozitive. Rămâne să judecaţi singuri unde acest lucru este necesar, dar în general
transformarea poate fi făcută eficient.
1.4.5. Timpul verbelor
Acum o sută de ani, când ziarele călătoreau cu poştalionul sau cu vagoanele de
tren pline de praf, era ceva obişnuit să treacă zile întregi înainte ca amănuntele unui
eveniment să ajungă de la Bucureşti la Iaşi. Această întârziere forţa ziarele să
accentueze elementul timp, folosind în lead un rând care preciza locul şi data
redactării (dateline2) - "Bucureşti, luni 8 decembrie" - pentru a spune cititorului când a
fost expediată ştirea, astfel încât el să poată şti cât de veche este povestea. Facilităţile
de transport şi comunicaţii s-au îmbunătăţit între timp, dar tradiţia dateline-ului
continuă în cele mai multe ştiri pregătite de diferitele agenţii de presă.
Ziarele nu pot şi nu vor putea niciodată, în forma curentă, să fie un mijloc de
comunicare de masă care să permită receptarea imediată a mesajului. Nu există nici
un mod pentru ca ele să se adapteze vitezei confraţilor lor electronici; şi, prin natura
lor, nici nu-şi doresc acest lucru. Jurnaliştii radio nu sunt însă dependenţi de un proces
care să consume timp, cum este cel al publicării ziarelor. Fiindcă ei nu trebuie să
aştepte următoarea apariţie a presei scrise, pun accent pe capacitatea canalului de a
prezenta ce se întâmplă "acum". Ei oferă audienţei un aer de "actual", o calitate ce le
creşte popularitatea făcând oamenii să se întrebe între ei în mod regulat - "Ce mai e
nou?". Astfel, pentru a păstra textul aşa încât să sune actual, jurnaliştii radio folosesc
timpul prezent oricând este posibil. Dacă de exemplu primarul, într-o conferinţă de
presă de dimineaţă, a făcut apel la o cooperare totală în menţinerea curăţeniei oraşului,
buletinul de seară poate prezenta astfel:
"Primarul ne cere tuturor să menţinem curăţenia în locurile publice pe care le
frecventăm. El spune…".
Conferinţa de presă, deşi încheiată, recomandă un efort continuu. Sensul
informaţiei este un ghid simplu în folosirea timpurilor. Persoana care câştigă o cursă
de maraton în acelaşi moment în care primarul îşi ţine conferinţa de presă trebuie să
aibă prezentarea realizată diferit. Ar fi caraghios să anunţăm că atletul "câştigă"
maratonul la opt ore după ce cursa a luat sfârşit. Regula mânuirii timpurilor ar putea fi

2
Dateline = prima linie a textului, numită şi origine, care conţine locul, data şi sursa informaţiei

19
că, în afara faptului prezentat care în esenţa sa prevede finalitate, este mai indicat să
folosim prezentul.
De exemplu, o ştire apărută în ediţia de marţi dimineaţă a unui cotidian local
poate conţine următorul subiect:
Consiliul Primăriei, la sfârşitul şedinţei de luni seară, şi-a exprimat suportul
unanim pentru propunerea făcută de Mişcarea Ecologistă, care a cerut o ordonanţă
de interzicere a focurilor deschise în lunile de vară, o perioadă de mare poluare a
aerului.
Ca jurnalişti radio, putem trata acelaşi subiect astfel în dimineaţa următoare:
Consiliul Primăriei sprijină propunerea Mişcării Ecologiste, care cere o
ordonanţă de interzicere a focurilor deschise în lunile de vară… o perioadă de mare
poluare a aerului. Consiliul a luat această hotărâre la sfârşitul şedinţei de aseară.
Veţi observa că, deşi acţiunea Consiliului a avut loc în trecut (luni seară),
versiunea radio nu accentuează acest aspect al ştirii şi, în loc, o aduce mai în
actualitate prin folosirea verbului la prezent "sprijină". Timpul exact al acţiunii este
amânat până în finalul subiectului.
Aşa cum am arătat, presa tipărită trebuie să utilizeze trecutul pentru
majoritatea ştirilor, fiindcă ele sunt datate. Dar cum în transmisiunile radio data nu
este atât de importantă şi deci poate lipsi, ceea ce este corect când este citit sună
prostesc când este vorbit. De exemplu, să considerăm afirmaţia:
Preşedintele a spus că a crezut că primul ministru făcea o treabă bună.
Citită cu voce tare, ne face să ne întrebăm dacă preşedintele încă mai crede
acest lucru. Desigur că da, deci spuneţi:
Preşedintele spune că el crede că primul ministru făcea o treabă bună.
Dacă există cineva care crede ceva la trecut, putem presupune, dacă nu ştim
contrariul, că el crede acelaşi lucru şi acum.
Iată câteva exemple care ilustrează cum să faceţi ştirile mai actuale pentru
radio:
O ştire de agenţie arată că preşedintele a părăsit Bucureştiul pentru petrecerea
vacanţei în Predeal. Ziarul trebuie să scrie ştirea la trecut din motivele deja discutate.
Dar radioul este mult mai rapid, deci poate prezenta ştirea în timp ce
preşedintele este încă pe drum:
"Preşedintele se îndreaptă către Predeal pentru a-şi petrece vacanţa".
Sau, poate folosi trecutul, accentuând apropierea temporală:
"Preşedintele tocmai a părăsit Bucureştiul pentru a-şi petrece vacanţa în
Predeal".
Sau, poate privi în viitor:
"Preşedintele va ajunge la reşedinţa sa din Predeal, la două ore după ce a
părăsit Bucureştiul în această dimineaţă".
Puteţi accentua senzaţia de imediat prin timpul verbelor sau prin conectarea ei
la o anumită referinţă temporală, precum:
Cu câteva minute înainte…
Chiar înainte de intrarea în emisie…
La această oră…
În acest moment…
Dar folosirea în exces a acestor expresii ar trebui evitată, altfel ele se vor
banaliza şi-şi vor pierde impactul.
O altă precauţie: ocazional, textul unui discurs este comunicat mediilor de
informare pentru a-l utiliza înainte ca el să fie cu adevărat rostit. Gândiţi-vă cum ar
suna dacă citaţi un vorbitor care "a spus" ceva, bazându-vă pe discursul tipărit, iar mai

20
târziu veţi descoperi că în timpul discursului el a făcut unele modificări şi nu a mai
spus acel lucru. Această situaţie necesită în mod clar folosirea timpului viitor:
Senatorul X, într-un discurs pe care îl va prezenta diseară… va cere creşterea
sprijinului pentru programele educaţionale.
Sau:
Într-un discurs pregătit pentru a fi rostit astă seară, senatorul X va acuza…
Pentru a vă proteja împotriva schimbărilor în textul pregătit al vorbitorului,
trebuie să arătaţi clar în ştire că informaţia provine dintr-o versiune dinaintea rostirii
discursului.
Uneori este necesar să combinaţi trecutul cu prezentul pentru a evita confuzia
în ordinea logică a ştirii, din care unele evenimente pot fi încheiate, pe când altele sunt
tratate ca subiecte în desfăşurare.
De exemplu, în următoarele trei versiuni ale aceleiaşi ştiri observaţi că
versiunea la trecut este cea mai puţin imediată, cea la prezent cea mai actuală, iar
combinaţia celor două clarifică pentru ascultător ce acţiune se continuă şi care este
cea încheiată:
TRECUT: Preşedintele Emil Constantinescu a anunţat astăzi că se va
adresa miercurea viitoare Parlamentului în legătură cu legea
salarizării. El a spus că va prezenta poziţia oficială a
Preşedinţiei cu privire la propunerea noului sistem de
calculare a salariilor.
PREZENT: Preşedintele pregăteşte un text de luare de poziţie asupra
problemei legii salarizării, text pe care îl va rosti în Parlament
miercurea viitoare. Într-un anunţ făcut azi dimineaţă,
preşedintele spune că va prezenta reacţia oficială a instituţiei
pe care o reprezintă referitor la propunerea pentru noul sistem
de calculare a salariilor.
AMESTEC: Preşedintele Emil Constantinescu pregăteşte un text de luare
de poziţie asupra problemei legii salarizării, text pe care îl va
rosti în Parlament miercurea viitoare. Preşedintele a spus
astăzi că discursul va prezenta reacţia oficială a instituţiei pe
care o reprezintă referitor la propunerea pentru noul sistem de
calculare a salariilor.
Ultima versiune accentuează actualizarea informaţiei în text, apoi tratează
anunţul la trecut, fiindcă acţiunea s-a încheiat.
Un avertisment - nu vă lăsaţi purtaţi de dorinţa de a pune totul la prezent. Nu
folosiţi verbe la prezent pentru evenimente care aparţin în mod logic trecutului. În
unele ştiri, acurateţea şi claritatea cer utilizarea verbelor la trecut. Este ilogic şi confuz
să folosiţi verbe la prezent pentru a descrie o situaţie ce s-a terminat şi nu are nici o
şansă să se continue în prezent.
De asemenea, poate exista o anumită lipsă de acurateţe în utilizarea lui "a
spune" la prezent, fiindcă ceea ce a spus cineva ieri nu este în mod necesar ceea ce
spune astăzi. Puteţi folosi "spune" în cele mai multe cazuri, dar dacă veţi cita o
declaraţie controversată, sau una legată de un moment particular, utilizaţi "a spus".
Senatorul X spune că oponentul său este un escroc şi un mincinos.
Mai bine fixaţi această afirmaţie într-un loc şi un timp, pentru că senatorul X
poate să nu mai facă aceeaşi declaraţie a doua zi.
Senatorul X - într-un discurs ţinut aseară la banchetul anual al veteranilor de
război - a spus că oponentul său este un escroc şi un mincinos.

21
De asemenea, folosiţi "a spus" dacă declaraţia este plasată în timp şi spaţiu,
indiferent de natura ei:
Stând în faţa mulţimii de Ziua Naţională, primul ministru a spus că temerile
privind o retrasare a graniţelor României trebuie eliminate - pentru totdeauna.
Există şi o altă problemă cu "spune" şi "a spus". Ne-am plictisit să le tot
scriem. Presupunem că oamenii s-au săturat să le audă, dar există păreri diferite
referitoare la ideea că audienţa observă cu adevărat acest lucru. Căutăm deci
alternative.
"Pretinde" este un cuvânt total diferit de "spune". El implică un grad de
scepticism, faptul că o persoană sau un grup face o afirmaţie nedovedită. Într-o
declaraţie de fapte, "pretinde" poate crea suspiciune.
Decanul facultăţii pretinde că numărul candidaţilor înscrşi în acest an a
depăşit capacitatea de corectare a corpului profesoral.
Poate exista suspiciunea că minte? Dacă da, atunci "pretinde" este în regulă,
dar dacă nu, el adaugă o nedorită doză de insecuritate ştirii. Astfel, deşi este tentant să
utilizăm "pretinde", "se pronunţă", "susţine", ş.a.m.d., "spune" este în general cea mai
bună opţiune.
Mai este ceva de care trebuie ţinut seama în folosirea timpurilor verbelor. Nu
schimbaţi timpurile astfel încât schimbarea să provoace o frază ilogică sau o
distorsiune a realităţii.
Un om moare în această după-amiază, după ce s-a sinucis azi dimineaţă.
Sau:
O femeie este împuşcată mortal… iar poliţia continuă vânătoarea agresorului.
Lipsa lui "a fost" conduce la interpretare eronată, fiindcă femeia a fost
împuşcată cu o zi înainte ca ştirea să fie difuzată. Lead-ul face ca oamenii care au
ascultat ştirile de ieri să creadă că o altă femeie a fost împuşcată azi. Când ceva
important s-a întâmplat, nu vă jucaţi cu timpurile. Spuneţi doar că s-a întâmplat şi
când s-a întâmplat.
Nu ne propunem să dăm o listă de situaţii ce necesită utilizarea timpului trecut.
Fiecare jurnalist trebuie să-şi folosească bunul simţ şi experienţa pentru a determina
când este cerut trecutul şi când prezentul; citirea textului cu voce tare va releva aria
acestor probleme.
Să considerăm următorul subiect, prezentarea unui incendiu care a ucis 12
persoane şi a rănit 3, în termenii utilizării verbelor la trecut sau la prezent.
Un incendiu care a izbucnit aseară într-un bloc din centrul oraşului a ucis 12
persoane şi a rănit alte 3.
Ar fi ridicol să folosim prezentul pentru această ştire:
Un incendiu care izbucneşte într-un bloc din centrul oraşului ucide 12
persoane şi răneşte alte 3.
Totuşi este posibil să dăm ştirii o mai mare senzaţie de imediat folosind forma
de gerunziu a verbelor. De exemplu:
Un incendiu a izbucnit aseară într-un bloc din centrul oraşului ucigând 12
persoane şi rănind alte 3.
Ştirea nu este doar mai actuală, dar am şi salvat un cuvânt, "care", şi am făcut
fraza să curgă mai uşor.
1.4.6. Titulaturi şi funcţii
Când prezentările includ titulaturile surselor la un loc cu numele lor, titulatura
precede întotdeauna numele. Aceasta, în general, este inversul stilului utilizat pentru
identificare în versiunile tipărite ale aceleiaşi ştiri. Trebuie notat totuşi că şi

22
prezentările scrise devin mai flexibile în metodele lor de identificare a persoanelor.
Observaţi următoarea frază, apărută într-un cotidian:
Robert A. Benson, un ostatic din Iran, a trimis scrisori "aproape identice" lui
Clinton şi la Washington Post, a spus joi şeful biroului de presă al Casei Albe, Jody
Powell. (Exemplu adaptat după Willis & D’Arienzo, 1993, p.150).
Numele omului nu va avea nici o semnificaţie pentru ascultătorii români, dar
termenul "ostatic", folosit într-un moment când interesul lumii se focaliza asupra celor
50 de americani reţinuţi împotriva voinţei lor în Iran, l-a plasat imediat pe Benson
într-un context ce stârnea simpatie. Indivizii pentru care lectura ziarului este o
activitate principală, vor merge înapoi să verifice numele imediat ce acesta este legat
de cuvântul "ostatic". Ascultătorul radio, pe de altă parte, poate fi distrat şi neatent
până aude cuvântul "ostatic". Ascultătorii nu se pot "întoarce" să verifice ce au auzit.
Ei depind de prezentator şi o scurtă expunere sau o referire trecătoare poate să nu mai
fie repetată în buletin. Astfel, am putea să reformulăm fraza în acest mod:
Unul dintre ostaticii americani din Iran, Robert A. Benson, a trimis două
scrisori în capitală, una adresată preşedintelui Clinton, cealaltă ziarului Washington
Post. Şeful biroului de presă al Casei Albe, Jody Powell, într-o declaraţie transmisă
joi, a descris documentele ca aproape identice.
Punerea titulaturii în faţa numelui face textul să devină mai fluent şi face
identificarea mai uşoară, în special când numele sursei nu spune nimic ascultătorului:
ZIAR: Ion M. Popescu, director al Regionalei de Căi Ferate Mureş, a
spus astăzi…
RADIO: Directorul Regionalei de Căi Ferate Mureş, Ion Popescu, a
spus astăzi…
ZIAR: Deputatul Cristian Badea (PD, Iaşi)…
RADIO: Deputatul democrat de Iaşi, Cristian Badea…
ZIAR: Alexandru Iliescu, director la filiala Constanţa a Băncii Ion
Ţiriac, a spus astăzi în Mangalia…
RADIO: Directorul filialei Constanţa a Băncii Ion Ţiriac - Alexandru
Iliescu a spus astăzi în Mangalia…
Dar amintiţi-vă că, uneori, aşezarea titulaturilor sau funcţiilor înaintea numelui
face propoziţia să sune complicat. Dacă acest lucru se întâmplă, puneţi mai întâi
numele. Scopul principal este claritatea, nu credinţa oarbă într-un set de reguli.
Când este vorba de repetare, la o a doua referire la persoana respectivă,
jurnaliştii radio elimină titulaturile, cu câteva excepţii.
În general, utilizaţi o titulatură pentru Preşedintele României de fiecare dată
când este folosit numele. Numiţi-l preşedintele Constantinescu sau domnul
Constantinescu. Acest privilegiu nu este acordat în mod normal nimănui altcuiva din
administraţie, cu excepţia situaţiilor în care practica locală hotărăşte altceva.
O altă excepţie este numirea clericilor. Este o practică obişnuită să folosiţi un
titlu pentru membrii clerului de fiecare dată când este utilizat numele lor.
Exemplul 1: Un militar din Chiajna, Ilfov, căpitanul Ştefan Iancu, a fost
acuzat oficial de dezertare… Iancu este reţinut la Unitatea
02536…
Exemplul 2: Chirurgul timişorean Victor Asavei a fost ales preşedinte al
Camerei Federative a Medicilor din România în timpul
adunării anuale a grupului de la Vatra Dornei. Asavei este
membru al Colegiului…
Excepţia 1: Preşedintele Emil Constantinescu şi-a criticat aspru oponenţii,
numindu-i politicieni naivi. Domnul Constantinescu a făcut

23
remarca în timpul unui dejun la Palatul Cotroceni.
Preşedintele reacţiona la…
Excepţia 2: Un preot din Tîrgu Mureş, părintele Augustin Cornea, a pledat
vinovat pentru instigare la revoltă după ce a fost arestat pentru
conducerea unui marş împotriva retrocedării bisericilor
ortodoxe credincioşilor greco-catolici. Părintele Cornea a fost
amendat cu…
Uneori este mai bine să înlocuim numele cu titulatura. Acest lucru este indicat
când numele este obscur, greu de pronunţat, sau inutil pentru înţelegerea ştirii, şi mai
ales când ştirea priveşte mai degrabă instituţia decât pe reprezentantul său. Bunul simţ
vă va spune că este aproape fără sens să plictisiţi ascultătorii cu numele funcţionarilor
guvernamentali din ţări străine, când este probabil că ei nu vor ţine oricum minte
numele. Acelaşi lucru poate fi adevărat şi pentru numele micilor funcţionari locali.
Deci, pe când editorii ziarelor insistă să tipărească numele şi titulaturile
complete ale tuturor oficialilor, jurnaliştii radio pot şi trebuie să renunţe la numele
obscure:
ZIAR: Julio Jimenez, directorul Centrului de Conservare a Mediului
din Mexico City a spus că smogul ameninţă oraşul…
RADIO: Directorul Centrului de Conservare a Mediului din Mexico
City spune că smogul ameninţă oraşul…
ZIAR: Sir Malcom Smith, subsecretar al primului ministru al Noii
Zeelande a anunţat un nou acord comercial cu ţările Europei
de Est.
RADIO: Subsecretarul premierului Noii Zeelande a anunţat…
Nu înlocuiţi numele cu titulaturi fără a vă asigura mai întâi că numele în sine
nu va însemna ceva pentru ascultător şi că titulatura este mai importantă decât
numele.
Fiţi atenţi la aşezarea prea multor nume şi titulaturi la un loc. Observaţi textul
următor:
Purtătorul de cuvânt al Guvernului, Răsvan Popescu, a anunţat că Sorin
Dimitriu, preşedintele Fondului Proprietăţii de Stat va fi nominalizat pentru funcţia
de ministru al Privatizării, în locul lui Ilie Şerbănescu.
Nu numai că este o propoziţie greu de citit, dar este şi confuză când este
auzită.
Multe titulaturi pot şi ar trebui reduse la esenţial. Astfel, "Preşedintele
Comisiei Senatoriale pentru Privatizare" devine "Preşedintele Comisiei pentru
Privatizare", iar la o a doua referire poate fi doar "Preşedintele".
Evitaţi clişeele. Cele familiare sunt uşor de identificat şi de eliminat. Dar
oricât aţi încerca, atunci când vă aşteptaţi cel mai puţin, unul mai puţin comun se
strecoară în text.
Etichetele se uzează în timp. "Conservatorul" deputat X, "controversatul"
fotbalist Y. Dacă aceste etichete sunt folosite prea des în legătură cu persoanele
respective, ele devin aproape o parte a numelui lor.
Nu vă referiţi niciodată în textul pe care îl scrieţi la "primul" şi "ultimul".
Aceste cuvinte sunt utile numai în presa tipărită, unde cititorul poate privi înapoi să
vadă la ce vă referiţi. În scriitura de radio acest lucru este imposibil şi a cere
ascultătorului să reţină ordinea în care aţi enumerat nişte nume va duce doar la
confuzie şi frustrare.
1.4.7. Cifre şi abrevieri

24
Unele caractere clare în limba română scrisă pun probleme unui prezentator
care trebuie să le citească la microfon. Cifrele, simbolurile şi abrevierile pot fi greu de
pronunţat sau pot lua o secundă - două pentru a fi decodate, aşa încât jurnaliştii radio
au construit unele convenţii specifice pentru a le trata (cf. Hausman, 1992, p.118)
Cifrele. De obicei puteţi rotunji cifrele mari. Un buget de "aproximativ 70.000
de miliarde de lei" este destul de corect dacă numărul exact este 71 047 895 463 299
de lei. De asemenea, puteţi rotunji distanţele. "O excursie de 200 de km" este corect
chiar dacă ştiţi că distanţa este de fapt de 201,5 km.
Dar nu rotunjiţi exprimarea unor fapte importante unde numerele marchează
diferenţe. De exemplu, nu veţi rotunji cifra victimelor dintr-un dezastru aviatic (cu
excepţia cazului când sunt numai estimări, dar atunci spuneţi că sunt estimări).
Simbolurile şi abrevierile distrag atenţia în textul ce trebuie citit. De exemplu,
simbolul "$" este mai bine să nu fie folosit; scrieţi "500 de dolari".
Abrevierile nefamiliare vă pot crea probleme. Fiţi în special atenţi când scrieţi
pentru oameni din afara zonei unde vă găsiţi. "I.S.M.G.R." poate fi o abreviere foarte
cunoscută a "Întreprinderii de Strunguri şi Maşini de Găurit Rotative" în localitate, dar
cei din afara ei pot să nu aibă idee despre ce înseamnă.
1.4.8. Cuvinte de tranziţie şi indicaţii vocale
Scriitura dedicată ochiului foloseşte semne de punctuaţie, care sunt indicaţii
vizuale pentru structură şi accent. Aşezăm textul în paragrafe pentru a marca fiecare
etapă în dezvoltarea unei succesiuni de idei şi utilizăm punctuaţia în interiorul frazelor
pentru a da claritate construcţiei acestora. Folosim italice şi aldine pentru a scoate în
evidenţă anumite cuvinte sau idei.
Pentru a face acelaşi lucru în textul ce se adresează auzului, ascultătorul este
condus prin structura materialului de cuvinte de tranziţie, inflexiuni vocale şi pauze.
Un grup de indicaţii sau cuvinte de tranziţie (cuvinte care fac legătura între
idei) este legat de succesiunea temporală. El include cuvinte ca acum, apoi, încă,
tocmai, când, în sfârşit. De asemenea, ieri, azi, mâine, săptămâna trecută, ş.a.m.d.
Aceste cuvinte sunt de ajutor în special în construirea unui text în care este necesară o
cronologie clară a evenimentelor pentru ca acestea să fie înţelese:
În San Francisco trei ostatici sunt încă ţinuţi într-o clădire din centru de către
o persoană înarmată neidentificată. Ei se află acolo de la ora 3 ieri după-amiază,
când o încercare de jaf a ieşit prost. Poliţia a reconstituit evenimentele astfel. Puţin
după ora 3, doi bărbaţi au intrat în birourile Băncii Crocker, la Fifth & Oak. Au mers
la un ghişeu şi au cerut ca banii să fie puşi într-o pungă de hârtie pe care o ţineau ei.
În procesul luării pungii de la jefuitori funcţionarul a reuşit să activeze o alarmă
silenţioasă, şi când bărbaţii au încercat să părăsească banca, au descoperit gardieni
blocându-le ieşirea. În acel moment, unul din bărbaţi a scos pistolul şi a împins trei
clienţi ai băncii într-un ascensor, urcându-i la ultimul etaj al clădirii de 18 nivele. Al
doilea jefuitor a dispărut în timpul cursei ascensorului, dar un bărbat şi ostaticii sunt
încă închişi într-un birou nefolosit de la ultimul etaj. Au avut loc negocieri între
bărbatul înarmat şi poliţie, dar nu a fost anunţat până acum nici un rezultat.
Alte cuvinte de tranziţie indică relaţii cauză-efect sau altele similare - pentru,
fiindcă, din moment ce, prin urmare. Alt grup ajută la fixarea contrastelor într-un text:
totuşi, pe de altă parte, dar. Şi există conectorii standard: şi, de asemenea, în plus, pe
lângă. Totuşi, fiţi atenţi la toţi aceştia, fiindcă mulţi începători îi folosesc pentru a
formula fraze complexe şi amestecate acolo unde două fraze simple separate ar fi mai
bune.
Modificările în inflexiunea vocii utilizate de prezentatori oferă de asemenea
indicii orale ascultătorilor. Ele ajută la accentuarea anumitor cuvinte sau expresii din

25
interiorul unui text. Scriitorul poate indica în script unde se doreşte o inflexiune prin
folosirea punctuaţiei uzuale, şi prin subliniere pentru a indica accentul. Totuşi,
inflexiunea reală trebuie să fie dată de "vocea" textului - prezentatorul.
În fraza anterioară, de exemplu, utilizarea ghilimelelor în jurul cuvântului
"vocea" va indica unui prezentator că acestui cuvânt i-ar trebui dată o inflexiune
specială care îl separă de restul frazei prin felul cum se aude.
Un alt exemplu bine cunoscut despre cum diferenţele de inflexiune pot
schimba sensul unui text este următorul rând. Încercaţi să-l citiţi cu voce tare, notând
diferitele inflexiuni.
 Unde au dispărut toate florile?
 Unde au dispărut toate florile?
 Unde au dispărut toate florile?
 Unde au dispărut toate florile?
Şi acest exemplu, în care schimbările de accent adaugă mult capacităţii
audienţei de a înţelege întenţia autorului:
Preşedintele a insistat că forţele armate române trimise în Albania vor fi
folosite numai pentru scopuri de menţinere a păcii.
Accent pe "Preşedintele" - ca pus în opoziţie cu un alt oficial care ar fi putut
face aceeaşi declaraţie; accentuează credibilitatea sursei.
Accent pe "a insistat" - face din acţiunea lui, cheia către frază.
Accent pe "române" - forţele altei ţări ar putea fi folosite diferit, dar nu cele
române.
Accent pe "numai" - nici o altă activitate nu este propusă.
Accent pe "menţinere a păcii" - în opoziţie cu, posibil, acţiuni de război.
În sfârşit, textul difuzat pe calea undelor utilizează frecvent pauze, pentru a da
timp ascultătorului să prelucreze informaţia anterioară înainte de a continua cu o nouă
informaţie. Amintiţi-vă că în lectura textului tipărit cititorul îşi fixează propriul ritm,
dar acest lucru nu este posibil în difuzare. Deci cel care scrie textul pentru radio va
utiliza semnele de punctuaţie ce indică prezentatorului pauzele. Virgulele, cratima şi
punctele de suspensie vor apărea mai frecvent într-un text radiofonic decât într-unul
tipărit, şi mai frecvent decât este cerut de regulile stricte ale gramaticii.

1.5. Ritmul

Fiindcă în presa radiofonică programul trebuie prezentat într-o succesiune fixă


şi cu o frecvenţă determinată a cuvintelor, fără nici o posibilitate pentru indivizii din
audienţă să le ajusteze, trebuie să avem mare grijă ca materialele să fie prezentate într-
un ritm căruia membrii audienţei să-i poată face faţă. Prea multe idei, prezentate prea
rapid, şi informaţia va deveni o harababură pentru ascultător. Un ritm prea rar, şi se
instalează plictiseala; ascultătorul este gata pentru mai multă informaţie înainte ca ea
să vină.
Problema unei prea mari densităţi - prea multă informaţie pentru timpul
disponibil - poate fi rezolvată în parte prin reducerea conţinutului, incluzând numai
cele mai importante fapte într-o ştire, de pildă, sau limitând numărul de concepte
persuasive într-o reclamă. Problema poate fi de asemenea simplificată prin spaţierea
acelor idei care sunt prezentate, astfel încât urechea şi mintea ascultătorului să poată
prelucra fiecare idee înainte de a fi “prinse” de următoarea. Cuvintele de tranziţie şi
pauzele ajută la construirea ritmului. Două tehnici adiţionale sunt repetiţia şi
întârzierea.

26
Repetiţie nu înseamnă neapărat că sunt repetate aceleaşi cuvinte şi expresii, ci
că o singură idee este întărită prin exprimări alternative. Recitiţi ştirea despre jaful de
la bancă. Observaţi de câte ori sunt menţionate ideile majore ale ştirii - jaful şi luarea
ostaticilor - pe parcursul textului.
Întârzierea este utilizată pentru a atenţiona ascultătorul că se va transmite
imediat o informaţie importantă. Ea oferă de asemenea un tampon, o pauză de
respiraţie între ştiri sau idei. Ea dă timp ascultătorului să reflecteze, pe scurt, asupra
informaţiei precedente şi apoi să-şi focalizeze atenţia asupra celei următoare. Titlurile
ştirilor atrag atenţia ascultătorului şi permit întârzierea transmiterii informaţiei, aşa
cum o fac şi unele tipuri de lead. O altă întârziere obişnuită este conversaţia între doi
prezentatori înainte de intrarea următorului material.
Horia: Continuând să vorbim despre viaţa politică, pare să fi fost o ruptură în
impasul provocat de stabilirea proiectului de buget.
Alina: Într-adevăr, Horia. Angajaţii de la stat care nu şi-au primit indexările
de două luni din cauza întârzierii bugetului, au fost în sfârşit plătiţi.
Întâlnirea de astăzi dintre liderii liberali şi ţărănişti pare să fi
clarificat obstacolele rămase. Corespondentul nostru de la Palatul
Victoria, Sorin Oprea, relatează:
S.O.: Întâlnirea de astăzi dintre vicepreşedintele…..
Tehnica nu este utilizată numai în programele de ştiri. Într-un program
dramatic, când un nou personaj intră în scenă cu o informaţie interesantă, el poate
spune:
Hei, am ceva veşti! Ştii podul acela vechi de pe Lotru, de lângă casa mătuşii
Angela…Ei bine, s-a prăbuşit azi noapte şi…
Prima afirmaţie, "Hei, am ceva veşti!", este întârzierea. Ea spune
ascultătorului: Fii atent!
Întârzierile sunt importante pentru spaţierea materialului şi recaptarea atenţiei
ascultătorilor care ar fi putut să se deconecteze mental la un moment dat, aşa că sunt
reconectaţi pentru următoarea ştire, reclamă sau idee.
Dar ritmarea unui mesaj sau spaţierea ideilor nu înseamnă că scriitura radio
poate fi inexactă sau neîngrijită. Am arătat cum construcţiile simple ale frazelor sunt
mai conversaţionale. Acelaşi lucru este adevărat pentru frazele mai scurte; ele se
apropie mai mult de vorbirea normală. Totuşi, scopul nu este scurtimea în sine. Ceea
ce este important, mai ales în ştiri şi publicitate, unde timpul e măsurat în secunde,
este ca frazele şi cuvintele folosite să contribuie toate la construirea mesajului.
William Strunk şi E.B.White o spun astfel (Strunk &White,1959, p.17): "O frază nu
trebuie să conţină cuvinte inutile, un paragraf fraze inutile… Aceasta nu necesită ca
scriitorul să facă toate… frazele scurte… ci ca fiecare cuvânt să vorbească".

1.6. Culoarea

Fiindcă radioul implică în mare măsură divertisment, trebuie să folosim


instrumente de captare a atenţiei pe parcursul textului, şi unul dintre cele mai bune
este ceea ce specialiştii numesc culoare.
Conversaţia este mai colorată, mai pitorească decât cuvântul scris. Când
vorbim cu cineva suntem mai tentaţi să folosim verbe puternice, termeni descriptivi şi
fraze scurte. Un text de radio bun va include aceste elemente pentru a zugrăvi imagini
mai colorate şi mai pline de semnificaţie. În radio audienţa nu poate vedea ceea ce
descriem; ea se bazează pe noi pentru a le oferi o imagine sonoră a evenimentului.

27
Nu există un mod mai bun de a da culoare unui text decât prin folosirea
verbelor active. Ele sunt mai eficiente decât adjectivele deoarece creează sentimentul
acţiunii.
Când scrieţi ştiri nu uitaţi niciodată că scrieţi despre oameni - încercările,
durerile, emoţiile, greşelile lor. Aceste elemente au un impact emoţional. Deseori ele
nu sunt ştiri "drăguţe". Nu este nimic plăcut în uciderea a 100 de persoane nevinovate
într-un accident aviatic. Dacă ştirea cere un limbaj dur (nu vulgar), atunci folosiţi-l.
Folosiţi verbe care spun povestea. Evitaţi adjectivele dacă puteţi; ele
îngreunează curgerea textului. În plus, ele sunt purtătoare de părtinire şi prejudecată,
inamici gemeni ai obiectivităţii. Dacă puteţi găsi un verb care să ia locul unui adjectiv,
atunci utilizaţi-l.
Pentru exerciţiu, încercaţi să extrageţi ideea acestui paragraf:
Utilizând tehnica familiară şi deseori de succes a senatorului X - un interviu
de televiziune - preşedintele partidului de orientare extremistă Y a acuzat - cu o voce
încărcată de dispreţ - că…
Deşi culoarea este esenţială pentru un text bun, uneori prea multă culoare
poate crea confuzie. Pericolul apare mai ales când utilizăm adjective, în special şiruri
de adjective pentru a sprijini un subiect. Expresia "supraveghetorul tânărului chipeş şi
robust" poate fi o imagine complicată. Cine este chipeş şi robust: supraveghetorul sau
tânărul?

Concluzii.
Principala caracteristică a stilului scriiturii pentru radio, în contrast cu stilul
presei scrise, este înclinaţia spre informal şi spontan. Simţul folosit pentru a percepe
mesajele, auzul, nu poate prelucra uşor stilul mai complex, mai abstract şi mai formal
existent în cele mai multe conţinuturi tipărite. Acel stil necesită mai mult efort şi
atenţie decât sunt capabili membrii audienţei, decât doresc sau sunt obişnuiţi să
consume. De aceea, ar trebui să încercăm să pregătim texte care sună cât mai apropiat
de vorbirea spontană.
Allan Jackson, mulţi ani prezentator al CBS, a ţinut frecvent cursuri pe tema
scriiturii radiofonice. Sfatul său cu privire la textul radiofonic este: "Păstraţi-l restrâns,
concis, simplu - şi faceţi-l să curgă". Necesitatea de francheţe şi simplitate devine
evidentă când se ia în considerare că prezentatorul dispune doar de câteva fraze pentru
a expune o întâmplare căreia un jurnalist din presa scrisă îi dedică două, trei sau patru
paragrafe. Mai mult, ascultătorii trebuie să înţeleagă textul de prima oară; ei nu au
posibilitatea să revină asupra materialului în modul în care o fac cititorii ziarelor. De
aceea evitaţi inversiunile, frazele lungi şi construcţiile încâlcite. Propoziţiile simple ar
trebui să predomine. În general, urmăriţi structura sintactică normală subiect-predicat.
Propoziţiile nu trebuie să fie neapărat complete. Se pot utiliza deseori
abordări-titlu - "Noi inundaţii în Moldova" - pentru a face tranziţia de la o temă la
alta. Folosiţi cuvinte uşor de înţeles de către ascultători. Amintiţi-vă că verbele sunt
mai importante decât adjectivele, dar când sunt folosite adjective, trebuie să nu fie nici
o îndoială asupra termenului pe care îl determină. Fiţi atenţi la problemele de
articulare pe care le pot implica anumite expresii.
Impregnaţi programul cu o atmosferă de emoţie, fiindcă el tratează, în
definitiv, evenimente care au deseori o influenţă crucială asupra tuturor. Aceasta nu
înseamnă că tratarea ar trebui să fie senzaţională sau şocantă, ci plină de forţă şi
activă.
Pe scurt, un text bun pentru difuzarea prin radio ar trebui să aibă următoarele
caracteristici (cf. Walters, 1988, p.17):

28
1. Să conţină fraze simple şi să evite construcţiile complexe.
2. Să conţină cuvinte de tranziţie şi indicaţii vocale.
3. Să menţină un ritm moderat, care se încadrează în capacitatea ascultătorului de a-l
înţelege.
4. Să folosească diateza activă.
5. Să folosească în număr mare pronumele personale.
6. Să evite pe cât posibil construcţiile negative.
7. Să utilizeze cuvinte care descriu imagini, pline de forţă.
8. Să folosească un vocabular mai restrâns decât cel utilizat de obicei în textul tipărit.
9. Să utilizeze un limbaj corect din punct de vedere gramatical.
Există şi alte caracteristici ale scriiturii conversaţionale utilizate în presa
radiofonică. Fiecare text trebuie să fie uşor de citit cu voce tare şi uşor de înţeles. Veţi
vedea deseori jurnaliştii radio citind ştirea cu voce tare în timp ce o pregătesc. Această
tehnică îl ajută pe autor să verifice timpul de citire a textului şi să se asigure că toate
cuvintele sunt uşor de pronunţat şi de înţeles.

29
AŢI AFLAT ULTIMA NOUTATE?

Până acum 50 de ani producerea ştirilor era o activitate cu capacităţi reduse de


colectare şi transmitere a informaţiei. Astăzi marile evenimente atrag atenţia întregii
lumi imediat cum se întâmplă. Dar chiar şi în absenţa ştirilor-bombă, oamenii din cele
mai îndepărtate colţuri ale lumii trăiesc înconjuraţi de cantităţi imense de informaţie,
unele pline de semnificaţii, altele seci, unele fertile, altele aride. Doar un mic fragment
din aceste informaţii provin din experienţă personală, şi doar puţin mai multe din
cadrul familial. Cea mai mare parte sunt consecinţele educaţiei formale. Dar lumea
modernă pe care omul obişnuit o poate înţelege în totalitate a fost creată de industria
ştirilor. În anii '90 nu mai există locuri în care să ne ascundem de ea.

2.1. Definiţie

Deseori cele mai evidente lucruri sunt cel mai greu de definit. Trăim
înconjuraţi de ştiri electronice. Ne trezim dimineaţa, deschidem radioul, şi ascultăm
ştiri. Dăm drumul televizorului la micul dejun, mai multe ştiri. Ascultăm radioul în
timp ce conducem maşina, din nou ştiri. Sunt ştiri la ora cinei şi înainte de culcare.
Există posturi de radio care nu transmit altceva decât ştiri, 24 de ore pe zi, iar sateliţii
sunt acum folosiţi pentru a oferi 24 de ore de ştiri de televiziune. Fiind permanent
înconjuraţi de ştiri transmise prin toate mijloacele de comunicare, ar trebui să putem
spune cu precizie ce sunt ele. Totuşi, ştirile sfidează definiţia simplă cu care toată
lumea ar fi de acord. Copacii sunt atât de deşi încât este într-adevăr imposibil să
vedem pădurea.
Michael Short, şeful biroului din Boston al Associated Press remarca odată că
cele mai bune definiţii ale ştirilor erau glume precum "Ştirea este ceea ce editorul
consideră că e ştire", sau "Ştirea este un acelaşi lucru întâmplându-se persoanelor
diferite" (Hausman, 1992, p.6).
Există un element de adevăr în ambele definiţii. Referindu-ne la prima glumă,
să ne amintim că un subiect nu devine ştire până când cineva cu drept de decizie nu
hotărăşte transmiterea sa. Producătorii de programe naţionale de ştiri aleg în mod
firesc acele teme pe care ei le consideră de mai mare interes şi importanţă pentru
audienţa lor.
Este ştire, conform celei de-a doua glume, acelaşi lucru întâmplându-se
persoanelor diferite? Da. Incendii fatale apar cu regularitate în locuri diverse. La fel
accidentele auto, foametea, războaiele, tratatele de pace, seceta, inundaţiile,
angajările, concedierile, ş.a.m.d. Foarte puţine întâmplări sunt noi în lume şi
producătorii de ştiri nu sunt doar conştienţi de acest lucru, ci îşi şi structurează
activitatea în jurul său. Jurnaliştii cu experienţă au o anumită rutină pentru a realiza
sumarul zilnic din aceleaşi lucruri petrecute altor persoane. În timp ce personajele se
pot schimba, cu siguranţă că vor exista dezvoltări separate şi repetitive ale
întâmplărilor din guvern, sănătate publică, educaţie, afaceri şi zeci de alte domenii.
Ca rezultat al rutinei, consumatorii de ştiri se aşteaptă la existenţa unor
elemente standardizate în prezentarea ştirilor. Tehnica tratării aceleiaşi ştiri este

30
asemănătoare în toate posturile din ţară. Reporterul pune întrebări tipice care
oglindesc ceea ce reporterul crede că ascultătorul vrea să ştie.
De exemplu, dacă trecem pe lângă un incendiu şi observăm situaţia în
desfăşurare, este probabil că vom vrea să ştim: (1) dacă a murit cineva, dacă sunt
răniţi sau sunt oameni încă în pericol? Dacă da, cine?; (2) cât s-a extins focul şi dacă a
fost izolat?; (3) care a fost cauza? În plus, este probabil că vom lua în considerare ceea
ce se poate vedea şi auzi la faţa locului, acest lucru reprezentând un plus de
informaţie.
Ceea ce tocmai am descris - succesiunea întrebărilor - este situaţia prin care
trece un jurnalist radio când adună informaţia pe care o va oferi apoi audienţei. El nu
va pune doar, din rutină, cele trei întrebări de bază de mai sus, ci va utiliza şi
înregistrări audio pentru a completa relatarea evenimentelor.
Alegerea întrebărilor nu este întotdeauna atât de evidentă. În situaţiile mai
puţin intuitive este necesară o gândire mai aprofundată a ştirii.
Literatura de specialitate conţine o gamă vastă de definiţii. În cartea lor
"Understanding Mass Communication", Melvin DeFleur şi Everette Dennis definesc
informal ştirea ca "o imagine a realităţii obţinută repede în circumstanţe dificile"
(DeFleur & Dennis, 1981, p.422). Acesta este un punct de vedere rezonabil: ştirile nu
sunt o înregistrare uşor de înţeles a tuturor evenimentelor ce se întâmplă într-o zi, ci o
versiune selectivă şi uneori imprecisă a evenimentelor importante, versiune pregătită
sub presiunea nemiloasă a timpului.
Profesorul de jurnalism de la Universitatea din Oregon, Ken Metzler, oferă o
altă definiţie. Ştirea, consideră el, este "relatarea promptă, succintă a informaţiei
factuale despre evenimente, situaţii şi idei (inclusiv opinii şi interpretări) calculată să
intereseze o audienţă şi să-i ajute pe oameni să facă faţă mediului înconjurător"
(Metzler, 1986, p.22).
De asemenea, jurnalistul şi cercetătorul Thomas Franklin (în "Broadcasting the
News",1976, p.12) oferea o definiţie mai extinsă: "orice expunere de întâmplări
actuale, nepărtinitoare, corecte, afectând interesele, viaţa şi bunăstarea persoanelor
care citesc, ascultă sau privesc acea prezentare". Acest lucru include în egală măsură
politica, sportul, ştiinţa, infracţiunile, educaţia, economia, religia, etc. Prin urmare,
orice întâmplare ce poate interesa sau afecta oamenii este ştire. Orice, de la faptul că o
pisică se află într-un copac, la declararea unui război, poate merita să fie transmis
audienţei mass-media. Este responsabilitatea jurnalistului de a determina care sunt
întâmplările cu o mai mare valoare de ştire şi de a selecta conţinutul unui anumit
buletin.

2.2. Caracteristicile ştirii

Având o definiţie a ceea ce jurnaliştii recunosc ca fiind ştire, putem evalua


valoarea de ştire, calitatea ce ne permite să măsurăm importanţa unui subiect. La
origini, valoarea de ştire este o problemă de recunoaştere a ştirilor ca ştiri; la un nivel
mai avansat, ea determină echilibrarea importanţei relative a subiectelor.
Suntem confruntaţi cu nenumărate posibilităţi de ştiri în fiecare zi. Unele
situaţii sunt în mod clar ştiri; altele nu. Multe se găsesc într-o arie nebuloasă,
exasperant de largă. Deoarece avem doar o cantitate limitată de timp în care să ne
prezentăm materialele, sumarul va fi restrâns la subiectele de o anume importanţă
pentru public, sau cel puţin sunt calculate să atragă atenţia audienţei. Dar natura
acestei selecţii presupune ca anumite subiecte să fie excluse. Ce subiecte rămân?

31
Mulţi cercetători şi jurnalişti au realizat clasificări care se referă la
reprezentarea aspectelor fundamentale ale aprecierii ştirilor. Totuşi, nu există un acord
general şi o clasificare este probabil la fel de bună ca şi o alta.
În primul rând, ştirile sunt factuale. Aceasta înseamnă, după cât ştiu cei care le
pregătesc, că ştirile conţin fapte adevărate.
Totuşi, sunt multe feluri de fapte. Există realitatea simplă: "Este ora 8 şi
temperatura atinge 12 grade". Există fapte importante, adică evenimente:
"Preşedintele a cerut Parlamentului să introducă Legea învăţământului în procedură de
urgenţă". Şi există opinii: "Primarul Clujului consideră că guvernul sprijină mişcările
separatiste ale minorităţii maghiare". Asemenea declaraţii pot să nu fie factuale în sine
(primarul Clujului se poate înşela), dar este un fapt că primarul a făcut această
declaraţie. În concluzie, prezentarea unei opinii cu impact social poate fi considerată o
altă formă de prezentare a evenimentelor, evenimentele rezultând din exprimarea
opiniilor. Evident, opiniile nu sunt fapte. Chiar şi evenimentele pot da impresia că
sunt, şi pot fi ceea ce Daniel Boorstin, bibliotecarul Congresului S.U.A., a numit
"pseudoevenimente" - evenimente care sunt înscenate şi pot să nu se afle niciodată
dacă nu se află acolo jurnalişti care să le transmită. Elementul "factual" în prezentarea
evenimentelor şi opiniilor este că evenimentele s-au întâmplat şi că opiniile au fost
exprimate. Reporterul nu răspunde pentru veridicitatea opiniilor prezentate şi nici nu
este în mod necesar obligat să explice de ce s-a petrecut un eveniment, deşi din ce în
ce mai mulţi reporteri recunosc importanţa faptului de a ajuta publicul să distingă între
evenimentele reale şi pseudoevenimente. Dar trebuie să existe un fapt de prezentat.
Atribuirea unei opinii cuiva care n-a exprimat-o sau descrierea unui eveniment care
nu s-a întâmplat nu reprezintă ştiri.
În al doilea rând, ştirile sunt noutăţi. Mulţi dintre noi sunt interesaţi de
întâmplările recente; de unde şi expresia comună, uşor pleonastică: "Aţi auzit ultimele
noutăţi?". Uneori acest interes în ştirile noi este o funcţie a curiozităţii, în timp ce
alteori este o necesitate directă de a cunoaşte informaţia de ultimă oră.
Uneori studenţii îşi recapătă lucrările cu ştiri altfel bine scrise, returnate de
profesorii lor cu menţiunea: "Unde este ideea ştirii?". Profesorul explică studentului
că trebuie să existe un motiv pentru a transmite ştirea respectivă astăzi. Avem
întotdeauna de-a face cu ştiri de astăzi. Un eveniment prezentat nu s-a petrecut în mod
necesar astăzi, dar trebuie să fie cumva legat de evenimentele de astăzi; altfel nu e
ştire. De exemplu: "Patinajul pe rotile devine rapid unul din cele mai populare
sporturi în România. Reporterul nostru X a încercat să pătrundă în interiorul
fenomenului şi iată ce a constatat". Fraza lead stabileşte faptul că subiectul are ceva
în comun cu ştirile zilei. A spune simplu: "Reporterul nostru a încercat să pătrundă în
lumea patinajului pe rotile" nu este relevant. Ne vom întreba de ce face o ştire despre
patinajul pe rotile. Răspunsul este că se întâmplă un lucru nou: popularitatea acestui
sport creşte rapid - acum.
Noutatea în ştiri este rareori o problemă de viaţă şi de moarte pentru
consumatorii de ştiri. Iată ce povesteşte Carl Hausman, în "Crafting the News for
Electronic Media": "Pe 17 octombrie 1989 locuitorii din San Francisco şi-au deschis
aparatele de radio pentru a obţine informaţii despre ce trebuie să facă sau să nu facă în
urma acelui cutremur distrugător de oraşe. Radioul, sistemul de comunicaţii de
urgenţă încă cel mai bun pe care îl avem, a salvat - la figurat şi poate literalmente -
vieţi omeneşti. Postul KQED a folosit putere şi energie auxiliare şi un aranjament de
reţea nou pentru a informa ascultătorii despre incendiul nestins din cartierul Marina,
prăbuşirea diferitelor structuri ale autostrăzilor şi procedurile importante de urgenţă.

32
Locţiitorul guvernatorului, Leo McCarthy, a vizitat studioul de urgenţă pentru a
discuta procedeele de ajutor instituite de stat pentru victimele cutremurului".
A treia caracteristică a ştirilor este că ele sunt interesante pentru un număr
semnificativ de persoane - deşi "număr semnificativ" este o cantitate foarte incertă.
Dacă tocmai v-aţi operat de amigdalită, acest lucru nu va fi o ştire. Dar dacă
fotbalistul Gică Popescu a trebuit să se opereze de amigdalită înainte de ultima etapă a
campionatului, aceasta este probabil o ştire. Iar dacă preşedintele ţării sau preşedintele
Statelor Unite şi-au extras amigdalele, acest lucru este cu siguranţă ştire. Milioane de
oameni sunt interesaţi de ce li se întâmplă acestor persoane. Dar sunt puţini cei cărora
le pasă de dumneavoastră şi de amigdalele dumneavoastră pentru ca operaţia pe care
aţi suportat-o să devină ştire.
Avem astfel o definiţie a ceea ce constituie în general o ştire: ştirea este
prezentarea unor evenimente, fapte şi opinii recente, care interesează un număr
semnificativ de persoane.
Amploarea şi anvergura unui eveniment au un impact direct asupra valorii
sale de ştire. Dacă sunt afectaţi mulţi oameni, o mare întindere de teritoriu este
distrusă sau o mare sumă de bani este cheltuită, avem o ştire. Dacă într-un incendiu au
murit patru oameni, în matematica impersonală a economiei ştirilor, patru vieţi pot să
nu garanteze valoarea de ştire a evenimentului, dar sunt fără îndoială un factor în
favoarea ei. Dacă au murit 40 de persoane, evenimentul devine ştire naţională. Dacă
au murit 400, ar putea fi una din cele mai importante ştiri ale globului.
Aspectele neobişnuite ale unui eveniment reprezintă o altă caracteristică pentru
mărirea valorii de ştire. Stereotipul "omului care muşcă un câine" se menţine adevărat
în ştiri. Ştirea este generată când se întâmplă ceva ieşit din comun. Evenimentul nu
trebuie să fie neapărat cutremurător; el poate fi de-a dreptul stupid. Un exemplu poate
fi o ştire despre idila nefericită de câţiva ani dintre un cerb sălbatic şi o vacă de lapte.
Aspectele neobişnuite sporesc şi mai mult importanţa unei ştiri când sunt
combinate cu o latură foarte sensibilă precum moartea a trei pompieri într-un
incendiu. Deşi lupta cu focul este o meserie periculoasă, este un lucru rar ca trei
pompieri să fie ucişi în acelaşi incendiu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
prăbuşirile de avioane; aspectul atipic al accidentului - şi nu neapărat amploarea sa -
este acela care face ştirea. Trei persoane ucise într-un accident aviatic vor căpăta o
mai mare atenţie din partea presei decât trei persoane ucise într-un accident rutier,
fiindcă este un plus de neobişnuit asociat vehiculelor care cad din cer.
Ştirile sunt pline de excepţii - prima persoană care a zburat deasupra Canalului
Mânecii într-un avion acţionat de forţa umană, primul copil născut "în eprubetă",
primul om care a pus piciorul pe Lună. Sunt de asemenea pline de recorduri -
persoana care a depăşit recordul olimpic la patinaj-viteză, prima persoană care a sărit
peste 6 metri cu prăjina, sau primul om care a împlinit 120 de ani.
Dar nu trebuie să deţinem un record olimpic pentru a fi subiect de ştire. Pur şi
simplu a face ceva ieşit din comun poate însemna un subiect. O mulţime de oameni au
traversat înot Canalul Mânecii, dar fiecare nouă încercare a atras atenţia pentru că este
încă o întâmplare neobişnuită.
Desigur, undeva trebuie trasă o linie. Unele lucruri pot fi neobişnuite şi totuşi
nu sunt foarte interesante. Să presupunem că cineva din oraş are cea mai mare colecţie
de şireturi de pantofi din lume. Un bun reporter poate scoate un scurt material de fapt
divers de aici, dar, să recunoaştem, o colecţie de şireturi nu este un subiect prea
interesant.
Trebuie de asemenea să decidem unde este graniţa dintre evenimente şi
pseudoevenimente. Să spunem că un grup a anunţat că membrii săi vor mărşălui

33
dezbrăcaţi prin faţa Primăriei din Constanţa pentru a protesta împotriva închiderii unei
plaje pentru nudişti. Evenimentul este destul de neobişnuit pentru a-l avea în vedere.
Totuşi, este doar un truc publicitar. Manifestanţii ar putea protesta la fel de bine cu
hainele pe ei, dar nu s-ar bucura de atenţia mass-media. Jurnaliştii încep să se sature
de acest fel de subiecte. Probabil şi publicul. Astfel, redactorii de rubrică vor fi
capabili să răspundă politicos unui telefon anunţând un marş nudist cu sugestia:
"Folosiţi multă soluţie de bronzat", şi să se întoarcă la ştirile reale.
Conflictul. Orice luptă între oameni, grupuri sau naţiuni poate fi interesantă.
Ne place să presupunem că o condiţie naturală a vieţii este calmul, liniştea.
Presupunerea este probabil greşită. Vedem conflictul ca pe o ameninţare a status quo-
ului, dar dată fiind istoria lumii, status quo-ul este probabil conflictul. Astfel,
conflictul este cel care ne atrage atenţia. Conflictul poate duce la schimbare, iar
schimbarea ne poate afecta viaţa. Este de asemenea posibil ca instinctele animalice
îngropate nu prea adânc sub căptuşeala civilizaţiei să ne facă să apreciem o luptă
frumoasă. Popularitatea sportului certifică acest lucru, din moment ce multe sporturi
sunt în esenţă conflicte ritualizate.
Care sunt caracteristicile unice ale ştirilor difuzate? Există desigur limitări în
ceea ce prezentatorul de ştiri poate spune. Totuşi, multe din aceste limitări nu sunt
impuse de lege, ci de timp şi de capacitatea audienţei de a absorbi informaţia difuzată.
Să observăm câteva comparaţii. Un cotidian, o emisiune de ştiri de televiziune
la ora cinei şi un buletin de 5 minute de ştiri radio, toate au aceleaşi ştiri ale zilei de
tratat. Un cotidian conţine cam 10.000 de cuvinte pe ediţie. O jumătate de oră de
program de ştiri televizat conţine cam 24 de minute de ştiri. Viteza cu care citesc
prezentatorii este diferită. Teoria dă în medie cam 150 de cuvinte pe minut. Pentru
multe posturi 180 de cuvinte pe minut sunt un lucru obişnuit. În aceste condiţii, 24 de
minute înseamnă 4320 de cuvinte, cam 17 pagini de carte. Un buletin radio de 5
minute conţine aproximativ trei minute şi jumătate de ştiri. La 180 de cuvinte pe
minut, buletinul are cam 630 de cuvinte. Aceasta înseamnă două pagini şi jumătate
dactilografiate, la două rânduri. Totuşi, în toate cele trei situaţii sunt aceleaşi ştiri de
transmis. Începeţi să vedeţi diferenţa?
Limitările de timp obligă la două restricţii importante. În primul rând ştirile
radio sunt mult mai selective. Folosesc mai puţine din temele zilei decât o face un
ziar. În al doilea rând, ştirile radio sunt mai puţin detaliate decât cele tipărite. Ele
trebuie să fie mai scurte, iar această reducere este realizată în primul rând prin
eliminarea detaliilor.
Se poate argumenta că se pot oferi mai multe detalii în comunicarea radio
utilizând scrierea "mai concentrată", scăzând mai degrabă numărul de cuvinte, decât
cel de amănunte. Nu există nici o îndoială că o mare parte a scriiturii radio este
concentrată, dar tot aşa este şi scriitura bună de presă. Astfel, economiile care pot fi
făcute prin scriitura concentrată sunt relativ mici.
Dar există un motiv mai important pentru care economiile sunt greu de obţinut
prin scriere concentrată: audienţa nu poate absorbi atâta informaţie dintr-o ştire
difuzată, cât poate absorbi dintr-o ştire tipărită de aceeaşi lungime. Materialul scris
poate fi parcurs în timpul liber. Poate fi recitit la dorinţă. Ambiguităţile privitoare la
ce s-a spus pot fi rezolvate prin examinarea mai atentă a textului. Acest lux nu este
permis audienţei radioului. Totul trebuie înţeles în momentul în care este auzit.
Aceasta înseamnă că amănuntele adăugate pot să nu fie receptate de audienţă şi că va
trebui realizat un material suplimentar pe tema respectivă pentru a ajuta audienţa să
absoarbă detaliile mai uşor.

34
Deci abordarea fundamentală a unei ştiri radio o reprezintă menţinerea
numărului de fapte şi detalii la nivelul minim. Desigur, trebuie să tăiem cuvintele
inutile, cum am face-o în orice tip de scriitură de presă. Principala noastră sarcină este
să înţelegem şi să redăm fiecare subiect în amănuntele sale esenţiale.

2.3.Tipuri de ştiri

Jurnaliştii occidentali utilizează termenii de ştiri "hard" şi ştiri "soft" pentru a


descrie materialele pe care le produc. În realitate nu există graniţe precise între aceste
categorii şi alte clasificări pot fi la fel de potrivite. Dar familiarizarea cu aceste două
concepte oferă cel puţin un teren comun de înţelegere a categoriilor şi subcategoriilor
de ştiri.
Cei mai mulţi jurnalişti sunt de acord cu principiile care fac o ştire să fie
"hard". Ea este un text conţinând o idee puternică, dramatică, ce va stârni instantaneu
interesul publicului. Ştiri despre dezastre, crime şi război; ştiri despre evenimente
politice majore; ştiri despre personalităţi. Cu cât este mai proeminentă o personalitate,
cu atât este mai importantă ştirea. Un eveniment care afectează o mie de persoane
înseamnă o ştire mai puternică decât un eveniment care afectează numai zece.
Unghiul de abordare este de obicei evident în asemenea ştiri. Bazate pe
întrebarea "Ce s-a întâmplat?", ştirile curg într-un tipar previzibil pentru jurnaliştii cu
experienţă, dar şi pentru audienţă. Aceasta nu înseamnă că toate versiunile unei
anumite ştiri vor fi la fel - există loc pentru diferenţe de accentuare - dar, în general,
cei mai mulţi jurnalişti puşi în faţa unui set de fapte vor aborda un tipar similar în
scriitură.
Ştirile de tip hard sunt gândite în general ca ştiri capitale - ceea ce înseamnă
noutăţi de mare importanţă. Un incendiu este o ştire hard. La fel o reuniune politică
extraordinară, demisia unui parlamentar, arestarea unui preot.
Ştirile hard sunt noutăţi, deşi nu este necesar ca ele să se petreacă exact în
momentul în care sunt prezentate pentru a fi calificate ca atare. Dar, în mod curent,
întâmplările importante sunt mereu ştiri hard şi, în unele cazuri, când factorul timp
este foarte important (şi întâmplarea se desfăşoară sub ochii noştri), jurnaliştii numesc
aceste situaţii ştiri on the spot, sau relatare spot.
Disponibilitatea tehnologiilor de transmitere "live" (în direct) a sporit
capacitatea jurnaliştilor de a transmite ştiri spot. Ei concurează pentru a fi primii care
transmit ştirea şi acest lucru se dovedeşte uneori a fi o aventură, deoarece unele
întâmplări pot să nu devină un subiect, şi eforturile multor oameni să fie deturnate de
la alte evenimente cu adevărat importante.
Termenul de ştire soft poate induce în eroare. El dă impresia că ştirea nu e bine
focalizată, că este mai puţin importantă decât una hard. Este desigur adevărat că
asemenea ştiri nu depind de o prezentare imediată pentru a exista, dar acesta poate să
nu fie cel mai bun test al importanţei. Iar realitatea este că unele ştiri care nu intră în
categoria convenţională a celor hard tratează subiecte de mare importanţă. "Soft" nu
înseamnă neimportant. Ştirile pot fi umoristice şi sarcastice; dar acest lucru nu
înseamnă că nu ating subiecte serioase. Ştirile soft bine făcute pot oferi imagini
semnificative ale societăţii şi ale noastre înşine.
O ştire soft există sub multe aspecte. În unele cazuri "soft" este sinonim cu
"interes uman", însemnând o ştire care apelează la emoţiile umane fundamentale,
chiar dacă nu este un subiect nou, de impact. Cercetătorii au arătat că publicul preferă
să afle informaţii despre oameni, mai degrabă decât despre lucruri. Dar pentru ca

35
aceasta să se întâmple, oamenii trebuie să pară vii, iar ştirile interesante. Astfel, ştirile
soft sunt deseori latura umanizată a ştirilor hard.
Putem observa deci că înţelegerea ştirilor este importantă pentru a decide
abordarea unei întâmplări. Putem privi ştirea dintr-o perspectivă "evenimenţială" -
ştirea hard convenţională - sau să ne concentrăm asupra subiecţilor - ştirile soft. Sau,
le putem face pe amândouă.

2.4. Organizarea şi structura ştirilor

2.4.1.Valoarea de ştire şi prelucrarea informaţiei


Pentru jurnalistul începător, misterul scriiturii se reduce deseori la o listă de
reguli despre conţinut şi valoarea de ştire. Regulile despre conţinutul unor ştiri bune
sunt exprimate în mod universal prin cele şase întrebări: cine, ce, unde, când, cum, de
ce. Mai multe probleme pune conceptul de valoare de ştire. Multe liste cu ceea ce
constituie valoarea de ştire menţionează termeni ca impact, anvergură, proeminenţă,
inedit, proximitate temporală şi spaţială. Astfel, pentru a merita să devină ştire, un
eveniment trebuie să fie caracterizat în superlative: cel mai important sau cel mai
apropiat în timp, implicând cele mai necunoscute sau cele mai neobişnuite lucruri,
apărut cel mai recent sau fiind cel mai apropiat de spaţiul în care trăieşte audienţa
(fizic sau psihic). Există, desigur, întotdeauna, excepţii în regulile care definesc ştirile.
În aceste cazuri, jurnaliştii se bazează pe experienţă, răspunzând la întrebarea "Ce sunt
ştirile?" cu replica pe care un exasperat judecător al Curţii Supreme americane a
folosit-o odată pentru pornografie: "N-o putem defini, dar o recunoaştem când o
vedem" (cf. Finn, 1991, p.80).
Un motiv pentru care nu putem defini ştirile (dar le recunoaştem când le
auzim/vedem) este că abilitatea noastră de a recunoaşte semnificaţia unei ştiri este
intim legată de capacitatea noastră de a distinge detaliile neaşteptate ale întâmplării.
Jurnaliştii cu experienţă înţeleg procesul intuitiv, folosind trucuri stilistice pentru a fi
siguri că audienţa dă atenţie informaţiilor pe care ei le cred importante şi interesante.
Un exemplu bun pentru explicarea noţiunii valorii de ştire este dat de Roger
Schank, în "Reading and Understanding", în care descrie un computer din New
Haven, Conneticut, ce a petrecut un deceniu învăţând să citească ştirile transmise de
Associated Press.
Experimentele în programarea acestui computer de citit ştiri conduse de doi
psihologi de la Universitatea Yale, Roger Schank şi Robert Abelson, au oferit o
viziune remarcabilă asupra complexelor procese implicate în citirea şi înţelegerea
ştirilor. S-a descoperit că programarea unui computer pentru a extrage semnificaţiile
corecte din succesiuni de cuvinte cu punctuaţie - ceea ce numim în mod obişnuit
propoziţii - este o sarcină formidabil de grea. Ne gândim că putem învăţa un computer
puţină gramatică şi o mulţime de definiţii şi să-l lăsăm pe el să combine sensurile
cuvintelor pentru a ajunge la semnificaţia unui text. Problema cu această abordare este
că un calculator este deseori prea înclinat spre exactitate. Odată, de pildă, computerul
a fost pus în încurcătură de o ştire care spunea că San Francisco "a fost zguduit" după
asasinarea primarului George Moscone. Computerul a crezut că se produsese un
cutremur.
Calculatorul pare să se descurce mai bine totuşi când are o imagine de
ansamblu a ştirii. De exemplu, Schank şi Abelson şi-au programat computerul cu
scenarii stereotipe pentru anumite tipuri de ştiri şi l-au direcţionat să arate că înţelege
ce citeşte prin rezumarea detaliilor relevante. Încărcat cu un scenariu generic pentru
accidente feroviare, computerul a rezumat o ştire de şapte paragrafe despre ciocnirea a

36
două trenuri în trei propoziţii: UN TREN A LOVIT UN TREN ÎN MEXICO. 17
PERSOANE AU MURIT. 45 DE PERSOANE AU FOST RĂNITE. Prima frază
ciudată - "un tren a lovit un tren" reflectă modul literal al computerului de prezentare
a unei coliziuni frontale.
Psihologii care studiază modul în care oamenii prelucrează limbajul îşi dau
seama că şi ei sunt dependenţi de un fel de instrument mental care dă o structură
informaţiei senzoriale primite. Denumite deseori "scheme", cel mai dezvoltat din
aceste tipare mentale este cel pe care Schank şi Abelson îl numesc "scenariu": o
secvenţă stereotipă de evenimente extrasă frecvent din memorie pentru a specifica
rolurile participanţilor şi acţiunile lor aşteptate. Nimeni nu a văzut vreodată astfel de
scenarii, dar cel puţin ipotetic se crede că oamenii le folosesc pentru a descoperi
sensul unei întâmplări, sau chiar ca să decidă ce urmează să facă. Exemplul celor doi
este că la lovitura cu o bâtă de baseball, un suporter ştie să privească mingea, nu pe
acela care o loveşte. Aceasta pentru că se aşteaptă ca acela să fugă spre prima bază,
dar traseul mingii şi implicaţiile sale pentru joc sunt de neprevăzut.
Un alt exemplu, foarte popular, este scenariul pentru mersul la restaurant.
Secvenţa evenimentelor majore include (1) găsirea unui loc, (2) citirea meniului, (3)
comanda, (4) mâncatul, (5) plata consumaţiei şi (6) părăsirea localului. Tema
scenariului specifică faptul că cei mai mulţi oameni vor evoca acest tipar mental când
cuvântul "restaurant" apare într-un text. Astfel, cititorul stabileşte un context pentru
detaliile ce vor veni. Succesiunea evenimentelor este atât de bine cunoscută, de fapt,
încât un cititor va crede că este ceva greşit dacă personajele din text s-ar aşeza, ar citi
meniul şi ar pleca.
O altă indicaţie a faptului că puterea scenariilor influenţează percepţiile
noastre este ceea ce se întâmplă când recunoaştem intenţionat succesiunea de
evenimente. Dacă de exemplu, personajele (2) citesc meniul, (3) comandă, (5) plătesc,
(1) se aşază, (4) mănâncă şi (6) pleacă, omul poate evoca scenariul unui fast food
pentru a da sens textului. Scenariile permit ceea ce informaticienii numesc "procesare
de sus în jos": capacitatea de a potrivi diverse piese de informaţie într-un tipar sau
model fix ce are sens la început. Reversul este numit "procesare de jos în sus". Aici nu
trebuie doar să identificăm piesele puzzle-lui, ci să le şi aranjăm într-un tipar cu
semnificaţie. Aceasta necesită efort mental conştient precum aranjarea relaţiilor dintre
variabile într-o problemă de matematică.
Ideea-cheie pentru scriitura audio este că scenariile stau la baza înţelegerii
ştirilor de către audienţă. Dar acesta nu este singurul lucru important. Gradul de
anormalitate într-un scenariu altfel obişnuit pare să se plaseze în inima definirii
ştirilor. Orice student în jurnalism este antrenat să descopere "cine, ce, unde, când,
cum şi de ce". Primele patru întrebări denotă rutina informaţiei adunate pentru toate
ştirile. Dar răspunsurile nu pot fi rutină. Cel puţin unul trebuie să fie atipic pentru a
atrage atenţia publicului.
Să ne gândim la scenariile care au încadrat ştirile internaţionale majore în
deceniul '80. Începând cu fricţiunile dintre Uniunea Sovietică şi democraţiile
occidentale după al doilea război mondial, scenariul Războiului Rece a anticipat
continua domnie marxistă din Polonia până în Bulgaria, tensiunea din Berlinul divizat,
alegerile controlate de Partid în Uniunea Sovietică şi situaţia Germaniei de Est care a
rămas un stat comunist separat. Totuşi, începând cu anul 1989 am fost martorii unei
succesiuni de evenimente în Europa de Est care au reprezentat o provocare pentru
scenariul nostru de 40 de ani de Război Rece.
Cine este noul preşedinte al Cehoslovaciei? Un fost dramaturg închis.
Ce face Zidul Berlinului? Se sfărâmă.

37
Unde au loc alegeri libere? În Uniunea Sovietică.
Când se vor uni cele două Germanii? Pe 3 octombrie 1990.
Cum s-a încheiat Revoluţia în România? Cu împuşcarea dictatorului.
O cascadă de evenimente imprevizibile au obligat la o reevaluare a scenariului
Războiului Rece. Jurnaliştii în căutarea lui "de ce?" au dezvăluit constant fapte ce ne-
au forţat să amendăm scenariile sau să adoptăm unele noi. În schimb, aceste scenarii
revăzute ne îndeamnă să reevaluăm faptele vechi într-o nouă lumină ce oferă surprize.
În sfârşit, aceste devieri de la normalitate sunt cele care deosebesc ştirile de faptele
simple şi informaţie, o distincţie pe care oamenii, dar nu şi computerele, o pot înţelege
sau evalua.
Astfel, scrierea ştirilor necesită o cantitate considerabilă de judecată
profesionistă. Dacă audienţa reacţionează inconştient la situaţiile anormale din
scenariile obişnuite, atunci orice deviere neaşteptată într-un scenariu bine cunoscut
poate oferi noutatea pe care o căutăm. Astfel, mass-media - preocupată mereu să
atragă atenţia unor audienţe largi - pot exploata nevoia psihologică a oamenilor de
stimulare ca o problemă de obişnuinţă, chiar când vor să-i informeze. Provocarea
scriiturii audio este de a selecta evenimentele şi întâmplările zilnice notabile şi a le
prezenta în conformitate cu un cadru mental ce face ca semnificaţia lor să fie evidentă
pentru audienţă. Aşa cum scria odată jurnalistul şi poetul Erza Pound (cf. Finn, 1991,
p.82), "Literatura este o ştire care rămâne ştire". Pusă în astfel de termeni, scriitura
ştirilor radio poate fi o provocare pentru întreaga arie de resurse intelectuale pe care
este destinată să o ofere o educaţie liberală.
2.4.2. Recunoaşterea funcţiei de povestire
Nevoia de sensibilizare faţă de personajele implicate în dramele umane ce
umplu buletinele de ştiri subliniază ceea ce reprezintă transmiterea ştirilor: povestire.
Multe din ştirile difuzate şi tipărite sunt negative: expunerea întâmplărilor
senzaţionale, accidente şi cutremure, ucideri şi alte crime, războaie şi nenorociri de
mii de feluri. Poveştile au eroi şi eroine, victime şi supravieţuitori. Jurnalistul este la
înălţime când recunoaşte responsabilitatea sa de a povesti corect, concis şi exact, şi
într-un mod în care audienţa să înţeleagă şi să se asocieze la povestire din propriul
simţ de umanitate.
Cercetările (cf. Willis & D'Arienzo, 1993, p.145) arată că ceea ce radioul
realizează cel mai bine este povestirea dramatică. El este un canal relativ slab purtător
de informaţie instituţională şi abstractă. Prea des efortul de a transmite cunoştinţe
standardizate produce expresii fără viaţă, încărcate cu date impersonale şi jargon. Nu
e de mirare că ascultătorul obişnuit reţine doar aproximativ 10% dintr-un jurnal.
Reporterii de succes ştiu că informează audienţa mai bine când povestesc despre alţi
oameni. Programele de ştiri sunt şi ele legate de funcţia de divertisment a radioului.
Ideea că reporterii sunt angajaţi exclusiv în obiectivitatea jurnalistică reprezintă eronat
realitatea.
Amintiţi-vă diferenţele de bază dintre tipărire şi difuzare. Cititorul unei ştiri de
ziar se poate opri în orice punct în care a obţinut o cantitate suficientă de detalii, poate
citi mai târziu de la mijlocul ştirii, poate reciti orice idee, poate parcurge textul cu
orice viteză şi, în general, are controlul modului în care receptează şi prelucrează
ştirea.
Prin contrast, ştirea difuzată pe calea undelor este structurată total de sursa sa.
Un membru al audienţei trebuie să fie capabil să prelucreze ştirea prin ureche şi creier
aşa cum este prezentată de buletin. Nu există posibilitatea de a cere o repetare sau o
clarificare. Ştirea trebuie înţeleasă de prima oară, iar succesiunea şi viteza cu care sunt
prezentate faptele şi ideile în ştire trebuie să fie astfel încât audienţa să le poată

38
prelucra aşa cum vin. Prea multe fapte, nume sau cifre prezentate prea repede, sau o
schimbare bruscă de idei fără avertisment va face audienţa să renunţe, şi odată ce
acest lucru s-a întâmplat, este imposibil să fie făcută să asculte ştirea mai departe.
În mod tradiţional ştirea de ziar este scrisă folosind ceea ce este cunoscut ca
organizare în piramidă inversată. Lead-ul este urmat de faptele rămase neamintite, în
ordinea descrescătoare a importanţei lor, aşa cum este ea determinată de reporter sau
editor. Succesiunea permite cititorului să se oprească în orice punct al ştirii oricând
simte că a acumulat destulă informaţie. Ea permite de asemenea secretarului de
redacţie să şteargă paragrafele în ordine inversă, de la sfârşitul ştirii, dacă este
necesar, pentru a se potrivi în spaţiul disponibil.
Acest principiu de organizare a prezentării faptelor în ordinea descrescătoare a
importanţei creează de asemenea o tendinţă de a sări înainte şi înapoi printre diferitele
elemente ale ştirii.
Un cititor poate vedea punctele de tranziţie marcate prin paragrafe, dar
ascultătorul va avea necazuri cu această structură în punctele în care se schimbă
subiectul. Din acest motiv, stilul tipărit nu este de obicei cea mai bună abordare pentru
ştirea radio. În radio structura ştirii nu poate fi văzută; audienţa trebuie să fie ghidată
prin succesiunea ideilor. De asemenea se presupune că în radio audienţa va asculta
ştirea de la început până la sfârşit (dacă are un lead bun şi e bine scrisă), aşa încât
autorul poate plasa faptele importante în locurile potrivite de-a lungul întregii ştiri,
pentru a da textului curgerea firească a unei povestiri.
2.4.3. Tipuri de structură a ştirii
Indiferent de tipul de lead, cele mai multe din elementele de bază - cine, ce,
când, unde, cum, de ce, ce dacă - trebuie incluse în ştire. Dar nu le putem include pe
toate într-o singură frază simplă, coerentă, pentru lead. Le alegem deci pe acelea care
sunt cele mai importante pentru acea ştire.
În scriitura pentru radio accentuarea acestor elemente diferă deseori de cea din
jurnalismul tipărit. Elementele subliniate în mod obişnuit în lead-ul difuzat sunt ce,
unde, cine; de ce şi cum iau deseori prea mult timp de explicat într-o construcţie
simplă, iar când este de multe ori inutil, având în vedere rapiditatea cu care radioul
poate transmite ştirile.
Unde: Fiindcă posturile de radio au o atât de mare audienţă, localizarea unui
eveniment este mai importantă în radio decât în presa scrisă.
Cine: Identificaţi un vorbitor prin funcţie înainte de a-i da numele. Evitaţi folosirea
unor nume nefamiliare în lead şi a prea multor nume în ştire.
Când: Aproape toate ştirile radio se petrec "astăzi". Evitaţi folosirea a.m. şi p.m. Dacă
elementul timp este important, daţi ora exactă. Dar în cele mai multe cazuri, o referire
generală ca "azi dimineaţă" sau "acum două ore" este suficientă, sau chiar poate lipsi.
Nu toate ştirile afectează direct viaţa ascultătorilor. Dar atunci când este
posibil, încercaţi să accentuaţi impactul în primele câteva propoziţii. Folosiţi un
element care îi va face pe oameni să le pese sau să înţeleagă de ce acea ştire este
importantă, neobişnuită sau de interes uman.
Există patru tipuri de structuri obişnuite pentru construirea unei ştiri radio
(Rich, 1994, p.317): structura problemă/soluţie, succesiunea temporală, structura tip
clepsidră şi formatul circular.
a) Problemă/soluţie.
Cea mai obişnuită structură începe cu prezentarea problemei, oferă sprijin prin
inserturi sonore şi fapte, dă contextul şi discută soluţiile, dacă ele există. Deseori se
sfârşeşte cu pasul care urmează în acţiune.

39
Afirmarea problemei: Patruzeci de comercianţi au demonstrat pentru a şasea
zi consecutiv în Reghin. Ei cer să fie despăgubiţi pentru pierderile suferite în urma
incidentelor etnice din oraş.
Context: Comercianţii purtau pancarde şi strigau sloganuri în faţa Primăriei
din Reghin. Ei sunt supăraţi în special din cauza unei ordonanţe a Primăriei, care le
întârzie procesul de reamenajare. Legea permite magazinelor distruse în revolte să
sară peste perioada de 75 de zile pentru a obţine avizul de reconstrucţie.
Pasul următor: Comercianţii iau în considerare şi o viitoare grevă a foamei.
Următorul exemplu începe cu un lead de impact, oferind soluţia la o problemă
ce a fost rezolvată. Apoi oferă sprijin pentru lead, urmat de context.
Impact, soluţie la o problemă: Dacă v-aţi dus maşina la reparat la Balcorom
în ultimii doi ani, puteţi căpăta o despăgubire.
Sprijin pentru lead: Compania a căzut de acord să limpezească acuzaţiile de
înşelare a clienţilor prin reparaţii de proastă calitate sau inutile. 500 de cetăţeni vor
fi aleşi să primească 500.000 de lei despăgubire pentru orice serviciu al Balcorom.
Context: Problemele în discuţie au avut loc între august 1996 şi ianuarie anul
acesta.
b) Succesiunea temporală.
O ştire poate duce ea însăşi la o ordonare a ideilor în funcţie de timp. Cum
ştirile radio trebuie să fie cât mai actuale, secvenţa de timp este de obicei o cronologie
inversă care începe cu acţiunea prezentă, merge spre trecut (context) şi sfârşeşte cu un
element viitor.
Prezent: Apărătorii drepturilor animalelor protestează în această dimineaţă în
faţa unui spital din Pittsburg, unde medicii au transplantat un ficat de la un babuin
pentru a salva viaţa unui om.
Trecut: Aproximativ 15 protestanţi au manifestat la intrarea Centrului medical
al Universităţii Pittsburg. Un membru al Asociaţiei pentru Apărarea Animalelor
spune că ei nu cred că o specie ar trebui sacrificată pentru o alta. Pichetele au
pancarde afirmând "Nu există creaturi inferioare" şi "Animalele nu sunt
consumabile".
Viitor. Medicii spun că dacă pacientul lor continuă să se simtă bine, în luna
următoare vor mai face încă trei astfel de transplanturi.
c) Clepsidra.
Această structură este tot un fel de succesiune temporală. Totuşi, începeţi cu
un lead rezumativ (nu de tipul celui din presa scrisă) şi apoi construiţi ştirea
cronologic:
Lead rezumativ: O deversare de deşeuri chimice toxice lângă Cîmpina a
obligat sute de locuitori din două sate să-şi părăsească locuinţele. Cel puţin doi copii
au necesitat tratament în spital. Unul din medici spune că mai multe persoane vor
avea nevoie de un tratament în viitorul apropiat.
Începutul cronologiei: Problemele au început în această dimineaţă, când 13
vagoane de marfă s-au răsturnat chiar lângă Cîmpina. Un vagon a căzut în râul
Prahova, risipind încărcătura de benzen. Benzenul este un solvent inflamabil şi fumul
produs poate cauza halucinaţii, ameţeli şi tuse.
În Cîmpina şi în vecinătate edilii au ordonat evacuarea a zeci de locuinţe
până la 2 kilometri de râu. Echipele de intervenţie spun că au blocat cursul într-un
lac de acumulare pentru a preveni împrăştierea benzenului.
d) Circular.
Imaginaţi-vă ştirea ca un cerc. Punctul principal este lead-ul. Toate punctele de
sprijin ar trebui să fie legate de ideea din lead. Spre deosebire de piramida inversată

40
unde ideile sunt plasate în ordinea descrescătoare a importanţei, într-o construcţie
circulară fiecare parte a ştirii este egal importantă. Sfârşitul se poate referi la ideea din
lead.
Lead: Dacă locuiţi în sectorul 3, s-ar putea să doriţi să nu beţi apă diseară.
Idei de sprijin: Ministerul Sănătăţii avertizează locuitorii conectaţi la staţia de
pompare din zonă despre calitatea apei. Specialiştii au descoperit în ea bacterii ce
pot fi periculoase.
Insert (Andrei Blaga, cercetător în Ministerul Sănătăţii): Acestea sunt bacterii
indicatoare, care pot arăta prezenţa unora mai serioase. Bacteriile pot crea probleme
gastro-intestinale. Şi dorim ca oamenii să poată preveni aceste probleme prin
fierberea apei, folosirea apei minerale îmbuteliate sau tratând apa cu un dezinfectant
lichid.
Final referitor la lead: Blaga spune că bacteriile provin de la animalele
moarte. Până ce specialiştii vor rezolva problemele, oamenii din zonă ar trebui să fie
precauţi.
2.4.4. Inserturile
Indiferent că scriem o ştire sau un documentar, este esenţial să ştim despre ce
vorbim. Poate că acest lucru pare un loc comun. Dar veţi fi surprinşi cât de des
reporterii fără experienţă, după ce citesc ceva trimis de o agenţie de presă, fără să se
gândească, trec informaţia ca atare în textele lor. Termeni, concepte, chiar evenimente
se strecoară în texte în moduri ce demonstrează că autorul nu le-a înţeles.
Faceţi o regulă din a afla despre subiect mai mult decât veţi folosi vreodată.
Chiar şi când timpul de emisie este numai de câteva zeci de secunde, aceste secunde
trebuie să reflecte o înţelegere totală a subiectului. Aşa că documentaţi-vă bine. Citiţi
extrase din ziare şi reviste, rapoartele agenţiilor de presă, cărţi - orice vă cade în mână
sau puteţi găsi la timp, ca să studiaţi şi să digeraţi. Căutaţi-vă sursele pentru informaţii
de context. Căutaţi-vă şefii pentru detalii. Discutaţi subiectul cu editorul pentru a
obţine cât mai multe idei şi întrebări de urmărit.
Nu puteţi şti niciodată prea mult despre un subiect, deşi nu veţi avea niciodată
timp să ştiţi totul. Deseori, constrângerea orei-limită de intrare în emisie (deadline) vă
va restrânge cantitatea de muncă pe care o puteţi depune. Trebuie să vă lăsaţi destul
timp să scrieţi şi să produceţi materialul. Reporterii cu experienţă învaţă să recunoască
când au dat suficient, chiar dacă nu sunt presaţi de un termen de predare. Editorii vă
pot ajuta să vă hotărâţi dacă nu ştiţi când să vă opriţi.
Când aveţi singuri întrebări despre material, ascultătorul va fi nevoit să-şi pună
şi el întrebări. Deci dacă nu ştiţi ceva important, aflaţi înainte de a începe să scrieţi.
Alegeţi inserturile sonore în timp ce vă subliniaţi ideile.
După ce aţi terminat de adunat datele şi aţi încheiat interviurile este timpul să
asamblaţi ştirea. Discutaţi cu redactorul coordonator, care probabil vă va cere o linie -
un sinopsis al ştirii în una-două fraze. Aceasta vă va ajuta să vă concentraţi asupra
ceea ce doriţi să spuneţi. Fiţi siguri că aveţi o idee clară despre scopul ştirii înainte de
a începe să scrieţi, fiindcă dacă nu aveţi, ştirea probabil va pierde din claritate şi va
avea o organizare defectuoasă. Aşa că gândiţi-vă cu grijă la linia directoare, şi
asiguraţi-vă că este directă şi completă, dar nu complicată.
Gândiţi-vă apoi la detaliile informaţiei, dar nu încercaţi să obţineţi curgerea
logică a ştirii într-o ordine perfectă. Mai întâi alegeţi inserturile. Dacă prezentarea este
numai citită, evident că veţi sări peste acest pas. Dar cele mai multe prezentări conţin
inserturi şi, în radio, acestea sunt motorul care conduce prezentarea.
Insertul, sau tăietura, cum mai este numit în terminologia radio, este, la modul
brut, echivalentul utilizării citatelor în presa scrisă. Dar există o diferenţă. În

41
jurnalismul tipărit, citatele întăresc ideile principale ale ştirii. În radio, insertul duce
ştirea mai departe. Aceasta nu afectează numai modul cum scrieţi în jurul inserturilor,
ci şi modul cum vă structuraţi ştirea. De multe ori în timp ce scrieţi, vi se va părea că
scrieţi numai fraze conectate la insert. Totuşi, aceste cuvinte de conexiune, legând
idiele din inserturi, sunt foarte importante. Dacă insertul este motorul care conduce
prezentarea, atunci scriptul este cel care dă un sens întregului. O ştire de radio bună va
combina inserturile şi scriptul pentru a da un material complet de la început până la
sfârşit.
Alegeţi întâi inserturile. Lăsaţi-le să ghideze organizarea ştirii. Este mult mai
uşor să faceţi scriptul să se potrivească înregistrărilor, decât înregistrarea scriptului.
Nu construiţi scriptul ca să vă chinuiţi apoi să strecuraţi inserturile printre rânduri.
Alegerea tăieturilor de bandă este prin ea însăşi o artă. Unii reporteri fac câte o
diagramă a fiecărui minut de bandă pentru a le utiliza ca ghid. Alţii îşi amintesc
părţile esenţiale ale celor mai interesante interviuri, şi le re-ascultă doar pe acelea.
Alţii combină cele două tehnici, în funcţie de mărimea materialului, numărul de
interviuri şi cât de apropiat este termenul intrării în emisie. Dezvoltaţi un sistem care
să funcţioneze pentru dumneavoastră în selectarea celor mai importante inserturi
pentru ştire.
Pe când vă alegeţi tăieturile, ar trebui să vă gândiţi la detaliile a ceea ce doriţi
să spuneţi. Care sunt faptele importante de transmis? Care sunt evenimentele
importante care au avut loc? Care sunt ideile principale? Un mod simplu de a face
acest lucru este să vă construiţi o listă cu aceste detalii, punându-le la început într-o
ordine oarecare. Apoi vă puteţi privi lista gândindu-vă la înregistrări în acelaşi timp şi
punându-le împreună într-o succesiune logică.
Când faceţi acest lucru veţi constata că aveţi de-a face cu un puzzle din care va
trebui să tăiaţi anumite porţiuni de bandă şi anumite idei de pe listă. Nu-i nimic rău în
asta. Uneori acele inserturi mari pur şi simplu nu se potrivesc şi deseori veţi observa
că unele dintre acele idei "importante" nu sunt în fapt atât de importante. Dar
asiguraţi-vă că produsul final este unul desăvârşit. Nu sacrificaţi niciodată conţinutul
pentru formă. Există întotdeauna un mod de a face să se potrivească o idee cu
adevărat importantă.
Scriitura de ziar este structurată într-o "piramidă inversată" - ceea ce înseamnă
că informaţia cea mai importantă este inclusă în lead, urmată de cele mai importante
detalii şi că cele mai puţin importante date intră în final. Această structură este
probabil motivul pentru care o ştire de ziar citită în direct este cel mai adesea greu de
urmărit.
Scriitura de radio este liniară. Are un început, un cuprins şi o încheiere.
Jurnalistul poartă ascultătorul prin ştire în mod logic din punctul A în punctul B spre
punctul C, până când, în final, există o concluzie. Uneori, cea mai importantă parte a
ştirii vine la sfârşit, nu la început. Dar începutul este crucial, căci fixează ştirea şi
pregăteşte ascultătorul pentru ce va urma.
Cele mai obişnuite finaluri pot fi încadrate în patru tipuri mari (Rich, 1994,
p.320):
Sumar: Un fapt care întăreşte ideea principală, fără a repeta punctele
precedente.
Viitor: Următorul pas într-o acţiune.
Factual: O afirmaţie de context sau un alt fapt.
De consumator: Subiecte ajutătoare, precum unde se poate suna sau merge
pentru informaţii suplimentare. Dacă această informaţie este importantă pentru

42
ascultător, evitaţi să o daţi o singură dată. Anunţaţi-l că veţi repeta numerele de
telefon sau adresele mai târziu în timpul programului.
2.4.5. Lansările şi anunţurile
Când scrieţi ştiri pentru jurnale de actualităţi complexe, începutul unei ştiri nu
înseamnă primele cuvinte ale reporterului. Sunt primele cuvinte ale gazdei,
prezentatorul. Punctul de plecare este numit lansare, sau introducere gazdă. Nu
trebuie să o consideraţi ca fiind un element nefolositor, sau unul pe care îl va fixa
editorul mai târziu. Este o parte integrantă a ştirii şi ar trebui să fie prima pe care o
scrieţi. Dacă n-o faceţi, riscaţi să structuraţi un material într-un aşa fel încât
prezentatorul să nu aibă nimic de spus.
Lansarea ar trebui să dea faptele de bază ale ştirii şi să spună ascultătorului de
ce ştirea este importantă. Ar trebui scrisă astfel încât să conducă direct la partea de
text a reporterului, indiferent dacă începeţi făcând un pas înapoi pentru a oferi
informaţia de context, sau continuaţi să vă mişcaţi înainte. Iată un exemplu de lansare
care permite reporterului să înceapă ştirea cu contextul:
Prezentator: Într-un anunţ dramatic la conferinţa de presă săptămânală,
primarul Voinea a spus că va cere Parlamentului o creştere cu
14 procente a taxei Băsescu. Dacă Parlamentul aprobă, ar fi
cea mai mare creştere de taxe din ultimii ani. Reporterul nostru
Dan Costea povesteşte:
Reporter: Când primarul Voinea a candidat pentru acest post acum şase
ani, şi-a făcut din expresia "nici o taxă nouă" sloganul
campaniei sale. A funcţionat. A fost ales cu uşurinţă. Şi a
folosit aceeaşi metodă pentru realegerea sa patru ani mai
târziu…
Aici este un exemplu de lansare ce permite reporterului să preia ştirea şi să o
ducă mai departe, fără să explice informaţia de context:
Prezentator: Primarul Voinea a încălcat azi ani de promisiuni electorale
spunând că va cere Parlamentului o creştere cu 14 procente a
taxei Băsescu. Dacă Parlamentul acceptă, ar fi cea mai mare
creştere de taxe din ultimii ani. La Primărie, Dan Costea are
amănunte:
Reporter: Anunţul surpriză a venit în timpul conferinţei de presă
săptămânale a primarului. El a spus presei că, deşi decizia a
fost dificilă pentru el, nu a văzut altă alternativă, fiindcă
administraţia oraşului este falimentară…
Ambele construcţii funcţionează. Ele dau partea de ştire a prezentatorului şi
lasă reporterul să continue de acolo. Dar dacă reporterul şi-ar fi început partea sa de
ştire astfel:
Reporter: Primarul Voinea a anunţat astăzi că va cere Parlamentului o
creştere cu 14 procente a taxei Băsescu, şi dacă Parlamentul
acceptă, va fi cea mai mare creştere a taxelor din ultimii ani.
Anunţul a contrazis ani de sloganuri electorale ca "nici o taxă
nouă".
N-ar mai fi nimic de spus de către prezentator, cu excepţia a ceva ca:
"Primarul Voinea a surprins jurnaliştii astăzi la conferinţa de presă". Iar acest lucru
nu este chiar ceva cu care să atragem atenţia ascultătorilor.
Lansările pot preceda şi pachetul de ştiri al unui reporter. Acestea sunt scrise
mai mult ca un lead, dar ele nu trebuie să repete lead-ul reporterului. Lansările dau

43
esenţa ştirii, ca o linie directoare, şi sfârşesc cu afirmaţia că reporterul, de obicei citat
pe nume, are mai mult de spus despre subiect:
Multe femei se antrenează din greu pentru a fi în formă. Dar un studiu nou
spune că exerciţiul în exces poate duce deseori la probleme serioase de sănătate
pentru femei. Ileana Popa ne arată cum unele atlete pot suferi de tulburări digestive
ca rezultat…
Un anunţ înseamnă câteva propoziţii care au rostul de a ispiti ascultătorul să
rămână pe post pentru ştirea ce va veni după publicitate sau în următorul buletin.
Dincolo de aceste scurte texte promoţionale se află ideea: "Rămâneţi cu noi,
veţi dori să auziţi asta". Utilizaţi tehnica "spune unui prieten", ca şi cum aţi spune
"Ştii ceva?" sau "N-o să-ţi vină să crezi ce s-a întâmplat". Scrieţi 1-3 propoziţii scurte,
destul de atrăgătoare pentru a capta curiozitatea.
Iată un anunţ pentru jurnalul de la ora 22.00:
Urmează ştirile Radio Contact de la ora 10…
Ileana Popa ne va povesti despre un grup de edili luptând împreună împotriva
crimei organizate…
Şi…
Nu sunteţi niciodată prea tineri pentru a descoperi riscurile fumatului…
Vom arăta cum un program învaţă preşcolarii cum să se ferească de fumat…
Acestea şi multe altele vor urma în ştirile Radio Contact de la ora 10…
Un anunţ înainte de o pauză publicitară poate fi precedat de expresii ca
imediat, urmează, când vom reveni, rămâneţi cu noi. Sau îl puteţi încheia cu fraza "Vă
vom oferi această ştire când revenim". Uneori posturile dau un anunţ şi încheie cu
"Dar mai întâi o scurtă pauză". Iată două exemple:
Replici ale cutremurului au zdruncinat regiunea Vrancea. Vom avea
amănunte asupra pagubelor şi operaţiunilor de salvare când revenim.
O bătălie pentru avortul femeilor franceze ajunge în Curtea Supremă
americană. Rămâneţi cu noi.
Uneori fragmente de propoziţie pot face să treacă ideea mai bine decât frazele
complete. În special anunţurile conduc ele însele la fraze fără verb:
În cîteva clipe… sexul după gratii. Un scandal fierbând în Sibiu…

2.5. Scrierea ştirilor

2.5.1. Bazele scriiturii unei ştiri de radio


Procesul scrierii pentru radio poate fi adunat în câteva direcţii de bază.
Învăţarea acestora nu vă face automat un expert în ştiri, dar având aceste cunoştinţe
fundamentale veţi putea obţine un punct de plecare.
Vom începe cu enunţarea a şapte puncte care vor fi relevante pentru întreaga
scriitură a ştirilor, indiferent cât de avansată va deveni sarcina:
1. Scriitura pentru ştirile audio este scurtă şi conversaţională.
2. Fiecare ştire începe cu cel mai important fapt, deşi stilul audio permite variaţiuni
pe această temă.
3. În radio, ştirile sunt deseori scrise astfel încât să poată încorpora interviuri
înregistrate ale surselor. Încercăm să scriem ştirea aşa încât să nu repete cuvânt cu
cuvât ceea ce spune interlocutorul, sau, invers, înregistrarea să repete ceea ce
spune ştirea.
4. Vom compune un text ce poate fi citit uşor cu voce tare. Aceasta înseamnă că nu
vom folosi un "lead rezumativ", cum apare în ziare, în care cine, ce, unde, când,
cum sunt deseori înghesuite în prima frază - nimeni nu poate citi cu uşurinţă atâta

44
informaţie. De asemenea, ne asigurăm că toate cuvintele pe care le scriem se
pronunţă uşor.
5. Ştirile radio sunt scrise pentru a fi auzite, deci trebuie să fie absolut clare.
Ascultătorii nu se pot întoarce să descifreze ceva ce nu au înţeles.
6. Ştirile radio urmează unele convenţii standard privind structura frazei - inclusiv
plasarea numelui sursei, indicarea acesteia, la începutul frazei în loc de sfârşit.
7. Ştirile audio se concentrează pe cele mai noi întâmplări. Trebuie să ne înnoim
scriptul frecvent pentru a fi siguri că nu rămânem în urmă cu evenimentele.
Ascultătorii doresc să ştie ce se întâmplă acum. De aceea, cele mai multe ştiri sunt
scrise la prezent.
Vom vedea acum cum sunt puse în practică aceste principii prin câteva
exemple. Nu vom lua în considerare principiile exact în ordinea în care le-am
prezentat mai sus, deoarece vom încerca să oferim materialului o secvenţă logică.
2.5.2. Lead-ul
Când porniţi într-o excursie trebuie să faceţi un prim pas. Acelaşi lucru se
aplică şi în cazul ştirilor. Primul lucru pe care trebuie să-l scrieţi este lead-ul. Dacă nu
obţineţi interesul audienţei cu primele două fraze, aţi pierdut-o pentru întreaga ştire.
Lead-ul este semnalul ca audienţa să înceapă să asculte, de aceea nu trebuie să
conţină detalii importante. Nu este lead-ul "Cine - ce - când - unde - cum - de ce?" din
presa scrisă. La una sau două din aceste întrebări tradiţionale se poate răspunde, dar
nu la toate. Orice detalii includem într-un lead difuzat pe calea undelor, ele ar trebui
plasate spre finalul acestuia. Trebuie să presupunem că audienţa nu va da atenţie
primelor câteva cuvinte ale lead-ului. Pe aceste cuvinte de început nu trebuie să
contăm când transmitem o informaţie importantă.
De fapt, utilizarea termenului lead în jurnalismul radio este înşelătoare.
Termenul provine din presa scrisă. A fost dezvoltat să se potrivescă mecanicii acestui
suport. A fost o metodă specializată şi cumva artificială de a introduce în primul
paragraf al ştirii de ziar toate informaţiile esenţiale despre eveniment. Acest lucru a
avut ca scop atragerea atenţiei cititorului şi posibilitatea ca editorii să taie ştirea la
sfârşitul primului paragraf păstrând totuşi "miezul" subiectului.
Prezentatorul reţelei NBC, John Chancellor, descrie lead-urile ca "ideile
fundamentale, uverturile, loviturile la ţintă ale scriiturii ştirilor. Compus corect, lead-
ul răspunde la întrebări înainte ca ele să fie puse şi promite mai multe răspunsuri în
continuare" (Finn, 1991, p.83). Pentru jurnalistul începător, compunerea lead-ului este
o sarcină dificilă. De obicei, jurnaliştii de presă scrisă sunt instruiţi să rezume ştirea
oferind cele şase întrebări într-o singură frază de introducere. Aşa cum vă puteţi
imagina, rezultatul este deseori o afirmaţie greoaie, voluminoasă, ce goleşte plămânii
de oxigen dacă se încearcă să fie rostită dintr-o răsuflare. Prin urmare, esenţa scrierii
unui lead pentru o ştire redio este stabilirea unui context ce evocă un scenariu
fundamental în mintea audienţei şi anunţarea celei mai evidente şi semnificative
devieri de la regulă care a apărut. Printre sarcinile cele mai importante ale jurnalistului
este selectarea şi accentuarea întrebărilor specifice cine, ce, unde sau când, care fac
din eveniment o ştire. Aşa răspunde lead-ul difuzat la întrebări "înainte de a fi puse",
în timp ce recunoaşte faptul că "promite alte răspunsuri în continuare": întrebările
secundare şi mereu importantul de ce?.
În primele zile ale difuzării ştirilor de radio prezentările însemnau pur şi
simplu citirea literală a ziarelor locale, o practică rămasă şi astăzi în multe posturi cu o
audienţă restrânsă. Dar prezentatorii au realizat curând că era imposibil să citescă
lead-urile ticsite de fapte şi stilul incomod al ziarului. Textul scris pentru ochi nu
poate fi transmis pentru urche într-o manieră inteligibilă.

45
De aceea, jurnaliştii radio şi-au dezvoltat propriul lor stil de scriere a lead-ului,
unul ce a atras atenţia ascultătorului, l-a introdus uşor în subiect cu unul sau două
fapte importante şi l-a pregătit pentru alte fapte care urmau.
Filosofia lead-ului pentru radio este simplă. Capacitatea creierului uman de a
recepţiona şi înţelege informaţia audio este limitată în termenii unei cantităţi de
informaţie ce poate fi asimilată într-o perioadă dată de timp. Şi, mai important,
creierul trebuie atenţionat şi pregătit să "audă" această informaţie.
Este funcţia lead-ului de a atenţiona ascultătorul că se va spune ceva
important. Dar această atenţionare trebuie menţinută simplă şi făcută să stârnească şi
să păstreze interesul.
Există şi un alt motiv important pentru utilizarea acestui tip de lead. Ascultarea
radioului, spre deosebire de citirea unui ziar, este deseori făcută într-un mod
subconştient. Oamenii ascultă în timp ce sunt ocupaţi cu o altă activitate. Ascultătorii
pot visa, conduce o maşină, mânca sau chiar citi un ziar. Ei ascultă doar pe jumătate
până când este spus ceva care le stârneşte interesul şi îi face să dorească să-şi dedice
întreaga atenţie acelui lucru.
Consumatorii de mass-media - tipărite şi difuzate - aleg ceea ce vor să citească
sau să audă pe baza propriilor nevoi sau interese. Indiferent cât de importantă vi s-ar
părea o ştire, dacă ascultătorul nu aude în ea nimic care să îl implice într-un fel, nu-i
va da atenţie.
Ştirile radio concurează pentru atenţia ascultătorilor. Dar, pentru a obţine
această atenţie, ştirile trebuie să fie interesante, colorate, uşor de înţeles şi, mai presus
de toate, puse în termeni ce vor face subiectul important şi semnificativ pentru
ascultători, din punctul de vedere al nevoilor proprii.
Singurul mod de a determina aceste nevoi este de a cunoaşte audienţa pentru
care scrieţi. Dacă audienţa este în principal rurală, veţi selecta şi edita textul în
termenii intereselor agricultorilor. Pe de altă parte, audienţa poate fi compusă mai ales
din funcţionari locuind într-o zonă urbană. Aceasta necesită o abordare diferită a
ştirilor faţă de cea pentru audienţa rurală. Fiecare audienţă este diferită şi pentru ca o
emisiune de ştiri să aibă succes ea trebuie pregătită cu gândul la audienţa ei.
În timp ce scrieţi o ştire amintiţi-vă de ascultători şi întrebaţi-vă: "Ce există în
acest eveniment care să-i intereseze?", "Ce consideră ascultătorii important, ce au
nevoie să ştie despre evenimentul acesta?"
Din moment ce oamenii, în cea mai mare parte, ascultă radioul fără prea mult
entuziasm, este esenţial să obţineţi atenţia nedivizată a ascultătorilor, fără să le daţi
fapte de care vor avea nevoie mai târziu pentru a înţelege ştirea.
Autorul de ştiri de ziar poate înghesui toată informaţia în lead şi să se bazeze
pe titlu pentru atragerea privirii cititorului; şi dacă n-a înţeles ceva, cititorul se poate
întoarce şi reciti ştirea. Jurnalistul radio trebuie să-şi amintească însă mereu că
ascultătorii pot să nu audă acele câteva prime cuvinte, fiindcă nu sunt atenţi. De aceea
este esenţial să vă "încălziţi" audienţa spunându-le ce va urma.
Dar nu trebuie doar să atrageţi atenţia ascultătorilor, ci trebuie şi să faceţi
ştirea suficient de interesantă pentru a-i face să vrea să fie atenţi. Dacă nu reuşiţi acest
lucru, v-aţi pierdut publicul pentru ştirea respectivă şi poate pentru întreaga emisiune.
Fraza de început într-o ştire radio este asemănătoare unui titlu de ziar. Ea cere
atenţie şi pregăteşte pentru ce urmează.
Gândiţi-vă la lead ca iniţiind o conversaţie între prezentator (sau reporter) şi
audienţă. Imaginaţi-vă că este un apel telefonic către un prieten. Nu spuneţi: "Auzi, un
incendiu a măturat centrul oraşului azi dimineaţă devastând trei magazine şi cauzând
pagube estimate la 30 de milioane de lei". Spuneţi "Hei, ai auzit despre incendiul care

46
a fost azi în oraş?". Revenind, putem converti întrebarea într-o afirmaţie de genul "Un
puternic incendiu a avut loc azi în centrul oraşului". Şi acesta este lead-ul radiofonic.
Din cele şase întrebări, cele două la care este cel mai probabil să răspundem în
lead sunt "Ce?" şi "Unde?". Un lead radio ne dă o idee generală despre ce s-a
întâmplat (a fost un incendiu) şi destul de des spune unde s-a întâmplat (în centrul
oraşului). Există un motiv serios pentru aceasta. Programele celor mai multe posturi
ajung în mai multe localităţi. Ascultătorul are întotdeauna nevoie să i se spună unde se
petrece acţiunea. A pune această informaţie în lead - de preferinţă spre sfârşit - ajută
ascultătorul să hotărască dacă să se conecteze la ştire sau s-o ignore. Presupunerea
logică, dacă localizarea nu este specificată, este că acţiunea avut loc "chiar aici", ceea
ce înseamnă în localitatea unde trăieşte ascultătorul, sau într-una apropiată, unde se
află cea mai mare parte a posturilor locale. Reporterii fără experienţă omit uneori
această presupunere şi vin cu lead-uri de acest tip:
Un bolnav psihic furios, înarmat cu un pistol, a evadat astăzi din spital.
Bărbatul a ucis trei persoane şi a rănit alte şase înainte de a fi calmat.
Poliţia italiană l-a împins într-o stradă îngustă din Milano şi…
Audienţa trebuie să aştepte aproape 10 secunde pentru a afla că ucigaşul se
găseşte în Milano, Italia, şi nu în oraşul lor. "Unde" al ştirii trebuia să se găsească în
lead.
În ştirile de ziar sau de agenţie, "unde" apare în dateline. Ştirea de mai sus
poate apărea astfel:
MILANO, ITALIA - Un bolnav psihic furios, înarmat cu un pistol,…
Puţine posturi de radio utilizează dateline-uri în ştiri. Pentru cele care o fac
este doar o problemă de stil. Cele mai multe posturi omit dateline-ul. Aceasta
înseamnă că lead-ul trebuie deseori rescris.
[TIMIŞOARA] Senatorul X a declarat în faţa unui grup de ziarişti adunaţi
aici…
Dacă eliminăm dateline-ul şi citim ştirea aşa cum am primit-o, audienţa are tot
dreptul să presupună că senatorul s-a adresat ziariştilor în oraşul lor, pentru că acest
lucru este sugerat de cuvântul "aici" din ştire. Lead-ul trebuie transformat pentru a fi
citit, astfel:
În Timişoara, astăzi, senatorul X a declarat unui grup de ziarişti…
Acesta nu este încă un lead bun. Exemplul arată numai care este schimbarea
minimă ce trebuie făcută în textul primit de la agenţia de presă pentru a-l face uşor de
înţeles pentru audienţă.
O problemă poate apărea în referirea la persoane sau locuri care urmează după
dateline. De exemplu:
<Hîrlău, jud. Iaşi> Prefectul a ţinut astăzi aici un discurs la inaugurarea
celei mai mari ferme de porcine din ţară.
Dacă înlăturăm pur şi simplu dateline-ul, ascultătorii pot presupune că
prefectul este din oraşul lor şi că cea mai mare fermă de porcine se construieşte în
apropiere. Ascultătorilor nu le va plăcea. Nici prefectului. Deci, în schimb, ştirea va
trebui să înceapă astfel:
Prefectul comunei Deleni a afirmat că doreşte să deţină recordul în privinţa
creşterii porcinelor. Prefectul a ţinut azi un discurs în Hîrlău, judeţul Iaşi.
Pot exista mai multe comune Deleni în ţară, precum şi mai mulţi prefecţi cu
nume similare. De aceea, adăugarea câtorva cuvinte ne poate ajuta să evităm
ambiguitatea.
"Ce"-ul unui lead poate însemna mai multe lucruri. Deseori el este o simplă
precizare a principalului punct al ştirii.

47
Costul vieţii continuă să crească.
Prăbuşirea unui avion a pus capăt vieţii unui star al cinematografului mut.
Va începe o anchetă pentru descoperirea vinovaţilor de la Petroşani.
Un alt tip de lead "ce?" - unul bun - este cel care se concentrează asupra
efectelor pe care evenimentul prezentat le va avea asupra membrilor audienţei.
Această abordare implică ascultătorii în ştire şi are mai multe şanse să atragă atenţia.
De pildă, "Preţul benzinei creşte din nou" este un lead foarte bun, dar "Posesorii de
autoturisme vor plăti mai mult pentru benzină luna viitoare" este şi mai bun. Sau, un
lead care poate fi chiar mai bun, este cel care îl include pe prezentator în audienţă:
"Luna viitoare vom plăti mai mult pentru benzină".
"Cine" al ştirii n-ar trebui dat în lead, cu excepţia cazului când este vorba
despre o persoană foarte cunoscută. Numele nefamiliare n-ar trebui să apară în lead.
Când un nume celebru face el însuşi ascultătorii să se conecteze la ştire, orice alt tip
de nume va crea confuzie. Totuşi, aceasta nu înseamnă că oamenii-cheie ai ştirii nu
trebuie menţionaţi în lead. Ei pot fi identificaţi şi prin ceea ce fac, nu numai prin
nume. Iată unele exemple:
Papa va vizita Parisul…
Nu e nici o problemă cu acest lead. Cea mai mare parte a audienţei ştie cine
este Papa. Dar în acest lead:
"Gertrudl Schmuecker va sosi în România…
Audienţa se va întreba "Cine…?" - până vom adăuga:
Campioana naţională a Elveţiei la strigături va concura…
Este clar că începerea ştirii cu un nume necunoscut va încurca audienţa. Dacă
numele apare în lead, sau mai târziu în ştire, trebuie să ştim ce face persoana înainte
de a afla numele. Numele celebre sunt o excepţie pentru că ştim deja ce fac. Lead-ul
de mai sus ar trebui rescris:
Campioana Elveţiei la strigături va sosi azi în România. Gertrudl Schmuecker
a învins peste 500 de bărbaţi şi femei în competiţia annuală a ţării sale şi acum va
concura…
Jurnaliştii tineri supraestimează deseori faima persoanelor importante. Există
destul de puţini oameni în lume ale căror nume pot fi utilizate în siguranţă fără a se
indica ceea ce fac. Putem presupune că oamenii cunosc numele preşedintelui ţării,
probabil al primarului oraşului unde locuiesc, poate şi numele câtorva parlamentari
mai mediatizaţi. Dincolo de aceştia, puţini sunt cunoscuţi. Preşedintele Camerunului,
primarul unei comune din vecinătate, un deputat local - aceştia, din nefericire, nu sunt
nume pe care să ne putem aştepta să le cunoască toţi membrii audienţei. La fel se
întâmplă cu personalităţile considerate staruri de fanii lor. Întotdeauna e bine să fim
prevăzători.
Nu începeţi deci niciodată o ştire cu un nume nefamiliar. În multe cazuri, titlul
sau rolul unui individ este mai important decât numele său în stabilirea cadrului de
bază ce face ştirea uşor de înţeles şi valoroasă.
În toate cazurile este mai bine ca un nume să fie precedat - indiferent că este
cunoscut sau nu - de o formulă de identificare.
În loc de: Octav Teodorescu cântă astăzi la Sala Palatului.
Vom spune: Solistul rock Octav Teodorescu cântă azi la Sala Palatului.
În multe cazuri putem reuşi şi fără a folosi un nume nefamiliar. Descrierea a
ceea ce face persoana este suficientă. De exemplu:
Un inventator englez a realizat o farfurie care se spală singură. Inventatorul a
spus…

48
Numele inventatorului nu adaugă nimic ştirii. Este ceva în plus pentru
audienţă să-şi amintească, şi vrem să menţinem aceste lucruri la nivelul minim.
Recomandăm de asemenea să nu începeţi ştirea cu statistici. Din moment ce
ascultătorii nu sunt gata pentru informaţie, o vor pierde complet şi vor petrece restul
ştirii întrebându-se despre ce vorbiţi.
SLAB: 12 persoane au murit şi alte 30 au fost grav rănite în urma
ultimei izbucniri de violenţă din regiunea sârbă Kosovo.
MAI BINE: Ultima izbucnire de violenţă din regiunea sârbă Kosovo a
provocat 12 morţi şi 30 de răniţi.
SLAB: 1000 de voluntari liceeni au sunat la 10.000 de uşi aseară şi au
colectat peste 35 de milioane de lei pentru UNICEF.
MAI BINE: Elevii liceelor bucureştene şi-au făcut aseară datoria. Cei 1000
de voluntari au sunat la 10.000 de uşi şi au adunat peste 35 de
milioane de lei pentru UNICEF.
"Când"-ul unei ştiri nu apare des în lead-urile difuzate şi, într-adevăr,
jurnaliştii tind să-l omită şi din restul ştirii. Aşa cum audienţa va presupune, dacă nu i
se spune altceva, că o întâmplare a avut loc "aici", tot astfel ea va presupune că
evenimentul s-a petrecut "astăzi".
Ziariştii din presa scrisă trebuie să se descurce cu decalajul inevitabil dintre
apariţia unui eveniment şi momentul când publicul lor va citi despre eveniment. Este
deci esenţial ca momentele sau datele specifice să fie incluse în ştire. Ceea ce ziarele
pierd în rapiditate compensează prin oferirea de detalii, care deseori trebuie ignorate
în ştirile de radio. Astfel, jurnaliştii radio accentuează ceea ce pot oferi cel mai bine:
ştirile de astăzi.
Cum spuneam, referinţele la timp sunt de multe ori omise din ştirile difuzate,
sau cel puţin păstrate în afara lead-ului. Nu ne supraîncărcăm materialele menţionând
că fiecare eveniment a avut loc "astăzi". De fapt, pentru a evita excesul de amănunte,
ignorăm de obicei şi momentele exacte. În loc să scriem: "Focul s-a declanşat la ora
4.58 a.m.", vom spune "Focul s-a declanşat în zori".
Totuşi, cuvântul "astăzi" nu este atât de rău. Sunt momente când este necesar.
Dar e bine să încercăm să-l folosim doar când este necesar. De multe ori el poate fi
amânat şi ţinut în afara lead-ului.
În loc de: Primarul a anunţat astăzi o campanie antifumat.
Scriem: Primarul lansează o campanie antifumat. La ceremonia de la
Primărie…
Dacă ar fi vreun motiv ca membrii audienţei să presupună că acţiunea nu a
avut loc astăzi, putem insera "astăzi" după "Primărie" în a doua frază. Dar ştirea este
clară şi fără referire la un anumit moment.
Una din principalele tehnici folosite de jurnaliştii radio pentru a evita referirea
în lead la timp este scrierea la prezent.
În loc de: Directorul general al RENEL a declarat astăzi reporterilor că
îşi va lua două săptămâni de concediu.
Scriem: Directorul RENEL îşi ia concediu.
Prezentul elimină necesitatea de a spune "astăzi".
Există desigur situaţii când prezentul nu poate fi folosit şi este necesar trecutul.
Dacă un dig s-a spart şi jumătate din ascultători stau deja cu picioarele în apă, nu mai
are sens folosirea prezentului. Ei ştiu că digul a cedat şi putem să spunem când. Când
un eveniment s-a încheiat în mod evident nu mai are rost evitarea menţionării
timpului.

49
"De ce" este o întrebare la care nu se răspunde aproape niciodată într-un lead
radio. Motivul este simplu. Înainte de a ajunge la "de ce" trebuie de obicei să spunem
audienţei "ce" şi odată ce am spus "ce", am încheiat, în general, lead-ul. Dorim să
păstrăm lead-ul cât mai simplu şi mai ordonat posibil şi "de ce" poate fi amânat
aproape întotdeauna pentru corpul ştirii. De exemplu, acest lead este bun pentru presa
scrisă:
Senatorul X l-a atacat într-un discurs în Parlament pe deputatul opoziţiei, Y,
deoarece acesta nu a fost de acord cu proiectele senatorului privind Legea
Învăţământului.
Totuşi, deşi tolerabil în radio, acest lead este mult prea lung şi supraîncărcat de
amănunte. Ar fi mult mai bine să prezentăm "de ce" într-o frază ulterioară:
Senatorul X l-a atacat într-un discurs în Parlament pe deputatul Y. Senatorul
a declarat că a pornit atacul deoarece Y nu a fost de acord cu planurile sale privind
Legea Învăţământului.
În general, cu cât este mai semnificativă o ştire, cu atât este mai uşor de scris
un lead satisfăcător. Cele mai semnificative ştiri sunt deseori bazate pe instituţii,
persoane şi situaţii cu care audienţa este familiarizată. Astfel, contextul poate fi
stabilit apoape fără efort: "Preşedinţia anunţă…". Dar uneori, întrebările cine, ce, unde
sau când nu au o anvergură prea mare. În acest caz putem selecta lead-ul mai degrabă
pe baza interesului, decât după semnificaţie. Dacă ambasadorul Austriei în România
ţine o nouă conferinţă, care este cel mai interesant lucru pe care l-a spus? Acesta va fi
lead-ul.
Pentru ştirile foarte complexe sau pe teme specializate, lead-ul poate necesita
cel puţin două propoziţii. Prima stabileşte contextul, a doua dă informaţia nouă.
Astfel, pentru ştiri care tratează, de exemplu, evenimente economice, ştiinţifice sau
internaţionale în care România nu este direct implicată, lead-ul poate fi:
Economia continuă să se relaxeze. Bursa de Valori Bucureşti a înregistrat o
creştere a tranzacţiilor cu peste 15%.
Cercetătorii raportează o realizare în tratamentul maladiei Alzheimer. Noul
vaccin este testat pe subiecţi umani voluntari.
Sau Guvernul rus se clatină astă seară. Preşedintele Boris Elţîn a anunţat că
primul ministru va fi înlocuit.
În sfârşit, deci, căutăm să obţinem cea mai economică utilizare a limbajului.
Cu un minim de cuvinte trebuie dezvoltat un text potrivit, care pune în lumină noua
informaţie transmisă. Lead-ul nu trebuie să fie reţinut de ascultători, dar trebuie să-şi
atingă scopul.
Aveţi o anumită libertate în crearea unui lead difuzat - mai multă decât aţi
avea în presa scrisă. Aceasta pentru că stilul audio este o reprezentare a limbajului
vorbit şi nu sunteţi limitaţi de stricteţea limbii scrise.
Există multe tipuri diferite de lead şi din moment ce nu există cu adevărat
categorii definitive, cele mai multe lead-uri pot fi grupate în patru tipuri fundamentale
(Hausman, 1992, p.86): lead-ul standard sau direct, lead-ul de fapt divers, lead-ul
întârziat şi lead-ul umbrelă. Există de asemenea şi lead-uri pe care vrem să le evităm
şi le vom examina pe scurt puţin mai târziu.
a) Lead-ul standard (direct)
Este o expunere explicită a faptelor, utilizându-le pe acelea care vor fi mai
sigure pentru atragerea atenţiei ascultătorului. Este forma cea mai obişnuită de lead.
Amintiţi-vă că nu aveţi obligaţia de a prezenta cât mai multe fapte posibile în
lead, aşa cum face un reporter de presă scrisă. Există mai multe opţiuni, din care vom
descrie câteva.

50
Uneori nu aveţi de ales şi trebuie să daţi imediat esenţa ştirii:
Senatorul X a murit în urma unui infarct azi dimineaţă. Atacul s-a produs în
timp ce alerga în apropierea locuinţei sale.
Ar fi nepotrivit şi insensibil să alcătuiţi un lead amuzant ca:
După ce a alergat într-o campanie dură, senatorul X a forţat cam tare în
final…
Lead-urile pentru subiectele importante se scriu de la sine. Puneţi-le pe hârtie
ca şi când aţi povesti cuiva despre o situaţie de urgenţă: fără podoabe, fără ocolişuri,
doar o simplă expunere a faptelor, urmată de detaliile necesare. Nu scrieţi un lead de
ziar:
Senatorul X, de 56 de ani, a încetat din viaţă la ora 7.15 azi dimineaţă din
cauza a ceea ce personalul Salvării a numit "aparent infarct", în timp ce alerga pe
bulevardul Primăverii, la două străzi distanţă de locuinţa sa.
Nu aveţi nevoie de atâtea amănunte într-un lead radio. În ştirile foarte
importante mergeţi la esenţă, dar nu înghesuiţi informaţia în prima frază.
b) Lead-ul de fapt divers (soft)
Pentru ştirile cu impact mai puţin serios şi imediat pot fi mai multe posibilităţi
de alegere în scrierea lead-ului. De pildă, puteţi alege să folosiţi un lead ce prezintă un
unghi de interes uman al ştirii, un unghi de prevedere a viitorului, sau un lead ce leagă
ştirea de alte subiecte. Iată câteva lead-uri ce utilizează aceste abordări. Toate sunt
acceptabile; ele au doar un punct de vedere diferit.
Interes uman general:
Firma Roborom din Bucureşti pretinde că vă poate reduce cheltuielile pentru
căldură şi electricitate la jumătate. Un nou computer, poreclit Menajera,
monitorizează şi controlează folosirea energiei casnice. Puteţi programa Menajera să
deschidă şi să închidă aparatele, să scadă nivelul temperaturii interioare noaptea şi
să ţină o evidenţă completă a consumului de energie şi combustibil casnic.
Prezicerea viitorului:
Casa viitorului ar putea fi condusă printr-un microcip. O firmă producătoare
de computere, Roborom, pretinde că produsul său cel mai nou - numit Menajera -
poate controla consumul de electricitate şi combustibil casnic, reducând costurile cu
50%.
Legătura cu alte subiecte din jurnal:
Fiindcă preţul benzinei creşte vertiginos prin dezvoltarea ţărilor din Orientul
Mijlociu, o firmă din Bucureşti pretinde că are o soluţie de înaltă tehnologie.
Roborom vă va vinde un computer ce controlează consumul de energie şi combustibil
al casei… Directorul firmei spune că Menajera electronică poate reduce la jumătate
sumele de pe notele de plată.
c) Lead-ul întârziat
Numită uneori şi lead aruncat sau structural, această formă reprezintă un
adevărat anunţ pentru audienţă. El spune puţin despre faptele din ştire, dar introduce o
afirmaţie sau o întrebare provocatoare, la care audienţa răspunde "Oare despre ce e
vorba" şi rămâne pe recepţie.
Lead-ul întârziat este eficient dacă ştirea este complexă şi un lead standard
poate fi confuz, sau poate reprezenta deformat faptele ştirii, sau ar trebui să fie prea
lung pentru a introduce ştirea corect.
Situaţia continuă să fie trepidantă în zona Vrancei. (Lead pentru un cutremur
minor, care nu a provocat nici un fel de pagube).

51
Avem o veste rea şi una bună de la Palatul Copiilor astă seară. (Lead pentru o
ştire despre o grevă a angajaţilor, dar care nu a împiedicat desfăşurarea unui spectacol
internaţional).
În lunga grevă a profesorilor din licee, părţile au căzut de acord să nu fie de
acord. (Ştirea despre un impas în care s-a intrat şi a fost declarat oficial, şi despre
aducerea unui mediator neutru - totul mult prea complicat pentru a fi inclus într-un
lead direct).
d) Lead-ul umbrelă
Uneori două sau mai multe ştiri pot fi strâns legate între ele, sau pot fi de o
asemenea importanţă încât fraza lead a jurnalului trebuie să acopere mai mult decât o
singură ştire. În acest caz va fi necesar să scrieţi un lead umbrelă, numit uneori şi
trecere în revistă.
Furtunile s-au extins în trei judeţe din centrul ţării în această după-amiază.
Pagubele au fost mari, dar nu s-au raportat răniţi.
Economia a transmis o serie de semnale derutante ieri despre direcţia în care
se îndreaptă. Bursa a avut cel mai mare progres în ultimele trei luni. Preţurile
aurului şi argintului au crescut. Iar peste ocean, dolarul a scăzut faţă de cele mai
multe monede.
Acest tip de lead poate fi utilizat de asemenea pentru a lega împreună mai
multe aspecte ale unei ştiri, să spunem două reacţii - pro şi contra - la o decizie a
Curţii Supreme de Justiţie, sau o ştire naţională urmată de o continuare locală. Din
punctul de vedere al audienţei, lead-ul umbrelă face din mai multe ştiri una singură.
e) Lead-uri greşite
Chiar dacă n-aţi reţinut nimic din tot ce am explicat până acum, nu scrieţi
niciodată lead-uri ca acesta:
Consilierii Primăriei s-au întâlnit aseară.
Acesta este un lead inutil, gol de conţinut, cum scriu de obicei amatorii. Este
inutil fiindcă nu are valoare de ştire: ascultătorii nu ştiu nimic mai mult despre
eveniment decât ar fi ştiut cu o zi înainte. În definitiv, întâlnirea a fost programată şi
anunţată în avans. Cu excepţia cazului unei catastrofe, s-ar fi ţinut oricum. Şi s-a ţinut.
Şi ce dacă?
Dacă intenţionaţi să scrieţi un lead standard, el trebuie să conţină ceva nou, o
amplificare a evidentului. Puteţi face din întâlnirea consilierilor o ştire, indiferent dacă
a fost un eveniment major sau o întrunire banală. De exemplu:
Consilierii Primăriei au cheltuit mai mult de un miliard de lei din banii noştri
aseară.
Acesta este un lead angajat; el ar putea căpăta avantaje din construcţia la
prezent, dar în acest caz şocul a ceea ce s-a întâmplat face trecutul acceptabil.
Consilierii Primăriei au bâjbâit într-o sesiune de vară de 10 minute aseară.
Nu au hotărât nimic, nu au votat nici o moţiune şi s-au întrerupt după ce primarul
general a întrebat: "Ce dracu' facem noi aici?"
Puteţi găsi întotdeauna valoare de ştire într-un subiect, chiar dacă nu se
întâmplă nimic, precum în exemplul de mai sus. Dar nu folosiţi niciodată un lead gol
de conţinut.
Un început precum: "Conform unui raport recent foametea în Coreea se Nord
a atins proporţii epidemice" are o substanţă valoroasă, dar referirea vagă la un raport
recent diminuează senzaţia de actual. Sau: "Foametea este o problemă de proporţii
epidemice, conform unui raport al Comisiei de Cercetare a Foametei din Coreea de
Nord". Desigur, aici se încalcă regula care interzice plasarea sursei la sfârşitul frazei.
Dar chiar dacă o asemenea regulă nu ar fi existat, autorul tot ar fi trebuit să fie sensibil

52
la posibilitatea ca ascultătorul să piardă primul cuvânt al ştirii - foametea - şi să nu ştie
despre ce fel de epidemie este vorba.
În sfârşit, trebuie să fiţi atenţi la lead-urile senzaţionaliste sau care păcălesc
ascultătorii. Ele pot face mai mult rău decât bine. Un autor a încercat să adauge interes
începând cu o întrebare: "Vă simţIţi flămând în ultima vreme? Nu sunteţi singurul".
Cât de potrivit vi se pare acest ton pentru o asemenea ştire? Întrebările adresate direct
audienţei sunt folosite rareori în ştirile radio, fiindcă ele sunt atât de frecvente în
reclame. Nici un jurnalist nu doreşte ca audienţa să confunde ştirea cu un mesaj
publicitar.
În alt caz, un autor a început ştirea astfel: "Coreea de Nord moare de foame.
Aceasta este ceea ce a descoperit raportul "Foametea în Coreea de Nord" al unui
cercetător din Comisia de Cercetare a Foametei…"
În primul rând ne putem întreba dacă un raport poate "descoperi" ceva. În plus,
structura lead-ului este îndoielnică. Această combinaţie a unui lead scurt, emfatic,
urmat de propoziţia calificativă "Aceasta este…" apare mult prea des în ştirile
difuzate. Pe scurt: luaţi-o de la început dacă această frază stereotipă vă răsare în minte
în timp ce scrieţi.
2.5.3. Tipuri de organizare a corpului ştirii
Lead-ul va fi urmat de corpul ştirii. Va trebui să studiaţi întreaga colecţie de
fapte şi opinii care fac ştirea, să decideţi ce va fi utilizat şi apoi să găsiţi un model
secvenţial în care să prezentaţi aceste informaţii. Orice aranjament logic ce va
prezenta ştirea clar şi corect, în timpul alocat, este bun. Există câteva abordări folosite
în mod obişnuit (cf. Walters, 1988, p.306), şi vă vom oferi trei exemple, dar multe
ştiri nu pot fi încadrate într-un tipar prestabilit.
i) Succesiunea cronologică
Acestă structură este cea mai uşoară şi mai bună pentru ştirile în care există o
succesiune a evenimentelor. Este în special comună pentru ştirile despre crime,
dezastre, accidente şi alte situaţii similare.
Audienţa va fi ajutată să parcurgă seria complicată de evenimente prin
folosirea frecventă a unor cuvinte de tranziţie temporale: apoi, după aceea, azi, ieri,
după mai puţin de, în timp ce, în primul rând, în sfârşit, acum, între timp, etc.
ii) Succesiunea efect-cauză
Suntem obişnuiţi să auzim această expresie invers - cauză şi efect - dar ştirile
sunt mai degrabă un efect, o întâmplare, orice conferă evenimentului valoare de
informare, şi acest lucru este primul în secvenţă. Apoi ne putem întoarce să explicăm
cauza ce a dus la acţiune şi să dăm semnificaţie efectului. Cuvintele de tranziţie
frecvent folosite sunt pentru că, pentru a, din moment ce.
iii) Succesiunea acţiune-reacţiune
Această abordare este similară cu cea efect-cauză. Este deseori folosită în
ştirile în care există mai mult de un singur punct de vedere. O persoană sau o instituţie
efectuează o acţiune, care este prezentată în ştire, urmată de reacţii - ale altor persoane
sau instituţii.
Când utilizaţi o abordare acţiune-reacţiune puteţi ajuta la conducerea audienţei
prin tranziţii cu cuvinte şi expresii ca totuşi, pe de altă parte, prin contrast, dar. Însă
fiţi atenţi să nu oscilaţi înainte şi înapoi printre diferitele părţi ale conflictului, aşa cum
fac ziarele când folosesc piramida inversată. În loc de aceasta, acoperiţi declaraţiile,
argumentele, poziţia unei părţi, cu cât de multe amănunte necesită ştirea (sau permite
timpul) şi apoi folosiţi o tranziţie pentru trece la poziţia cealeilalte părţi.

53
2.5.4. Atribuirea informaţiei
Ştirile radio se disting nu numai prin utilizarea lead-urilor, ci şi prin modul de
atribuire a informaţiei unor surse. Jurnaliştii nu creează informaţia. Ei o adună. Şi o
porţiune semnificativă din fiecare ştire este dedicată revelării surselor de informaţii pe
care se bazează ştirea. Dacă afirmăm că primul ministru demisionează neaşteptat,
atunci informaţia trebuie atribuită unei surse de încredere: el însuşi, preşedintele, un
purtător de cuvânt al Guvernului sau chiar un oficial renumit din administraţie. În sens
general, atribuirea permite audienţei să verifice afirmaţiile dintr-o ştire. Ea înseamnă
că prezentarea este corectă şi atestă atitudinea obiectivă a reporterului.
Ce este adevărat în presa scrisă este de două ori mai important în radio. Ştirile
de ziar sunt tipărite negru pe alb, dar ştirile radio sunt comunicate folosind vocea
umană. Un ascultător poate obiecta foarte uşor la o afirmaţie făcută de un prezentator.
În afara cazului în care afirmaţia este atribuită unei anumite surse, iritarea
ascultătorului sau scepticismul asupra ştirii se pot strecura în evaluarea sa asupra
credibilităţii prezentatorului. Faptele incontestabile nu au nevoie de atribuire, nici nu
cauzează prejudicii, dar, dacă există o licărire de îndoială, partizanat, subiectivitate
sau încercare de anticipare a unor situaţii viitoare într-o afirmaţie, atunci ea are nevoie
de atribuire. Altfel cineva din audienţă s-ar putea supăra pe prezentator pentru
infiltrarea propriilor opinii în ştire.
O problemă legată de atribuire este că ea face propoziţiile mai complexe. Ea
adaugă un strat suplimentar de ambalaj. Nu este suficient să spunem că un candidat
ţărănist pentru postul de primar conduce în topul preferinţelor înaintea candidatului
pedeserist. "Conform ultimului sondaj al IRSOP" trebuie adăugat. Totuşi, presa scrisă
şi cea difuzată au ajuns la concluzii diferite despre locul în care trebuie plasată
atribuirea informaţiei într-o frază. Jurnaliştii de presă scrisă preferă sursa la sfârşit:
Incendiul din depozit a izbucnit într-un birou de la etajul întâi şi s-a întins de
acolo, au spus investigatorii infracţiunii.
Jurnaliştii radio consideră că ea trebuie să fie plasată la începutul frazei:
Investigatorii cazului spun că incendiul a izbucnit într-un birou de la etajul
întâi şi s-a extins de acolo.
Dar ambele categorii au motivele lor.
Jurnaliştii din presa scrisă, foarte sensibili la formele gramaticale, doresc ca
tema frazei - "Incendiul din depozit" - şi subiectul gramatical al propoziţiei să fie unul
şi acelaşi. Acest lucru focalizează atenţia cititorului asupra temei principale a ştirii.
Jurnaliştii radio, însă, au trei motive majore pentru a ignora această regulă.
Primul este cel la care tocmai ne-am referit. Atribuirea informaţiei aminteşte audienţei
că afirmaţiile surprinzătoare, incredibile sau controversate făcute de prezentator nu
sunt ale sale, ci ale altor autorităţi sau părţi interesate. Al doilea este că atribuirea la
sfârşitul frazei nu intră în normele conversaţionale. Când vorbim cu prietenii vom
plasa mai degrabă sursa informaţiei, dacă există, la începutul unei afirmaţii: "Doctorul
mi-a spus că fumatul îmi ia trei ani din viaţă". Şi, în sfârşit, fiindcă valabilitatea unei
afirmaţii poate fi dependentă de sursa de informare, poate fi eronat să păstrăm acel
element până la sfârşitul frazei. De exemplu, dacă afirmaţia este că premierul nu poate
evita mărirea impozitelor pentru a reduce deficitul bugetar, evaluarea ascultătorului va
fi substanţial diferită în funcţie de cui îi este atribuită: premierul, un consilier sau un
lider al partidelor de opoziţie. În continuare, a face o afirmaţie controversată sau
incredibilă şi apoi a amâna sursa de informaţie până la sfârşitul frazei forţează
ascultătorul să reinterpreteze afirmaţia în cadrul noului său context. Pe când cititorii
de ziar se pot opri să prelucreze textul în orice moment, ascultătorii trebuie să ignore
urmarea, dacă vor să-şi limpezească gândurile generate de o sursă nesigură.

54
A spune audienţei sursa exactă a informaţiei este vital pentru credibilitatea
ştirii. Ascultătorii au dreptul să ştie dacă jurnaliştii vorbesc pentru ei înşişi sau dintr-o
sursă. Modul în care oamenii aud ştirile dictează amplasarea atribuirii. Iată deci câteva
exemple care ilustrează diferenţele dintre amplasarea atribuirii în cazul presei scrise şi
al radioului:
SLAB: - a încadra sursa în interiorul propoziţiei:
Creaturi extraterestre, după cum afirmă Bogdan Toma, un băiat de zece ani,
se ascund într-o clădire abandonată din cartierul Rahova.
SLAB: - începerea cu o afirmaţie uluitoare, urmată de numele sursei:
Creaturi extraterestre se ascund într-o clădire abandonată din cartierul
Rahova, sau cel puţin aşa afirmă un băiat de zece ani din vecinătate.
SLAB: - împingerea sursei la sfârşitul propoziţiei:
Creaturi extraterestre se ascund într-o clădire abandonată din cartierul
Rahova, a spus astăzi tânărul de zece ani, Bogdan Toma.
MAI BINE: - identificarea sursei la începutul ştirii:
Tânărul de zece ani Bogdan Toma spune că într-o clădire din cartierul
Rahova se ascund creaturi extraterestre.
Atribuirea clară şi din timp a informaţiei descurajează o tehnică îndoielnică,
folosită de unii reporteri - crearea unui sentiment inutil de pericol prin prezentarea
unei afirmaţii uluitoare. Puteţi vedea acest lucru în al doilea exemplu oferit mai sus.
Deşi este adevărat că tonul vocii prezentatorului poate nega factorul teamă, nu trebuie
să ne bazăm pe el, în special dacă nu sunteţi şi autori şi prezentatori în acelaşi timp.
Diversitatea este esenţială. Dar în acelaşi timp există câteva erori ce trebuie
evitate.
O tehnică bună în numirea surselor pentru citate, în loc de repetarea numelui,
este utilizarea fiecărui citat ca o oportunitate de a oferi informaţii suplimentare.
Exemplul următor arată un mod de a o aplica:
Unul dintre cei mai cunoscuţi antropologi ai Americii, Margaret Mead, a spus
comitetului pentru narcotice din Senatul american că marijuana ar trebui legalizată.
Pioniera investigării societăţilor primitive, în vârstă de 79 de ani, a avertizat
senatorii că, şi acestea sunt exact cuvintele ei: "Continua prohibiţie a marijuanei
provoacă mai multe pagube naţiunii decât efectele negative ale drogului însuşi".
Doctorul în ştiinţe Margaret Mead… care are o reputaţie internaţională
pentru munca sa în problemele moderne de sănătate… simte că acuzaţia că utilizarea
marijuanei duce la folosirea heroinei este o absurditate.
Veţi observa că ascultătorii nu numai că au aflat care sunt părerile
antropologului despre utilizarea marijuanei, ci au descoperit şi ceva din calificările
sale.
Această tehnică este una la îndemâna oricui, dar există anumite capcane care
trebuie evitate. Observaţi următoarea frază ce urmăreşte diversitatea în numirea
sursei, dar sfârşeşte prin a deruta ascultătorul:
Preşedintele subcomitetului a ordonat ca sala de audienţe să fie golită de
protestatarii gălăgioşi. Senatorul X a spus audienţei că nu va mai tolera alte
întreruperi.
Nu este necesar ca toţi ascultătorii să ştie că senatorul X este, de fapt,
preşedintele subcomitetului; este foarte probabil ca cei mai mulţi dintre ei să nu ştie.
Astfel, o frază ca aceasta va ajunge doar să frustreze, nu să informeze. De ce să nu
încercaţi astfel, dacă doriţi diversitate?

55
Preşedintele subcomitetului a ordonat ca sala de audienţe să fie golită de
protestatarii gălăgioşi. Preşedintele X… care a început investigaţia la cererea şefului
Senatului… a spus audienţei că nu va mai tolera alte întreruperi.
Un alt exemplu vă poate ajuta să clarificaţi orice confuzie:
Un purtător de cuvânt al sindicatelor din minerit a fost ţinta unui atac violent
al preşedintelui Curţii Supreme. X a spus că s-a săturat să asculte mărturiile…
În acest moment întrebaţi-vă cine este X ? Este purtătorul de cuvânt sau
preşedintele Curţii? Dacă sunteţi derutaţi, gândiţi-vă la bieţii ascultători - ei trebuie să
fie complet pierduţi. De ce să nu scrieţi aceeaşi frază astfel încât să înlăturaţi
ambiguitatea:
Un purtător de cuvânt al sindicatelor din minerit a fost violent atacat de
preşedintele Curţii Supreme, X, care a spus că s-a săturat să asculte mărturii…
Vedeţi ce simplu este acum să urmăriţi ştirea - nu mai este nici o îndoială în
ceea ce priveşte identificarea lui X .
Prea multe atribuiri încetinesc ritmul ştirii. Ele iau locul acţiunii, culorii, şi
adeseori mai degrabă derutează decât clarifică.
Cel mai evident loc pentru renunţarea la atribuire este în scrierea declaraţiilor
''oficiale'' ale birourilor guvernamentale. Ca exemplu, iată o ştire aşa cum ar putea
apărea într-un ziar:
Secretarul de stat, Z, a spus astăzi că ţara sa va sprijini o rezoluţie ce va fi
introdusă săptămâna viitoare de Franţa în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite
pentru dezarmarea totală în Orientul Mijlociu. Z a făcut anunţul azi dimineaţă în
timpul conferinţei sale săptămânale de presă din Washington.
Fiindcă acesta este un anunţ oficial, poate fi scris fără atribuire în lead:
Statele Unite vor sprijini rezoluţia Franţei cu privire la dezarmarea totală în
Orientul Mijlociu, ce va fi introdusă în Consiliul de Securitate al Naţiunilor Unite,
săptămâna viitoare. Secretarul american de stat, X, a făcut anunţul azi dimineaţă în
timpul conferinţei sale săptămânale în Washington.
Jurnalistul radio ar trebui să amâne atribuirea într-o ştire numai când nu există
nici o îndoială despre credibilitatea sursei. De exemplu, dacă preşedintele anunţă că
va ţine un discurs în Parlament, nu este necesar să scrie în lead: Preşedintele spune că
va… Este suficient să spună: Preşedintele se va adresa Parlamentului…
Aşa cum am arătat mai devreme, numele sursei (în special în ştirile externe)
este deseori mai puţin important decât titulatura sau poziţia ei.
SLAB: Sir Georges Avedon, subsecretar la Ministerul Apărării din
Marea Britanie, a spus astăzi că ţara sa va…
MAI BINE: Marea Britanie va…(lăsând sursa subînţeleasă).
Dacă este permis să omiteţi sursa pentru ştirile "oficiale", este esenţial în
schimb să atribuiţi toate opiniile - mai ales când poate exista un dubiu în privinţa
credibilităţii.
SLAB: Producătorii români de automobile sunt principalul obstacol în
stabilirea unui control eficient al poluării în ţara noastră.
MAI BINE: Preşedintele Partidului Ecologist a acuzat astăzi producătorii
români de automobile că sunt principalul obstacol în stabilirea
unui control eficient al poluării în ţara noastră.
În a doua frază ascultătorul nu se mai întreabă dacă atacul asupra
producătorilor de automobile este comentariul jurnalistului sau opinia altcuiva.
În plus, numirea sursei poate face deseori diferenţa în valoarea de ştire a
subiectului. Dacă Dacia Piteşti este acuzată de control de calitate slab de către un

56
membru al grupului consumatorilor, ştirea este mai puţin importantă decât dacă
aceeaşi acuzaţie vine de la preşedintele ţării.
2.5.5. Nume de persoane
"Numele fac ştiri" este o axiomă banală pentru jurnalişti, dar adevărată pentru
toate tipurile de ştiri - fie ele pentru ziare, reviste, radio sau televiziune.
Toată lumea este interesată de ceea ce fac alţi oameni. Şi dacă acea altă
persoană este cunoscută de cititor sau ascultător, interesul este şi mai mare. Data
viitoare când veţi citi ziarul, remarcaţi cum ochii şi atenţia vor fi atrase de titlurile ce
afişează numele cuiva, de un lucru sau un loc cu care sunteţi obişnuiţi. Acelaşi lucru
este valabil şi pentru radio, doar că regulile utilizării sunt puţin diferite.
În textul de ziar numele din lead este cel care atrage atenţia. Dar în ştirile
radio, dacă începeţi cu un nume, ascultătorul nu este "gata" să-l audă şi probabil nu-l
va auzi, petrecând restul timpului ştirii întrebându-se despre cine vorbiţi.
De aceea este esenţial să "indicaţi" ascultătorului că va apărea un nume în
ştire. Faceţi acest lucru folosind o expresie (frază) descriptivă înaintea numelui. Să
luăm următorul subiect de ziar despre o descindere a poliţiei narcoticelor care a dus la
arestarea fiului primarului:
Ionuţ Toduţă, 23 de ani, fiul primarului Leontin Toduţă din Şercaia, judeţul
Braşov, a fost printre cei 25 de studenţi arestaţi aseară de poliţia locală într-o serie
de raiduri în câteva campusuri universitare. Ionuţ a fost trimis azi dimineaţă înaintea
judecătorului Adrian Vlaicu de la Tribunalul Judeţean Braşov şi acuzat de deţinerea
a trei pachete de marijuana. Ceilalţi studenţi…
Nu este nimic în neregulă cu acest subiect, aşa cum este prezentat în ziar, dar
dacă ar trebui să-l citiţi într-un buletin de ştiri radio, mulţi ascultători vor pierde
numele fiului primarului, din moment ce n-au fost "pregătiţi" să-l audă. Această
problemă poate fi rezolvată prin rescrierea textului, care include de asemenea o
schimbare de evenimente pentru "înnoirea" ştirii.
Fiul primarului Leontin Toduţă din Şercaia a fost acuzat de deţinerea a trei
pachete cu marijuana. Tânărul de 23 de ani Ionuţ Toduţă a apărut în faţa
judecătorului Adrian Vlaicu de la Tribunalul Judeţean Teleorman pentru audiere,
după ce a fost arestat aseară în timpul unui raid în numeroase campusuri
universitare. Ionuţ a fost printre cei 25 de studenţi arestaţi pentru violarea legii
narcoticelor… nici unul dintre ceilalţi nu a fost încă acuzat formal.
Observaţi că am amânat oferirea numelui după fraza de identificare, apoi l-am
repetat ca măsură de siguranţă.
Regula generală este deci amânarea celor mai multe nume sau denumiri (de
oameni, locuri sau lucruri) până în a doua sau a treia frază. Desigur, dacă numele este
larg cunoscut şi este un instrument de atragere a atenţiei prin el însuşi, atunci este
posibil ca el să înceapă ştirea. De exemplu ar fi absurd să amânăm numele în subiectul
următor:
Preşedintele Emil Constantinescu va discuta astă seară cu membrii
Guvernului pentru a decide noul sistem de privatizare a întreprinderilor mari.
Rescrierea pentru amânarea numelui ar da:
Preşedintele României va discuta astă seară cu membrii Guvernului. Emil
Constantinescu va decide noul sistem de privatizare a întreprinderilor mari.
Dar, dacă începeţi cu un nume, asiguraţi-vă că el este cunoscut bine de toţi
ascultătorii. Acei care cunosc numele nu se vor simţi frustraţi de întârzierea sa, dar cei
care nu-l cunosc se vor supăra dacă îl pierd.
Uneori este mai bine să nu utilizaţi nume deloc, mai ales când ştirea nu include
persoane locale. De pildă, prezentarea unui accident aviatic în Florenţa, care a ucis

57
125 de pasageri este importantă, dar numele lor nu are nici o semnificaţie pentru
ascultătorii care nu sunt din Florenţa. Este suficient să daţi numărul lor. Desigur,
trebuie să verificaţi lista de pasageri pentru a fi siguri că nu este nici o persoană din
vecinătate implicată. Dacă întâmplător este vorba de o cursă Tarom, acest lucru este
probabil. Dacă unul sau mai mulţi români apar pe listă, numele lor va fi dat, fiindcă
reprezintă o informaţie importantă.
Ziarele, în dorinţa lor de a fi corecte, dau numele şi chiar adresele întregi ale
tuturor persoanelor implicate în ştire, mai ales în ştirile locale. Pe de altă parte, radioul
utilizează numele complete şi titulaturile diferit. Folosiţi termenii pentru ceea ce sunt,
adică pentru identificarea corectă a persoanelor. Evitaţi să vă rătăciţi într-un labirint
de titulaturi şi nume confuze. Ştirile de radio omit numele multiple, cum sunt Decebal
Traian Remeş sau Alina Mungiu-Pippidi, ele fiind folosite numai când persoana este
identificată în mod normal în această manieră.
Totuşi, folosirea numelor multiple în direct învălmăşeşte textul şi încurcă
ascultătorul, şi nu este deloc necesară pentru o bună identificare. Dimpotrivă, ea cere
ascultătorului să dea mai multă atenţie detaliilor.
2.5.6. Citatele directe
În scriitura radio, citatele care apar în script - nu cele înregistrate - sunt în
general parafrazate. Aceasta înseamnă că ele sunt rescrise, dar reflectă cu acurateţe
ceea ce a spus persoana implicată în eveniment. Există două motive principale pentru
a face acest lucru (cf. Hausman, 1992, p.89):
În primul rând este dificil de citit un text care conţine citate exacte. Citiţi cu
voce tare în stilul de a vorbi al altcuiva. Pe lângă aceasta, citatele sunt de obicei prea
lungi pentru a fi încorporate cuvânt cu cuvânt.
În al doilea rând nu există un mod convenabil de a indica un citat. Ghilimelele
nu servesc la nimic în textul difuzat. Nu spuneţi "citez" şi "am încheiat citatul" sau
alte astfel de indicaţii pe post, cu excepţia cazului când citatul este atât de important,
sau atât de bizar încât vreţi să vă asiguraţi că ascultătorii înţeleg perfect că acestea
sunt cuvintele interlocutorului şi nu ale prezentatorului.
Să presupunem că aţi luat un interviu unui funcţionar public despre începerea
unei lucrări pe o arteră principală. L-aţi vizitat la serviciu, aţi înregistrat interviul şi
plănuiţi să-l folosiţi ca bază pentru o ştire. Funcţionarul v-a spus, cuvânt cu cuvânt:
Ne aşteptăm să începem montarea conductei de apă în iunie. Ştiţi, chiar
trebuie s-o facem Nu avem de ales. Această conductă pierde zeci de mii de litri pe zi,
şi unde nu pierde, ştrangularea internă a compromis fluxul apei într-atât încât
încercăm să împingem fluxul unui rezervor principal printr-o conductă cu diametrul
inern al unui furtun de grădină. Aşa că bulevardul Carol va fi închis pe două benzi,
una în fiecare direcţie, începând cu 15 iunie şi până probabil spre începutul lui
august.
Ce faceţi cu un citat ca acesta? Puteţi folosi o porţiune înregistrată ca parte a
ştirii. Aceasta este cunoscută sub numele de element de realitate, sau insert sonor.
Dar puteţi alege să construiţi o ştire "povestită", parafrazând citatul, în loc să-l
difuzaţi exact. Un lead anunţ ar merge bine. Iată un mod în care puteţi scrie ştirea şi
parafraza citatul.
Alte dureri de cap pentru conducătorii auto din Bucureşti… Bulevardul Carol
va fi îngustat la numai două benzi din 15 iunie până la 1 august. Echipe ale RGAB
sunt pe cale să repare o conductă spartă de apă. Un funcţionar al Primăriei, Ion
Lungu, spune că problema nu mai poate fi amânată - conducta bătrână pierde zeci de
mii de litri pe zi, iar partea care nu curge este atât de îngustată, încât este mai mică
în interior decât un furtun de grădină.

58
Ceea ce am făcut a fost să luăm un citat lung şi implicat şi să-l simplificăm,
astfel încât să se potrivească bine într-un text scurt. Remarcaţi ce greu ar fi de citit
ştirea dacă aţi încerca să utilizaţi un citat direct, în stilul presei scrise:
Alte dureri de cap pentru conducătorii auto din Bucureşti… Bulevardul Carol
va fi îngustat la numai două benzi din 15 iunie până la 1 august. Echpe ale RGAB
sunt pe cale să repare o conductă spartă de apă. Un funcţionar al Primăriei, Ion
Lungu, spune că problema nu mai poate fi amânată. "Această conductă pierde zeci de
mii de litri pe zi", spune el, "şi unde nu pierde, ştrangularea internă a compromis
fluxul apei într-atât încât încercăm să împingem fluxul unui rezervor principal printr-
o conductă cu diametrul interior al unui furtun de grădină".
Citiţi acest text cu voce tare. Veţi descoperi că sună ciudat. Dacă veţi încerca
să utilizaţi stilul conversaţional folosind cuvintele funcţionarului, acest lucru nu va
merge.
Cum nu putem descrie modul de tratare al fiecărei situaţii în parte, există totuşi
unele linii de orientare generale, care vă vor ajuta în manevrarea citatelor directe cu
minimum de efort (cf. Hall, 1978, p.41):
1. Nu folosiţi citate directe lungi. Este imposibil pentru un ascultător să urmărească o
afirmaţie lungă, complexă. Este mult mai eficient să le rupeţi în citate indirecte
prin parafrazarea sursei.
2. Dacă este necesar să folosiţi un citat lung, rupeţi-l prin numirea sursei de mai
multe ori în timpul citatului.
3. Indicaţi întotdeauna exact audienţei când începe şi când se termină citatul. Dar
evitaţi, dacă este posibil, utilizarea lui "citez… am încheiat citatul".
Să ne uităm la fiecare dintre aceste direcţionări în detaliu.
Utilizarea citatelor directe lungi este mai potrivită pentru presa scrisă. În
scriitura pentru radio, această practică poate duce la construirea de texte complicate şi
derutante. Următorul exemplu ar provoca un dezastru în mintea ascultătorilor:
ZIAR: Marian Strungaru, rectorul Politehnicii din Arad, a spus:
"Principala problemă cu care ne confruntăm în cazarea
studenţilor noştri este lipsa de garanţii pentru a-i asigura că
spaţiile şi căminele pe care le închiriază pe parcursul anului
şcolar vor corespunde cel puţin standardului minim de igienă şi
siguranţă, aşa cum a fost stabilit de Ministerul Sănătăţii anul
trecut".
RADIO: Rectorul Politehnicii din Arad Marian Strungaru a spus că
principala problemă cu care se confruntă instituţia este lipsa
de garanţii în ceea ce priveşte asigurarea standardului minim
de igienă pentru spaţiile de cazare închiriate de studenţi. El a
arătat că acest standard a fost stabilit anul trecut de Ministerul
Sănătăţii.
Observaţi cum am parafrazat citatul lung (regula 1) şi l-am rupt în două fraze
legate de o a doua identificare a sursei (regula 2).
Dar, dacă nu puteţi utiliza "citez…am încheiat citatul", cum puteţi spune
audienţei că citiţi un citat direct dintr-o a doua sursă? O faceţi la fel pentru radio cum
o faceţi în conversaţie. Când vorbiţi cu cineva nu spuneţi "citez…" când treceţi la o
afirmaţie a unei alte părţi. Folosiţi expresii precum "cuvintele lui au fost", "aşa cum
spunea" sau "ceea ce numea". Lista este foarte lungă, dar aceste expresii, plus
inflexiunea vocii, indică unde începe şi unde se termină citatul. Un exemplu poate
face această tehnică mai clară:

59
SLAB: Directorul întreprinderii Dacia Piteşti a spus, cităm -
compania noastră cheltuie miliarde încercând să rezolve
problema poluării aerului cauzată de motoarele cu benzină -
am încheiat citatul.
MAI BINE: Directorul întreprinderii Dacia Piteşti a spus, acestea fiind
cuvintele lui: Compania noastră cheltuie miliarde încercând să
rezolve problema poluării aerului cauzată de motoarele cu
benzină.
Este chiar mai bine să evitaţi folosirea citatelor directe. În exemplele de mai
sus nu există un motiv real pentru a-l cita direct pe directorul Dacia Piteşti - deci este
mai simplu să-i parafrazaţi afirmaţia. Citatele directe ar trebui utilizate numai când
este esenţial să redaţi audienţei limbajul exact al afirmaţiei.
ŞI MAI BINE: Directorul întreprinderii Dacia Piteşti a afirmat că această
companie cheltuie miliarde încercând să rezolve problema
poluării cauzată de motoarele cu benzină.
Ocazional puteţi introduce un citat direct ce pune o etichetă cuiva sau unui
lucru. De pildă, un senator poate numi mesajul preşedintelui de Ziua Naţională un
"document istoric", pe când altul îl poate eticheta ca "o declaraţie evazivă ce evită
confruntarea cu problemele naţiunii". În loc de utilizarea citatelor directe este posibil
să scrieţi ştirea astfel încât ascultătorii vor înţelege că citaţi o sursă, nu exprimaţi o
opinie personală.
Senatorul X a numit mesajul preşedintelui "un document istoric". De cealaltă
parte a culoarului, totuşi, un alt senator a descris discursul ca "o declaraţie evazivă",
declaraţie care - în cuvintele senatorului - "evită confruntarea cu problemele
naţiunii".
Când sunteţi obligaţi să folosiţi un citat lung care este imposibil de parafrazat,
este esenţial să inseraţi o expresie care identifică sursa la fiecare trei sau patru fraze
pentru a aminti audienţei că citiţi un citat direct. De exemplu:
Senatorul a continuat spunând…
Senatorul a mai arătat…
Trecând la un alt subiect, senatorul a spus…
Senatorul a adăugat…
Mai există un lucru pe care trebuie să vi-l amintiţi când lucraţi cu citate. Fiţi
atenţi unde le plasaţi. Utilizaţi-le în fraze complete sau nu le utilizaţi deloc. Dacă
sunteţi neatenţi, puteţi crea fraze confuze ca aceasta:
Senatorul a spus ziariştilor "Voi face exact ce am făcut - nimic mai mult, nimic
mai puţin".
Citiţi fraza cu voce tare şi veţi auzi imediat confuzia care poate apărea.
Audienţa, incapabilă să "vadă" ghilimele, se poate gândi că "voi face" se referă la
jurnalist, nu la senator. Utilizarea de jumătăţi de citate de acest fel este numai scriitură
leneşă. De ce să nu scrieţi astfel, şi să clarificaţi orice confuzie posibilă:
Senatorul a spus ziariştilor că va face exact ceea ce a făcut - nimic mai mult,
nimic mai puţin.
Uneori folosirea jumătăţilor de citate atinge ridicolul. A existat un jurnalist,
care a citit o ştire despre mărturisirea unui criminal. Scriptul citit: El a spus "Eu am
făcut-o".
"A spus" şi sinonimele sale.
Jurnalistul începător va avea mai devreme sau mai târziu problema prea multor
"a spus" în ştirile sale. Îngrijorat de folosirea permanentă a aceleiaşi expresii, el va

60
căuta sinonime. Această căutare poate duce la confuzii fiindcă, indiferent ce spun unii
experţi, există un număr de cuvinte care nu au aceeaşi semnificaţie cu "a spus".
Verbul "a spus" este foarte des cel mai bun pe care îl puteţi folosi şi nu ezitaţi
să-l repetaţi dacă este necesar. Utilizarea lui a devenit o convenţie acceptabilă şi puţini
ascultători vor obiecta la folosirea lui continuă, în special dacă sinonimele umbresc
adevărata semnificaţie a ştirii.
De multe ori veţi simţi imboldul de a utiliza verbe ca a declarat, a adăugat, a
susţinut, a întărit, ş.a.m.d. ca substitute pentru "a spus". N-o faceţi. Ele nu au acelaşi
înţeles. A spune că un vorbitor "a pornit să spună" sau "a adăugat" indică
ascultătorului că afirmaţia a fost ca un gând întârziat.
Dacă simţiţi că trebuie să folosiţi un substitut pentru "a spus", alegeţi unul ce
dă o descriere corectă, sau dă culoare ştirii.
SLAB: Primarul a spus astăzi într-un discurs către lucrătorii REBU că
va sprijini campania oraşului pentru străzi mai curate.
MAI BINE: Primarul a promis lucrătorilor REBU că va sprijini campania
oraşului pentru străzi mai curate.
Substituirea cu verbe puternice, cum am făcut în exemplul de mai sus este o
tehnică bună, dar trebuie exersată pentru a nu schimba semnificaţia frazei. În a doua
propoziţie n-am dorit să utilizăm "a dezvăluit" în loc de "a promis" fiindcă are un alt
înţeles. El indică faptul că primarul a revelat o informaţie secretă sau dă sentimentul
că nu a admis public acest lucru înainte.
"A adăuga" ar trebui folosit în locul lui "a spus" numai când a doua afirmaţie
amplifică, extinde sau pune în lumină prima afirmaţie.
SLAB: Şeful IGP a declarat <de ce nu "a spus", "declarat" este mai
formal> că statisticile infracţiunilor în oraş arată o descreştere
a numărului de jafuri. Proprietarii de magazine, a adăugat el,
au suferit mai puţine pierderi în ultima lună decât în aceeaşi
perioadă a anului trecut.
"A adăugat" este nepotrivit folosit în acest exemplu. Ultima frază nu adaugă
nimic primei, este doar o continuare. Deci de ce să nu scriem astfel:
MAI BINE: Şeful IGP a spus că statisticile infracţiunilor în oraş arată o
descreştere a numărului de jafuri. Proprietarii de magazine, a
arătat el, au suferit mai puţine pierderi în ultima lună decât în
aceeaşi perioadă a anului trecut.
2.5.7. Inserturile sonore
Aşa cum am menţionat mai sus, o mare parte a scriptului va consta în a scrie în
jurul inserturilor, aşa încât inserturile să spună ştirea. Un mod bun de a face acest
lucru este de a începe cu inserturile care sunt prea lungi şi a le tăia în timp ce scrieţi -
punând o idee în script şi lăsând alta pentru insert. Aceasta nu înseamnă că ar trebui să
reduceţi banda la un minimum deformat. Din contră, este foarte important să nu
întrerupeţi vorbitorii în mijlocul ideilor. Inserturile trebuie să exprime idei complete,
nu fragmente trunchiate. Din acest motiv, inserturile utilizate într-un post de radio
naţional sunt mai lungi decât cele ale unui post comercial. Dar lungimea nu este atât
de importantă pe cât conţinutul. Unele vor fi lungi, altele scurte. Asiguraţi-vă doar că
inserturile se potrivesc cu scriptul, astfel încât împreună să dea o ştire completă şi
captivantă.
Este mai bine să utilizăm inserturi sonore când:
- Interviul înregistrat exprimă mai mult opinie decât fapte concrete. Jurnaliştii pot
transmite faptele de obicei mai bine decât persoana intervievată. Dar nu pot
surprinde savoarea vorbelor cuiva oferind o opinie sau o observaţie umoristică

61
într-o situaţie, mai bine decât acela însuşi. Cea mai mare parte a discursului
funcţionarului Primăriei, de exemplu, este factuală.
- Există altceva în segmentul de interviu care dă autoritate sau interes suplimentar
tăieturii. Sirene în fundal sau zgomotul unei zone în construcţie sunt asemenea
exemple. În interviul funcţionarului nu există nimic de acest gen. Dacă l-aţi fi
intervievat pe stradă, cu sunetele apei ţâşnind din pavaj, aceasta ar fi fost altceva -
şi insertul ar fi fost unul bun.
- Segmentul de interviu reprezintă drama umană. Banda unui interviu cu un
pompier gâfâind, care tocmai a salvat un copil dintr-o clădire în flăcări are mai
mult impact decât un script care îi parafrazează cuvintele. Nu este multă dramă
într-o ştire despre conductele de apă. <Sugestie: încercaţi să mergeţi înapoi în
bulevardul Carol când traficul este sugrumat pe o lungă porţiune şi intervievaţi
şoferii blocaţi în aglomeraţie. Poate nu veţi reuşi să folosiţi toate interviurile într-
un buletin, dar veţi reuşi să "dramatizaţi" ştirea>.
Să revenim totuşi la citatul funcţionarului Primăriei. Este marginal şi poate fi
folosit într-o zi când nu se întâmplă mare lucru. Iată cum ar putea arăta o ştire,
transpusă într-o formă care să ilustreze conceptul de integrare a insertului sonor:
PREZENTATOR: Alte dureri de cap pentru conducătorii auto din Bucureşti… Un
funcţionar al Primăriei Capitalei spune că bulevardul Carol va
fi întors pe dos în a doua jumătate a lunii şi în luna viitoare,
pentru repararea unei conducte de apă. El regretă faptul că va
încurca traficul, dar spune că nu are de ales.
FUNCŢIONARUL: Această conductă pierde zeci de mii de litri pe zi, şi unde nu
pierde, ştrangularea internă a compromis fluxul apei într-atât
încât încercăm să împingem fluxul unui rezervor principal
printr-o conductă cu diametrul intern al unui furtun de
grădină.
PREZENTATOR: Funcţionarul spune că bulevardul Carol va fi îngustat la numai
două benzi din 15 iunie până la 1 august.
Observaţi că, după vocea înregistrată a funcţionarului, el este din nou
identificat. Amintiţi-vă, este vorba despre radio. Oamenii nu pot reveni în ştire pentru
a verifica identitatea vorbitorului, şi, dată fiind natura ascultării, ei pot să nu fi prins
această identificare când a fost făcută prima dată. Observaţi de asemenea că am avut
grijă să nu repetăm în script ceea ce a spus funcţionarul, sau să nu scriem textul astfel
încât funcţionarul să repete informaţia din script.
Inserturile nu trebuie să fie cutremurătoare pentru a fi eficiente. Orice oferă
comentariu, un plus de claritate, sau un unghi interesant merită folosit. Aşa cum am
spus, inserturile sunt în special eficiente când conţin sunetele evenimentului.
Jurnaliştii radio exploatează inserturile la maximum atunci când lasă sunetul - sunetul
singur, cunoscut şi ca sunet brut - şi vocile să spună ştirea. Sunetul brut şi inserturile
de voce fac situaţia reală şi actuală - iar acest lucru reprezintă cheia oricărei ştiri bune
de radio.
Încă o sugestie referitoare la înregistrările folosite: nu începeţi şi nu sfârşiţi
ştirea cu un insert. A începe cu un insert înseamnă de obicei doar a o lua pe scurtătură.
Există aproape întotdeauna o cale mai bună. Începeţi cu propria voce şi mutaţi insertul
ceva mai jos în material. A termina o ştire cu un insert este de asemenea o abordare
defectuoasă. În scriitura pentru tipar, în special cea de revistă, un citat în final poate fi
concluzia perfectă. El poate rezuma întreaga idee a materialului într-un mod foarte
succint. Dar această tehnică nu funcţionează la fel de bine în radio. Motivul este că,
tipărite, citatele dau mai multă credibilitate decât reporterul; reporterul este practic

62
invizibil. În radio se pune problema apropierii; reporterul are vocea cea mai credibilă
din ştire. Deci chiar dacă insertul este însumarea perfectă pentru material, ar trebui să
mai spuneţi ceva după el. Sau, în unele cazuri rare, puteţi utiliza citatul perfect, dar
parafrazat. "Aşa cum a spus X..." poate fi un final mai puternic pentru o ştire, decât un
insert cu X spunând acelaşi lucru.
2.5.8. Repetiţia şi redundanţa
Dar ce s-a întâmplat cu hotărârea noastră de a păstra ştirea scurtă? Să ne
amintim ce am spus mai înainte: încercăm să scurtăm textul tăind cuvinte, numai după
ce l-am scurtat eliminând fapte. Aceasta nu înseamnă că putem folosi cuvinte în
exces, dar nu trebuie niciodată să tăiem cuvinte acolo unde ele sunt necesare pentru a
face o afirmaţie mai uşor de înţeles. Cu ani în urmă, Paul White, care a scris una din
primele cărţi importante despre scriitura ştirilor difuzate, a accentuat o diferenţă
crucială: repetiţia nu înseamnă o scriitură rea, dar redundanţa înseamnă ( în Garvey &
Rivers, 1982, p.50).
Distincţia dintre repetiţie şi redundanţă n-ar trebui să fie greu de sesizat.
Repetiţia spune un lucru mai mult de o singură dată pentru a-l face înţeles. Dacă
ascultaţi oamenii vorbind, veţi constata că a repeta cuvinte şi expresii este de fapt
conversaţional. Acesta este unul din motivele pentru care repetiţia este frecvent
folosită în scriitura ştirilor difuzate. Regulile comunicării spun că dacă dorim ca un
lucru să fie înţeles de către ascultători, el trebuie spus de trei ori. Nu ajungem deseori
la o asemenea extremă într-o ştire, dar o informaţie poate fi dată de două ori. Amintiţi-
vă că, atât în sens psihologic, cât şi în sens fizic, oamenii se conectează târziu la o
ştire. Din acest motiv, cuvintele şi expresiile repetate nu sunt atât de supărătoare
pentru ureche aşa cum sunt pentru ochi.
Redundanţa este altceva. Ea foloseşte mai multe cuvinte decât sunt necesare
pentru a spune ceva. Deşi redundanţa este şi ea conversaţională, pur şi simplu nu ne-o
putem permite în scriitura de radio. Consumă prea mult timp.
Să privim un exemplu de repetiţie:
Mihai a găsit în cămară o cutie. Cutia era de mărimea potrivită şi de culoarea
potrivită.
Desigur, putem înlocui cutia cu "ea" (sau să omitem complet subiectul) în a
doua frază, dar vom pierde din precizie făcând-o. "Ea" se poate referi la fel de bine la
"cămară". Mai mult, dacă citiţi exemplul cu voce tare veţi observa că repetarea
cuvântului "cutie" sună perfect natural.
Ambalajul recipientului era cam de mărimea potrivită. Eticheta era de
culoarea potrivită.
Aici noile expresii adaugă amănunte. Totuşi, în afara cazului când detaliile
sunt necesare, nu le dorim adăugate într-o ştire radio. Repetiţia din versiunea originală
este o foarte bună scriitură radiofonică. Dar aceasta:
Mihai s-a trezit la ora 7 a.m. azi dimineaţă.
Am spus deja că "a.m." şi "p.m." nu sunt indicate în radio, dar dacă ar fi,
"a.m." ar fi redundant aici. Este suficient să spunem "la 7 azi dimineaţă".
Redundanţa dezorganizează un text, reducând claritatea. Printre autorii care au
abordat acest subiect se află şi Edwin Newman, reporter şi comentator la NBC News.
În cartea sa "A Civil Tongue", el oferă un capitol despre redundanţă, incluzând acest
fragment:
Nu mai avem reguli, şi proiecte, şi ştiri, ci reguli de bază, proiecte de viitor şi
întâmplări cu valoare de ştire. Angajaţii companiilor aeriene ne spun să citim
instrucţiunile din buzunarul scaunului din faţa noastră nu pentru siguranţa noastră,
ci pentru siguranţa noastră personală. Companiile nu se dezvoltă; companiile se

63
bucură de o creştere pozitivă <…> A fost o femeie violată? Nu, ea a trăit experienţa
unui viol. Vom face faţă realităţii? Putem mai mult decât atât. Vom face faţă realităţii
aşa cum este ea. (Newman, 1976, p.160).
Redundanţa este întotdeauna fără sens. Nimeni nu va spune "a aruncat mingea
rotundă" sau " a deschis televizorul electronic". Totuşi redundanţa are un fel de a se
strecura în limbaj care de multe ori ne păcăleşte. "Afară plouă" este copilăresc. Este
suficient să spuneţi "Plouă".
2.5.9. Rescrierea ştirilor pentru difuzare
Ştirile trebuie să fie pregătite într-un mod care să atragă şi să menţină atenţia
audienţei, similar modului în care un titlu şi o fotografie reţin cititorul de ziar. Astfel,
vom folosi rar structura piramidei inversate. Mai degrabă vom extrage “inima” ştirii şi
o vom flutura prin faţa ascultătorilor la început, pentru a le atrage atenţia. O relatare
de ziar despre un autocar cu elevi care s-a răsturnat pe şosea la o oră de vârf
dimineaţa, fără să provoace rănirea serioasă a vreunui pasager poate prezenta faptele
în ordinea tocmai expusă. Prin contrast, versiunea pentru radio va începe mai curând
aşa: "Patruzeci de elevi au avut norocul să supravieţuiască astăzi". Curiozitatea
audienţei o dată stimulată, vom completa cu detaliile. Trebuie să notăm aici că un
număr din ce în ce mai mare de jurnalişti din presa scrisă încorporează tehnicile
audiovizualului în stilul scriiturii lor. În consecinţă, unele dintre diferenţele mai
importante dispar.
O ştire dintr-un cotidian ar putea începe cu următorul paragraf:
Patru persoane au fost ucise şi alte cinci rănite ieri dimineaţă, când o ceartă
într-o discotecă din Ferentari a explodat într-o luptă armată, transformând o veselă
aniversare într-o scenă de teroare şi masacru, au spus poliţia şi martorii.
Articolul poate fi prea lung pentru a fi citit la radio. Faptele incluse sunt
următoarele:
Două femei nevinovate au fost ucise. Amândouă aveau copii de patru ani.
Martorii au părăsit clădirea, mulţi dintre ei sângerând.
Ei au lăsat în urmă mese şi scaune răsturnate, pete de sânge, pantofi
desperecheaţi şi un ursuleţ alb de pluş.
Poliţia crede că drogurile ar fi putut fi un catalizator pentru violenţă, dar nu
şi că ele au fost legate direct de aniversare.
Zona învecinată este cunoscută pentru activităţi de contrabandă şi speculă.
Rudele şi prietenii îşi exprimă mâhnirea şi revolta faţă de măcelul general.
Sunt multe feluri de a spune această întâmplare; multe unghiuri diferite de
urmărit. Ceea ce urmează reprezintă doar o abordare posibilă.
Ceea ce a început ca o petrecere de aniversare într-o discotecă din Ferentari
s-a încheiat ca o luptă armată a unor criminali neinvitaţi. Celebrarea vieţii a făcut
loc panicii, pericolului şi morţii.
Poliţia şi martorii spun că participanţii asistau la un spectacol ad-hoc când
au început împuşcăturile. Pistoalele artizanale au rănit cel puţin cinci oameni şi au
ucis patru. Două din victime erau tinere mame. Celelalte erau bărbaţi implicaţi în
luptă.
Martorii şi vecinii se plâng că zona este tiranizată de contrabandişti şi
speculanţi. Luptele cu arme albe sunt ceva obişnuit printre bandele rivale, dar nu s-
au mai auzit focuri de armă.
În timp ce poliţia continuă investigaţia, amintiri nedorite îi bântuie pe cei care
au mers la aniversare: împuşcături, ţipete, mese şi scaune răsturnate, pete de sânge şi
pantofi desperecheaţi, un ursuleţ alb de pluş şi doi copii de patru ani care se întreabă
unde sunt mamele lor.

64
Rescrierea pentru localizare.
Nu este bine să ne bazăm pe textele de agenţie şi să le citim cuvânt cu cuvânt
aşa cum vin ele din telex. De fapt, ar trebui să fie o regulă principală în orice redactare
a ştirilor, ca textul de la agenţiile de presă să nu fie niciodată citite ca atare. Ele nu ar
trebui considerate nimic mai mult decât materialul brut din care reporterii croiesc o
ştire pentru a se potrivi necesităţilor şi intereselor locale.
Dacă timpul limitat şi personalul puţin fac imposibilă rescrierea tuturor ştirilor
de agenţie, trebuie încercat ca măcar să citiţi materialul înainte de intrarea în emisie,
pentru a vă asigura că are sens atunci când este citit cu voce tare.
Acest avertisment este un imperativ din mai multe motive:
În primul rând, materialul de agenţie este scris pentru termenele de apariţie ale
ziarelor şi există mereu un termen de predare undeva în lume. Această preocupare
pentru orele-limită ale ziarelor înseamnă că agenţiile de ştiri trebuie să înnoiască în
mod constant ştirile pe parcursul zilei. Ele nu sunt preocupate să se asigure că ştirile
sunt într-o oarecare ordine logică; mai precis un subiect despre preşedinte nu va dubla
o ştire anterioară, o ştire despre droguri va fi la distanţă de cinci ştiri faţă de o
prezentare similară dintr-o altă parte a lumii, sau partea dintr-o ştire de cea mai mare
importanţă pentru o anumită audienţă se poate afla în ultimul paragraf şi nu în lead.
În al doilea rând, serviciile radio ale agenţiilor de presă sunt deseori tratate ca
fii vitregi. Din nefericire, de cele mai multe ori ele plasează, în departamentul pentru
radio, jurnalişti mai puţin experimentaţi. Puţini dintre aceştia ies în teren pentru a
pregăti materiale la prima mână. Ştirile pentru radio, în multe cazuri, nu sunt altceva
decât texte standard de agenţie mutate pe biroul responsabilului radio spre a fi rescrise
şi transmise către posturi. Rezultatul este deseori dezamăgitor. Nefamiliari cu
nuanţele scriiturii radio, jurnaliştii agenţiilor pregătesc textul cu o mână pe un manual
de radio şi cu cealaltă pe maşina de scris. Această formulă de abordare produce o
scriitură deseori stereotipă şi greoaie, care solicită muncă în plus în redacţiile radio.
În ultimul rând, agenţiile de presă pregătesc texte pentru clienţi din toată
lumea. Ele trebuie să accentueze aspectele de interes general ale ştirii. Ar fi imposibil
pentru ele să "localizeze" fiecare ştire pentru a se potrivi cu fiecare zonă. De aceea,
intră în atribuţiile postului local să rescrie textul de agenţie şi să-l rescrie utilizând
unghiul local care va spune ascultătorilor ce este important pentru ei.
Această căutare pentru a unghiului local este probabil cel mai important motiv
pentru rescriere. Nevoile unei audienţe diferă de la zonă la zonă, de la post la post. Şi
ca un buletin să reuşească în prezentarea informaţiei despre lume, el trebuie pus în
termenii pe care audienţa sa îi va înţelege şi îi va vedea ca relevanţi. Rareori există o
situaţie, indiferent de originea geografică, să nu poată fi localizată şi pusă în context.
Preluarea literală a materialelor de agenţie vă poate face să pierdeţi ştiri locale
importante. Să spunem că postul nostru de radio din Bucureşti primeşte un material
de la Associated Press. Preluarea literală va îngropa un nume local atât de adânc în
ştire încât nu va fi remarcat aproape de nimeni.
(Accidente)
(Croaţia) - Comandamentul Forţelor de menţinere a păcii a anunţat numele a
25 de militari ucişi în prăbuşirea avionului C-145 lângă Zagreb. Ele includ
următoarele persoane din ţările participante la operaţiune:
Sergentul William A. Boots Junior, soţul doamnei Elizabeth Boots, din
Brighton, Marea Britanie.
Căpitanul Robert Ang, soţul doamnei Angela Ang, din Coventry, Marea
Britanie.
Sergentul Pierre Leval, fiul soţilor Leval din din Nantes, Franţa.

65
Soldatul Julien Breton, fiul soţilor Jacques Breton, din Dijon, Franţa.
Căpitanul Bogdan Popescu, soţul doamnei Livia Popescu, din Bucureşti,
România.

Rescrierea pentru audienţa locală va transforma lead-ul astfel:
Un militar din Bucureşti, căpitanul Bogdan Popescu de la unitatea 03548 este
inclus pe ultima listă a victimelor provocate de prăbuşirea avionului C-145 lângă
Zagreb.
Rescrierea nu dă numai o ştire orientată local, ci face şi alte lucruri care ajută
la îmbunătăţirea prezentării: (1) dă postului un "stil" diferit - din moment ce mai multe
posturi se abonează la aceeaşi agenţie, toate prezentările sună asemănător; rescrierea
oferă o versiune nouă; (2) dă posibilitatea de a corecta eventualele greşeli sau
omisiuni pe care le poate face agenţia; (3) permite înnoirea ştirilor, plasând cel mai
nou aspect în lead; şi (4) dă şansa de a îngloba diferite subiecte sub un singur lead
umbrelă cuprinzător.
Jurnalistul care citeşte ziarele din alte zone va găsi ocazional o temă ce poate
fi rescrisă pentru consumul local:
ORIGINAL: O campanie de propagandă naţională pentru ajutorarea copiilor
handicapaţi a fost lansată astăzi aici şClujţ. Obiectivul campaniei a fost stabilit ca
fiind colectarea unui milion de dolari. Doctorul Iulian Iacob din Cluj a fost ales
preşedinte de campanie. Alţi membri sunt: Marian Iuga din Buzău, care va fi
coordonator tehnic, Adriana Lungu din Bucureşti, consilier psiholog şi Alexandru
Albu din Bucureşti, director de publicitate.
RESCRIERE (pentru un post din Bucureşti): Un bucureştean de la Agenţia de
publicitate Graffitti… Alexandru Albu… a fost desemnat director de publicitate
pentru campania de propagandă în ajutorul copiilor handicapaţi. El a fost ales într-o
ceremonie de lansare susţinută recent la Cluj. Obiectivul anunţat al campaniei este
strângerea unui milion de dolari. Un alt cetăţean al oraşului, doctor Adriana Lungu a
fost aleasă consilier pe problemele de psihologie.
Este întotdeauna important să vă lăsaţi ascultătorii să ştie lucrurile care îi pot
afecta. Ceva apropiat de casă, ca închiderea unui drum principal pentru reparaţii,
oprirea curentului electric între anumite ore, apropierea unei furtuni - toate acestea
sunt evenimente ce afectează oamenii şi trebuie anunţate. Cu cât scrieţi ştirile astfel
încât ele să accentueze efectul evenimentului anunţat asupra ascultătorilor, cu atât
audienţa îi va da o mai mare atenţie.
Rescrierea pentru înnoire.
Există şi un alt motiv important pentru rescrierea ştirilor - plictiseala
ascultătorilor. Spre deosebire de ştirile de ziar, ştirile radio sunt prezentate de mai
multe ori într-o zi. Deseori, un post de radio va oferi ştiri de două ori pe oră; adică 48
de transmisii în 24 de ore. Dacă unele din subiecte vor fi noi, în schimb multe din ele
vor fi completări ale prezentărilor anterioare. Cum majoritatea audienţei tinde să
asculte acelaşi post întreaga zi, dacă nu faceţi o încercare de reîmprospătare a vechilor
texte pentru fiecare buletin, veţi pierde mulţi ascultători numai din cauză că se vor
plictisi.
Observaţi următoarea situaţie dintr-un punct de vedere strict comercial. Să
presupunem că într-un oraş există două posturi de radio. Ambele au buletine de ştiri în
interval de o oră. Postul X se bazează pe agenţiile de presă pentru prezentările sale,
dând puţină atenţie problemei repetării. Pe de altă parte, postul Y se străduie să-şi
împrospăteze textele în fiecare oră, dând prioritate noilor aspecte apărute într-un
subiect. Care credeţi că va avea mai mult succes pe termen lung?

66
Frecvent rescrierea se va face dintr-o versiune anterioară a ştirii, care trebuie
rearanjată pentru un buletin ulterior. Dacă s-au primit informaţii noi într-un eveniment
cu continuitate, acest material nou ar trebui pus în lead şi accentuat în rescriere.
Totuşi, trebuie să fiţi atenţi când rescrieţi pentru a înnoi o ştire, să nu uitaţi să
includeţi ceva din informaţia de bază care a făcut ştirea la început. Nu puteţi
presupune că toţi ascultătorii au auzit versiunea iniţială şi sunt familiarizaţi cu ştirea.
Pe de altă parte, probabil că nu veţi avea timp pentru o recapitulare completă, şi acei
din audienţă care au auzit ştirea nu vor dori toate amănuntele din nou. Există un
echilibru delicat între prea puţină şi prea multă recapitulare a faptelor anterioare.
Ziarele cotidiene lucrează într-un ciclu de 24 de ore. Ştirile difuzate pot fi
înnoite în fiecare oră. Pentru un jurnalist de presă scrisă nu este nimic stânjenitor în a
începe o ştire cu un eveniment care s-a întâmplat în ultimele 24 de ore. Dar, pentru
jurnalistul de radio, există mereu nevoia de a face ştirea cât mai actuală posibil, din
informaţiile cele mai recente care ar fi putut apărea cu doar o oră în urmă. Ştirea
trebuie să fie scrisă într-un stil ce pune în lumină cea mai recentă situaţie. Ca rezultat,
frazele din lead sunt aproape întotdeauna exprimate la prezent sau la viitor.
Dacă un foc izbucneşte într-un depozit luni noaptea, atunci marţi dimineaţă
lead-ul va trata inevitabil operaţiunile de curăţire, estimările pagubelor sau
investigaţiile echipei, oricare dintre ele ar prezenta o perspectivă mai actuală asupra
întâmplării. Dacă un lider politic face un anunţ important, atunci lead-ul difuzat îl va
prezenta aproape întotdeauna la prezent: "Preşedintele spune că …" Şi, dacă acest
lead devine plictisitor, ştirea înnoită poate începe cu reacţia la anunţ, oferită de
asemenea la prezent.
Desigur, acest accent pus pe actualizare poate fi făcut artificial şi atunci
diminuează credibilitatea. Secvenţele de timp ale evenimentelor reale nu trebuie
distorsionate dincolo de înţelegere. De fapt, odată ce lead-ul este transmis,
succesiunea evenimentelor poate fi relatată la trecut. Dar în cadrul de timp limitat al
ştirilor radio, faptele potenţial semnificative sunt excluse. Căutarea unei legături între
eveniment şi prezent vă poate ajuta să descoperiţi un amănunt important sau o
perspectivă pe care nu aţi văzut-o când ştirea era în faza primară.
2.5.10. Contra-indicaţii
Există câteva "nu"-uri care ar trebui învăţate în scriitura ştirilor (cf. Hall, 1978,
p.48):
1. Nu începeţi o frază cu propoziţii secundare lungi:
SLAB: În ciuda plângerilor grupurilor studenţeşti şi a imboldurilor
forţelor conservatoare la acţiuni mai severe împotriva violenţei
din campusuri, ministrul Educaţiei refuză să emită o declaraţie
politică.
MAI BINE: Ministrul Educaţiei refuză să emită o declaraţie politică în
privinţa violenţei din campusuri, în ciuda plângerilor
grupurilor studenţeşti şi a imboldurilor forţelor conservatoare
la acţiuni mai severe.
2. Nu lăsaţi atribuirea informaţiei să “atârne” la sfârşitul frazelor:
SLAB: Există acum mai mult de un aparat de radio pentru fiecare
bărbat, femeie sau copil din România, conform unui raport
emis recent de Comisia Naţională de Statistică.
MAI BINE: Un raport emis recent de Comisia Naţională de Statistică arată
că există mai mult de un aparat de radio pentru fiecare român.
3. Nu plasaţi multe propoziţii derutante între subiect şi predicat:

67
SLAB: Preşedintele, evident supărat de refuzul Parlamentului de a
aproba săptămâna trecută masivul său program de reformă şi
de reducerile din programul de compensare a şomajului, spune
că va apărea la televiziunea naţională astă seară pentru a
pleda pentru sprijinul public.
MAI BINE: Preşedintele va apărea în această seară la televiziunea
naţională pentru a pleda pentru sprijinul public, după ce
Parlamentul a refuzat săptămâna trecută programul său de
reformă şi a aprobat reduceri în programul de compensare a
şomajului.
4. Nu folosiţi şiruri de propoziţii subordonate. Construiţi fraze separate:
SLAB: Primarul oraşului Adjud, care a preluat postul cu mai puţin de
un an în urmă, i-a surprins pe reporteri anunţând că nu va
candida pentru o re-alegere fiindcă simte că publicul şi-a
pierdut încrederea în administraţia sa, după cum a arătat
recenta grevă a funcţionarilor municipali.
MAI BINE: Primarul oraşului Adjud i-a surprins pe reporteri în această
după-amiază spunându-le că nu va candida din nou pentru
acest post. El a spus că s-a decis să nu încerce un al doilea
mandat, deoarece crede că publicul şi-a pierdut încrederea în
administraţia sa. Primarul a spus că publicul este supărat din
cauza modului cum a tratat recenta grevă a funcţionarilor
municipali. Actualul primar al Adjudului a ocupat acest post
mai puţin de un an.

2.6. Textul de 30 de secunde

Baza scriiturii ştirilor radio o constituie textul de 30 de secunde. Cam 75 de


cuvinte sau mai puţine, aranjate în 4-5 fraze simple, aceasta este ştirea
neînfrumuseţată care formează fundamentul oricărui buletin radiofonic. Prezentatorul
oferă ştirea bazându-se pe informaţia transmisă în studio prin telefon, telex, fax sau
alt instrument de stocare şi comunicare a mesajelor, inclusiv creierul unui reporter.
Dar pentru scopul prezentării sale, ascultătorul trebuie să audă ştirea aşa cum o
pronunţă prezentatorul - fără alt acompaniament.
Textele pot fi scrise utilizând materiale lungi ale agenţiilor de presă sau chiar
articole de ziar, ceea ce înseamnă că puteţi exersa folosind un cotidian bun. Desigur,
ştirile radio pot fi împachetate în formate mai complexe tehnic, incluzând voci
înregistrate ale participanţilor, martorilor şi reporterilor, dar în scrierea textelor de 30
de secunde jurnaliştii radio îşi demonstrează abilităţile fundamentale ale profesiunii
lor: capacitatea de a recunoaşte ştirile când se confruntă cu ele şi de a crea textele
vorbite pe care le comunică mai departe.

Concluzii.
Un număr de probleme speciale pot apărea în scriitura textelor pentru ştiri
radio:
1. Din moment ce ştirile implică deseori teme conflictuale, este uşor să luaţi partea
cuiva pentru a colora prezentarea. Marca unui buletin corect este însă
obiectivitatea. Trebuie să fiţi siguri că prezentaţi faptele corect, fără a lăsa ştirea să
fie distorsionată de opiniile personale.

68
2. Trebuie să vă feriţi să faceţi judecăţi de valoare negarantate de fapte. A vă referi la
un acuzat ca “ucigaş” sau “hoţ” înainte ca justiţia să-i fi decis vinovăţia sau
nevinovăţia înseamnă a vă face vinovaţi de prejudecată şi posibil de calomnie,
ceea ce poate duce la proces pentru daune morale. A transmite că un individ a sărit
de pe o clădire cu 10 etaje înseamnă a spune că s-a sinucis. Această judecată poate
să nu fie justificată de ceea ce se cunoaşte în momentul transmiterii buletinului.
Verbul "a căzut" spune ce s-a întâmplat fără să implice o judecată de valoare.
3. Pentru că un buletin este auzit, trebuie să aveţi grijă în special ca ordinea
cuvintelor să nu provoace erori în înţelegere. Fiţi siguri că numele pe care le
înlocuiesc pronumele sunt clare. Feriţi-vă să ghidaţi greşit audienţa cu expresii
calificative. Cel mai bun procedeu este plasarea expresiei sau propoziţiei
calificative înaintea subiectului pe care îl determină. Pericolul în a face invers
poate fi ilustra de exemplul următor: "Şeful statului Irak, omologul irakian al
preşedintelui Emil Constantinescu, a murit astăzi". O persoană care ascultă doar
pe jumătate buletinul ar putea înţelege că a murit preşedintele României.
4. Datele, numele, măsurile pot supraîncărca textul. "Cu trei luni în urmă" dă o mai
bună orientare asupra timpului pentru cei mai mulţi ascultători decât menţionarea
unei date anumite. "Conducta este lungă de 37 de metri" ar putea fi bine servită de
adăugarea "Ridicată pe verticală ea ar putea avea înălţimea unei clădiri de 10 de
etaje".
5. Necesitatea de a capta ascultătorii nu dă jurnaliştilor dreptul de a dramatiza în
exces sau deforma. Ea îi poate doar provoca să descopere şi să prezinte unghiul
atrăgător şi să-l aranjeze într-un lead care sugerează sensul ştirii sau fixează cadrul
pentru ca dramatismul să se desfăşoare. Crearea unor imagini în mintea
ascultătorului ajută. Iată, de exemplu, cum suna un lead al unei relatări complicate
transmise de UPI: "Pacea în Orientul Mijlociu atârnă de firul subţire de pământ
cunoscut ca Fâşia Gaza".
Directorul departamentului ştiri al UPI afirma, în 1990: "A povesti unui prieten
este o idee bună, dar numai din câte îmi aduc eu aminte, ascultând alături de
prietenul meu mai sunt profesori universitari, politicieni, soţia mea, şoferul de taxi şi
alţi oameni din toate domeniile vieţii". Limbajul radio, insista el, trebuie să fie o felie
din conversaţia comună. Textele trebuie să fie construite cu grijă pentru a prezenta
ştirile într-un limbaj care mişcă, implică şi impresionează (cf. Willis & D'Arienzo,
1993, p.147).
Ceea ce urmează sunt câteva truisme care ar trebuie repetate regulat sau
întipărite în vreun alt fel în mintea oricărui jurnalist începător (Christopher Koch, în
Rosenbaum & Dinges, 1992, p.18):
 Nu scrieţi niciodată o ştire pentru că oamenii trebuie să ştie despre ea pentru
binele lor sau pentru binele ţării. Jurnaliştii nu sunt moralişti profesionişti şi nu au
o perspectivă specială despre ce ar trebui oamenii să ştie. Lăsaţi morala pe seama
preoţilor şi politicienilor.
 Oamenilor le pasă de lucrurile care îi afectează. O foamete în Africa de Nord este
mai puţin interesantă pentru cei mai mulţi români, decât un cutremur în Vrancea,
chiar dacă foametea aceea poate ucide mii de mai mulţi oameni.
 Ştirile rele, ca şi bârfele, circulă mai repede şi mai departe decât cele bune. Să fim
sinceri, puteţi auzi de divorţul cuiva mai repede decât de căsătoria sa. Bunica sună
când nepotul îşi rupe piciorul, dar nu veţi auzi că nepotul a câştigat un trofeu al
şcolii decât mai târziu. Terminarea unei aripi noi la închisoarea locală poate căpăta
o scurtă menţiune în programele locale, dar o revoltă la aceeaşi închisoare poate fi
o ştire naţională.

69
 Evenimentele neobişnuite sunt mai interesante decât cele ordinare. Treizeci şi
cinci de aterizări reuşite pe aeroportul local nu merită o ştire (cu excepţia cazului
când aeroportul este sub asediu sau controlorii de trafic sunt în grevă), dar
prăbuşirea celui de-al 36-lea avion este ştire.
Aceste truisme vă vor ajuta să recunoaşteţi ştirile bune. De asemenea, ele vă
pot ajuta să vă structuraţi un subiect problematic amintindu-vă să căutaţi un unghi
care îi va face pe oameni să asculte ştirea.

70
SUNT ÎN EMISIE?

Trebuie să fie evident chiar şi pentru cel mai indiferent observator că difuzarea
ştirilor este o parte importantă a grilei de programe a celor mai multe posturi de radio.
Acest tip de emisiune cuprinde de fapt o largă arie de subcategorii; multe stiluri de
prezentare şi tipuri de conţinut sunt implicate. În plus, concepţiile noastre despre ceea
ce reprezintă ştirile se schimbă în timp şi sunt diferite pentru diferite grupuri de
audienţă.

3.1. Un mod de a judeca ştirile

Procesul pregătirii programelor de ştiri pentru radio necesită luarea unor


decizii înainte ca scrierea fiecărei ştiri să poată începe. Acestea includ, mai întâi,
decizia de a fi sau nu introduse ştiri în grila de programe a postului. Apoi,
determinarea calitativă şi cantitativă a “ce fel de” şi “cât” de multe se vor prezenta. În
sfârşit, personalul departamentului ştiri va fi pus în faţa sarcinii zilnice de a selecta
ştirile dintre toate acelea care pot fi difuzate la o anumită oră.
De ce ştiri?
Cea mai importantă dintre aceste întrebări este dacă posturile ar trebui să
programeze emisiuni de ştiri. De ce ar face-o?
În primul rând, fiindcă audienţa ştirilor este mare şi doritorii de publicitate
sunt mulţi. În ciuda costurilor mari de menţinere a unui secţii de ştiri şi a
posibilităţilor de producţie a acestora, această formă de program este uşor de vândut şi
foarte profitabilă.
Un program de ştiri popular va contribui de asemenea la prestigiul unui post.
În plus, indivizii care deschid aparatele pentru a asculta ştiri vor rămâne mai probabil
pe acea frecvenţă şi pentru alte programe. În consecinţă, aproape toate posturile de
radio includ ştirile în grila lor de programe. Unele posturi şi-au construit întregul
format în jurul ştirilor şi programelor informative.
Efectul ştirilor asupra audienţei este exprimat prin noţiunea de recompense3.
Cele mai importante recompense în acest caz sunt cele de informare (în special prin
funcţia ei de supraveghere), importanţă şi valoare. Dar pot fi prezente şi altele.
Deseori ştirile oferă unele dintre recompensele asociate în mod normal cu
programele de divertisment. De fapt unii critici au argumentat că ştirile sunt doar o
altă formă de divertisment. Ei au folosit ca argument faptul că unele posturi: (1) aleg
reporteri şi prezentatori atractivi în loc să caute cei mai buni jurnalişti (recompensa
unei voci plăcute); (2) selectează ştirile cu un conţinut puternic evocator de imagini şi
lărgesc implicarea ascultătorului în fiecare ştire (recompensa acţiunii); (3) caută ştirile
cu elemente puternice de conflict (recompensa tensiunii); şi (4) aleg ştirile cu teme
senzaţionale, deseori sexuale (recompensa atractivităţii). În măsura în care un post
face aceste alegeri în mod deliberat, el poate fi acuzat pe bună dreptate de alegerea

3
Cele mai multe teorii despre motivaţiile personale în utilizarea mass-media atestă că mass-media
oferă satisfacţii (sau recompense) care sunt aşteptate (deci prevăzute) de membrii potenţiali ai unei
audienţe pe baza experienţei trecute. Aceste recompense pot fi considerate ca efecte psihologice
experimentate care au o valoare pentru indivizi (cf. McQuail, p. 304)

71
unor recompense orientate către divertisment în încercarea sa de a atrage grupuri de
audienţă diferite şi posibil mai largi pentru emisiunile de ştiri.
În mod similar, recompensele de personalizare, satisfacerea curiozităţii (în
special interesul uman) şi atractivitate pot fi găsite în aşa numitele ştiri soft. De fapt,
ceea ce distinge acest tip de ştiri de cele hard tradiţionale este chiar prezenţa acestor
atracţii.
Ce şi cât de multe ştiri?
Răspunsul evident la întrebarea ce fel de ştiri? este că jurnalul radio, ca şi alte
tipuri de programe, este structurat şi compus astfel încât să atragă anumite grupuri de
audienţă, sau să păstreze un grup deja atras prin alte programe. Mulţi ani posturile s-
au concentrat asupra jurnalelor tradiţionale, atotcuprinzătoare, care includeau la un loc
cu ştirile hard şi câteva subiecte de "interes uman". Apoi, cu câţiva ani în urmă, au
început să apară şi programe care tratează în exclusivitate ştiri soft.
De ce această schimbare? Fiindcă aceste ştiri, cu recompensele lor variate,
ajung şi la audienţele diferite ale programelor de ştiri mai tradiţionale care
accentuează evenimentele majore şi deseori, ştirile negative. În plus, aceste programe
atrag grupurile mai tinere şi mai puţin educate şi mai multe femei casnice.
Răspunsul la întrebarea cât de multe ştiri? este în esenţă acelaşi. Lungimea
fiecărui jurnal şi numărul de jurnale sau buletine zilnice vor fi o reflectare a
consumului ştirilor de către audienţa postului.
Programarea ştirilor.
Cele mai multe posturi de radio îşi programează ştirile în cantităţi determinate
şi la momente determinate. Doar evenimentele extrem de importante - izbucnirea unui
război, asasinarea unui preşedinte, sau altceva de o asemenea semnificaţie - vor
întrerupe orarul fix al postului sau vor schimba formatul stabilit al unui program de
ştiri. Cazul cel mai reprezentativ din acest punct de vedere a fost perioada imediat
următoare asasinării preşedintelui John F. Kennedy, în 1963. Singura prioritate a
reţelei naţionale americane pe timpul celor patru zile dintre moartea sa şi funeralii a
fost acoperirea acestei tragedii. La fel, în România, timp de câteva zile după flagrantul
din cazul “Ţigareta II”, acest subiect a fost tratat pe larg de întreaga mass-media.
Trebuie să vă daţi seama că în cadrul acestor orare în general inflexibile, chiar
şi cele mai complexe evenimente pot fi tratate într-un timp fix. În zilele cu multe ştiri,
când apar evenimente importante, complexe, unele subiecte majore pot fi omise sau
tratate numai ca headline-uri4. Într-o zi mai puţin aglomerată, editorul va avea de ales
între a trata ştirile mari mai în profunzime, sau a adăuga subiecte mai puţin
importante, care în zilele pline nici nu ar fi fost luate în consideraţie. De obicei ultima
variantă este cea folosită.
Comparaţi această inflexibilitate cu editarea unui ziar. Cel puţin în teorie, într-
o zi plină de evenimente, ziarul poate adăuga pagini suplimentare pentru a trata
fiecare subiect cu detaliile pe care le merită, iar în zilele slabe poate reveni la numărul
de pagini normal, în loc să umple paginile suplimentare cu banalităţi.
Ştiri create sau cumpărate?
Întrebarea nu are o legătură directă cu scriitura ştirilor, dar este cu siguranţă o
parte a procesului prin care se iau deciziile în privinţa lor. Desigur, dacă un post
programează ştiri locale, el va trebui să-şi facă o obligaţie din realizarea lor, inclusiv
un angajament financiar de a angaja personal şi a cumpăra echipament pentru
adunarea şi editarea ştirilor.

4
Headline = ştire foarte scurtă, alcătuită din 3-4 fraze, care prezintă numai informaţiile principale
referitoare la un eveniment, fără să conţină inserturi sonore.

72
Dar un post poate decide de asemenea să achiziţioneze ştiri, într-o formă sau
alta, de la alte surse. Agenţiile de presă, care pot include şi înregistrări pentru radio,
transmise prin vocea unui angajat local, oferă regulat informaţii pentru abonaţi. În
plus, o mare varietate de ştiri pe teme specializate sunt distribuite de instituţii de profil
(institute de cercetare, laboratoare, corporaţii multinaţionale,universităţi) prin satelit
sau alt tip de tehnologie, pentru orice post care le consideră potrivite programelor sale
şi care doreşte să plătească pentru ele.
Cele mai multe posturi însă utilizează toate formele de colectare a ştirilor -
crearea celor locale, agenţiile de presă şi temele specializate. Încă o dată, decizia este
făcută pe baza tipului de materiale care se vor potrivi cel mai bine stategiei postului de
a ajunge la audienţa sa.

3.2. Selectarea ştirilor

După ce toate hotărârile de management şi programe au fost luate, hotărâri


care stabilesc stilul şi cantitatea de ştiri pe care le va prezenta un post, urmează
deciziile zilnice despre care şi câte ştiri vor fi prezentate în fiecare buletin sau jurnal,
din cele existente la acel moment. În oricare din zile vor fi probabil mai multe ştiri
disponibile decât poate cuprinde timpul afectat acestor programe. Aceasta este funcţia
de gatekeeping5; nu toate ştirile vor trece prin poartă.
Nu putem folosi toate ştirile zilei într-un singur jurnal, la fel cum un ziar nu
poate folosi toate ştirile la care are acces. Avem un timp limitat şi trebuie să alegem
ştirile cele mai importante pentru a le utiliza. Aceasta înseamnă cele mai importante
ştiri pentru audienţa noastră. Ştirile din Iaşi, importante acolo, nu sunt în mod necesar
importante şi în Cluj. La fel, ştirile importante pentru ascultătorii unui post de muzică
clasică nu sunt aceleaşi cu cele pentru audienţa unui post cu format pop-rock.
Redactorii-şefi şi editorii de rubrică pot utiliza următoarele criterii pentru a
alege dintre ştirile existente în fiecare moment:
Audienţa.
O ştire are nevoie să fie relevantă pentru audienţa sa. Una implicând un star al
muzicii rock va atrage o mai mare atenţie la un post de radio care promovează acest
tip de muzică, decât la un jurnal al unui post care se adresează unei audienţe mai largi
şi mai generale. O ştire despre posibile reduceri în programele de asigurări sociale ar
trebui să fie importantă într-o localitate unde trăiesc mulţi pensionari, dar ar merita
mai puţină atenţie într-o zonă universitară, unde majoritatea populaţiei este mai
tânără.
Oportunitatea.
Cât de importantă este această ştire acum? O ştire nu este niciodată la fel de
importantă mai târziu, cum este când apare pentru prima dată. Mâine alte evenimente
vor atrage atenţia publicului şi evenimentele de azi nu vor mai fi de actualitate.
Unele ştiri nu au un element timp evident. Acest lucru este adevărat în special
în materialele de investigare. Într-o anumită zi povestea este gata şi editorul hotărăşte
să o prezinte în programul de ştiri. Ca jurnalişti, trebuie să găsim un unghi ce dă ştirii
o anumită oportunitate - o motivaţie în lead a interesului pe care această ştire ar trebui
să-l inspire audienţei în acel moment. Dacă nu poate fi găsit nici un element temporal,
este posibil ca ştirea să nu fi fost un material bun de la început.

5
Gatekeeping = controlul şi regularizarea fluxului de informaţii care pătrunde într-o redacţie

73
Pentru un eveniment major un post de radio va revedea şi înnoi conţinutul
pentru fiecare buletin, şi va plasa de fiecare dată în lead informaţia cea mai nouă,
pentru a accentua oportunitatea ştirii.
În alte situaţii, care se continuă pe o perioadă de câteva zile, putem pregăti un
material special, o secvenţă mai lungă, mai analitică, plasând detaliile întâmplării în
context şi explicând semnificaţia lor publicului-ţintă.
Impactul.
Impactul ştirii depinde de cât de multă audienţă este afectată, cât de direct este
efectul şi cât de imediat este acesta.
O schimbare a legii impozitului pe venit va avea un efect imediat asupra
multor oameni, dar o schimbare în subvenţiile pentru epuizarea resurselor de petrol şi
gaze naturale va avea efect direct numai asupra câtorva investitori - adică, până se
arată că rezultatul final al acelei schimbări poate mări preţul pe care îl plătim cu toţii
pentru benzină. Pentru această ştire impactul poate fi îmbunătăţit accentuând aspectul
preţului.
În mod similar, o ştire despre o perioadă de vreme rece în noiembrie nu va
avea un impact mare pentru oamenii din zonele unde această vreme este ceva obişnuit
pentru această perioadă a anului, dar o ştire descriind o vreme rece în iulie în aceleaşi
zone va avea impact nu numai asupra oamenilor de acolo, ci şi asupra celor care vin în
locurile respective pentru a-şi petrece vacanţa. Iar ştirea poate avea un impact mult
mai mare dacă vremea rece va distruge culturile de cereale şi va duce astfel la
creşterea preţului produselor agricole pe tot cuprinsul ţării.
Proeminenţa.
Numele sunt importante în ştiri. Bineînţeles că numele trebuie să fie acelea
care sunt uşor de recunoscut, proeminente sau importante pentru audienţă. Activităţile
şi numele unui star al muzicii rock sau cinematografiei vor fi mult mai importante
într-o ştire într-un post cu format de muzică modernă dacât într-unul de muzică
clasică (cu o audienţă mai în vârstă), fiindcă persoana va fi mai cunoscută acolo.
În general putem spune că proeminenţa unui individ adaugă valoare ştirii doar
din cauza curiozităţii noastre relativ la alţi oameni, în special figuri publice.
Proximitatea.
Oamenii sunt interesaţi de evenimente care se întâmplă cât mai aproape de ei,
sau în care poate fi dezvoltat un unghi local. Acest criteriu este strâns legat de impact,
fiindcă ştirile locale vor avea efect mai degrabă asupra audienţei locale.
Un exemplu clasic sunt două accidente feroviare. Unul este un accident local
în care o singură maşină a fost lovită de un tren, ucigând doi tineri. Al doilea accident
este în India: un pod s-a prăbuşit şi mai multe sute de persoane au fost ucise în
dezastru. Dacă aveţi timp pentru o singură ştire, pe care o veţi folosi? Nu există un
răspuns perfect corect, pentru că toate criteriile trebuie cântărite când faceţi alegerea.
Erau tinerii personalităţi locale cunoscute, de exemplu membri ai echipei de fotbal?
Aceasta ar oferi proeminenţă suplimentară ştirii locale.
Conflictul.
Nu dorim să spunem că oamenilor le plac formele de conflict ce apar în cele
mai multe ştiri, precum conflictele politice sau cele de război, sau revoltele sociale.
Dar publicul va rămâne atent la asemenea teme atâta timp cât rezultatul este incert.
Conflictul este o componentă a celor mai multe ştiri. Poate fi un conflict
persoană contra persoană, naţiune contra naţiune, persoane contra natură, persoane
împotriva unui sistem politic, economic sau social, sau multe alte confruntări.
Ineditul.

74
Manifestarea evidentă a acestui criteriu este clasicul clişeu "dacă un câine
muşcă un om aceasta nu este o ştire, dar dacă un om muşcă un câine, aceasta este
ştire": neobişnuitul, neprevăzutul sporesc valoarea de ştire a unui eveniment. În ştirile
soft, unele din celelalte criterii pentru valoarea de ştire pot să lipsească sau să fie
slabe, precum lipsa de noutate. Criteriul de compensare în multe asemenea situaţii
este ineditul.
Personalizarea.
La drept vorbind, personalizarea ştirilor nu este un criteriu de utilizat în
selectare, ci mai degrabă o abordare pentru scrierea unei ştiri. Unele ştiri sunt mai
uşor de scris în termeni personali decât altele, şi la limita la care o ştire poate fi
personalizată pentru publicul-ţintă, ea va fi mai interesantă pentru acea audienţă.
Editorii caută ştirile cu acest lucru în minte.
O ştire poate fi personalizată pentru audienţă descriind un loc bine cunoscut de
aceasta, sau punând în lumină persoanele locale care sunt implicate în ştire (chiar dacă
evenimentul are loc în altă parte), sau prin legături emoţionale precum religia sau
interesele economice. De asemenea personalizarea înseamnă a povesti din perspectiva
persoanelor implicate, în loc de a o face într-un mod abstract.
De exemplu, o ştire despre subvenţiile pentru fermieri provenind de la
Ministerul Agriculurii din Bucureşti poate fi prezentată accentuând efectul ei asupra
comerţului cu lactate din oraş. La fel, o ştire despre schimbările din bugetul statului
pentru bătrâni şi handicapaţi poate conţine scurte interviuri cu locatarii unui azil local.
În fiecare post, oricine ia deciziile asupra selectării ştirilor pentru un jurnal sau
buletin o va face prin accentuarea unuia din aceste criterii. Importanţa lor relativă se
schimbă în timp. În ultimii ani în lume s-a produs creşterea ponderii ştirilor soft şi de
stil de viaţă. Jurnaliştii au descoperit că anumite grupuri de audienţă care nu erau
atrase de programele de ştiri organizate tradiţional pot fi atrase de aceste programe
mai relaxante. Pentru aceşti ascultători noutatea sau oportunitatea nu sunt criterii
importante, dar impactul şi personalizarea sunt. Ei îşi doresc ştiri care să le fie
folositoare imediat şi direct în viaţa zilnică.
De asemenea, fiindcă am subliniat importanţa ştirilor locale, există ştiri
politice şi economice majore care trebuie transmise. Ele pot proveni din Bucureşti
sau din Washington, dar sunt importante pentru audienţa locală. Accentuarea ştirilor
locale nu este o scuză pentru trecerea cu vederea a unor ştiri naţionale şi internaţionale
importante. Utilizaţi definiţiile şi criteriile de selectare a ştirilor pe care le-am oferit
pentru a determina care dintre ele sunt un potenţial material pentru program - apoi
încercaţi să analizaţi nevoile audienţei pentru a desemna priorităţile.
Puteţi clasifica ştirile punându-vă următoarele întrebări. Dacă răspunsul este
"da" la prima întrebare, ştirea este foarte importantă. Dacă răspundeţi "da" la a doua,
ştirea este ceva mai puţin importantă, ş.a.m.d. (cf. Garvey & Rivers, 1982, p.10-11).
1. Este aceasta o ştire pe care audienţa mea trebuie s-o cunoască imediat pentru a-şi
proteja sănătatea şi siguranţa? (Dacă da, ştirea va fi probabil prezentată ca un
comunicat şi repetată în buletinele regulate).
2. Trebuie audienţa mea să cunoască informaţia din această ştire pentru a-şi
desfăşura activitatea zilnică sau pentru a-şi duce la îndeplinire îndatoririle de
cetăţeni în societate? (Dacă da, ştirea ar trebui inclusă în buletinele regulate).
3. Este aceasta o ştire pe care audienţa mea trebuie s-o cunoască, dar nu este nevoie
să fie prezentată imediat? (Ştirile despre evenimente viitoare planificate ce vor
afecta audienţa trebuie prezentate, dar pot fi omise din unele buletine dacă timpul
disponibil este alocat ştirilor de mai mare prioritate şi dacă există buletine

75
următoare ce pot conţine aceste ştiri. Închiderea prevăzută a unui mare bulevard
sau schimbarea anuală a orei de vară sunt exemple de acest tip).
4. Este ştirea importantă pentru o parte substanţială a audienţei mele? (Ştirile despre
subvenţiile acordate agricultorilor vor fi importante într-o comunitate agricolă, dar
de mai mic interes în comunităţile fără agricultori. Alocaţiile pentru apărare vor fi
de mai mare interes în ariile cu mulţi lucrători în aeronautică, să spunem, decât în
zonele rurale. Trebuie să vă cunoaşteţi audienţa şi subgrupurile din cadrul ei).
5. Este ştirea importantă pentru o parte substanţială a audienţei mele, dar de o
asemenea natură încât să poată fi amânată? (Cele mai multe ştiri care sunt
importante pentru părţi substanţiale din audienţă nu pot fi amânate fiindcă
încetează a mai fi oportune. Nici unui jurnalist nu-i place să rişte să lase deoparte
o ştire importantă pe care concurenţa poate s-o folosească. Totuşi, ocazional, se
poate găsi o ştire care poate fi amânată într-un buletin ulterior dacă nu este
suficient timp pentru ea în unul din programele de mai devreme. Acordarea unui
mare contract unui important întreprinzător local este un tip de ştire ce poate fi
amânată).
6. Este această ştire nu esenţială, dar de interes pentru o mare parte a audienţei mele?
(Divorţul Prinţului de Wales nu are un mare impact în Arad, de exemplu, dar
interesează mulţi oameni de acolo. Într-un sens strict, rezultatul Campionatului
Mondial de Fotbal nu are efect direct asupra majorităţii oamenilor, dar milioane de
oameni sunt interesaţi de el).
7. Este această ştire distractivă? (Deşi buletinul de ştiri este un program restrâns,
există timp, ocazional, pentru ştiri ce nu servesc unui alt scop decât acela de
divertisment).
Acest set de priorităţi este doar o schemă de orientare generală. Judecarea
valorii ştirilor se învaţă prin experienţă - lucrând cu profesori buni şi/sau colegi
experimentaţi. Cei mai mulţi jurnalişti profesionişti fac selecţia ştirilor intuitiv,
bazându-se pe lunga lor experienţă în lucrul cu ştirile. Desigur, nici o listă nu poate
acoperi toate întrebările de selecţie cu care vă veţi confrunta în munca zilnică în acest
domeniu.

3.3. Sursele

Tinerii care îşi încep activitatea în jurnalismul radio se simt deseori


supraîncărcaţi de volumul uriaş de informaţie ce apare în drumul lor. Cum este posibil
ca o mână de oameni să ţină socoteala activităţilor din oraş, ţară sau lume?
Medicii simt la fel în prima lor noapte de gardă la urgenţe. Cum pot câţiva
doctori şi asistente să ţină pasul cu toate bolile, şi cum pot ei identifica şi trata
persoanele care au imediată nevoie de ajutor?
În timp ce antrenamentul şi experienţa joacă un rol în ambele scenarii, un
factor important în munca zilnică de ordonare a haosului este rutina. Camerele de
gardă au stabilit protocoale pentru rezolvarea problemelor medicale şi de aceea pot
(de obicei) să se descurce cu orice situaţie care apare. Redacţia funcţionează în mod
similar. Rutinele stabilite permit jurnaliştilor să manevreze toate sursele de ştiri care îi
înconjoară.
Departamentele de ştiri fac planuri pentru ceea ce este aşteptat şi, pe cât este
posibil, pentru neprevăzut. Posturile din zone seismice, de exemplu, au prevederi
speciale pentru acoperirea cutremurelor. Cele din zone des străbătute de furtuni
puternice au proceduri standard pentru tratarea acestora.

76
Evenimentele aşteptate stabilesc regulile lor de abordare. Consiliul local se
întruneşte regulat, la fel şi alte organisme guvernamentale şi organizaţii. Poliţia nu
arestează criminali după un orar fix, dar pune la dispoziţie evidenţa arestărilor şi mulţi
reporteri dedică un anumit timp vizitării sau comunicării telefonice cu secţiile de
poliţie pentru a afla cine a mai fost acuzat şi de ce. Deşi vremea se schimbă de la zi la
zi, colectarea datelor meteo a devenit o rutină şi departamentul de ştiri primeşte
previziuni sau alte informaţii în mod regulat.
Poşta soseşte la postul de radio cu grămada şi coletele fiecărei zile conţin un
număr de subiecte ce se pot dovedi cu valoare de ştiri. Ştirile vin de asemenea prin
satelit, după un program determinat.
O altă resursă sunt ştirile de ieri şi ziarele de azi. Unele continuări pot fi
generate de o inspectare atentă a finalurilor deschise din materiale mai vechi. Un
exemplu poate fi o investigaţie despre cautele lipsei de eficienţă a unei echipe de
pompieri care a fost atât de neajutorată încât a trebuit să ceară sprijinul unui civil
pentru a ridica o scară în timpul ultimului incendiu.
Deci, într-o anumită măsură, ştim ceea ce se va întâmpla într-o zi, sau cel puţin
ştim unde, când şi cum vom primi informaţii despre evenimentele pentru care avem
planificare.
Programările pot fi date peste cap însă, dacă apare un eveniment major. În
timp ce situaţia şomerilor locali merită atenţie, ea devine minoră în cazul în care o
bancă este jefuită în oraş, sau primarul suferă un atac de cord.
Cu toate că ştirile sunt un produs ce se înnoieşte în fiecare zi, nici o zi de lucru
nu porneşte de la zero absolut. Să notăm de asemenea că departamentele de ştiri nu
trebuie să adune fiecare informaţie în întregime prin eforturi proprii. De fapt, este
imposibil pentru orice instituţie sau organizaţie de profil să fie pretutindeni în acelaşi
timp. Din această cauză, departamentele de ştiri se bazează pe diferite servicii care
oferă ştiri şi informaţii.
Agenţiile de presă sunt sursa jurnalelor de actualităţi în toate tipurile de posturi
de radio - locale sau naţionale. Ele sunt surse bune şi trebuie privite ca atare. Dar
amintiţi-vă că şi ele pot greşi, deci nu ezitaţi să puneţi sub semnul întrebării orice vi se
pare în neregulă. Un mod de a verifica un fapt este de a căuta şi în informaţia unei alte
agenţii (acesta este doar unul din motivele pentru care este bine să aveţi mai mult de
un singur abonament la agenţiile de presă; un altul este că o agenţie poate avea detalii
despre o ştire pe care cealaltă nu le are). Dacă informaţiile trimise de agenţii sunt
incomplete, sau dacă un fapt transmis de o singură agenţie pare suspect, contactaţi
agenţia sau încercaţi să verificaţi faptele printr-un telefon la sursa acesteia.
Când utilizaţi informaţiile agenţiilor, fiţi atenţi la faptul că ştirile acestora sunt
scrise în stilul presei tipărite. Ele trebuie transcrise în stilul oral specific presei
radiofonice. Ştirile de la agenţiile de "difuzare" sunt scrise pentru radio, dar, de cele
mai multe ori, sunt superficiale. Jurnaliştii buni rescriu întotdeauna materialele de
agenţie.
Reţelele de radio şi televiziune oferă de asemenea celor afiliaţi ştiri care altfel
ar fi imposibil de cules în mod independent. Ele folosesc tehnologia sateliţilor pentru
cele mai multe din legăturile de reţea.
Unele din ştirile zilnice provin de la freelanceri, jurnalişti care lucreza pe cont
propriu şi vinde scripturi sau benzi, sau amândouă, unui post cu care a încheiat un
contract.
Un comunicat de presă este definit ca o ştire realizată de comunicatori
profesionişti din cadrul unei instituţii sau organizaţii, cu scopul de a fi transmisă prin
mass-media. Comunicatele de presă sunt scrise în stilul presei tipărite (de multe ori de

77
foşti jurnalişti), astfel încât un ziar ar putea, dacă ar vrea, să introducă materialul exact
aşa cum a fost primit. Ceea ce multe ziare şi fac. Deşi această practică este o abdicare
de la rolul ziarelor de arbitri ai ştirilor, ea reflectă faptul că multe publicaţii nu sunt
capabile sau nu doresc să rescrie în mod independent fiecare material, sau să verifice
fiecare comunicat de presă care vine prin poştă.
În general radioul nu foloseşte comunicatele de presă ca atare - nu din cauza
unui statut moral mai înalt decât al ziarelor, ci fiindcă stilul lor nu se potriveşte
cititului cu voce tare. Uneori ele sunt rescrise, alteori pot fi folosite ca bază pentru
obţinerea de materiale, mai degrabă ca punct de plecare decât ca produs final.
Dar, de multe ori, comunicatele sunt pur şi simplu aruncate. Sunt prea multe
ca să intre într-un jurnal, sau pot avea o origine dubioasă, sau pot să nu aibă nici un fel
de valoare pentru o ştire sau un reportaj. Altele totuşi constituie cu adevărat subiecte
pentru ştiri.
Nu orice comunicat de presă este rezultatul încercării cuiva de a obţine o
reclamă gratuită pentru un nou produs, serviciu, sau organizaţie. Oricum, nu e nimic
rău în solicitarea unei reclame gratuite pentru ceva care are valoare de ştire. Un
comunicat de presă anunţând deschiderea unei noi filiale a unei întreprinderi este o
ştire; dar desigur, tot ştire este şi comunicatul anunţând închiderea unei filiale. Un
comunicat al unei universităţi locale conţinând comentarii ale unui profesor de
economie despre actuala problemă a impozitelor pare doar a fi ştire, la fel şi
communicatele prea regulate anunţând programele de admitere pentru anul următor.
Un anume scepticism poate fi exersat şi în abordarea evenimentelor.
O conferinţă de presă serveşte unui număr de scopuri, unele mai puţin
evidente decât altele. În primul rând este un forum convenabil pentru un creator de
ştiri de a transmite informaţia unui număr de jurnalişti. Acest scop este evident.
Nu la fel de evident este faptul că o conferinţă de presă este un mijloc folosit
de relaţiile publice pentru crearea, menţinerea sau modificarea imaginii publice a
cuiva. O persoană vorbind la o conferinţă de presă poate părea să câştige în
importanţă faţă de una care acordă doar un interviu.
Merită de asemenea să menţionăm că o conferinţă de presă poate fi utilizată
pentru a controla fluxul ştirilor la fel de bine ca şi pentru a-l porni. În definitiv, cel
care convoacă o conferinţă începe şi încheie afacerea şi - dacă este suficient de
priceput - are capacitatea de a evita anumite întrebări sau pe cei care le pun. Acest
lucru dă impresia că face faţă tuturor subiectelor când, de fapt, conferinţa de presă
oferă mai mult posibilitatea de a evita întrebările pătrunzătoare dintr-un interviu fără
limită de timp.
O conferinţă de presă este de asemenea o metodă de distribuire a ştirilor într-o
manieră corectă, una care nu îndepărtează reporterii în competiţie. O persoană sau
organizaţie aflate sub privirea publicului trebuie să controleze ce informaţii sunt
comunicate şi când sunt comunicate. A oferi un material exclusiv unui reporter poate
crea un conflict între instituţiile de presă. O conferinţă de presă rezolvă problema prin
stabilirea unui cuantum de timp pentru comunicarea informaţiilor.
Conferinţele de presă formale sunt anunţate cu două săptămâni înainte, şi
invitaţiile sunt refăcute cu 3-4 zile înainte de eveniment. Dacă este vorba de o situaţie
extraordinară, timpul acordat jurnaliştilor pentru pregătire se poate reduce la câteva
ore. Uneori, conferinţele informale se materializează oriunde reporterii şi creatorii de
ştiri se întâmplă să se întâlnească. Un exemplu este aglomerarea de întrebări şi
răspunsuri de pe treptele unui tribunal după ce s-a dat un verdict.
Conferinţele de presă pun probleme jurnaliştilor nu numai în ceea ce priveşte
limitările stricte de timp. O conferinţă organizată în pripă este greu de introdus într-un

78
orar încărcat şi, dacă ratăm evenimentul, nu putem cere să fie reprogramat. În al
doilea rând, conferinţele de presă pot fi ineficiente fiindcă reporterii urmăresc
obţinerea de timp de microfon în exclusivitate; deseori reporterii sunt mai interesaţi să
obţină răspunsuri aşteptate la propriile întrebări, decât să primească răspuns la
întrebările potrivite momentului.
Conducătorilor posturilor de radio nu le place să folosească secţiuni dintr-o
conferinţă de presă prezentând un reporter de la o altă instituţie punând întrebarea cea
mare.
Lansările, inaugurările, reuniunile electorale şi alte ocazii formale pot oferi
materiale bune. Sau, pot fi o totală pierdere de timp. Din nefericire, nu există nici un
mod sigur de a evalua acest lucru, în afară de propria experienţă cu organizaţia şi de
estimarea interesului pe care evenimentul îl va stârni ascultătorilor. De multe ori,
evenimentele de campanie electorală sunt fără importanţă - sunt repetate aceleaşi
discursuri ţinute la ultimele zece întâlniri. Mai mult, ele nu sunt deseori decât un
pretext pentru a atrage presa. În acest punct ele devin ceea ce Daniel Boorstin numea
"pseudoevenimente", întâmplări aranjate pentru mass-media care au un suport instabil
în realitate.
O mare parte din ştirile zilei sunt ca rezultatul rutinei. Jurnaliştii care culeg
ştirile o fac deseori ca parte a "patrulării" lor zilnice pe arii de interes regulate şi
specializate: guvern, Parlament, poliţie, tribunale. Totuşi, în redacţiile mai mici
reporterii se ocupă - total sau parţial – de politică, medicină, afaceri, legislaţie, etc. De
aceea, deşi specialiştii îşi găsesc un loc în jurnalismul radio, cei mai mulţi reporteri
sunt, prin natură şi temperament, generalişti.

3.4. Influenţa momentului difuzării

Cele mai multe evenimente majore au loc în timpul zilei şi sunt prezentate
curând după ce s-au petrecut, în buletine programate între 10 dimineaţa şi 8 seara.
Dacă realizăm buletinele pentru noapte sau pentru dimineaţa devreme, trebuie să fim
conştienţi că majoritatea ştirilor de pe telex sau din computer prezintă evenimente
care s-au întâmplat cu ore înainte şi au apărut deja în buletine anterioare. În această
situaţie, cum putem evita ca buletinele noastre să sune ca o reluare plictisitoare? O
soluţie ar fi căutarea sârguincioasă a unei noi dezvoltări într-o ştire majoră şi înnoirea
ei. O alta este ignorarea existenţei buletinelor anterioare sau presupunerea că
ascultătorii nu le-au auzit şi prezentarea ştirilor ca şi când abia s-ar fi petrecut. În
sfârşit, există momente când nici o ştire nu e nouă. Aceasta se aplică în particular unui
eveniment în desfăşurare care, la ultima prezentare, a fost neconcludent. Oamenii pe
care ultimul buletin al zilei i-a informat despre evadarea unui deţinut în zonă, sau
despre dispariţia unui copil din vecinătate, vor începe probabil a doua zi să se întrebe
despre destinul acestora. Dacă individul nu a fost găsit, atunci acest eşec reprezintă
ştirea principală şi trebuie prezentată în buletinul de dimineaţă. Oferirea lui "încă
nimic nou" satisface necesitatea ascultătorului de a şti şi susţine interesul pentru o
întâmplare în desfăşurare.

3.5. Asamblarea programelor de ştiri

Enorma arie de conţinut şi stil a programelor de ştiri ne împiedică să fim foarte


precişi în ceea ce priveşte modul cel mai bun de organizare a lor, dar pentru toate
tipurile de jurnale se aplică necesităţile structurale de bază. Daţi programului un
început puternic, care să atragă atenţia şi identificaţi-l ca atare în deschidere. Oferiţi

79
unitate, diversitate, ritm şi gradaţie în cadrul organizării globale. Ieşiţi din emisie la
timp.
Atrageţi atenţia audienţei. Această cerinţă poate fi întâlnită mai uşor în
jurnalele de ştiri decât în alte tipuri de programe, fiindcă ascultătorii deschid aparatele
pentru ştiri ca să aibă altceva decât divertisment - ei vor să ştie ce s-a întâmplat recent
şi merită difuzat, vor să fie informaţi. Realizatorul de ştiri răspunde acestei nevoi
începând programul cu ştirea cea mai importantă, care serveşte automat ca atragere a
atenţiei.
Oferiţi identificare. Titluri complexe de program şi mulţumiri pentru reporteri
şi prezentatori nu sunt necesare în buletinele de ştiri. Ele tind să încetinească ritmul
deschidereii şi să diminueze atenţia audienţei. În radio, o identificare scurtă în forma
unui efect sonor ce simulează un cod de transmisie sau o semnătură muzicală sunt
cele mai des folosite. Aceste semnături dau timp audienţei să ajungă lângă aparat din
altă parte a casei, să se pregătească şi astfel să nu piardă ştirea cea mai importantă de
la început.
Deseori, pentru a servi ambelor funcţii - atragerea atenţiei şi oferirea timpului
necesar pentru ca ascultătorul să prindă ştirea de deschidere - buletinul sau jurnalul
vor începe cu titlurile, vor da semnalul de început (şi eventual publicitate) şi abia pe
urmă vor prezenta ştirea lead.
Menţineţi unitatea. Această necesitate structurală este strâns legată de scopul
şi publicul-ţintă al programului, aşa cum au fost ele determinate. Cum audienţele s-au
fragmentat din ce în ce mai mult şi producătorii au devenit mai sofisticaţi în
construirea de programe specifice pentru grupuri mai restrânse - emisiuni de ştiri
financiare, sportive, ştiri legate de menţinerea sănătăţii, ş.a.m.d. - mulţi jurnalişti au
devenit mai concentraţi în conţinut şi abordare. Oricum, tot conţinutul trebuie să se
lege într-un fel de scopul determinat al programului.
Oferiţi diversitate. În interiorul unităţii, diversitatea ar trebui să fie oferită de
la ştire la ştire. Pentru un program general, alegerea ştirilor nu va fi complet sub
controlul personalului redacţional. Unele evenimente nu sunt planificate; altele,
planificate, pot să nu merite deranjul. Totuşi, în general această cerere este uşor
îndeplinită, fiindcă fiecare ştire este unică în felul ei.
Oferiţi ritm. Ritmul este legat de problema menţinerii atenţiei audienţei.
Desigur, intensitatea atenţiei unui individ pentru o anumită ştire va depinde de
importanţa ştirii pentru acea persoană. Totuşi, multe ştiri nu sunt de interes direct
pentru cei mai mulţi oameni şi realizatorii de jurnale, care înţeleg problema menţinerii
atenţiei, au dezvoltat un model ce limitează de obicei ştirile la maximum 90 de
secunde.
Oferiţi gradare. Jurnalul este un tip de program unde această necesitate este
mult ignorată. Audienţa va fi pe bună dreptate supărată dacă un jurnal ar începe cu cea
mai puţin importantă ştire şi ar păstra-o pe cea mai importantă la sfârşit. Ştirile trebuie
prezentate într-o manieră cât mai imediată posibil; ştirea-bombă vine prima şi cu
informaţie cât mai recentă.
Totuşi, realizatorii doresc să-şi menţină audienţa până la sfârşitul programului
şi încearcă să facă acest lucru în două feluri: oferind anunţuri frecvente pentru ştirile
ce vor veni şi păstrând pentru sfârşit o ştire care are o mare putere de atracţie asupra
audienţei. Ştirile cu valoare de interes uman sunt foarte eficiente în oferirea unui
punct culminant pentru ascultători.
3.5.1. Moduri de organizare
Un jurnal alcătuit din subiecte diferite nu poate fi organizat ca un program ce
gravitează în jurul unei singure teme, dar trebuie să aibă o anumită ordine şi un

80
aranjament. Prima decizie este să alegeţi ştirea de deschidere. De obicei aceasta va fi
cea mai importantă ştire a zilei, importantă atât prin semnificaţia ei, cât şi datorită
interesului audienţei. Un alt criteriu pentru a face această alegere este a lua în
considerare ceea ce audienţa este mai nerăbdătoare să audă. O ştire importantă poate
fi un eveniment în desfăşurare - o criză internaţională, o răpire a unei personalităţi
locale. Oamenii care ascultă ştirile aşteaptă, în primul rând, să audă ultimele noutăţi
dintr-un eveniment important care constituie subiectul unei ştiri difuzate deja.
De cele mai multe ori, una din ştiri se va detaşa clar ca fiind subiectul
principal, de începere a jurnalului. Alteori însă, se pot alege două sau trei teme pentru
această poziţie şi puteţi decide să le rotiţi de la un buletin la altul.
După alegerea primei ştiri, trebuie să hotărâţi cum să aranjaţi celelalte
subiecte. Importanţa ştirilor afectează ordinea subiectelor nu doar la început, ci pe
toată durata programului. În general realizatorii lucrează mai întâi cu cele mai
importante ştiri. Totuşi există pericolul ca, punând toate subiectele interesante la
început, ei să-şi piardă audienţa pentru restul programului şi să provoace supărarea
unui sponsor care este la fel de interesat ca ascultătorii să audă ultima reclamă, ca şi
pe prima. Fiindcă cei mai mulţi oameni sunt doritori să ştie cum va evolua vremea,
realizatorii îşi păstrează audienţa amânând buletinul meteorologic la sfârşitul
programului. Ca stimul pentru ascultători, făcându-i să urmărească programul în
întregime, ştirile de interes uman şi cele sportive încheie de obicei emisiunea.
Natura ştirilor într-o zi oarecare poate decide ce plan de organizare este cel
mai potrivit. Un model obişnuit este divizarea ştirilor în locale, naţionale şi
internaţionale. Dacă subiectul de deschidere tratează un eveniment local, pot fi luate
în continuare alte evenimente locale înaintea celor naţionale şi internaţionale. Unii
jurnalişti folosesc un plan geografic, mutându-se în ordine dintr-o capitală a lumii în
alta. Unul din cele mai bune procedee este prezentarea ştirilor în termenii unor teme
majore, ce se schimbă de la zi la zi în funcţie de ce se întâmplă în lume. Avantajul
acestui plan este flexibilitatea şi faptul că este cel mai bine adaptat pentru a evidenţia
relaţiile dintre diferitele subiecte. O organizare după temă poate prezenta ştirile sub
titluri ca: evoluţiile politice, situaţii de muncă, probleme mondiale, vremea
dezlănţuită. Un alt criteriu important în ordonarea subiectelor într-un program este
necesitatea de echilibru şi diversitate.
Realizarea unei succesiuni ce permite tranziţii de la un subiect la altul poate
dicta plasarea anumitor ştiri. Două subiecte despre aceeaşi persoană ar trebui puse
împreună fiindcă există o legătură naturală între ele şi o singură identificare a
persoanei va fi suficientă pentru ambele subiecte. Ştirile cu alte tipuri de elemente
comune ar trebui prezentate succesiv pentru a face posibilă tranziţia. Un realizator
care a luat în considerare conflictele internaţionale se poate muta la o dispută de
muncă prin propoziţia "Un alt tip de conflict se desfăşoară pe scena muncii". Dar cel
mai bun mod de a ajuta ascultătorul să facă tranziţiile este prin aranjarea ştirilor în
grupuri de subiecte înrudite.
Salturile de la guvern la China, apoi la Cluj şi Paris, la Parlamentul român,
Londra şi Petroşani n-au nici un sens dacă ştirile nu sunt legate cumva între ele. Deci
veţi dori probabil să aveţi o secţiune de ştiri din Bucureşti (guvernul şi Parlamentul),
una de ştiri externe (Paris, Londra, China) şi una de ştiri naţionale (Cluj, Petroşani).
Dar dacă ştirea din Cluj este despre economie şi ştirile despre guvern şi Parlament au
acelaşi subiect, veţi avea evident ceva care să le lege: tema.
Ştirile internaţionale, economice sau sociale se leagă mai natural când sunt
transmise în cadrul aceloraşi blocuri. Există câteva motive care arată de ce această
organizare este eficientă. Mai întâi, atenţia ascultătorilor este focalizată pe o singură

81
temă generală. În al doilea rând, pot fi realizate tranziţii logice între ştirile grupate
tematic - "…un alt semn de perioadă economică grea… indexul de preţuri…"; o
asemenea tranziţie oferă fluenţă programului şi ajută la păstrarea atenţiei
ascultătorilor.
Când treceţi de la o ştire la alta, lăsaţi audienţa să ştie că schimbaţi subiectul.
Puteţi întrerupe fluxul cu o modificare de ritm sau inflexiune, sau schimbând viteza de
citire.
Unii realizatori fac legăturile prin utilizarea tehnicii dateline-ului, care cere
precedarea fiecărui subiect de locul său de origine. Tehnica poate funcţiona pentru
buletinele scurte, dar în jurnalele lungi repetarea numelor de locuri devine monotonă
şi mecanică. Mai mult, acest sistem duce la un program incoerent în care subiectele
singulare par să nu aibă nici o legătură unele cu altele. Printre altele, ar trebui să fiţi
atenţi să nu puneţi o ştire despre o tragedie alături de una comică, altfel tranziţia va
deveni dificilă. Ce ar putea fi şi mai rău este că o astfel de juxtapunere poate indica o
insensibilitate la suferinţa umană.
De asemenea ştirile pot fi grupate în funcţie de existenţa sau non-existenţa
unei înregistrări care să le completeze. Câteva ştiri cu inserturi nu sunt în general
plasate una după alta deoarece acest lucru lasă de obicei un bloc prea mare de ştiri
citite. Un program de ştiri va fi mai viu dacă materialele cu inserturi vor fi împrăştiate
prin întreaga emisiune.
Inima oricărui jurnal este sunetul. Spoturile reporterilor şi inserturile plasează
ascultătorul pe scena evenimentului. Ele rup textul, vă permit să vă trageţi răsuflarea,
şi dau credibilitate programului. Dar e bine ca ele să fie folosite cum trebuie. Nu
îngrămădiţi toate elementele sonore la începutul jurnalului sau la sfârşit. Împrăştiaţi-l.
Nu vă fie frică să folosiţi două segmente de insert în prima ştire, dar salvaţi altele
pentru a le utiliza mai târziu în program.
Când ştirile sunt grupate în pachete, separate de publicitate, este permis, şi în
cele mai multe cazuri recomandat, să se încheie fiecare pachet cu o ştire soft. Acestea
sunt în general amuzante şi implică un subiect de interes uman. Totuşi nu e bine de
folosit o ştire extrem de distractivă când revenirea (după reclame) este o ştire
dramatică.
O ştire soft este potrivită şi la sfârşitul întregului program, doar dacă acesta nu
se concentrează pe un dezastru major sau o tragedie. Dacă preşedintele ţării este
împuşcat sau o catastrofă aeriană a ucis o mulţime de oameni, a încheia cu o ştire
amuzantă este o chestiune de prost gust.
O regulă generală este să vă aranjaţi ştirile astfel încât fiecare să conducă în
mod logic la următoarea într-un model uşor de urmărit. Unele programe de ştiri
menţin un format rigid de ştiri locale, naţionale, internaţionale, meteo şi sport. Totuşi,
tendinţa modernă este de a porni de la ştirile de top ale zilei într-un tipar ce grupează
ştiri similare şi curge logic de la o temă la următoarea. De exemplu, o ştire despre
războiul din Orientul Mijlociu ar putea fi urmată logic de o ştire despre creşterea
preţului la combustibil cauzată de întreruperea aprovizionării, care ar conduce la o
ştire despre o grevă locală, ş.a.m.d.
Alte reguli de organizare (cf. Garvey &Rivers, 1982, p.12) vă pot ajuta să
structuraţi corect un buletin:
1. Încercaţi să plasaţi o ştire cu inserturi sonore cât mai la început posibil. Încercaţi
să distribuiţi celelalte ştiri cu elemente sonore de-a lungul programului, astfel
încât să nu existe lungi perioade anoste de texte citite doar de prezentator.
2. Nu plasaţi o ştire cu insert în ultimul minut al programului. Dacă tehnicienii
pornesc banda prea târziu, ei vor fi nevoiţi să taie ştirea la mijloc pentru a termina

82
programul la timp. Pot exista excepţii de la această regulă, dacă ştirea e foarte
scurtă şi nu este plasată prea aproape de sfârşitul programului.
3. Nu aşezaţi o ştire lungă la sfârşitul programului. Ea poate face dificilă încheierea
la momentul oportun.
4. Ultima ştire cu insert ar trebui să fie una ce poate fi scoasă din program în scopul
de a vă menţine în timp.
Cheia către un jurnal bun este unitatea. El trebuie să fie complet, fără să sune
dezorganizat. Faceţi deci să difere lungimea ştirilor. Împrăştiaţi sunetul. Şi organizaţi
programul într-un mod în care ascultătorul să-l înţeleagă uşor.
Închiderea unui program de ştiri este substanţial diferită de cele ale altor tipuri
de emisiuni. Identificarea este în general scurtă; ea poate fi doar un anunţ al numelui
postului şi al frecvenţei pe care emite. Publicitatea este inserată frecvent înaintea
ultimei ştiri "punct culminant"; existenţa unei asemenea ştiri ţine de audienţa pe
recepţie în timpul reclamelor. Promovarea programului ia deseori forma unui scurt
anunţ al prezentatorului, de tipul "rămâneţi cu… pentru buletinul care urmează".
Jurnalele sunt cel puţin parţial în direct. Ştirile pot fi înregistrate în prealabil şi
astfel cronometrate precis înainte de emisie, dar programul ca întreg este prezentat
fără înregistrare preliminară. Unele ajustări ale timpului vor trebui făcute chiar pe
parcursul programului. Frecvent aceste ajustări sunt lăsate în seama prezentatorului -
puţină conversaţie improvizată dacă programul este prea scurt; sărirea peste una sau
două ştiri dacă este prea lung. Ajustările de timp trebuie controlate astfel încât să se
ofere o formă de încheiere, indiferent că este una verbală a prezentatorului sau o
semnătură muzicală.
3.5.2. "Ace de siguranţă"
Capacitatea de a lega ştirile împreună este unul din avantajele pe care le are
radioul asupra ziarelor. Acest întreg poate fi creat prin utilizarea unor ace de
siguranţă sau tranziţii, cum se numesc în limbajul redacţional obişnuit.
O tranziţie este un simplu cuvânt sau o expresie ce poartă audienţa de la o ştire
la alta. Ea poate fi scrisă la sfârşitul unei ştiri sau la începutul următoarei. Poate fi
chiar introdusă în timpul procesului de editare finală, după ce a fost hotărâtă ordinea
ştirilor.
Acele de siguranţă sunt un material complementar. Ele pot fi omise din
program fără să se piardă ceva. Dar, dacă sunt utilizate cu profesionalism, pot servi la
o mai bună înţelegere a ştirilor, dând ascultătorului impresia că întregul jurnal a fost
gândit şi pregătit unitar.
Afirmaţiile de tranziţie eficiente dau o perspectivă, o referinţă temporală, un
punct de pornire din care să observăm "produsul complet" al evenimentelor zilei.
Acele de siguranţă sunt destul de obişnuite în conversaţia zilnică. Este ceva
normal să ne presărăm vorbirea cu expresii ce leagă o idee de următoarea sau cu
cuvinte care-l atenţionează pe ascultător despre ce va urma. Pentru aceasta utilizăm
expresii ca apropos, între timp, aşa cum îţi aminteşti, în acelaşi timp, totuşi, în timp ce
se întâmpla acest lucru, etc.
Desigur, multe din expresiile pe care le folosim în limbajul conversaţional nu
pot fi utilizate în scriitura radio. Nu folosiţi expresii de tranziţie acolo unde nu se
potrivesc logic. Dacă trebuie să vă încordaţi că să introduceţi o tranziţie, n-o faceţi.
Când formulaţi ace de siguranţă, căutaţi un element comun ce leagă subiectele
diferite. El poate fi geografic, temporal, de activitate, o referinţă istorică - orice ar
indica ascultătorului că există un fir ce ţine ştirile împreună. De exemplu, dacă scrieţi
o ştire despre o grevă naţională a muncitorilor din transporturi, puteţi lega diferite

83
prezentări de pe cuprinsul ţării în modul următor. Tranziţiile sunt scrise cu aldine-
italice.
Greva generală a muncitorilor din transporturi este în a treia zi şi, conform
rapoartelor conducerii întreprinderilor, se extinde rapid. În Piteşti constructorii de la
Dacia au oprit toate operaţiunile. Între timp veştile din Craiova sunt că linia de
asamblare Oltcit a disponibilizat 75% din forţa de muncă şi se aşteaptă să se închidă
complet săptămâna viitoare. În timp ce muncitorii din industria constructoare de
automobile sunt eliberaţi din funcţii, există şansa ca şi şoferii de camioane să intre
în grevă. Contractele cu firmele de transport expiră mâine la miezul nopţii şi sesiunea
de negocieri de 12 ore a fost calificată de ambele părţi ca neproductivă. Greva
constructorilor şi ameninţarea unei greve a camionagiilor au avut efect asupra
bursei, astăzi, tranzacţiile scăzând cu mai mult de 15 procente faţă de volumul zilei de
ieri. Experţii spun că alunecarea este produsă de condiţiile economice instabile din
ţară. Unul dintre cei mai dur loviţi de piaţa în cădere este concernul Daewoo. El a
suferit pierderi ale acţiunilor sale de mai mult de 15 milioane de dolari. Ei bine,
bursa poate fi în cădere… dar fotbaliştii din Giuleşti nu sunt cu siguranţă, fiindcă au
câştigat al patrulea meci consecutiv astăzi învingând Foresta Fălticeni cu 3 la 0.
Desigur nu veţi scrie textul în acest mod din exemplu. Fiecare ştire trebuie să
fie pe o pagină separată. Le-am combinat doar pentru a arăta că este posibil ca printr-o
organizare atentă să legaţi diferitele elemente într-o singură temă (greva şi criza
economică) şi să purtaţi acea temă de-a lungul buletinului, chiar şi în rubrica sportivă.
Este imposibil să enumerăm toate acele de siguranţă pe care le puteţi folosi.
Există prea multe forme de tranziţie disponibile; singurele limite sunt imaginaţia şi
creativitatea. Dar înainte de a utiliza o tranziţie asiguraţi-vă că nu forţaţi efectul. Dacă
ea nu se potriveşte în mod natural, veţi face mai mult rău decât bine.

3.6. Asamblarea buletinului de cinci minute

Deşi de dragul simplităţii vom construi doar un buletin de cinci minute,


principiile implicate se aplică la fel tuturor programelor de ştiri, indiferent de lungime.
1. Primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să citiţi toate textele disponibile, locale
sau de la agenţiile de presă şi să le clasificaţi în funcţie de propria organizare. Un
aranjament convenabil poate include: regional, local, naţional, internaţional,
meteo, sport, afaceri, Bucureşti, politică, etc. Nu vă îngrijoraţi în privinţa
categoriilor formale şi suprapuse; lucrul important este să vă familiarizaţi cu ceea
ce este disponibil.
În timp ce treceţi prin acest proces de sortare, puteţi economisi timp renunţând
la rapoartele duplicate, subiectele prea vechi sau alte ştiri despre care ştiţi că nu vor fi
folosite.
Fiindcă agenţiile îşi înnoiesc constant relatările, este esenţial să citiţi de la
prima până la ultima versiune pentru fiecare ştire, astfel încât să fiţi conştienţi de
complexitatea evenimentului şi să descoperiţi detaliile pe care primele relatări le pot
conţine, dar care pot fi înlăturate mai târziu.
2. Ştiţi câte rânduri de text înseamnă un minut de emisie şi ştiţi cât timp trebuie să
umpleţi, deci este doar o problemă de înmulţire a timpului cu rândurile pe minut
pentru a afla de cât text aveţi nevoie. Odată ce acest lucru a fost determinat puteţi
alege ce ştiri să folosiţi şi să-i alocaţi fiecăreia un anumit timp, astfel încât
buletinul să intre exact în timpul disponibil. Nu uitaţi să includeţi aici anunţurile
sonore de început şi semnăturile muzicale, publicitatea, acele de siguranţă şi orice
alt material ce poate fi introdus în timpul dedicat buletinului.

84
3. De acum ar trebui să aveţi o idee foarte clară despre ceea ce doriţi să arătaţi în
buletin şi cum veţi prezenta fiecare subiect. În acest stadiu tot ce a mai rămas este
sarcina scrierii şi editării ştirilor în numărul de rânduri desemnat pentru fiecare.
Aranjaţi ştirile în ordinea stabilită, scrieţi tranziţiile necesare, lansările pentru
inserturi şi alte asemenea şi sunteţi gata să intraţi în emisie.
Acest procedeu ar fi ceva mai clar prin observarea unui anumit buletin de cinci
minute. Realizatorul, gata să pregătească buletinul, ştie că are la dispoziţie mai mult
de trei ore de text de agenţie şi alte treizeci de minute de ştiri locale de condensat
pentru a aranja emisiunea. Viteza sa de citire este de 15 rânduri pe minut şi ştie că
începutul şi încheierea, plus publicitatea, îi iau un minut şi jumătate. Aceasta
înseamnă că mai are la dispoziţie trei minute şi jumătate de ştiri, ceea ce înseamnă că
poate scrie 52,5 rânduri de text.
Cu această limită în minte, realizatorul citeşte tot textul disponibil. Îl separă în
două categorii potrivite, separând ceea ce este mai puţin important şi textul redundant.
Aceasta este ce rămâne din subiectele pe care le consideră importante.
Vacanţa parlamentară Naţional
Alegerea Consiliului orăşenesc Local
Vizita Preşedintelui Senatului Local
Începe vacanţa şcolară Local
Sport local Local
Meteo Local
Din experienţă, realizatorul ştie că buletinul meteo poate fi rezolvat în cinci
rânduri (20 de secunde) ceea ce îi lasă trei minute şi zece secunde pentru alte subiecte.
El ştie de asemenea că ştirea sportivă va avea nevoie de alte cinci rânduri, deci rămân
două minute şi 50 de secunde.
Apoi urmează scrierea ştirilor şi introducerea acelor de siguranţă care îi dau
45 de rânduri, sau zece secunde peste timpul acordat. Decide să nu taie nici un text,
considerând că va câştiga acest timp citind puţin mai repede pe parcursul întregului
buletin.
Veţi observa că primul lucru pe care îl face realizatorul este să cronometreze
ultimele două subiecte din emisiune. Această cronometrare inversă înseamnă că
jurnalistul citeşte aceste texte cu ceasul în mână, marcând timpul necesar pentru
fiecare. Astfel el ştie că trebuie să aibă o anumită cantitate de timp pentru a termina
buletinul "la mare fix". Cronometrarea inversă evită lungirea ştirilor prin rărirea
ritmului sau grăbirea la sfârşitul programului fiindcă dacă ştiţi că ultimul subiect
durează 20 de secunde, iar cel de dinainte 30, trebuie să începeţi să citiţi la patru
minute şi zece secunde în buletin, pentru a încheia la timp. Aceasta vă permite să
scurtaţi o ştire dacă întârziaţi, sau să citiţi un text "de umplutură" dacă vedeţi că
terminaţi prea devreme. La momentul potrivit treceţi la subiectul cronometrat, pe care
l-aţi lăsat deoparte, îl citiţi şi încheiaţi buletinul la timp.

Concluzii.
Programul de ştiri necesită o organizare clară şi logică, indiferent de abordare
sau de temă. Dacă programul captează o parte satisfăcătoare din audienţă, organizarea
ar trebui să rămână destul de constantă, astfel încât să nu deranjeze aşteptările
ascultătorilor sau să modifice prea tare ceea ce atrage audienţa.
Tipul de audienţă determină organizarea unui program de ştiri. Astfel,
buletinul de dimineaţa devreme se adresează oamenilor care se pregătesc să plece la
lucru şi celor aflaţi deja pe drum. Pe lângă ştirile "fierbinţi", ei sunt interesaţi şi de o
recapitulare a principalelor ştiri din ziua precedentă, de starea vremii, informaţii

85
rutiere şi întâmplările anticipate ale zilei, inclusiv urmări ale evenimentelorîn
desfăşurare.
Progamele de la jumătatea dimineţii, prânz şi începutul după-amiezii sunt
organizate pentru a atrage lumea care stă acasă, în special gospodinele; este bine de
luat în considerare numărul crescând de pensionari şi ascultători în vârstă.
Spre seară, selectarea şi ierarhizarea ştirilor ţintesc persoanele care se întorc de
la serviciu. Aceşti ascultători sunt interesaţi de ceea ce s-a întâmplat cât au fost
plecaţi, neavând posibilitatea să mai asculte alt buletin de la cel de dimineaţă. Totuşi,
ei au citit ziarele de dimineaţă sau de prânz, şi aşteaptă să afle cea mai recentă
informaţie despre subiectele prezentate în presa scrisă. Sunt interesaţi de cele mai
semnificative ştiri hard pentru a se pune la punct cu situaţia din lume.
Programele de ştiri de seara târziu ar trebui să revadă întâmplările zilei curente
şi să pregătească audienţa pentru posibilele evenimente ale zilei următoare.
Pe scurt, este bine să ştiţi că:
1. Ordinea ştirilor radio este frecvent schimbată în buletine. Acest lucru este
acceptabil atâta timp cât nu începeţi cu o ştire slabă.
2. Dacă aveţi posibilitatea, mai degrabă rescrieţi ştirile principale difuzate deja, decât
să plasaţi o ştire slabă informativ pe o poziţie mai avansată.
3. În buletinele radio veţi grupa deseori ştirile după temă sau poziţie geografică. De
asemenea, veţi dori să vă asiguraţi că nu înghesuiţi toate ştirile cu inserturi de
bandă într-un singur pachet, iar pe cele citite în altul. Căutaţi diversitatea.
4. Puteţi utiliza de obicei un anunţ la sfârşitul unui pachet de ştiri, înainte de
publicitate, şi aproape întotdeauna la sfârşitul programului.
5. Deşi mulţi realizatori nu folosesc desfăşurătoare, ele sunt de ajutor dacă trebuie să
predaţi benzile unui tehnician pentru a le utiliza în cabina de montaj.
6. Buletinele sunt considerate deseori mai eficiente dacă transmit senzaţia de actual.
De aceea atât de multe buletine încep cu o ştire în direct şi integrează prezentatorii
în tratarea evenimentului la faţa locului.
7. Coeziunea este un aspect important. Tranziţiile eficiente - instrumente pentru
legarea ştirilor în pachete - ajută curgerea prezentării.

86
FAŢĂ-N FAŢĂ

Posturile de radio sunt mari consumatoare de material informativ şi o mare


parte a resurselor lor financiare sunt destinate producerii sau cumpărării de programe
pentru umplerea grilelor. Radioul a dezvoltat formate muzicale care se bazează pe
repetarea muzicii înregistrate, iar acest lucru atenuează într-o oarecare măsură
necesitatea ca resursele postului să fie folosite pentru producerea altor tipuri de
programe. Conceperea de emisiuni sub presiunea timpului duce uneori la realizarea
unor programe mediocre. De aceea, programele bazate pe interviuri, care nu necesită
scripturi complicate, actori şi armate de tehnicieni satisfac nevoile producătorilor.
Interviurile nu sunt doar ieftine şi uşor de produs, ci şi interesante şi atractive.
Astfel, interviul este genul ce constituie fundamentul jurnalismului audio.
Succesiune de întrebări şi răspunsuri într-o întrevedere solicitată de ziarist, el
reprezintă o conversaţie mediatizată. Scopul interviului este de a oferi, prin
intermediul cuvintelor unui interlocutor, fapte, motive sau opinii despre o anumită
temă, astfel încât ascultătorul să poată trage o concluzie asupra corectitudinii spuselor
acestuia. Se evită astfel riscurile de denaturare, inerente în cazul transmiterii
informaţiei prin intermediarul care este jurnalistul.
Un interviu pentru radio poate fi uşor confundat cu o conversaţie spontană.
După editare, el seamănă deseori cu aşa ceva. Cu toate acestea, interviurile bune sunt
evenimente studiate, calculate, care - când reuşesc - dau impresia unei conversaţii.
Datorită capacităţii radioului de a pătrunde în casă şi, printre altele, a distra,
interviurile difuzate conţin un aspect de divertisment care nu se găseşte de obicei în
interviurile din presa scrisă. Desigur, interviurile radio sunt realizate tot pentru a
extrage informaţie sau a explora idei şi personalităţi, dar, în acelaşi timp, ele păstrează
o funcţie de divertisment prin gradul mare de participare a audienţei: ascultătorii pot
simţi cum este construită tensiunea, pot să râdă în momentele sau la comentariile
amuzante, pot simţi disconfort când interlocutorul bâjbâie după un răspuns. De aceea
acest gen poartă o încărcătură emoţională pe care interviul de ziar nu o poate
transmite. Presa scrisă prezintă o mare cantitate de detalii, dar radioul permite
ascultătorilor să se simtă ei înşişi implicaţi.
În radio, o voce nouă pe unde înseamnă un element sonor nou, mai multă
culoare îmbunătăţind calitatea unei emisiuni. În plus, contactul direct dintre cel care
transmite informaţia şi cel care o primeşte permite să se respecte mai fidel ideile şi
tonul ales de cel care este, de fapt, sursa informaţiei.
Astfel, interviul este genul jurnalistic cel mai utilizat, atât ca modalitate de
colectare a informaţiei, cât şi ca element de sine-stătător în conţinutul unei emisiuni.
Acesta este şi unul din motivele pentru care există atât de multe tipuri de interviu,
diferite în funcţie de modul lor de realizare, de conţinutul sau de scopul lor, de
circumstanţele realizării lor.

4.1.Tipuri de interviu

Bibliografia de specialitate (McLeish, 1988; Langlois, 1989; Garvey & Rivers,


1982) clasifică interviurile în mai multe categorii, având în vedere criterii diferite.

87
Astfel, din punctul de vedere al modului de realizare se pot deosebi două tipuri
de interviu:
1. Interviul instantaneu, folosit mai ales ca ilustraţie audio în buletinele de ştiri,
pentru că adaugă credibilitate prin introducerea surselor în comunicare directă cu
ascultătorii;
2. Interviul pregătit, care serveşte în general pentru obţinerea de informaţii, opinii,
explicaţii, etc. şi poate fi folosit atât ca bază pentru realizarea altor tipuri de emisiuni
(reportaje, jurnale de actualităţi, anchete, emisiuni magazin), cât şi ca material de
sine-stătător.
În funcţie de circumstanţele realizării, pot fi:
1. Interviuri prin întâlnire directă, reporterul şi interlocutorul aflându-se faţă-n faţă,
într-un loc ales de comun acord dinainte (în cazul unui interviu pregătit) sau la locul
evenimentului (în cazul întâlnirilor neprevăzute).
2. Interviuri la faţa locului, realizate în timpul producerii evenimentului sau imediat
după eveniment şi difuzate imediat după anunţarea evenimentului. În acest caz
interlocutorii sunt de multe ori martorii oculari, oameni de pe stradă care nu au mai
avut de-a face cu un reporter. De aceea aveţi nevoie de mai mult tact şi mai multă
grijă în formularea întrebărilor pentru obţinerea unor informaţii corecte şi clare,
nedeformate de emoţia sau nervozitatea interlocutorului.
3. Interviuri la o conferinţă de presă. Dacă doriţi să realizaţi un interviu cu un purtător
de cuvânt la o conferinţă de presă, este mai bine să-l realizaţi separat, la sfârşitul
întâlnirii. De cele mai multe ori, ritmul cuiva care vorbeşte la o conferinţă se presă
este lent şi poate fi iritant pentru radio. Totuşi, în unele cazuri, cuvintele înregistrate
în prima variantă a rostirii lor fac ştirea mai interesantă.
4. Interviuri în direct. Inserturile de interviuri live dau senzaţia de participare directă a
ascultătorului la emisiune, dar au dezavantajul că puteţi pierde un anumit control
asupra situaţiei.
5. Interviuri prin telefon.
După conţinut, interviurile se încadrează în trei mari categorii: informative,
interpretative şi afective, care la rândul lor pot fi împărţite în alte subdiviziuni (cf.
Langlois, 1989, Mc Leish, 1988), astfel:
Interviul informativ este cel care prezintă informaţia în forma răspunsurilor
directe, o mărturie a persoanei care aduce ştirea, care trăieşte sau a trăit evenimentul -
ministrul care a propus un proiect de lege, poliţistul care a prins criminalul, fotbalistul
care a înscris golul câştigător. Este tipul de interviu cel mai obişnuit şi poate constitui
material factual pentru ştiri sau poate fi procesat pentru a deveni un material de sine-
stătător. Ordinea întrebărilor este importantă pentru ca detaliile să fie clare. O discuţie
preliminară este utilă, pentru a puncta informaţia necesară şi pentru a da timp
interlocutorului să-şi amintească sau să consulte unele date. Temele pentru acest tip
de interviu includ: activitatea din jurul unei operaţiuni militare, deciziile luate la o
intâlnire a sindicatelor, propunerile dintr-un nou plan de dezvoltare a oraşului.
Programele de ştiri se bazează mult pe interviurile înregistrate pentru a umple
timpul alocat, fiindcă relatările incidentelor, făcute de martori oculari, sunt mult mai
credibile decât povestirea lor directă de către prezentator. Dacă există o ierarhie a
credibilităţii în ştirile difuzate, ea ar fi: (1) un insert dintr-un interviu cu un participant
sau un martor ocular, (2) o prezentare a reporterului de la locul evenimentului, (3) o
prezentare din studio a unui reporter care a adunat informaţia sau a vorbit cu martorii
oculari şi (4) prezentatorul citind ştirea (cf. Downs, Smeyak & Martin, 1980, p.298).
Fiindcă reporterii sunt rareori capabili să se afle pe scena unui eveniment,
interviurile ajută la reconstruirea evenimentului. Este destul de obişnuit pentru un

88
reporter să ajungă la locul evenimentului şi să încerce să-i intervieveze pe martorii
oculari sau pe oamenii implicaţi în incident.
Posturile de radio încearcă de asemenea să obţină interviuri doar pentru
schimbarea sunetului în program. Un jurnal de 30 de minute ar fi îngrozitor de
monoton dacă nu ar exista şi alt sunet în afara vocii prezentatorului citind ştirile.
Interviurile difuzate au valoare de producţie, indiferent dacă au sau nu valoare de
ştire. Acest aspect al căutării de schimbări sonore a reprezentat la un moment dat
tema criticilor ştirilor radio. Criticii au acuzat producătorii şi reporterii că tratează
evenimentele indiferent dacă sunt sau nu ştiri bune şi dacă merită sau nu să fie tratate.
Tot în această categorie informativă se înscrie interviul-descriere, care este de
asemenea o mărturie, dar nu din partea actorului însuşi, ci din partea celui care asistă
sau a asistat la eveniment şi care transmite ştirea - un alt jurnalist, un observator, un
simplu martor (un şofer corect care a văzut un accident, un corespondent de război
întors de pe front, o gospodină care a văzut un vecin urcând într-un OZN).
Interviul interpretativ este cel în care reporterul furnizează faptele şi cere
interlocutorului să le comenteze sau să le explice. Scopul este de a expune
raţionamentul acestuia şi de a permite ascultătorului să judece prin prisma valorilor
sau priorităţilor sale. Exemple, în acest caz, pot fi politica economică anunţată a
guvernului, motivele pentru care consiliul local a ales o anumită rută pentru un nou
drum, sau punctul de vedere al clerului cu privire la amendarea legii divorţului. Ideea
esenţială este că nu cautăm să oferim fapte în cadrul temei alese, acestea fiind în
general cunoscute; mai degrabă investigăm reacţia interlocutorului la aceste fapte.
Discuţia preliminară este mai scurtă, subliniind doar scopul interviului şi limitele
subiectului pe care îl avem în vedere. Deoarece conţinutul se bazează pe reacţii,
întrebările nu trebuie în nici un caz repetate în detaliu, anterior înregistrării.
În această categorie intră trei tipuri de interviu:
a) interviul de analiză este interviul în care interlocutorul încadrează evenimentul sau
situaţia într-un context precis, într-o perspectivă dată, şi răspunde la întrebarea-cheie
"De ce?". În acest caz apelăm la un expert în domeniul dat şi îi cerem să explice
ascultătorilor contextul şi sensul unui element al evenimentului;
b) interviul de comentariu se bazează pe întrebarea "care este părerea dumneavoastră
despre...?", în încercarea de a afla opinia celui care interpretează situaţia, care trage
concluzii, întrevede consecinţele evenimentului; interlocutorul este şi în acest caz un
specialist;
c) interviul de opinie poate fi numit şi interviu de controversă. Este cazul
politicianului care dă explicaţii sau care răspunde adversarului; al omului de ştiinţă
care susţine sau respinge o teorie, al omului de pe stradă consultat cu privire la o
situaţie care îl afectează. Scopul este de a afla ce gândesc cei în cauză referitor la
subiect.
Interviul afectiv are scopul de a oferi o viziune generală asupra
interlocutorului, astfel încât ascultătorul să înţeleagă mai bine situaţia în care este
implicat intervievatul, în termeni umani. Exemple specifice sunt sentimentele rudelor
minerilor îngropaţi într-un accident, euforia momentului în care un atlet sau un actor
de succes atinge apogeul carierei, sau furia resimţită de oamenii implicaţi într-un
conflict de muncă.
Puterea sentimentului prezent este mai importantă decât raţionalitatea, deci
trebuie să ne aflăm la nivelul maxim de sensibilitate pentru a realiza un astfel de
material. Vom fi aplaudaţi dacă am pus întrebarea corectă la momentul potrivit pentru
a scoate la iveală un subiect de interes public, chiar şi când evenimentul este tragic.
Dar vom fi şi uşor de criticat şi condamnat dacă suntem prea incisivi cu durerea

89
persoanelor intervievate, cu sentimentele personale. De aceea felul în care sunt puse
întrebările este la fel de important ca şi conţinutul lor.
O altă dificultate căreia trebuie să-i facem faţă este necesitatea de a rămâne
observatori imparţiali, fără a părea indiferenţi. Durata conversaţiei preliminare diferă
considerabil în funcţie de circumstanţe; ea poate fi un proces îndelungat, dar există un
moment propice pentru a începe înregistrarea şi este important să fiţi atenţi să nu
pierdeţi acest moment. O asemenea situaţie nu lasă posibilitatea de reluare.
Interviul de personalitate, în acest context, înseamnă întâlnirea cu un individ
remarcabil sau celebru, în măsură să-şi facă bilanţul carierei, o vedetă a lumii artistice
sau un sportiv devenit stea, care îşi povesteşte drumul în viaţă.
Unele interviuri nu au însă ca obiectiv decât să atragă atenţia publicului asupra
unui fapt excepţional, asupra unei realizări originale, a unui succes de senzaţie. În
asemenea cazuri jurnaliştii sunt chemaţi să joace un rol de promovare a acestor fapte,
realizări, succese, mai ales când sunt implicaţi banii publici, prin finanţare directă sau
prin subvenţii.
La toate aceste tipuri, Downs, Smeyak & Martin mai adaugă două: interviul de
profunzime înregistrat şi interviul de profunzime în direct (1980, p.304).
Interviul de profunzime înregistrat este foarte asemănător cu interviul
informativ, cu excepţia echipamentului de înregistrare. Acest tip de interviu este de
obicei mai bun când este realizat pe o perioadă de câteva zile sau chiar săptămâni. În
acest caz, el ne dă timp să ascultăm banda înainte de fiecare etapă a înregistării, să
verificăm faptele şi să putem confrunta mai târziu interlocutorul cu deformările,
minciunile sau schimbările sale de poziţie.
Interviul de profunzime înregistrat este mult mai sigur decât interviul în direct.
Atât reporterul cât şi intervievatul sunt mai relaxaţi fiindcă nu trebuie să-şi facă griji
din cauza erorilor, a pauzelor lungi, a cronometrării stricte sau a ritmului. Toate
aceste elemente pot fi aranjate la editare. Interviul înregistrat este structurat şi
construit în cabina de montaj. Procesul de editare este desemnat să dea formă şi să
adauge continuitate unui interviu care s-a învârtit în jurul unui subiect sau a atins
aceeaşi temă de câteva ori. Ritmul va fi îmbunătăţit prin editare şi materialul va fi
tăiat pentru a se potrivi în timpul alocat.
Interviul de profunzime în direct. Intervievarea în direct este obositoare,
riscantă şi intensă. De asemenea este plină de recompense şi amuzantă când iese bine,
când reporterul şi intervievatul uită de tehnologie şi poartă o adevărată conversaţie.
Aspectul prestaţiei este prezent constant în interviurile în direct. Nu trebuie să
uităm niciodată că suntem în emisie ("la microfon"), sau că am putea pierde controlul
interviului şi astfel irosi timp important. Un interviu în direct este o prestaţie artistică
şi oamenii care realizează acest lucru bine pot deveni staruri.
Aceste categorii de interviu pot apărea împreună în pregătirea unui material
pentru un reportaj, un documentar sau o anchetă. Mai întâi faptele, informaţia de
background, sau ordinea evenimentelor; apoi interpretarea, semnificaţia sau
implicaţiile faptelor; în sfârşit, efectul lor asupra oamenilor, o reacţie personală la
temă. Interviul documentar cu un politician pensionat, de pildă, va cere timp, dar ar
trebui să fie la fel de captivant pentru jurnalist ca şi pentru ascultător. Procesul
amintirii istoriei poate surprinde, poate arunca o nouă lumină asupra evenimentelor şi
oamenilor şi poate revela caracterul persoanei.
Fiecare interviu este diferit, dar două principii rămân fundamentale pentru
reporter: să asculte atent şi să întrebe mereu "de ce?".

4.2. Etapele realizării interviului

90
4.2.1. Alegerea temei şi interlocutorului
Nu orice temă poate fi tratată printr-un interviu. Acesta poate răspunde unei
problematici la zi sau poate urmări un obiectiv de durată, poate căuta o explicaţie sau
o motivaţie, poate urmări evoluţia unui personaj. Dar indiferent de scop, interviul
presupune găsirea unui interlocutor care să deţină informaţia corectă şi să fie dispus
să o divulge.
Trebuie să ştiţi mai întâi ce vreţi să aflaţi şi apoi să determinaţi de la cine. Este
esenţial să fiţi bine pregătiţi, ceea ce înseamnă muncă de cercetare în tot intervalul pe
care îl aveţi la dispoziţie, astfel încât să ştiţi de unde să luaţi informaţia necesară cât
mai repede.
Pentru alegerea interlocutorilor, De Maeseneer (p.97) consideră că reporterul
are la îndemână câteva criterii de ghidare:
 celebritatea, personalitatea individului
 autoritatea informaţiei deţinute
 realizările deosebite
 implicarea într-un eveniment inedit
 simţul umorului sau capacitatea de a crea atmosferă
Totuşi, interlocutorul poate fi oricine: martor, expert, analist, vedetă,
funcţionar public, omul de pe stradă implicat în eveniment. Important este să-l
cunoaşteţi, să aveţi idee despre stilul său de a vorbi, pentru a-l putea ajuta dacă este
timid, a-l face să spună ceea ce vrea să ascundă, a-l scoate din dificultate când se
opreşte şi nu-şi găseşte cuvintele, sau pentru a extrage cea mai bună parte a
informaţiei.
4.2.2. Documentarea
Trebuie să studiaţi totul în legătură cu personajul pe care-l veţi intervieva,
pentru că numai astfel vă puteţi formula corect întrebările. Înainte de a merge la
interviu, trebuie să deţineţi mereu următoarele informaţii: numele întreg al
interlocutorului, activitatea sa, titlul său oficial.
Siguranţa asupra numelor, datelor, actorilor sau faptelor utilizate în întrebări
este crucială. Este jenant pentru persoana intervievată să corecteze chiar şi o eroare
factuală măruntă într-o întrebare, acest lucru însemnând pierderea controlului de către
reporter. De exemplu:
Reporter: De ce aţi început să introduceţi acest sistem abia acum trei
ani?
Interlocutor: De fapt, a fost acum cinci ani...
Sau:
Reporter: Ca preşedinte al acestei bănci, cum vedeţi viitorul ei?
Interlocutor: Ştiţi, eu sunt doar directorul administrativ.
Aceste erori nu contează pentru substanţa întrebării, dar o lipsă a cunoştinţelor
de bază vă subminează credibilitatea în ochii interlocutorului, şi mai important, în cei
ai ascultătorilor.
Există o relaţie directă între cât de multe ştie reporterul înainte de interviu şi
cât va afla în timpul acestuia. Un reporter care nu ştie ce politică face politicianul cu
care discută, care n-a auzit de cărţile scrise de autorul pe care îl intervievează, nu se
găseşte în poziţia de a persuada persoana respectivă pentru a-i da alte informaţii.
Astfel, e bine să cunoaşteţi dinainte:
 contextul istoric al temei, de la evenimentele anterioare importante la situaţia
actuală;

91
 argumentele aduse în mod obişnuit atât pentru, cât şi împotriva unor aspecte ale
temei;
 subtilităţile temei; trebuie să fiţi atenţi să nu simplificaţi în exces lucrurile, în
încercarea de a face subiectul mai uşor de înţeles;
 liderii sau avocaţii temei, precum şi oponenţii ei.
Înainte de a începe, hotărâţi ce căutaţi. Învăţaţi întâmplarea pe dinafară.
Verificaţi ziarele şi materialele de agenţie recente; dacă postul unde lucraţi a realizat
un material pe acelaşi subiect, luaţi banda şi ascultaţi-o. Dacă sunt aspecte pe care nu
le înţelegeţi (de exemplu, ce este un titlu de credit? Xerofagia? Asociaţia
Athaeneum?), consultaţi un dicţionar sau întrebaţi un specialist.
Mai presus de toate, hotărâţi ce vreţi să evidenţiaţi prin interviu. Care este
întrebarea la care vreţi să fiţi siguri că veţi căpăta un răspuns înregistrat? Apoi faceţi o
listă cu lucrurile despre care doriţi să întrebaţi, gândiţi-vă la câteva întrebări pe care
intenţionaţi să le puneţi, şi repetaţi-le cu dumneavoastră înşivă, dacă este posibil, cu
voce tare.
Întrebările scrise în redacţie sau un întreg meniu de întrebări pot sta în calea
auzirii răspunsurilor şi urmăririi lor. Este de preferat să vă notaţi mai degrabă idei
decât întrebări, fiindcă întrebările pot deveni uneori un indiciu prea restrâns.
Pe scurt, condiţiile pe care trebuie să le îndepliniţi înainte de a porni la
realizarea interviului sunt:
1. Să obţineţi suficientă informaţie asupra subiectului şi interlocutorului astfel încât să
puteţi deţine controlul interviului;
2. Să cunoaşteţi în detaliu ceea ce trebuie să scoată în evidenţă interviul;
3. Să vă fixaţi întrebările-cheie.
4.2.3. Pregătirea întrebărilor
Baza interviului o constituie întrebarea. Calitatea întrebărilor determină
calitatea răspunsurilor. De aceea, exprimarea concisă a ideilor, simplitatea,
formularea la obiect sunt calităţi esenţiale pentru construirea unor întrebări eficiente.
Pregătirea pentru interviu include şi conceperea unei liste de întrebări posibile.
Trebuie să vă propuneţi să puneţi anumite întrebări, dar această listă este rareori
folosită exact cum a fost concepută. Ea serveşte numai ca linie de orientare şi pentru a
ţine interviul alert în cazul unei pauze în discuţie. De asemenea lista va constitui o
posibilitate de verificare, la final, pentru a vedea dacă au fost acoperite toate punctele
vizate.
Un interviu este o conversaţie cu un scop. De aceea întrebările pot fi
clasificate în diferite categorii, în funcţie de scopul urmărit şi rolul lor în timpul
interviului.
În funcţie de scop se pot deosebi: întrebările factuale sau de informaţie, care
oferă date concrete; de opinie, cerând punctul de vedere al unui specialist; de
mărturie, urmărind să obţină confirmarea unei informaţii; de motivaţie, pentru a afla
cauzele unei acţiuni sau decizii; de urmărire, pentru a detalia sau clarifica un punct
discutat anterior; de completare, puse în special la sfârşitul interviului, de tipul: "Mai
doriţi să adăugaţi ceva?".
După rolul lor, întrebările pot fi (cf. Langlois, 1989, p.141):
- de atac - prima întrebare şi cea mai importantă, mai ales în cadrul interviului folosit
ca insert în ştire, care nu are decât una-două întrebări. Ea trebuie să-i permită
interlocutorului să transmită esenţialul din informaţia sa. În cazul unui interviu mai
lung se poate întâmpla ca prima sau primele întrebări să nu fie decât de natură
introductivă, pentru a-l prezenta pe interlocutor audienţei sau pentru a-l ajuta pe
interlocutor să se familiarizeze cu situaţia, dacă interviul e transmis în direct;

92
- de sprijin - pentru a-l ajuta pe interlocutor să-şi precizeze afirmaţiile, să fie clar, sau
pentru a-l constrânge să răspundă, dacă simţiţi că interlocutorul ascunde o informaţie
esenţială pentru interviu;
- de relansare - dacă interlocutorul se abate de la linia prevăzută a interviului, el
trebuie readus la subiectul discuţiei;
- de punctare - pentru un interviu mai lung (peste 4-5 minute) trebuie ca din când în
când să punctaţi subiectul. Veţi sintetiza cele spuse de interlocutor până atunci pentru
ca ascultătorul să poată urmări mai uşor interviul şi principalele idei vehiculate;
- de insistenţă - uneori apare necesitatea de a sprijini declaraţiile interlocutorului,
subliniindu-le importanţa. Acest lucru este făcut fie de reporter - care repetă ideea de
subliniat - fie de interlocutor, care este nevoit să aprobe formal declaraţiile făcute
anterior;
- de nominalizare - ascultătorul poate deschide radioul la mijlocul interviului şi astfel
ratează identificarea interlocutorului - nume, funcţie, calitate. De aceea e bine ca din
când în când să includeţi aceste date şi în alte întrebări pe parcursul interviului, pentru
a reîmprospăta memoria ascultătorului;
- de obiecţie - dacă, intenţionat sau nu, interlocutorul devine evaziv sau divaghează,
nu aveţi voie să-i treceţi cu vederea greşelile, sau să lăsaţi să se strecoare incertitudini
sau enormităţi, ci trebuie să cereţi explicaţii;
- de controversă - uneori (deşi rar), poate fi necesar ca interlocutorul să fie contrazis.
Întrebarea de controversă îl poate forţa pe acesta să admită un element de la care ar fi
dorit să se sustragă.
Dacă interlocutorul trebuie să-şi exprime punctul de vedere şi să răspundă
diferiţilor critici, va fi necesar să fie confruntat cu viziunile opuse. Aceasta îi dă
posibilitatea să demoleze argumentele contrare, spre satisfacţia sau dezamăgirea
ascultătorului. În exprimarea acestor opinii trebuie să aveţi grijă să nu vă asociaţi cu
ele, dar nici cu argumentele opuse. Rolul dumneavoastră este de a prezenta propoziţii
despre care ştie că au fost exprimate în altă parte, sau îndoielile şi argumentele care se
aşteaptă să existe în mintea ascultătorului. În adoptarea funcţiei de "avocat al
diavolului" formele obişnuite de intervenţie ale reporterului sunt:
Pe de altă parte s-a spus că...
Unii vor argumenta că...
Cum reacţionaţi la oamenii care spun că...?
Ce-aţi răspunde la argumentul că...?
Primele două exemple aşa cum apar nu sunt întrebări, ci afirmaţii, şi dacă sunt
lăsate aşa vor aduce interviul periculos de aproape de a se transforma într-o simplă
discuţie. Trebuie să vă asiguraţi că ideea este pusă într-o întrebare clară.
Tipul de întrebare folosit conduce la răspunsuri corespunzătoare. În forma lor
cea mai simplă, întrebările sunt de următoarele tipuri:
1.Cine? - cere un fapt. Răspuns: o persoană.
2. Când? - cere un fapt. Răspuns; un moment.
3. Unde? - cere un fapt. Răspuns: un loc
4. Ce? - cere un fapt sau o interpretare a faptului. Răspuns: o succesiune de
evenimente.
5. Cum? - cere un fapt sau o interpretare a faptului. Răspuns: o succesiune de
evenimente.
6. Care? - cere o alegere dintr-o serie de opţiuni.
7. De ce? - cere o opinie sau un motiv pentru cursul unei acţiuni.
De la aceste tipuri de bază pot apărea variaţiuni. De pildă:
Ce simţiţi despre…?, sau

93
Până la ce punct credeţi că…?
Cea mai bună dintre toate întrebările - pusă totuşi cel mai rar - este "De ce?".
Desigur, nu este necesar ca după toate răspunsurile să se întrebe "De ce e aşa?", dar
această întrebare este cea mai revelatoare pentru ascultător, din moment ce conduce la
o explicaţie a acţiunilor, raţionamentului şi valorilor interlocutorului - "De ce aţi decis
să...?", "De ce credeţi că e necesar să...?".
După forma răspunsului cerut, întrebările mai pot fi clasificate în deschise şi
închise. Întrebările deschise sunt cele care nu pot căpăta un răspuns inteligent într-un
singur cuvânt sau într-o propoziţie scurtă; ele cer cel puţin o explicaţie de o frază.
Întrebările închise pot căpăta un răspuns într-un singur cuvânt: da/nu. Dacă reporterul
pune o asemenea întrebare, el caută o confirmare sau o negare; numai în acest caz
structura întrebării e potrivită. Dacă întrebarea este o încercare de a introduce o nouă
temă, în speranţa că interlocutorul va răspunde altceva decît da sau nu, atunci
întrebarea este greşit plasată. În acest caz ea va duce la pierderea controlului
interviului de către reporter, lăsând iniţiativa interlocutorului. Întrebarea închisă este
un înlocuitor prost pentru o întrebare care e special desemnată să întoarcă interviul în
direcţia dorită.
Întrebările de întindere (cf. McLeish, 1988, p.23) introduc ideea lăsării
răspunsului la latitudinea interlocutorului, care alege dintr-o foarte mare gamă de
posibilităţi. Acolo unde e căutat un răspuns da/nu, interlocutorul este direcţionat şi nu
are loc pentru un răspuns complicat; întrebarea e foarte strictă. Pe de altă parte însă,
puteţi pune o întrebare atît de largă, încât interlocutorul să fie derutat în ceea ce
priveşte adevărata dumneavoastră intenţie: "Tocmai v–aţi întors dintr-o călătorie de
studii din Australia. Vorbiţi-mi despre ea". De fapt, aceasta nu este deloc o întrebare,
ci un ordin. Afirmaţii de acest gen, cu care reporterii cred că vor ajuta un interlocutor
emoţionat, vor avea mai degrabă un efect invers, mai ales cînd persoana nu ştie de
unde să înceapă.
Un alt tip de întrebare, care de asemenea doar pare de ajutor, este cea de tip
"sau/sau": "Introduceţi acest tip de motor deoarece există o nouă piaţă pentru el sau
pentru că oricum aţi lucrat la el?". Problema aici este că întrebarea de întindere este
atât de strictă încât de cele mai multe ori răspunsul este în afara ei, lăsând
interlocutorului doar posibilitatea de a spune "Nici una, este poate...". Lucrurile sunt
rareori atât de clare încât să cădeţi exact peste una din cele două posibilităţi. În orice
caz, nu trebuie să sugeraţi răspunsurile; de aceea întrebarea poate fi reformulată
imparţial: "De ce introduceţi acest tip de motor?".
Uneori, dorinţa reporterului de a fi în centrul atenţiei duce la formularea unor
întrebări mult prea lungi. Întrebarea poate fi atît de complexă încât să împiedice
interlocutorul să o înţeleagă şi implicit să răspundă. O întrebare ca: "Având în vedere
politica economică promovată, şi cum sindicatele, deşi au fost la început de acord cu
aceasta, pregătesc acum acţiuni de protest care contravin acordurilor încheiate
iniţial, cum credeţi că poate fi rezolvată situaţia, astfel încât să nu vă modifice
programul, dar să şi preveniţi o criză socială majoră?" derutează uşor un
interlocutor, care nu poate intui scopul interogaţiei, deci poate refuza să răspundă. De
asemenea, o capcană pentru reporterul obsedat de teama că interlocutorul nu-i va da
un răspuns suficient este de a pune două întrebări o dată: "De ce întâlnirea s-a
încheiat în dezordine şi cum veţi preveni ca acest lucru să nu se mai întîmple în
viitor?". Interlocutorul poate răspunde la prima întrebare şi apoi să uite de a doua sau
îşi poate exercita opţiunea de a răspunde la cea pe care o preferă. În oricare din cazuri
este o pierdere a controlului din partea jurnalistului, iniţiativa fiind preluată de
interlocutor.

94
Întrebările trebuie deci formulate scurt şi simplu. Întrebările lungi, divagante,
vor primi răspunsuri similare; aşa funcţionează conversaţia. Răspunsul tinde să
reflecte stimulul - ceea ce subliniază faptul că abordarea iniţială a reporterului va da
tonul pentru întregul interviu.
Trebuie să aveţi grijă ca întrebările să vă fie clare mai întâi dumneavoastră
înşivă. O întrebare de genul: "Cum de v-aţi înhămat la acest curs al evenimentelor,
vreau să spun ce v-a făcut să vă hotărîţi să faceţi asta - în definitiv la acel moment nu
era lucrul cel mai evident de făcut, nu-i aşa?" creează confuzie peste confuzie. Dacă
scopul întrebării nu este clar în mintea jurnalistului, este puţin probabil ca el să fie
înţeles de interlocutor, iar confuzia ascultătorului va degenera în indiferenţă şi apoi în
dezinteres.
Întrebările agresive pot apărea pentru a pune interlocutorul într-o anume
poziţie înainte de a începe: "De ce aţi început afacerea cu asemenea finanţe
instabile?", "Cum justificaţi o asemenea acţiune autoritară?".
Nu depinde de reporter să sugereze că finanţele sunt instabile sau că acţiunea
este autoritară, decât dacă este un citat din ceea ce interlocutorul a spus deja. Faptele
fiind date, ascultătorul trebuie să fie capabil să determine singur din ceea ce spune
interlocutorul dacă finanţele sunt suficiente sau dacă acţiunea e inutil autocrată.
Adjectivele care implică judecăţi de valoare trebuie să fie un semnal de alarmă, atât
pentru intervievat, cât şi pentru ascultător. Întrebările pot fi puse într-o formă
acceptabilă:
Cu ce sumă aţi început afacerea? ( fapt )
La acel moment aţi considerat că atît e suficient? ( da/nu )
Cum priviţi acest lucru? ( opinie )
Ce-aţi spune persoanelor care ar putea privi această acţiune ca autoritară?
(abordarea "avocatul diavolului" ).
Este surprinzător cum unii ziarişti pot pune întrebări foarte directe, de revelare
a personalităţii sau întrebări "dure" într-un mod perfect acceptabil prin păstrarea în
acelaşi timp a unei stăpâniri de sine plăcute. Când un ziarist este criticat că ar fi super-
agresiv, este pusă sub semnul întrebării mai degrabă maniera sa de a întreba decât
conţinutul întrebărilor. Chiar şi insistenţa poate fi politicoasă:
Nu vă supăraţi, întrebarea a fost de ce s-a întâmplat aşa ceva?
Întrebând "De ce?" s-a întâmplat ceva, puteţi primi răspunsul la întrebarea
"Cum?" s-a întâmplat, în special dacă interlocutorul doreşte să fie evaziv. Dacă
doreşte să fie evaziv şi a doua oară, acest fapt va fi evident pentru ascultători şi nu
este necesar să mai insistaţi, ideea fiind deja punctată.
Unora dintre jurnalişti le place să facă afirmaţii, în loc să întrebe. Pericolul
este acum ca interviul să devină o discuţie, neinteresantă pentru ascultător. De
exemplu, un răspuns poate fi urmat de o afirmaţie:
Un asemenea lucru nu se întâmplă în mod normal.
În loc de întrebarea:
Este un asemenea lucru normal?
Sau:
Nu păreţi să fi luat acest fapt în considerare.
În loc de:
Cât de mult aţi luat în considerare acest fapt?
Încă o dată greşeala constă în faptul că o întrebare nu a fost pusă într-un mod
pozitiv; interlocutorul poate răspunde cum îi place, poate chiar evada, punând el o
întrebare, iar reporterul se va găsi în dificultatea de a-şi exercita controlul atât asupra
subiectului, cât şi asupra timpului. În plus, spunând. "Desigur, nu credeţi că eu cred

95
că acesta este sfârşitul răspunsului la întrebarea mea", puteţi obţine de la interlocutor
doar o privire oarbă şi mută.
Ocazional, jurnaliştii întreabă dacă pot pune întrebări:
Pot să vă întreb dacă...?
Mă întreb dacă aţi putea spune...
Acest lucru este, desigur, inutil din moment ce acceptarea interviului
reprezintă acceptarea faptului de a răspunde la întrebări. Există, ocazional, o
justificare pentru o asemenea abordare, când dialogul vizează o arie foarte sensibilă şi
reporterul simte că e necesar să procedeze cu grijă. Această frazeologie poate fi
utilizată pentru a indica faptul că reporterul recunoaşte dificultatea de a se da un
răspuns la acea întrebare.Totuşi, deseori ea este utilizată când reporterul este nesigur,
nu ştie în ce direcţie să conducă interviul şi tatonează pentru a-şi oferi lui însuşi mai
mult timp de gândire. Un asemenea instrument de câştigare a timpului dă
ascultătorului impresia că se iroseşte al său.
"Întrebarea cea mai grea". Nu uitaţi niciodată să puneţi întrebarea la care
doriţi ca interlocutorul să vă răspundă. Unii reporterii îşi încep interviurile cu o astfel
de întrebare. Să presupunem că scopul principal al interviului este să aflaţi cum s-a
apărat primarul împotriva observaţiei că nu este mai puţin corupt decât oricare din
predecesorii săi. Întrebaţi-l deschis: "Sunteţi mai puţin corupt decât predecesorii
dumneavoastră?". Puteţi continua apoi cu întrebări mai detaliate: "Consilierul X
aşteaptă începerea procesului. Consilierul Y este în închisoare. Cum explicaţi acest
lucru?".
Punând întrebarea fundamentală a interviului, evitaţi o eroare comună: să
petreceţi 20 de minute cu cineva fără să-l înregistraţi răspunzând la ceea ce poate fi
lead-ul materialului.
Dar trebuie să fiţi conştienţi de dezavantajele potenţiale ale acestui tip de
întrebare. Mulţi oameni pe care îi intervievaţi pot dori să fie deschişi şi să răspundă la
întrebările cele mai dure. Dar alţii pot reacţiona diferit: dacă vă arătaţi contra lui,
interviul se poate sfârşi chiar de la început. În cel mai rău caz vi se va cere să plecaţi.
Şi dacă interviul începe glacial, puteţi să nu mai obţineţi răspunsuri folositoare nici la
întrebări mai blânde, dar la fel de importante. Pentru a se apăra de această posibilitate,
mulţi reporteri încearcă să folosească întrebările blânde la început, păstrând posibilele
"incomode" pentru mai târziu.
De asemenea puteţi descoperi că raportul pe care îl stabiliţi cu interlocutorul în
întrebările mai puţin conflictuale va căpăta alte nuanţe când le puneţi pe cele dure. Nu
mergeţi să vă faceţi un prieten printr-un interviu, dar sunteţi un personaj potenţial
simpatic sau antipatic pentru persoana pe care o intervievaţi. Dacă sunteţi perceput ca
simpatic, întrebarea "incomodă" poate primi un răspuns sincer.
Dacă vă stă pe limbă să puneţi primarului întrebarea "cea mai grea", puteţi
oricând inventa o "sperietoare". De exemplu, există sperietoarea înalt situată: "Unii
dintre criticii dumneavoastră spun că nu sunteţi mai puţin corupt decât predecesorii
din această funcţie. Ce le răspundeţi?". Apoi, există omul obişnuit: "Acum câteva zile
am spus unui şofer de taxi că voi face un interviu cu dumneavoastră, şi iată ce mi-a
spus:<< Mă obişnuisem să cred că acest primar este altfel decât ceilalţi, dar acum
nu mai văd diferenţa. Este la fel de necinstit ca şi restul.>> Ce i-aţi răspunde acelui
om?". Există chiar şi cea mai odioasă sperietoare din toate: "Directorul meu a spus că
trebuie să vă întreb…". Dar cea mai bună dintre toate este sperietoarea ca o altă
persoană pe care aţi intervievat-o pentru acest material: "Iată ce a scris X în
editorialul său din ziarul de marţi: <<Primarul era… dar acum…>>".

96
Invocarea unei sperietori sau altor actori reali în disputa pe care o trataţi
adaugă culoare interviului, dar vă fereşte de implicare directă. Transformaţi
conversaţia dintre primar şi dumneavoastră într-o conversaţie între primar şi criticii
săi cei mai aprigi. Rămâneţi neutru în disputa lor şi puneţi întrebările unor persoane
care nu se află acolo.
4.2.4. Desfăşurarea interviului
Scopurile reporterului radio nu sunt doar acelea de a conduce un interviu şi a
extrage informaţia. El trebuie să conducă un interviu care se potriveşte cererilor
tehnologice, jurnalistice şi artistice ale acestui tip de canal. Reporterul trebuie să fie
capabil să rupă barierele, să-şi relaxeze interlocutorul, să uite de tehnica de
înregistrare şi să se angajeze într-o conversaţie ingenioasă, revelatoare, aflate la
graniţa unei performanţe actoriceşti. Dacă reporterul nu-şi poate stimula
interlocutorul să ofere o asemenea prestaţie revelatoare, atunci el trebuie să îndrepte
interviul către domenii în care informaţia să cântărească mai greu decât ceea ce
audienţa va percepe ca o personalitate cenuşie. Cu alte cuvinte, reporterul trebuie să
satisfacă nevoia audienţei pentru materiale interesante şi atractive.
În imaginarul jurnaliştilor tineri s-a creat un stereotip al reporterului, acela de
cruciat al întrebărilor neplăcute: în general, aceasta este o imagine falsă. Pentru
fiecare reporter care se poartă agresiv pot fi găsiţi alţi o sută care sunt calzi, personali
şi, adeseori, mai eficienţi. Desigur, există şi ocazii cînd jurnalistul trebuie să fie ferm.
Deoarece principala sursă de informaţii sunt oamenii, aceştia trebuie trataţi cu respect
pentru a afla ceva de la ei. Iar obligaţia reporterului faţă de public este să se asigure că
acesta primeşte informaţia suficient de detaliat şi corect.
De cele mai multe ori o abordare ostilă va face audienţa să vă suspecteze de
incorectitudine şi părtinire. Cea mai bună abordare a interlocutorului este cea
politicoasă, dar perseverentă. Dacă interlocutorul încearcă să ocolească o întrebare,
aceasta trebuie repetată sau reformulată. Când interlocutorul se abate de la ideea
principală, el trebuie readus la linia de interes.
Dacă un răspuns e prea lung sau neinteresant, întreruperea lui e necesară. De
asemenea, interlocutorul poate fi întrerupt când se abate de la subiect, când e nevoie
de o clarificare, sau de mai multe explicaţii pentru a face răspunsul inteligibil.
Întreruperea se face într-o pauză de vorbire, putând mima gestul de a spune ceva sau
atrăgându-i atenţia celuilalt cu un semn al mâinii.
Dacă interlocutorul răspunde la o întrebare cu o altă întrebare, trebuie s-o
ignoraţi şi să vă repetaţi interogaţia, sau să treceţi la altă întrebare.
E bine să se traseze o linie între simpatie şi empatie. Nu trebuie să vă implicaţi
emoţional în problemele interlocutorului, dar trebuie să înţelegeţi emoţiile pe care le
simte acesta.
Nu este obligatoriu ca lista de întrebări stabilită iniţial să fie respectată în
detaliu. Interviul trebuie să decurgă logic, într-o direcţie folositoare publicului. Dacă
lucrurile spuse de interlocutor nu se potrivesc cu intenţia dumneavoastră, dar interviul
devine mai interesant prin acestea, el nu trebuie tras înapoi către întrebările pregătite.
Acestea sunt păstrate pentru cazul în care apare o pauză în conversaţie. În principiu,
răspunsul trebuie să decidă în mod logic şi natural următoarea întrebare.
Este vital să nu fiţi atât de preocupaţi de următoarea întrebare încât să nu mai
ascultaţi ce spune interlocutorul. Capacitatea de a asculta şi a gândi repede este un
atribut esenţial al reporterului. Trebuie să fiţi capabili să puneţi întrebarea de urmărire
potrivită (întrebare suplimentară), pentru a clarifica un termen tehnic sau de jargon,
ori pentru a afla motivul unui anumit răspuns. Când primiţi un răspuns academic sau

97
abstract, trebuie să cereţi ca interlocutorul să-l transforme într-un exemplu factual,
pentru a fi mai uşor înţeles de ascultători.
Reporterul trebuie să controleze patru aspecte separate ale desfăşurării
interviului:
Scopurile interviului trebuie avute permanent în vedere. Este tema acoperită
prin întrebările-cheie stabilite iniţial? Uneori este posibil să luaţi o decizie rapidă şi să
schimbaţi cursul interviului, dar în orice caz trebuie să ştiţi unde vreţi să ajungeţi şi să
controlaţi dialogul.
Aspectele tehnice trebuie avute mereu în vedere. Zgomotul de fond alterează
înregistrarea şi e nevoie de o schimbare a poziţiei microfonului? Se schimbă poziţia
interlocutorului faţă de microfon, sau trebuie modificat nivelul vocii? Funcţionează
magnetofonul?
Cronometrarea interviului trebuie să fie strictă. Aceasta indiferent dacă
interviul va fi de o jumătate de oră sau de un minut şi jumătate. Dacă e nevoie de un
interviu scurt, de informare, este inutil să se înregistreze zece minute în perspectiva că
va fi tăiat mai târziu. În timpul înregistrării trebuie să aveţi în permanenţă în minte
ideea trecerii timpului, un ceas care se opreşte când aude un răspuns inutilizabil, dar
continuă când aude unul interesant. El controlează curgerea materialului astfel încât
subiectul să fie acoperit cât mai bine în timpul disponibil. Acest simţ al timpului este
nepreţuit în cazul unui interviu în direct, când cronometrarea este crucială.
Disciplinarea acestei îndemânări face parte din "antrenamentul" jurnalistului radio.
Expresia "În sfârşit" ar trebui utilizată o singură dată. Ea poate preceda ultima
întrebare ca un semnal pentru interlocutor că timpul e pe terminate şi că orice lucru
important rămas nespus trebuie inclus acum. Alte semnale de această natură sunt
expresii precum "Pe scurt, de ce...?" sau "Într-un cuvânt, cum...?". Acestea sunt de
mare ajutor pentru a-l face pe interlocutor să accepte constrângerea încadrării în timp,
mai ales dacă i-aţi precizat de la început durata interviului.
Ocazional, reporterul este tentat să tragă concluzii. El ar trebui însă să reziste
acestei tentaţii, fiindcă este extrem de dificil s-o facă fără să includă unele evaluări
subiective. Trebuie să vă amintiţi mereu că datoria dumneavoastră este să oferiţi o
abordare obiectivă a faptelor şi o atitudine imparţială faţă de opinii. A merge mai
departe înseamnă a uita de ascultător sau, cel puţin, a subestima capacitatea acestuia
de a-şi forma propriile concluzii. Un interviu corect structurat nu are nevoie de un
rezumat; aceasta pentru că el nu trebuie să impună ascultătorului un punct de vedere
subiectiv asupra a ceea ce a fost spus.
Dacă interviul a fost structurat cronologic, o ultimă întrebare orientată către
viitor va oferi momentul propice încheierii. O convenţie pozitivă pentru final este a
mulţumi interlocutorului pentru participare. Oricum, un reporter îşi poate dezvolta
rapid un bun simţ al finalului şi este deseori suficient să încheie cu cuvintele
interlocutorului, în special dacă acesta a folosit o frază amuzantă sau o afirmaţie
hotărâtă.

4.3. Tehnici de intervievare

Intervievarea pentru radio este o combinaţie a ceea ce este cel mai bun şi cel
mai rău în intervievarea jurnalistică. Sunt utilizate aceleaşi principii jurnalistice
folosite de reporterii oricărui tip de canal, dar există factori tehnologici şi artistici care
afectează prestaţia radiofonică. Ca reporteri radio, trebuie să fim actori ce fac ca
prezentarea să pară uşoară. Cei mai buni reporteri par să arate că interviurile sunt atât

98
de line şi de lipsite de efort, încât mulţi oameni se întreabă de ce sunt plătiţi atât de
mult pentru a nu face nimic.
Tehnologia şi necesităţile suportului cer alte lucruri de la reporterul radio. El
trebuie să păstreze controlul interviului, să se descurce cu tehnologia şi în acelaşi timp
să lase să se creadă că totul este simplu. Pentru aceasta, sunt utilizate diferite tehnici,
fiecare reporter având stilul său propriu de a-şi realiza materialele.
Interviurile radio necesită o mare cantitate de concentrare. Pentru un interviu
de ziar sau de revistă puteţi permite interlocutorului să rătăcească prin multe teme în
câteva ore, pentru ca apoi să reveniţi la redacţie şi să editaţi şi să structuraţi articolul.
Prin contrast, interviul radio este editat şi structurat în timp ce are loc, iar editorul
sunteţi dumneavoastră. Trebuie deci să aveţi grijă să menţineţi interviul pe linia dorită
şi în acelaşi timp să urmăriţi ideile oferite de interlocutor, trebuie să vă asiguraţi că
este menţinut un ritm constant şi nivelul de interes al materialului, şi să faceţi să pară
totul simplu şi spontan. Trebuie să fiţi capabili să editaţi sau să comprimaţi interviul
într-o perioadă scurtă de timp, dar să nu lăsaţi impresia că vă grăbiţi interlocutorul.
Toate acestea înseamnă o mare concentrare şi abilităţi în conducerea interviului,
înseamnă să vă descurcaţi cu tehnologia şi limitările de timp şi să păreţi obiectiv şi
controlând complet situaţia.
Limbajul trupului este foarte important pentru stabilirea unei legături de
comunicare cu intervievatul. La fel şi contactul ocular. Când o persoană este
interesată de ce spune altcineva, ea tinde să-l privească pe celălalt în ochi pentru a-l
încuraja să continue să vorbească. Dacă vă aplecaţi către intervievat şi în acelaşi timp
îl priviţi în ochi, acest lucru indică dorinţa de a afla o informaţie cu caracter mai
intim. Momentul aşteptat de toţi reporterii în timpul unui interviu este acela când
privirile se întrepătrund, microfonul este uitat, iar interlocutorul devine deschis şi
vorbeşte liber.
Timpul mort este modul în care puteţi puncta o idee, adăuga dramatism sau
stimula interlocutorul să vorbească despre ceva cu mai multe amănunte. Timpul mort,
sau eşecul deliberat de a pune o întrebare imediat după încheierea unui răspuns, tinde
să stimuleze interlocutorul să umple spaţiul gol şi să continue să vorbească, uneori
revelând informaţii intime sau importante. Iată un exemplu:
INTERLOCUTOR: N-am avut cu adevărat contact cu el în ceea ce priveşte
proiectul de construcţii, cu excepţia problemelor de
contabilitate. Deci nu ştiam ce plănuise să facă sau ce-
a făcut până ce a fost acuzat de tribunal.
REPORTER: (Pauză 4-5 secunde. Dă din cap încurajator.)
INTERLOCUTOR: Ei bine, (nervos) sunt sigur că iniţial n-a plănuit să
folosească beton sub standard în fundaţie…
REPORTER: (Pauză 3-4 secunde.)
INTERLOCUTOR: Vreau să spun… ei bine… mi-a spus că betonul era bun
şi va ţine. Dar eu nu mă pricep la lucrurile astea… Sunt
contabil, nu antreprenor.
REPORTER: Să revenim un moment. Mai întâi aţi spus că nici n-aţi
vorbit despre proiectul de construcţii. Acum tocmai aţi
spus că el v-a asigurat despre calitatea betonului. Nu
poate fi în ambele feluri. Cum este… aţi ştiut sau nu?
Mulţi reporteri radio vă vor spune să nu repetaţi interviul în totalitate înainte
de înregistrare sau transmisie, căci va suna artificial şi va avea o calitate îndoielnică,
sunând anost, mecanic. Totuşi, o discuţie generală asupra temelor, întrebărilor şi
răspunsurilor posibile ajută intervievatul să determine cum să răspundă şi reporterul

99
să-şi traseze linia de conducere a interviului. Dacă repetiţia este mai mult o discuţie
generală, ea poate fi benefică, dar a repeta anumite întrebări şi răspunsuri în amănunt
este o tehnică periculoasă.
Tehnicile şi strategiile dezvoltate pentru interviurile radio trebuie să se
potrivească problemelor unice ale canalului şi au motive speciale pentru a fi folosite.
Există câteva strategii generale utile (cf. Downs, Smeyak & Martin, 1980, p. 310):
1. Aveţi întotdeauna gata întrebarea următoare. Ocazional, este posibil ca
intervievatul să scurteze un răspuns şi vă va prinde nepregătit. Va interveni o
lungă tăcere neproductivă. Pentru a evita timpul mort şi o situaţie neplăcută,
trebuie să aveţi mereu gata următoarea întrebare, în timp ce vă concentraţi asupra
răspunsului interlocutorului.
2. Puneţi întrebările pe care le-ar pune cei mai mulţi oameni dacă l-ar întâlni pe
interlocutorul dumneavoastră, sau ar avea şansa să realizeze interviul.
Nemulţumirea celor mai mulţi ascultători este că reporterul uită să pună întrebarea
despre care ei ar vrea să ştie. Amintiţi-vă că sunteţi delegaţii audienţei şi sarcina
dumneavoastră este să puneţi acele întrebări pe care ar vrea să le pună membrii
audienţei. Sunteţi de asemenea profesionişti, aşa că asiguraţi-vă că, după ce puneţi
acele întrebări de interes general, veţi sonda şi dincolo de suprafaţa răspunsurilor
la fel de generale primite.
3. Puneţi întrebările pe care şi le-ar dori interlocutorul. Acest lucru reprezintă o
consolidare a ego-ului intervievatului şi produce dezvăluirea unor informaţii
interesante. De exemplu, dacă intervievaţi o femeie de afaceri, puneţi-i o întrebare
care îi va permite să vorbească despre ascensiunea ei şi despre barierele pe care a
trebuit să le treacă. Răspunsul va revela mult din caracterul şi hotărârea femeii.
Mulţi oameni care s-au ridicat în poziţii de putere sunt mândri de realizările lor şi
sunt încântaţi să vorbească despre ele.
4. Nu vă referiţi la o întrebare sau un comentariu făcut înainte de începerea
interviului. Întrebarea este în afara cadrului de referinţă al ascultătorilor şi ei se
vor simţi lăsaţi la o parte dacă vă referiţi constant la o altă conversaţie.
5. Nu spuneţi mereu "ascultătorii noştri ar vrea să ştie". Amintind constant
intervievatului de prezenţa audienţei îl puteţi inhiba şi face să se poticnească în
timpul răspunsurilor pentru a-şi formula ideile pe gustul ascultătorilor.
6. Nu întrerupeţi interlocutorul cu expresii sau sunete fără sens precum "Înţeleg" sau
"Aha". Acestea nu prea încurajează pe cineva să vorbească, sunt redundante, sună
rău şi fac banda greu de editat.

4.4. Locul participanţilor într-un interviu

În funcţie de locul de realizare, interviurile pun probleme tehnice diferite.


Omul de afaceri în biroul lui, starul în cabina de machiaj, muncitorul în fabrică sau în
afara ei; toate acestea sunt accesibile doar cu un reportofon şi oferă credibilitate prin
transmiterea atmosferei specifice acelui loc. Totuşi, interviurile în afara studioului
sunt în pericol de a fi perturbate de zgomot şi de întreruperi neprevăzute.
În orice alt loc în afara studioului acustica e slabă, cu prea mult sunet reflectat.
Este posibil să se rezolve acest lucru într-un grad acceptabil prin evitarea vecinătăţii
cu suprafeţele tari şi netede precum ferestrele, birourile lustruite, linoleumul sau
pereţii văruiţi. O cameră cu covoare, perdele şi alte ornamente este în general
satisfăcătoare; în condiţii nefavorabile cel mai bun sistem este de a lucra cu
microfonul aproape, reducând nivelul de înregistrare al magnetofonului.

100
Acelaşi lucru se aplică locurilor cu un nivel ridicat al zgomotului de fond.
Totuşi un atelier mecanic sau carlinga unui avion nu necesită prezenţa unor dificultăţi
tehnice de neînvins; din nou soluţia constă în lucrul mai aproape de microfon. Acest
procedeu este suficient pentru a face să se deosebească pe bandă cuvintele
interlocutorului de zgomotul de fond. O problemă mai complicată apare acolo unde
sunetele sunt violente şi intermitente - un avion care trece pe deasupra, un telefon sau
un ceas care sună. În cel mai rău caz acestea pot fi atât de copleşitoare, încât să
împiedice realizarea interviului; dar chiar dacă nu se întâmplă asta, zgomotele bruşte
sunt o sursă de distragere a atenţiei ascultătorului, ceea ce nu e cazul cu un nivel
constant al zgomotului de fond. Sunetele de fundal care variază ca volum şi calitate
pot reprezenta de asemenea o problemă considerabilă dacă banda trebuie montată
ulterior - un lucru despre care ar trebui să vă amintiţi înainte de a începe înregistrarea.
Cea mai mare dificultate în această situaţie apare când un interviu a fost înregistrat pe
un fond muzical; de obicei, acesta este aproape imposibil de montat.
În general, este de dorit, la interviurile exterioare, să existe un efect acustic sau
zgomot de fond, dar numai experienţa va arăta cum să se obţină echilibrul potrivit cu
un anumit tip de microfon. Când există îndoieli, prioritatea trebuie acordată clarităţii
vorbirii.
Ca şi pentru interviul în studio, discuţia preliminară are scopul de a-l face pe
interlocutor să se relaxeze. Când vă aflaţi afară, cu un reportofon, o parte a acestui
proces este pentru a arăta ce puţin echipament e implicat. Microfonul şi aparatul
trebuie să fie asamblate şi verificate în timpul acestei conversaţii. Este important ca
aceste manevre să se facă sub privirea interlocutorului, şi nu să i se pună în faţă
echipamentul în ultimul moment. Înainte de a începe este bine să testaţi sistemul prin
reglarea nivelului sunetului, de exemplu înregistrând o porţiune scurtă de conversaţie
pentru a auzi volumul celor două voci. Dacă veţi ţine microfonul în mână, el va trebui
să stea în afara liniei vizuale, într-un loc unde să poată rămâne virtual staţionar pe tot
parcursul interviului. Doar în condiţii de zgomot de fond puternic este necesar să
mişcaţi microfonul alternativ de la dumneavoastră la interlocutor. Un playback
satisfăcător al acestui proces de înregistrare oferă o verificare finală înaintea începerii
interviului.
Cele mai multe interviuri pe teren sunt înregistrate printr-un microfon. Va
trebui să ţineţi microfonul astfel încât el să prindă atât vocea intervievatului, cât şi pe
dumneavoastră. Dacă interlocutorul stă în spatele unui birou, rezemat pe un scaun,
sau stă în picioare în spatele unei case de marcat într-un supermarket, nu veţi putea
să-i captaţi glasul. Deci, înainte de a începe interviul, mutaţi-vă interlocutorul într-o
poziţie în care înregistrarea să fie optimă.
Amintiţi-vă că dumneavoastră sunteţi şefii. Trebuie să fiţi pregătiţi să luaţi
conducerea situaţiei, chiar dacă persoana intervievată este mai în vârstă, are mai
multă experienţă, este un oficial al guvernului, este mai bine îmbrăcat, sau se află pe
teren propriu. Spuneţi-i unde aţi dori să se aşeze. Spuneţi-i că nu se poate muta din
locul ales. Fiţi politicoşi, dar fermi. Dacă vă argumentează că altcineva s-a descurcat
să-l înregistreze fără să-l forţeze să-şi schimbe scaunul preferat, spuneţi-i că aveţi
standarde tehnice mai ridicate (sau echipament mai slab) decât acela.
Câteva poziţionări încercate şi verificate pentru un interviu în afara studioului
includ:
- Peste colţul unui birou. Aceasta vă dă o suprafaţă pentru aşezarea blocnotesului,
ca să nu mai vorbim de sprijinirea cotului. Problema aici vor fi scaunele rotative;
când primarul se va răsuci pentru a ajunge la pachetul de ţigări, el va ieşi din raza
microfonului.

101
- Peste colţul unei măsuţe de cafea. Are aceleaşi avantaje de mai sus, cu un risc mai
mic de mişcări bruşte ale interlocutorului.
- În picioare faţă-n faţă. Această poziţie este mai bună decât încercarea de a vă
capta interlocutorul peste casa de marcat. Ţineţi microfonul într-o mână şi
blocnotesul în cealaltă.

4.5. Distanţa socială

Când intervievaţi oameni stând în picioare, anumite expresii pe care le


utilizăm figurativ recâştigă semnificaţii concrete, literale: lungimea braţului, tete-a-
tete, poziţie rezervată. În acest caz, distanţa socială nu este doar un fel de a vorbi, nici
o aluzie la deosebirea de clasă. Ea descrie distanţa la care cineva se simte confortabil
să converseze cu o altă persoană. Micşoraţi această distanţă şi persoana pe care o
intervievaţi se va retrage, ca şi cum ar exista o respingere magnetică. O conversaţie
între doi oameni cu standarde de confort radical diferite poate deveni un fel de rumba,
una din persoane retrăgându-se în căutarea unei distanţe confortabile, cealaltă
apropiindu-se permanent.
Ceea ce complică problema distanţei sociale este faptul că ea este diferită în
funcţie de individ şi de cultură. Exemplul clasic este cel al nord-europeanului care se
retrage de lângă un vorbitor aflat la o distanţă de o jumătate de metru, distanţă care
unui latin i s-ar părea perfect confortabilă.
Există totuşi anumite trucuri pentru a ocoli problema distanţei sociale şi a
păstra în acelaşi timp calitatea tehnică necesară înregistrării (cf. Siegel, în Rosenbaum
& Dinges, 1992, p.39):
- Învăţaţi să descoperiţi şi să lucraţi la distanţa care îl favorizează pe celălalt. Dacă
nu este posibil, găsiţi moduri de a surmonta problemele tehnice când distanţa este
prea mare pentru o înregistrare satisfăcătoare. Aşezaţi microfonul celeilalte
persoane pe un stativ sau un suport, şi folosiţi două microfoane dacă trebuie să se
audă pe bandă şi vocea dumneavoastră. Încercaţi să puneţi colţul unui birou sau al
unei mese între dumneavoastră şi interlocutor; bariera fizică poate fi un adaos la
distanţa psihologică.
- Într-un interviu înregistrat, să spunem în biroul primarului, explicaţi-i acestuia că
va trebui să stea mai aproape de dumneavoastră decât la distanţa conversaţională
normală. Orice lucru extraordinar pe care îl cereţi oamenilor la un interviu merită
o explicaţie. Spuneţi-i că microfonul poate capta mai bine vocea sa numai la o
anumită distanţă. Explicaţi-i că, dacă va intra şi ieşi din raza de acţiune a
microfonului, efectul poate fi iritant pentru ascultători (sau alegători). Pe scurt, fiţi
sinceri, dar pentru orice inconvenient sau disconfort îi cauzaţi, daţi vina pe
tehnologie.
- Pe trotuar, nu abordaţi oamenii dintr-o dată. Încercaţi să-i angajaţi de la câţiva
paşi distanţă, cu o întrebare ca: "Scuzaţi-mă. Pot să vă pun câteva întrebări
despre primar, pentru radio?" Dacă obţineţi consimţământul, continuaţi să vă
apropiaţi până când sunteţi suficient de aproape pentru a folosi microfonul. Ţineţi
microfonul sub nivelul ochilor. Dacă îl ţineţi în faţa dumneavoastră puteţi reduce
distanţa la care el se simte bine să vorbească.
Relaţiile dumneavoastră cu subiecţii unui sondaj sunt desigur condiţionate de
realităţile sociale. În cele mai multe oraşe astăzi, o persoană care opreşte străini pe
stradă este presupusă a fi cerşetor. De asemenea, femeile pot găsi stăruinţele unui
reporter bărbat mai ameninţătoare decât sunt ele cu adevărat. Ajută să arătaţi
prezentabil şi binevoitor.

102
Dacă sunteţi faţă-n faţă cu interlocutorul, trebuie să menţineţi contactul ocular.
Este cel puţin un semn de curtoazie. Într-un interviu radio, acest lucru este deseori o
luptă. Între ochii dumneavoastră şi ai celuilalt se află microfonul. Ţineţi microfonul
sub linia de contact ocular, în afara privirii, şi aveţi multe şanse, pe la a treia sau a
patra întrebare, să vi-l scoateţi şi din minte.
Stabilirea raportului cu interlocutorul este o problemă complicată. Manualele
pentru reporterii radio au arătat întotdeauna faptul că interlocutorii pot fi intimidaţi de
proces, sau suferă de "teama de microfon" şi rămân muţi când se aprinde becul cu "on
air". Poate că acest lucru a fost adevărat în deceniile trecute, dar acum problema este
din ce în ce mai nesemnificativă. Oamenii s-au familiarizat cu microfoanele într-un
fel sau altul: cântând în grupuri improvizate, dând interviuri pentru televiziune, sau
utilizând camere video personale. Totuşi, deseori ei vor adopta o atitudine formală,
neautentică, imitând postura "cuiva intervievat". Deseori, oamenii intervievaţi în afara
studioului, pentru radio, studiază zona din jurul reporterului în timp ce răspund la
întrebări, căutând camera video.

4.6. Interviul prin telefon

Reporterii radio au dezvoltat o specie de interviu deosebită, prin telefon,


acesta fiind cel mai rapid şi cel mai simplu mod de a lua un interviu pentru acest
canal. Telefonul furnizează o sursă inepuizabilă de interviuri înregistrate şi inserturi
sonore care, combinate cu o scriitură eficientă, fac programele mai interesante şi mai
pline de informaţie. Interviurile luate prin telefon reprezintă probabil partea leului în
multe programe de ştiri zilnice. Telefonul permite unui personal restrâns să intre în
contact cu surse aflate la distanţă, care altfel ar fi greu de contactat.
Există însă unele dezavantaje ale practicării acestei metode. În primul rând,
este cea mai uşor de ocolit de către cel vizat. Fără a lua în considerare refuzul clar de
a sta de vorbă, este posibil ca persoana dorită ca interlocutor "să nu fie în birou" şi să
"uite" să sune ea ulterior. Şi desigur, persoana nu poate fi vazută în timpul interviului;
pot exista o mulţime de consilieri, avocaţi sau experţi în relaţii publice care să-i ofere
răspunsurile potrivite. De fapt, nici nu putem fi siguri că discutăm cu persoana dorită,
iar faptul că nu o putem vedea elimină un element vizual important: limbajul gestual
şi contactul ocular. De asemenea calitatea sunetului nu este chiar cea mai bună pentru
înregistrare.
Pregătirea întrebărilor este esenţială, convorbirea putând fi întreruptă în orice
moment. În plus, posibilitatea ca interlocutorul să înţeleagă greşit întrebările este mai
mare, deci formularea lor trebuie făcută cu mai multă atenţie.
Odată cu acceptarea apelului, câteva scuze şi mulţumiri din partea
dumneavoastră sunt întotdeauna binevenite: oamenilor le place să li se mulţumească
pentru orice ar face. De asemenea, persoana căutată trebuie neapărat informată că se
înregistrează.
E bine ca la început să puneţi una-două întrebări neimportante pentru ca
interlocutorul să-şi intre în ritm, în timp ce se reglează echipamentul în studio.
Persoana de la celălalt capăt al firului nu trebuie însă anunţată că aceste întrebări nu
vor face parte din interviu. În caz contrar, este posibil ca vocea acesteia să devină mai
acută sau mai joasă odată cu trecerea la răspunsurile întrebărilor importante.
Fiindcă este imposibil să oferim reguli fixe pentru realizarea unui interviu prin
telefon, există câteva "trucuri" ale meseriei care vă sunt folositoare (cf. Hall, 1978,
p.71):

103
1. Trebuie să vă identificaţi: "Sunt … de la Radio…" şi să spuneţi persoanei de ce
sunaţi: "V-am căutat să aflu reacţia dumneavoastră la hotărârea Senatului de a
mări impozitul pe profit."
2. De asemenea trebuie să-i spuneţi că înregistraţi interviul. Dacă se împotriveşte,
explicaţi-i că este mai bine pentru el din moment ce nu va fi nici o şansă ca
afirmaţiile sale să fie citate greşit sau interpretate eronat. Dacă totuşi refuză,
închideţi aparatul de înregistrare şi continuaţi interviul luându-vă notiţe.
3. Dacă interlocutorul ezită să-şi expună punctul de vedere despre un anumit subiect,
puteţi arăta că încercaţi doar să expuneţi şi partea lui din conflict. "Avem deja
punctul de vedere al părţii adverse… şi am dori să prezentăm o imagine
echilibrată…".
4. Dacă refuză în continuare, îl puteţi întreba de ce nu doreşte să comenteze.
Răspunsul său poate reprezenta un subiect interesant.
5. Dacă cereţi cuiva detalii despre un incident şi el refuză să vă ajute, puteţi spune că
aveţi deja informaţiile dintr-o altă sursă, dar doriţi versiunea lui pentru a clarifica
orice confuzie posibilă.
6. Dacă interlocutorul acceptă să fie intervievat, urmează un alt obstacol: ce
întrebaţi? Cea mai bună tehnică este să puneţi acele întrebări ce necesită mai mult
decât un răspuns "da" sau "nu". Întrebaţi "Ce credeţi despre…?", sau "De ce nu
sunteţi de acord cu…?", sau "Dacă legea trece de Parlament, care credeţi că va fi
efectul său?". Aceste tipuri de întrebări vor căpăta răspunsuri mult mai interesante
şi informative decât întrebările închise.
7. Dacă interlocutorul răspunde "da" sau "nu" la o întrebare directă, trebuie să
întrebaţi imediat "de ce?".
8. În timp ce interlocutorul vă răspunde la întrebări nu vă amestecaţi în vorbă cu
comentarii ca "Înţeleg" sau "Aveţi dreptate". Acest lucru face dificilă editarea
benzii după interviu. Odată ce intervievatul începe să vorbească, este semnalul că
trebuie să tăceţi.
9. Lăsaţi aparatul de înregistrare să funcţioneze pe parcursul întregului interviu. Nu
puteţi şti când interlocutorul poate spune ceva valoros.
10. Dacă interlocutorul spune un lucru pe care îl consideraţi uimitor sau neobişnuit,
nu îi cereţi permisiunea să folosiţi comentariul. Dacă i-aţi spus că înregistraţi
interviul, aveţi deja permisiunea sa. Întrebarea poate stârni dubii în mintea sa
despre oportunitatea de a face publică acea afirmaţie.
11. Nu promiteţi niciodată că veţi permite interlocutorului să asculte materialul şi
banda editată înainte de emisiune.
12. La sfârşitul interviului, trebuie să întrebaţi dacă puteţi reveni pentru informaţii
adiţionale. Puteţi indica momentul posibil de difuzare a interviului, dar în nici un
caz nu trebuie să promiteţi că se va difuza la un moment anume, sau că va fi
difuzat în întregime vreodată.
Dacă există vreun principiu cardinal în conducerea unui interviu prin telefon,
acesta este să vă faceţi interlocutorul să vorbească. Dacă sunteţi norocoşi, mai
devreme sau mai târziu el va ceda şi vă va spune ce vreţi să aflaţi. Desigur, există şi
situaţii când acest sistem nu funcţionează. Va trebui să învăţaţi când este momentul să
renunţaţi la insistenţe, să vă folosiţi acel al şaselea simţ care se formează prin
experienţă.

4.7.Pericole în interviurile radio

104
Deşi există diferite situaţii de interviu, cu anumite probleme comune se
confruntă cei mai mulţi reporteri radio.
Una din aceste probleme este factorul timp. Timpul în radio este costisitor.
Este atât de important, încât, în mod normal, tot ce este transmis pe post este strict
conceput, structurat şi cronometrat pentru a se evita să dureze mult şi să interfereze cu
timpul de publicitate sau cu alt program. Indiferent dacă interviurile sunt realizate în
direct sau înregistrate şi editate, ele trebuie să se potrivească într-un segment de timp
foarte exact şi de obicei scurt. De exemplu, puteţi conduce un interviu de 15-20 de
minute acoperind diferite arii tematice. Editorul va desemna apoi un segment de 90 de
secunde pentru un material, deci va trebui să potriviţi interviul în timpul alocat. În
multe cazuri alegerea nu înseamnă ce subiect să intre, ci cât să spuneţi în timpul
disponibil.
Oamenii care nu sunt familiarizaţi cu radioul pot fi uşor speriaţi de studiouri,
echipament şi tehnologia necesară pentru a înregistra un interviu. Trebuie să fiţi
conştienţi de şocul tehnologiei şi să fiţi capabil să înlăturaţi temerile şi inhibiţiile
interlocutorului.
O întrebare pe care trebuie să o aveţi permanent în minte este "Funcţionează
echipamentul?". Fiindcă radioul se bazează atât de mult pe echipament electric şi
electronic, apariţia unor încurcături de natură tehnică este doar o problemă de timp.
Pierderea unui interviu din cauza problemelor tehnologice creează necazuri. În primul
rând, editorul poate să fi programat deja interviul, deci va trebui găsit repede un alt
material care să umple golul. În al doilea rând, este jenant să vă întoarceţi la persoana
intervievată şi să cereţi o nouă întâlnire.
O altă situaţie delicată apare când oameni care consimt să fie intervievaţi, se
descurajează când văd echipamentul de înregistrare. Ei se tem că vor face greşeli sau
vor face impresie proastă şi trebuie să fie înduplecaţi să fie înregistraţi pe bandă.
Unele persoane se tem să fie înregistrate fiindcă banda nu lasă dubii în privinţa a ceea
ce au spus. Este practic imposibil să pretindă că au fost citate greşit, dacă aveţi banda
pentru a dovedi ce au spus într-adevăr. În interviurile pentru presa tipărită, atunci
când nu sunt înregistrate pe bandă, intervievatul poate pretinde că a fost greşit înţeles,
greşit citat, sau că nici nu a făcut afirmaţia respectivă.
Problemele apar în special când o persoană extrovertită, care are multe de
spus, nu înţelege dinamica unui interviu radio. Cel mai bun mod de a evita acest lucru
este să explicaţi înainte de interviu că dumneavoastră sunteţi cei care vor conduce
discuţia şi că interlocutorul va trebui să-şi păstreze răspunsurile relativ scurte şi la
obiect. Trebuie să faceţi acest lucru cu o anumită subtilitate, fiindcă nu doriţi să vă
inhibaţi interlocutorul şi să creaţi o situaţie în care să-i fie teamă să răspundă complet
sau să nu vorbească despre teme interesante pe care uitaţi să le menţionaţi. Totuşi, în
ciuda celor mai multe precauţii, unii interlocutori vor reprezenta o problemă în faţa
microfonului şi trebuie să fiţi pregătiţi să trataţi diplomatic situaţia. Un mod de a opri
intervievatul să divagheze este să puneţi mâna uşor pe braţul lui; acest semn va opri în
general persoana să continue.
În situaţiile de transmisie în direct, sau când aveţi cantităţi limitate de bandă,
este foarte uşor pentru intervievat să monopolizeze interviul şi să preia controlul.
Acest lucru este făcut de obicei de acei interlocutori obişnuiţi cu mass-media.
Aproape orice reporter a trecut prin situaţia în care a pus o întrebare unui politician şi
a primit un răspuns fără legătură cu întrebarea, fiindcă politicianul avea de făcut o
declaraţie, indiferent ce ar fi fost întrebat. Singurul lucru care poate fi făcut într-o
astfel de situaţie este să opriţi aparatul sau să puneţi din nou aceeaşi întrebare după
răspunsul inutil. Dacă sunteţi în direct când se întâmplă aşa ceva nu puteţi face nimic,

105
decât dacă doriţi să transformaţi incidentul într-un subiect şi să vă confruntaţi
interlocutorul cu faptul că se eschivează. Puteţi pune întrebarea din nou sau puteţi să
continuaţi interviul şi să speraţi că veţi conduce persoana înapoi la domeniul pe care
doreaţi să-l discutaţi.
Există anumiţi profesionişti care sunt în general mai dificil de intervievat
decât alţii. Profesorii, medicii, avocaţii şi oamenii de ştiinţă pot fi greu de intervievat
pentru că folosesc un jargon tehnic şi sunt foarte preocupaţi de cum sunt văzuţi de
ceilalţi membri ai profesiei lor. Membrii acestor grupuri profesionale tind să
vorbească într-un limbaj specializat, cu grijă şi într-un mod formal. Puteţi cere acestor
persoane să vă explice subiectele complexe aşa cum le-ar explica unui copil de 12 ani.
Acest lucru va aminti interlocutorului că trebuie să fie mai atent când răspunde.
Tehnica funcţionează câteodată, dar, prea des, odată ce se găseşte în faţa
microfonului, intervievatul alunecă din nou în postura sa publică, profesională, şi
răspunsurile devin complexe şi formale.
Reporterii de presă scrisă pot să verifice fără grabă faptele, la revenirea în
redacţie, pentru a se asigura că intervievatul a spus adevărul. Însă reporterul radio
trebuie să fie bine pregătit, pentru a descoperi minciuna sau deformările imediat şi
să-şi confrunte interlocutorul cu ele. Faptul că interlocutorul a minţit sau a
distorsionat adevărul poate fi descoperit doar dacă v-aţi documentat despre subiect şi
despre intervievat şi ştiţi la ce răspuns să vă aşteptaţi.
Ca grup profesional, reporterii radio tind să nu fie la fel de bine pregătiţi
pentru un interviu ca aceia din presa scrisă. Aceasta deoarece reporterii radio pot avea
de intervievat mai mulţi oameni într-o zi decât jurnaliştii de ziar sau reviste, deci pur
şi simplu nu au destul timp pentru a se documenta şi pregăti adecvat pentru un
interviu. În cazul lor pregătirea poate consta doar în citirea unui scurt comunicat de
presă, sau într-o discuţie de câteva minute cu redactorul-şef sau cu alţi reporteri
despre posibilele întrebări necesare.

4.8. Posibilităţi de folosire a interviului în emisie

În radio interviurile au două utilizări principale: ca inserturi - părţi din interviu


sunt introduse într-o ştire sau un jurnal de actualităţi - şi ca material întreg, direct sau
înregistrat. Când vă pregătiţi pentru un interviu aflaţi dinainte cum va fi folosit. Un
interviu din care se intenţionează să se extragă inserturi necesită o tactică diferită faţă
de unul care va fi difuzat ca atare.
Când alergaţi după material pentru inserturi, încercaţi să obţineţi declaraţii
care ţin 15-20 de secunde. Întrebările dumneavoastră vor ajunge probabil la gunoi,
deşi una poate va supravieţui ca legătură între două răspunsuri scurte. În general nu vă
faceţi probleme din cauza logicii precare sau a repetiţiilor din întrebări, din moment
ce oricum nu vor fi difuzate. Ele sunt stimulul; de dorit sunt numai răspunsurile.
Puneţi mereu aceeaşi întrebare. Dacă intervievaţi oameni care au scăpat dintr-
o clădire în flăcări, singurele întrebări importante pot fi: "Ce-aţi făcut atunci?", Ce-aţi
văzut atunci?", "Ce s-a întâmplat apoi?". Nu vă faceţi griji că repetaţi aceleaşi
întrebări de fiecare dată. Chiar dacă pronunţaţi cuvintele "Ce s-a întâmplat apoi?" de
50 de ori în patru interviuri diferite, ele pot intra în emisie doar o dată, sau deloc.
Audienţa nu va suferi din pricina lipsei de originalitate a întrebărilor.
De asemenea, nu vă temeţi să cereţi cooperarea pentru a obţine un răspuns
scurt, la obiect. Oamenii de astăzi ştiu că interviurile sunt editate pentru rezumare.
După ce cineva vă dă un răspuns de două minute descriind cum se simţea să se afle
într-o casă în flăcări, puteţi întreba: "Dacă ar trebui să explicaţi cuiva într-o singură

106
frază cum era acolo înăuntru, ce-aţi spune?". Întrebarea ar putea să nu funcţioneze,
dar merită întotdeauna încercat.
În interviul transmis ca material întreg întrebările contează la fel de mult ca şi
răspunsurile. Ele oferă legătura logică a curgerii interviului. De obicei prima întrebare
pe care o puneţi va fi înlocuită cu o introducere pe care o veţi scrie după înregistrare.
Dar celelalte întrebări vor fi transmise. Una din problemele cele mai frustrante într-un
interviu este să facem o eroare factuală într-o întrebare. Acest lucru poate însemna
eliminarea ei prin editare şi, în consecinţă, şi a răspunsului pe care l-a provocat.
Asiguraţi-vă că afirmaţiile pe care le faceţi sunt corecte. Stăpâniţi vocabularul
situaţiei astfel încât atunci când sunteţi solicitaţi să folosiţi un cuvânt complicat, să-l
pronunţaţi fără ezitări. Dacă interviul este înregistrat, faceţi un avantaj din editarea
care va urma. De exemplu, dacă interlocutorul răspunde greu, nu vă simţiţi obligaţi să
lungiţi întrebările pentru a umple timpii morţi dinaintea fiecărui răspuns. Lăsaţi-l să
facă o pauză: puteţi întotdeauna tăia pauza mai târziu.

Concluzii.
În primii ani ai existenţei radioului, reporterul şi interlocutorul se întâlneau
deseori înainte de difuzare pentru a pregăti un interviu scris în totalitate, pe care îl
citeau apoi cuvânt cu cuvânt în emisie. Această tehnică servea ca măsură de siguranţă,
asigurând controlul asupra conţinutului şi duratei materialului; totuşi, chiar şi cei mai
abili cititori aveau dificultăţi în menţinerea naturaleţii şi spontaneităţii. Odată cu
trecerea timpului, când jurnaliştii şi intervievaţii au devenit mai relaxaţi în faţa
microfonului, tehnica improvizaţiei, atât a întrebărilor, cât şi a răspunsurilor a înlocuit
gradat interviul scris. Astăzi, această din urmă metodă domină interviurile radio.
Cu trecerea de la citirea literală la conversaţia improvizată au apărut solicitări
diferite pentru reporter. Pregătirea atentă şi minuţioasă trebuie încă să preceadă
realizarea interviului, dar, în cazul materialelor în direct, jurnalistul şi interlocutorul
său îşi difuzează întrebările, răspunsurile şi comentariile în forma finală chiar în timp
ce interviul se desfăşoară în realitate.
Interogaţia a fost înlocuită de conversaţie. “Conversaţionaliştii” buni sunt
oameni interesaţi de vederile şi sentimentele altora. Ei sunt ascultători, reacţionând la
informaţie cu un bun simţ al armoniei şi semnificaţiei lucrurilor spuse, sau rămase
nespuse, de către intervievaţi. Reporterii de succes îşi fac interlocutorii să se simtă
bine pentru a obţine de la ei informaţii pe care aceştia nu le-ar fi împărtăşit altfel.
Afabilitatea le permite să răspundă la încrederea oamenilor, să încurajeze dezvăluirea
şi să rămână suficient de flexibili pentru a lăsa deoparte întrebările pregătite, dacă
informaţii mai interesante încep să iasă la suprafaţă. Totuşi, intervievatorii buni
trebuie să rămână destul de fermi pentru a redirecţiona interlocutorul evaziv către
corpul de informaţii pe care au căzut de acord să-l discute. Ei trebuie să fie conştienţi
de responsabilitatea lor de a pune întrebările pe care le-ar ridica membrii audienţei
dacă ar fi în postura de a o face. Dacă tind să fie cercetători minuţioşi, ei trebuie să
aibă grijă în special să nu omită întrebările evidente, dar deseori necesare, importante
pentru ascultătorii lor.
Necesităţile tehnologice ale interviului radio îl plasează într-un context diferit
faţă de interviul jurnalistic tipic. Unele din strategiile şi tehnicile de bază sunt
similare, dar există întotdeauna prezent elementul de divertisment. Interviul radio
trebuie să fie perfect structurat şi planificat cu grijă, dar acestea sunt de obicei două
lucruri trecute cu vederea de reporteri. Reporterul începător priveşte prestaţia
degajată a celui experimentat şi presupune greşit că atmosfera relaxată indică o

107
planificare sau o documentare neînsemnată. Interviul radio seamănă astfel cu un
iceberg prin aceea că doar o mică parte a întregului este văzută.
Regulile nu pot crea experţi. Unii reporteri pot respecta regulile în o sută de
interviuri, dar rămân intervievatori mai slabi decât alţii, care n-au urmat niciodată
instrucţiunile şi şi-au căpătat renume prin doar câteva materiale de excepţie.
Indiferent de lipsa lor de pregătire şi practică, reporterii care sunt atrăgători,
adaptabili, inteligenţi, manieraţi şi plini de curiozitate au şanse să fie mai buni decât
cei care, oricât de sârguincios s-ar pregăti şi ar lucra, nu au nici una din aceste calităţi.
Într-un grad nedeterminat, interviul este o artă, iar intervievatorii de succes sunt artişti
ai relaţiilor interumane.
Totuşi, acei care au realizat interviuri foarte bune fără a da atenţie regulilor, nu
trebuie să fie satisfăcuţi, şi nici convinşi că au devenit maeştri în această artă. Fiindcă
interviul este la fel de mult o meserie, şi deci tenhica de a face un interviu se învaţă.
Iar deprinderea meseriei poate transforma orice tânăr jurnalist într-un bun
intervievator.

108
ESTE TIMPUL PENTRU O POVESTE

Dacă documentarul trebuie să distingă clar între fapte şi interpretare şi are o


structură care separă faptele de opinie, reportajul nu are aceleaşi constrângeri formale.
În reportaj se întâlnesc toate formele radiofonice posibile - artă, muzică, voci, sunete
– firescul şi extraordinarul. Ele sunt combinate în încercarea de a informa, a mişca, a
oferi divertisment sau a inspira ascultătorul. Elementele componente pot fi interviuri
sau sondaje de opinie, descrieri sau discuţii, iar suma lor poate fi un fapt sau imaginea
unui fapt. Un fost şef al departamentului de reportaj al BBC, Laurence Gilliam,
descria reportajul ca "o combinaţie de autenticitate a discuţiei cu forţa dramatică a
unei piese de teatru, dar, spre deosebire de piesă, al cărei scop este să creeze iluzia
dramatică de dragul ei, scopul reportajului este de a convinge ascultătorul de adevărul
a ceea ce se spune, chiar dacă se spune într-o formă dramatică" (cf. McLeish, p.217).
În cadrul genurilor jurnalistice de informare, reportajul ocupă un loc aparte: de
fapt, deşi intrând în sfera activităţilor jurnalistice ce vizează informarea, reportajul
este o sinteză între informaţia pură şi construcţia artistică, combinând munca
jurnalistică şi arta povestitorului, neutralitatea persoanei a III-a şi implicarea autorului
în eveniment.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul reportaj provine din verbul francez
rapporter, însemnând a raporta, a face o expunere, a povesti (cf. Gheorghina Haneş,
Dicţionar Francez-Român, Român-Francez, ed. Ştiinţifică, 1991). Reportajul este
deci un mod de comunicare descriind spectacolul unui eveniment pentru un public
larg. El trebuie să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată, argumentată. În
general, reportajul este o prezentare directă asupra unui eveniment, unor situaţii,
persoane, idei.
Reportajul se bazează în primul rând pe munca jurnalistului de teren. Acesta
se deplasează în exteriorul postului de radio şi povesteşte ce se întâmplă sau ce s-a
întâmplat. Sarcina reporterului este să descrie ceea ce vede şi aude, aşa cum simţurile
sale percep realitatea înconjurătoare.
Acoperirea unui fapt divers, un incendiu de pildă, constituie un reportaj tipic;
la fel ca acela la o conferinţă de presă, de unde sunt relatate declaraţiile purtătorului
de cuvânt oficial, încadrate în ambianţa evenimentului. Descrierea unui eveniment
sportiv este de asemenea un reportaj, la locul de desfăşurare, de unde se povesteşte ce
se petrece, se explică momentele principale, se transmite atmosfera în care are loc
evenimentul.
Aria posibilelor subiecte este aproape infinită, din moment ce îmbrăţişează
chiar şi abstractul. Un reportaj poate trata dezvoltarea limbajului, sărbătorirea Zilei
Îndrăgostiţilor, personajele lui Caragiale. Chiar şi când tot materialul brut este
autentic şi corect din punct de vedere factual, puterea reportajului stă mai mult în
impactul său asupra imaginaţiei, decât în adevărul său raţional. Interviurile inserate,
cu oameni implicaţi în situaţia relatată, combinate cu sunetele potrivite, pot oferi o
imagine vie a evenimentului. Acest lucru este adevărat atât pentru un material tratând
deschiderea unui spital modern, cât şi pentru descrierea vieţii la ţară vara, sau
prezentarea isprăvilor pe timp de război ale unei escadrile de bombardiere.

109
Reportajele nu tratează atât de mult teme, cât evenimente, şi în centrul lor se află arta
povestirii.
Reportajul radio nu diferă de cel tipărit, decât în ceea ce priveşte tehnologia
utilizată. Totuşi, reporterul nu este o prelungire a aparaturii sale, ci dimpotrivă,
microfonul este prelungirea vocii şi auzului său. Misiunea sa nu este de a transmite
sunetul în totalitate, ci de a oferi informaţii vehiculate prin sunet. Pentru reporter,
conţinutul informativ are întâietate asupra tentaţiilor esteticului: sunete, zgomote
expresive, muzică, etc. El trebuie să-şi transporte ascultătorii prin sunet la locul
evenimentului, deci este necesar ca reportajul să fie complet, concis, uşor de înţeles.
Mesajul transmis prin radio este un mesaj în timp real. Perceperea acestui
mesaj este instantanee, nefiind posibilă decât în momentul difuzării sale. Pe de altă
parte, mesajul ajunge la receptor în formă liniară: ascultătorul ia cunoştinţă de fapte
în ordinea fixată de jurnalist. El nu poate alege, ca în presa tipărită, să privească doar
fotografiile sau să citească doar textul, să se întoarcă la un articol, să sară altul.
Conţinutul este impus publicului, singura opţiune a acestuia din urmă putând fi de a
închide aparatul sau de a schimba postul. Este important deci ca mesajul să aibă un
conţinut fără ambiguităţi, pentru că o informaţie pe care ascultătorul o înţelege greşit
sau nu o înţelege, se pierde şi nu există posibilitatea revenirii asupra ei.
Atenţia publicului posturilor de radio este de cele mai multe ori împărţită între
ascultare şi alte activităţi. De aceea, mesajul esenţial, dens şi scurt, nu trebuie alterat
de mesaje parazite precum brumul unui microfon sau suprapunerile de sunete.
Cum nu există limite pentru tipurile de subiecte abordate în reportaje, alegerea
acestora se face în funcţie de emisiunile în cadrul cărora sunt difuzate materialele.
Chiar şi reporterul care lucrează pentru buletinele informative poate să realizeze
uneori reportaje pe teme care nu sunt strict legate de actualitatea imediată şi presantă,
pentru a încheia emisiunea într-o notă mai lejeră sau pentru a completa jurnalele de la
sfârşit de săptămână, când informaţiile sunt mai puţine şi mai lipsite de importanţă.
Cu toate acestea, reporterul radio va acoperi, în general, actualitatea imediată şi, în
consecinţă, va fi continuu presat de timp, pentru a-şi duce materialul la bun sfârşit
(montaj, text, lectură), pentru a permite radioului să-şi joace corect rolul său de cel
mai rapid mijloc de informare în masă.
Conform bibliografiei de specialitate (Ganz, 1988, p.13) există trei tipuri de
reportaj:
1. Reportajul în direct. În acest caz, evenimentul este accesibil publicului chiar în
timpul în care el se produce. Adunarea, tratarea şi difuzarea informaţiei sunt
simultane. Reporterul mai mult potriveşte, decât pune în formă. Partea cea mai
importantă a muncii sale are loc înainte ca el să iasă pe teren: pregătirea atentă a
temelor este cea care direcţionează întreaga desfăşurare a transmisiei.
2. Reportajul de radiojurnal. Un eveniment trebuie adus foarte repede la cunoştinţa
publicului. Colectarea şi tratarea informaţiei sunt cvasi-simultane, iar difuzarea
are loc cât mai curând posibil. Reporterul e nevoit să selecţioneze, pornind de la
un anumit unghi de abordare, punctele importante ale subiectului. Activitatea sa
esenţială se desfăşoară în timp ce reporterul se află în exteriorul postului.
3. Reportajul emisiune. Evenimentul sau situaţia sunt communicate publicului după
încheierea lor. Colectarea, tratarea şi difuzarea informaţiei sunt distincte. Coerenţa
reportajului este cea pe care i-o conferă reporterul prin tratare şi editare şi nu
neapărat aceea a evenimentului. Punerea în formă este la fel de importantă ca şi
pregătirea şi înregistrarea, dar este ulterioară acestora.

110
5.1. Reportajul în direct

Prima condiţie a reuşitei unui reportaj este o cât mai bună pregătire a
materialului. Pentru aceasta, primul imperativ îl constituie intrarea în contact cu
evenimentul care va avea loc şi cu actorii ce vor lua parte la el. Acest lucru înseamnă
să studiaţi, mai întâi de toate, informaţiile care au alertat postul cu privire la
eveniment, pentru că punctele lor de convergenţă vor reprezenta o bază de pornire în
lucrul pe teren, iar divergenţele dintre ele vor constitui priorităţile pentru verificări şi
ajustări. Apoi, înainte de părăsirea redacţiei, daţi câteva telefoane, fiindcă ele pot
ajuta la precizarea unor detalii importante, precum locul şi momentul exact de
desfăşurare a evenimentului, sau posibilităţile de acces ale reporterilor. În radio, acest
dialog telefonic facilitează deseori obţinerea primelor informaţii despre eveniment,
dar el nu poate înlocui deplasarea reporterului. Aceste apeluri verifică realitatea şi
importanţa informaţiei primite de post. Agenţiile de ştiri greşesc rareori, dar
redactarea unui lead poate exagera involuntar informaţia. De aceea, este bine să vă
faceţi singuri o idee despre situaţia pe care o veţi relata.
De fiecare dată când este posibil - ceea ce înseamnă în nouă cazuri din zece -
trebuie să anunţaţi viitorii actori ai reportajului înainte de a merge să realizaţi
materialul. Trebuie să spuneţi cine sunteţi şi pentru ce post şi emisiune lucraţi.
Subiectul reportajului, informaţiile căutate, centrele dumneavoastră de interes trebuie
de asemenea explicate.
Odată hotărât subiectul, începe căutarea unui maxim de informaţii despre
evenimentul, situaţia, actorii implicaţi, despre cadrul şi contextul în care sunt înscrişi
aceştia. Cu alte cuvinte, vă documentaţi.
Primul pas în documentare este în acelaşi timp cel mai uşor şi cel mai dificil:
conceperea. Orice proiect de obţinere a informaţiilor, indiferent că este bogat în
interviuri şi observaţie personală sau necesită muncă în arhive, începe cu organizarea
unei abordări sistematice. Înainte de a porni la lucru, trebuie să ştiţi unde veţi găsi
materialul necesar şi cum veţi ajunge la el. Etapele de bază în documentarea
jurnalistică sunt: obţinerea unei imagini de ansamblu a subiectului, aprofundarea
punctelor de interes, apoi găsirea persoanelor potrivite ca interlocutori.
Documentarea asupra contextului evenimentului este întotdeauna bogată. O
bună bază o constituie aici presa scrisă, în acest fel putându-vă asigura că nu aţi pornit
să realizaţi ceva despre care s-a mai vorbit.
Pe parcursul documentării, este bine ca să vă construiţi un dosar cu fişe
personale, sintetice şi accesibile. Astfel, informaţia poate fi găsită, la momentul
oportun, repede şi uşor. Aceste fişe trebuie însă păstrate la zi, curăţate de elementele
învechite sau redundante şi completate cu sursele de unde s-a obţinut informaţia.
Înainte de a pleca pe teren pentru reportaj, vă puteţi face nişte însemnări
referitoare la locul unde se va desfăşura acesta. Atunci când se culeg informaţii
despre condiţiile de la faţa locului, primul instrument folosit este telefonul. Întrebări
ca "Există prize electrice?" sau "Ce fel de ambianţă sonoră este disponibilă?"
facilitează alegerea materialului tehnic. Ele permit construirea unui plan de
înregistrare înainte să ajungeţi la faţa locului.
Însemnările sunt indispensabile în timpul unui reportaj în direct. Timpul
petrecut pentru a vizita şi revizita locurile de transmisie viitoare este esenţial pentru
uşurarea muncii şi pentru a asigura claritatea spuselor. Amplasarea microfoanelor
pentru o cât mai bună sonorizare şi alegerea perspectivei dumneavoastră vizuale
depind de cunoaşterea în detaliu a locului acţiunii.

111
Documentarea şi însemnările trebuie să vă urmeze pe teren. Fişele sunt
detaliate, împărţite în informaţii esenţiale şi informaţii suplimentare. Listele de
întrebări vor fixa temele de abordare cu fiecare interlocutor, dar este necesar să se
păstreze o marjă de improvizaţie.
A transmite în direct înseamnă a lucra fără ajutor. Pe teren nu există un şef de
secţie sau un redactor-şef care să recitească şi să corecteze scriptul, sau să analizeze
elementele înregistrate. Fiecare cuvânt trebuie bine cântărit; o aproximaţie, o
exagerare devin instantaneu, pentru public, "o informaţie"; o "gafă" este de asemenea
ireparabilă.
Tensiunea şi excitaţia relatării în direct sunt reale. Timbrul vocal este mai
accentuat, ritmul prezentării mai rapid. Orice incident poate antrena o catastrofă. De
aceea, trebuie eliminate cât mai multe capcane: mâzgăleli care fac textul indescifrabil,
abundenţa amănuntelor, repetiţii, informaţii neverificate.
Un reportaj în direct este perceput de audienţă cu aceeaşi tensiune cu care se
confruntă jurnalistul. Ascultătorul se simte "la locul faptei" graţie dumneavoastră. El
se înveseleşte sau se întristează, îşi manifestă entuziasmul sau se indignează, îşi ţine
respiraţia sau răsuflă uşurat, participă deci afectiv la eveniment. Trebuie să fiţi
conştienţi de acest lucru, să descrieţi corect entuziasmul, indignarea, bucuria, durerea,
suspansul. Trebuie să rămâneţi calmi, stăpâni pe reacţiile dumneavoastră, pentru a nu
provoca reacţiile publicului.
Un reporter nu este o maşină de înregistrat sunete. Propriul dumneavoastră
punct de vedere este subiectiv. Dacă trebuie să povestiţi ce vedeţi, ce vi se spune,
trebuie de asemenea să vă utilizaţi şi celelalte simţuri: mirosurile, sunetele, gustul
unui aliment sau netezimea unei suprafeţe sunt informaţii ce ajută ascultătorul să se
simtă în centrul evenimentului. De aceea, impresiile nu trebuie înăbuşite: şi ele fac
parte din informaţiile adunate la faţa locului.
Reporterul are dreptul la o părere. Spre deosebire de ascultători
dumneavoastră vă aflaţi acolo unde se întâmplă ceva, aveţi o viziune mai bună asupra
lucrurilor decât cea pe care o receptează ascultătorul, aşa cum este ea mediatizată prin
sunet. Judecata dumneavostră poate completa informaţia oferită publicului. Regula
este însă de a păstra o judecată echilibrată, corectă în raport cu faptele observate şi
analizate, şi nu a priori părtinitoare, orientată către o singură latură a situaţiei.
În direct, vă exprimaţi simplu, în fraze scurte. Debitul este viu, natural, dar
păstrând un ton serios. Descrieţi mai întâi evenimentul, faptele şi gesturile actorilor
principali, apoi vă puteţi lărgi comentariul spre scenele conexe, spre informaţii de
context sau către actorii secundari. De asemenea, trebuie să exploataţi toate ocaziile
în care se poate să tăceţi: inserturi muzicale, un discurs, ambianţa sonoră
semnificativă. În multe cazuri, o pauză muzicală rupe monotonia unei descrieri, sau
subliniază un tip de atmosferă. Zgomotul făcut de o mulţime înfuriată este mai
convingător decât comentariul unui observator neutru, la fel cum cântecul galeriei
echipei învingătoare nu poate fi reprodus de comentator.

5.2. Reportajul de radiojurnal

Reportajul realizat pentru un jurnal poate fi un material de sine-stătător - unul


din subiectele abordate de emisiune - sau poate fi folosit ca insert în cadrul unei ştiri.
Acesta este utilizat pentru a da ascultătorilor impresia de relatare în direct, de
prezenţă la evenimentul relatat. El conferă ştirii un aspect diferit, reprezentând
transmiterea unei ambianţe sonore vii, filtrate însă prin studio. El realizează o pauză
în discursul prezentatorului şi reprezintă un element de atracţie şi de seducţie pentru

112
audienţă. Datorită insertului, ascultătorul iese din monotonia buletinului de ştiri citit,
căpătând senzaţia că i se vorbeşte, că este implicat într-o realitate.
Indiferent de tipul de reportaj ce va fi inclus într-un jurnal, materialul este
scurt, de aceea el va trebui să fie mai degrabă factual, informaţional, decât subiect de
interpretare nepărtinitoare. El trebuie să constituie o reprezentare cât mai fidelă a unei
situaţii reale. Reporterul, martor la faţa locului, trebuie să introducă ascultătorul în
atmosfera reală, comunicându-i ce se petrece şi cum se petrece acel eveniment.
Orice reportaj începe cu o documentare. Vă petreceţi o mare parte a timpului
disponibil pentru a vă pregăti materialul. Nu trebuie uitat că acest gen jurnalistic se
dezvoltă din interviuri, se bazează pe ele. Interviurile, desigur, iau naştere în urma
documentării iniţiale. Există, însă, posibilitatea ca interviurile să sugereze noi linii de
cercetare, pe care le veţi exploata, dacă timpul o permite. De asemenea, este posibil
ca un reportaj să se bazeze pe un singur interviu, dacă interlocutorul este singura sursă
de informaţie disponibilă pentru acel subiect.
Cea mai grea muncă a reporterului începe abia după ce înregistrarea
informaţiilor pe teren s-a terminat. Va trebui să utilizaţi cât mai judicios timpul rămas
până la difuzare pentru a aduce materialul în forma finală. Mai întâi, întreaga
înregistrare trebuie revăzută pentru a fi însemnate segmentele ce vor fi folosite şi
pentru identificarea ideii-cheie. Apoi, începutul şi sfârşitul fiecărui segment trebuie
precizate cu grijă, iar durata lui cronometrată. Interviurile trebuie organizate astfel
încât materialul să ofere o structură logică relatării. Abia acum puteţi începe să
construiţi scriptul. În reportaj, acesta include un enunţ al subiectului, o prezentare a
faptelor şi opiniilor, chiar şi un scurt sumar al materialului.
Pentru a ajunge la un produs final de calitate, pe lângă stabilirea clară a
planului de reportaj, trebuie să efectuaţi şi o activitate tehnică, manuală: montajul.
Utilizarea raţională a timpului de antenă este cea care solicită, în primul rând,
montajul în radio. Nu se pot risipi secunde preţioase, nu se poate risipi timpul
ascultătorilor consacrându-l clişeelor, repetiţiilor, non-informaţiei. Punerile în context
sau pasajele de încălzire la care recurgeţi pentru a vă face interlocutorul să se simtă în
largul său vor fi eliminate de pe bandă.
De asemenea, montajul ajută la operarea unei alegeri judicioase între diferitele
elemente sonore. O mărturie poate fi redată în esenţa ei suprimând parantezele şi
devierile de la subiect, logica anumitor analize poate fi subliniată curăţând meandrele
în care se pierd deseori analiştii.
Decupajul şi organizarea discursului reprezintă şi ele un motiv pentru
efectuarea unui montaj. Declaraţiile diferiţilor interlocutori pot fi rearanjate într-o
ordine, care nu e în mod necesar cea înregistrată. În acest caz, trebuie să fiţi atenţi la
conservarea ritmului original al interlocutorilor, a pulsului frazelor lor sau a pauzelor
de limbaj.
Asamblarea puzzle-lui sonor, adică înlănţuirea într-o ordine anterior aleasă a
diferitelor elemente din care se compune reportajul (interviuri, analize, sunet de
ambianţă, intervenţii ale reporterului), duce în final la realizarea unui material unitar,
complet şi clar.
Pentru reportajele de la evenimente importante, care trebuie difuzate urgent,
vă puteţi trimite relatarea de la faţa locului prin telefon. Această tehnică dă o mai
mare credibilitate materialului, chiar dacă reportajul nu este transmis în direct,
deoarece convorbirea telefonică este înregistrată în studio, montată şi difuzată
ulterior.
În acest caz, a scrie pentru reportaj înseamnă a pregăti materialul ce va intra
alături de segmentele înregistrate. În general, acest material va fi constituit din notele

113
dumneavoastră, deoarece rareori există timp sau facilităţi pentru construirea unui
script. Acestea vor conţine, pe lângă informaţiile necesare, şi instrucţiuni despre cum
doriţi să arate asamblarea acestora în reportaj. Trebuie să fiţi capabili să transmiteţi
redacţiei suficient material pentru câteva variante ale aceluiaşi reportaj, astfel încât
diferitele versiuni să poată fi utilizate în programe diferite pe timpul zilei.

5.3. Reportajul - emisiune

Reportajul - emisiune este un material de sine-stătător, cu o lungime mai mare


decât a unui reportaj pentru un jurnal. Timpul disponibil pentru pregătirea lui este mai
îndelungat, iar montajul mai meticulos.
Orice reportaj porneşte de la o idee, indiferent că aceasta vine de la reporter,
editor sau producător. Cheia realizării unui material bun este înzestrarea acestei idei
iniţiale cu elemente de interes uman. Chiar dacă doriţi să prezentaţi doar nişte fapte,
iar faptele par aride şi lipsite de încărcătură afectivă, ele pot fi transformate într-un
reportaj plin de dramatism.Este suficient ca faptele să fie îmbogăţite cu trăsături ale
oamenilor pe care îi implică. Când subiectul este static, ca de pildă evacuarea unor
deşeuri toxice, o pană de curent, un nou tip de rachetă nucleară, el trebuie animat cu
atribute vii, de culoare, legate de interesul uman.
Un reportaj are un început, un corp şi un final. Materialul este organizat pe
verticală. Înainte de a începe să scrieţi şi să montaţi, ştiţi cum trebuie să înceapă, cum
să termine şi ce cale trebuie să urmaţi pentru a vă atinge scopul. În general reportajele
se încadrează într-un format standard (cf. Hay, 1990, p.75):
- Lead-ul, care deschide materialul cu un fapt, descrierea unei scene, un citat sau o
anecdotă;
- Tranziţia, deseori numită pod, frază-capsulă sau paragraf-bucşă ("nut-graf"),
care spune ascultătorului de ce v-aţi oprit la acest subiect;
- Dezvoltarea temei, într-o serie de segmente ordonate logic, corelate;
- Un final puternic, "o comoară" lăsată pentru ultimele fraze.
Modul în care dezvoltaţi aceste elemente depinde de scopul materialului. O
prezentare eficientă este modelată astfel încât să se potrivească substanţei
evenimenţiale şi obiectivelor fixate.
Odată ce documentarea şi înregistrarea materialului s-a încheiat, vă veţi
descoperi în redacţie, în faţa unui birou plin cu note scrise şi materiale înregistrate în
dezordine. Ascultătorul nu aşteaptă de la dumneavoastră o prezentare enciclopedică a
subiectului, ci o informare din perspectiva care îl interesează, îl atinge, face apel la
emoţiile sale.
Numai difuzarea în direct permite transmiterea materialului brut adunat.
Elementele culese pot fi indigeste pentru public fără punerea lor într-o formă. Aceasta
înseamnă muncă de selectare, de scriere şi montaj. Este important deci să fie mai întâi
determinat unghiul de abordare al reportajului.
Unghiul de abordare este punctul de vedere ales de jurnalist pentru a trata un
subiect. Tema este abordată dintr-o singură perspectivă, dar este abordată în
profunzime. Unghiul este ales în aşa fel încât să ofere o idee globală asupra
ansamblului, în funcţie de noutatea şi importanţa informaţiei, de faptele observate şi
de elementele colectate, de publicul căruia îi este destinat reportajul.
Pregătirea planului de reportaj este extrem de importantă: acesta este acea
structurare a elementelor ce vor fi comunicate, structurare de care depinde claritatea
informaţiei şi, în consecinţă, nivelul de înţelegere al ascultătorului. Prima condiţie a
unui reportaj clar este ca însuşi reporterul să fi înţeles ce se petrece.

114
Primul lucru pe care îl veţi face va fi să revedeţi tot materialul adunat, să
subliniaţi ce vi se pare important şi să faceţi o primă cronometrare a elementelor
înlănţuite. Informaţia este ordonată în funcţie de importanţa, prospeţimea şi forţa ei,
dar şi de legăturile existente între segmente. Atenţia ascultătorului nu poate fi
menţinută activă mai mult de un minut şi jumătate - două minute. Reportajul - sau
fiecare din elementele care îl compun - trebuie deci calibrat cât mai aproape de
această durată.
Spre deosebire de scriitura ficţională, în reportaj nu puteţi conta pe oferirea
unui maxim dramatic în fiecare segment. Trebuie să încercaţi să construiţi reportajul
astfel încât să conducă spre un fel de punct culminant. Veţi păstra cel mai bun
material pentru final, începând cu elementele cele mai puţin interesante, şi crescând în
interes pe parcursul reportajului, pentru ca audienţa să fie menţinută în tensiunea
relatării. Materialul trebuie folosit pentru a da ascultătorului sentimentul implicării
personale în povestire. Într-un reportaj despre sărăcie, de exemplu, el trebuie să simtă
ce înseamnă să fii sărac, să se identifice cu situaţia acelor oameni. Ascultătorul
trebuie implicat emoţional în material. O punctare rece a faptelor, figurilor sau
opiniilor rareori păstrează atenţia audienţei.
Orice reportaj necesită un script, un text redactat de jurnalist care leagă
segmentele înregistrate pe teren şi care rezumă informaţia ce n-a putut fi înregistrată.
Este povestea sau explicaţia pe care reporterul o va citi el însuşi în microfon.
Atacul reprezintă primele cuvinte din script. El trebuie să atragă atenţia
ascultătorului, să-l surprindă şi să-i dea dorinţa de a afla mai mult. Această primă
frază indică unghiul de abordare tratat; ea dă o imagine a ambianţei, a analizei sau
descrierii dezvoltate pe parcursul scriptului.
Stilul scriptului se bazează pe frazele scurte. Acest lucru facilitează
înţelegerea lor de către ascultător şi dă ritmul scriiturii, menajând capacitatea
respiratorie a celui ce citeşte. Două propoziţii principale valorează mai mult decât o
subordonată. Vocabularul este concret, viu. Trebuie să utilizaţi cuvinte obişnuite,
simple, care atrag ascultătorul; cuvinte concrete care desemnează un obiect, o
persoană, un sentiment, o imagine aparţinând cotidianului.
Pentru final trebuie să căutaţi o frază care să se păstreze ca un ecou în urechea
ascultătorului. Finalul este punctul culminant al scriptului, el închide unghiul de
abordare. Dar această concluzie nu trebuie să ia forma unei morale. Uneori, ea poate
deschide o perspectivă către un alt subiect, un punct rămas neclarificat în stadiul
actual al informaţiilor disponibile.
Un element sonor foarte scurt se inserează într-un script ca un citat. Zece sau
douăzeci de secunde sunt suficiente: fraza-cheie a unei declaraţii, cuvintele şocante
ale unei mărturii. Scriptul poziţionează şi anunţă acest element.
Eticheta "gata de difuzat" se aplică pe cutia benzii după ce montajul final este
complet. Aceasta înseamnă trecerea prin fiecare etapă de montaj, al cărei obiectiv este
diferit (cf. Langlois, 1989, p.111):
- montajul de reducere se realizează dacă documentul înregistrat e prea lung sau
dacă interlocutorul nu se exprimă clar, nefiind un bun vorbitor;
- montajul de curăţare constă în eliminarea de pe bandă a zgomotului, repetiţiilor,
pauzelor, bâlbâielilor, trăncănelii sau a respiraţiei violente;
- montajul-scenariu asamblează diversele piese dintr-o înregistrare conform unei
ordini alese - în care caz nu trebuie uitate ritmul, echilibrul şi durata fiecărei
porţiuni;
- montajul de finisare permite perfecţionarea produsului final, asigurându-vă că nu
a rămas nici o greşeală.

115
5.4. Definirea temei

În orice fel de reportaj, nu merită să ne facem griji de nimic până ce nu


răspundem la întrebarea "Ce este acest reportaj?". Materialul poate părea prea
evident pentru a ne mai pune problema să-l definim precum:
Ministrul de Interne propune mărirea taxelor.
Totuşi, adevăratul reportaj se găseşte în întrebările de sub titlu: Creşte
ministrul taxele din cauza deficitului bugetar, sau pentru a finanţa o creştere a
anumitor servicii orăşeneşti? Dacă sunt necesare noi taxe, cine vor fi cel mai mult
afectaţi de cele propuse? Reprezintă cererea un revers al promisiunilor electorale?
Este populaţia forţată să compenseze pierderile din veniturile statului, sau
cheltuielile nemăsurate?
De dragul exemplului, să spunem că veniturile statului s-au micşorat, în timp
ce în marile oraşe a crescut rata criminalităţii, iar ministrul a promis să angajeze mai
mulţi poliţişti şi gardieni publici. Materialul devine apoi mai complicat.
În ciuda reducerii veniturilor locale cauzate în parte de o pierdere a
ajutorului statului, ministrul de Interne doreşte să angajeze mai mulţi poliţişti, deci a
propus o mărire a taxelor.
Pentru a ajunge de la întrebarea mai complexă la scrierea materialului,
încercaţi aşa: identificaţi trei idei din temă pe care doriţi să le cunoască ascultătorii,
chiar dacă nu reţin nimic altceva din material. În exemplul nostru, cele trei idei ar
putea fi:
- marile oraşe au nevoie de mai mulţi bani pentru a angaja mai mulţi poliţişti
- sursele de venit scad
- ministrul de interne devine irascibil când vorbeşte despre bani
Unele din aceste idei vor părea evidente; unele, nu excepţionale, cum este
ultima în acest caz, sunt posibil de povestit şi pot stârni interesul. Deci nu şovăiţi să
includeţi acest tip de idei pe scurta dumneavoastră listă.
După ce v-aţi determinat cele trei idei, schiţaţi modul în care trebuie să sune
materialul. Nu este necesar un scenariu corect academic, clasificat şi subclasificat, dar
o schiţare în alb-negru a temelor şi ideilor pe care vreţi să le expuneţi, a scenelor şi
detaliilor pe care vreţi să le descrieţi vă va ajuta să decideţi abordarea potrivită. Prea
mulţi reporteri au grijă numai de acele părţi care pot fi realizate prin intermediul unui
microfon. Dacă vă bazaţi numai pe informaţia care poate fi înregistrată sau pe care vi-
o puteţi aminti, riscaţi să înşelaţi audienţa, lipsind-o de observaţiile practice, la prima
mână, ale unui reporter.

5.5. Conceperea reportajelor

Orice reportaj începe cu o idee, şi dezvoltarea ideilor pentru radio este mult
mai mult decât o operaţie de scriere. Partea de scriitură - statul în faţa maşinii de scris
şi schiţarea unui script - vine pe planul doi. De fapt, reportajele ar trebui să treacă prin
cinci etape (cf. Robert Krulwich, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p. 93):
- găsirea unei idei
- crearea unui plan
- folosirea înregistărilor
- scrierea
- finisarea
5.5.1. Găsirea unei idei pentru reportaj

116
Există în principal două posibilităţi de obţinere a ideilor pentru un reportaj: să
le găsiţi singuri, sau să continuaţi ideea altcuiva. Când editorii repartizează teme
reporterilor, ei urmează de obicei a doua variantă. Deseori ei cer subordonaţilor lor să
atingă unghiul local al unui eveniment important. Aceste materiale sunt numite
sidebar sau materiale de atmosferă. Reportajele sezoniere, "Evreii din Tîrgovişte
sărbătoresc Paştele", intră în aceeaşi categorie. Reportajele de urmărire sunt în
general mai distractive dacă le imaginaţi singuri; de aceea este cel mai bine să citiţi
ziarele de dimineaţă înainte de a merge la lucru şi să studiaţi orice articol care vă face
atât de curioşi încât doriţi să ştiţi mai mult.
Deci, dacă citiţi în ziar că şase din cei şapte avocaţi pe care Curtea Supremă i-
a nominalizat pentru posturi de judecător nu au fost aprobaţi de Parlament, vă puteţi
întreba cum a reuşit al şaptelea. Sau, dacă vedeţi o ştire anunţând "Liviu Antonescu a
fost numit director al Liceului Titu Maiorescu, înlocuindu-l pe Cornel Ionescu, care a
ocupat acest post în ultimele patru luni", vă puteţi întreba ce s-a întâmplat cu domnul
Ionescu şi de ce liceul este atât de mediatizat. Dacă ideea nu vă apare în mod natural,
luaţi câteva materiale şi forţaţi-vă să vă gândiţi la un aspect pe care ziarul l-a omis.
Un alt sfat: dacă citiţi ziarul de dimineaţă şi descoperiţi că ştiţi un personaj
pomenit - sau mai bine, pe cineva care este prieten, rudă, coleg de serviciu sau
partener de joc cu acel personaj - v-aţi găsit o sursă. Daţi-i sursei un telefon, dacă este
posibil, înainte de a vă întâlni editorul. Întrebaţi-l: "Fiul dumneavoastră era la Liceul
Maiorescu când a venit Cornel Ionescu. A fost el un director bun? De ce a plecat?"
Celălalt mod de a obţine idei de reportaj este dificil de explicat. Unii oameni
se pot trezi dimineaţa şi, până ajung la serviciu, au văzut ceva ciudat în vitrina unui
magazin, au auzit o conversaţie suspectă sau au întâlnit un bărbat a cărui soţie este pe
cale să fie numită ambasador în Trinidad. Reporterii buni îşi iau mereu notiţe în
minte. Ei nu se opresc niciodată din observat. Cel mai mic lucru îi poate face să
coontinue:
- o prietenă menţionează că o prietenă de-a ei se antrenează: a) să devină pilot; b) să
devină vânzătoare de pantofi; c) să se lase de fumat. Iar reporterul se gândeşte că
poate există un subiect aici…
- cinematograful local a prezentat acelaşi film timp de nouă săptămâni; sunt numai
30.000 de locuitori în oraş. Oricine a dorit să vadă filmul, l-a văzut. Un reporter se
poate întreba: De ce este încă aici? Trebuie să existe o explicaţie…
Deci, orice vă face curioşi se poate transforma într-un reportaj. Sugeraţi-i
ideea editorului sau redactorului-şef. Dacă v-aţi gândit asupra materialului şi sunteţi
încântat de el, veţi avea o şansă serioasă de a vă vinde ideea. Pentru aceasta însă, aveţi
grijă:
- Urmăriţi un lead. Un prieten de-al dumneavoastră vă spune în trecere: "Ciudat,
dar este al treilea băiat care face leucemie în ultima lună aici. De fapt, locuiesc pe
aceeaşi stradă". Dacă vi se pare că poate fi mai mult decât o coincidenţă implicată,
întrebaţi numele băieţilor, numele străzii, al spitalului unde au fost internaţi şi
notaţi informaţiile. Nu vă încredeţi în memorie.
- Verificaţi-vă subiectul rapid. Nu vă bazaţi pe un lead. Sunaţi imediat la redacţie,
fiindcă altfel altcineva vă poate fura ideea.
- Nu renunţaţi la un subiect fiindcă primul interviu merge prost. Dacă persoana cu
care aţi vorbit a fost grăbită, insolentă, confuză, sau v-a dat prea multe informaţii,
acesta nu este un motiv să vă opriţi. Nu vă lăsaţi intimidaţi. Încercaţi încă un
telefon; al doilea este aproape întotdeauna mai uşor.
- Nu va jenaţi să cereţi un interviu prietenului, rudei sau cunoştinţei dumneavoastră,
chiar dacă această cerere sună ciudat. A fi stăruitori face parte din profesie. Veţi fi

117
uimiţi constant de câte uşi pot fi deschise doar cerând acest lucru cu tărie (dar
politicos). Reporterii îşi imaginează mereu dificultăţi care nu se materializează.
Dacă aţi fost vreodată intervievaţi, atunci cunoaşteţi experienţa: la început sunteţi
nervoşi şi grijulii, dar, pe măsură ce conversaţia se încălzeşte, vă descoperiţi
spunând tot felul de lucruri pe care nu v-aţi aşteptat să le spuneţi, şi abia după
aceea vă întrebaţi "Ce mi-a venit?". Acest lucru i se întâmplă aproape oricui.
- Nu vă încredeţi pe de-a-ntregul în relatările ziarelor. Ele nu sunt întotdeauna
corecte. Înainte de a considera o afirmaţie adevărată, verificaţi-o singuri.
5.5.2. Crearea unui plan: cum să organizaţi un reportaj
Reportajele curg în orice ordine este nevoie pentru a-şi păstra audienţa. Totuşi,
ca în orice fel de material, este necesară o structură.
Reportajele cer un mod particular de gândire, comun reporterilor şi
povestitorilor. Experienţa trebuie transformată instantaneu în plan narativ. De
exemplu, să presupunem că editorul spune că a auzit că o revistă de muzică a decis
să-şi schimbe denumirea din "Lollypop" în "Noul val". El vrea să ştie de ce.
Reporterul începător va da fuga la redacţia revistei fără să stea pe gânduri.
Când va ajunge acolo, va găsi o persoană din conducere şi va spune ceva de genul
"Scuzaţi-mă, am auzit că vă schimbaţi denumirea. Ce-mi puteţi spune despre asta?".
Acest mod de abordare nu funcţionează prea bine. Dacă puneţi o întrebare generală ,
sursa vă va da de obicei un răspuns general ca "Da, ne schimbăm denumirea. Cea
nouă va apărea luna viitoare". Acest lucru permite sursei să vă modeleze ea
materialul, şi poate că nu vă veţi da seama, până reveniţi la redacţie, că o mică
remarcă a sa ar fi putut fi cheia materialului, decât dacă aţi urmărit s-o obţineţi. O mai
bună abordare este să încercaţi să vă imaginaţi o formă posibilă pentru material
înainte de a începe vreun interviu. De exemplu:
Scena 1: Directorul revistei observă două standuri de ziare în centrul oraşului, unde
"Lollypop" a fost aşezat lângă revistele sportive. Se întreabă de ce.
Scena 2: Directorul primeşte un raport de marketing care spune că doi din cinci
vânzători de reviste cred că "Lollypop" conţine subiecte de scandal.
Scena 3: Directorul trimite scrisori la 1000 de vânzători, spunându-le că "Lollypop"
este o revistă de muzică şi ar trebui să stea lângă cele cu aceeaşi temă.
Scena 4: Nimic nu se schimbă. Directorul hotărăşte să schimbe numele revistei.
Scena 5: Vânzătorii reacţionează.
Nimic din toate acestea nu a fost verificat. Este probabil total neadevărat. Dar
cu un plan, chiar imaginar, avem ceva care ne ghidează în munca următoare. Ştim
acum mai clar ceea ce vom face mai departe.
În primul rând, linia reportajului (aşa cum ne-o imaginăm), are ceva savoare,
ceea ce e foarte important. În al doilea rând, cele cinci scene sugerează o linie definită
de interviu: Ce era rău la numele "Lollypop"?, Cine a descoperit problema?, De ce să
se schimbe în "Noul val"?, Există alternative competitive?, Cum vor explica clienţilor
schimbarea?. În al treilea rând, putem ghici o scurtă listă de persoane cu care să
vorbim: a) oricine a descoperit problema; b) persoana (sau persoanele) care a decis să
se schimbe numele; c) cititori; d) poate vânzători de reviste, dacă bănuiala este
corectă.
Acum putem începe. Dăm telefoane, punem întrebări. Dar să presupunem că
primul interviu, cu directorul, iese îngrozitor; că persoana este anostă, înfricoşată şi
monotonă. Din nefericire, el a fost cel care a descoperit că "Lollypop" era aşezat, într-
adevăr, în standuri, alături de reviste nepotrivite - cele pentru copii. "Lollypop" este
dedicată cititorilor între 16 şi 35 de ani, nu între 8 şi 14, aşa că era văzută de cititori
neavizaţi. Aflăm că a cerut o investigare şi a descoperit că, atunci când vânzătorii se

118
uitau la copertă şi la nume, revista semăna într-atât cu cele pentru copii, încât au
presupus că se potrivea printre ele.
Da, a fost o şedinţă, dar directorul spune că toţi care au fost de faţă sunt prea
ocupaţi să stea de vorbă cu noi. Da, au decis să facă revista să arate mai adult. Da, de
aceea au renunţat la "Lollypop" şi au ales "Noul val". Acesta, spune el, are categoric o
nuanţă mai matură. Sfârşitul interviului.
Ce e de făcut? Scenariul nostru original presupunea un povestitor strălucitor,
plin de culoare, care să spună povestea revistei. Apoi am fi vorbit cu cititori şi
vânzători. Dar povestitorul nostru este un dezastru şi nimeni altcineva din echipă nu
are permisiunea să se lase înregistrat.
Ştim că scenariul original nu va merge. Dacă îl lăsăm pe director să-şi spună
povestea trei sau patru minute şă sărim la sfârşit la vânzătorii de ziare, publicul nu ne
va asculta - prea anost - şi dacă vânzătorii sunt mai interesanţi, toată banda noastră de
forţă va apărea într-un singur bloc în final. Trebuie să decidem un nou plan, care va
introduce vânzătorii mai devreme în material. Ne imaginăm:
Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.
Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.
Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.
Scena 4: Vânzătorii reacţionează.
Acest plan pare mai vioi. Depinde mai puţin de director, şi se mişcă înainte şi
înapoi de la conducere la stand. Nu va fi anost. Cu acest plan în minte mergem să
intervievăm vânzătorii de ziare. Le spunem ce a afirmat directorul şi îi rugăm să
reacţioneze, pas cu pas, la povestea lui.
Sunt minunaţi. Unul spune da, a pus "Lollypop" alături de revistele pentru
copii, dar ştie că îşi schimbă coperta şi de acum înainte "Noul val" va sta acolo unde
îi e locul - cu revistele literare. Un altul spune că problema revistei nu este numele. "E
groaznică. Nu se va vinde nici dacă o botează Music World", explică el.
În timpul acestor discuţii, putem simţi interviul cum se aşează la locul lui.
Scena 1: Directorul vede revista într-un loc nepotrivit pe standuri.
Scena 2: Vânzătorii spun că au crezut că este o revistă pentru copii.
Scena 3: Directorul reface coperta şi schimbă numele.
Scena 4: Un vânzător spune că revista n-o să se vândă oricum.
Scena 5: Directorul vorbeşte de planuri de "educare" a vânzătorilor.
Scena 6: Alt vânzător spune că de acum înainte va sta lângă revistele literare.
Fiindcă am avut în minte un plan de lucru, am plecat de la vânzători cu un
reportaj aproape terminat. Nu trebuie să ajustăm interviurile în întregime, ci doar
părţile de care avem nevoie. Pe drumul spre redacţie putem să începem să compunem
introducerea. Când timpul avut la dispoziţie este scurt, a avea un plan este de mare
ajutor.
Totuşi, trebuie să fim atenţi. Fiindcă începem cele mai multe interviuri cu un
plan preconceput, este uşor să pierdem un material bun dacă ne iese în cale. Dacă
unul din vânzători menţionează că "Noul val" îşi va scădea preţul la jumătate şi la fel
va face şi "Vox Pop Rock", ar trebui să sune un clopoţel. Dacă suntem atenţi, trebuie
să schimbăm imediat scenariile:
Scena 1: "Noul val" porneşte un război al preţurilor printre revistele de muzică.
Scena 2: "Vox Pop Rock" reacţionează şi-şi scade preţul.
Scena 3: Urmează ca "Show" să facă acelaşi lucru.
Avem acum un reportaj economic. Dar nu renunţăm complet la scenariul
anterior despre "Lollypop". Ne putem întoarce la el dacă materialul economic se
dovedeşte neinteresant sau incorect, dar decidem să schimbăm mecanismul. De

119
asemenea, va trebui să facem planul să devină mai complex. Scenariile iniţiale sunt
deseori de simplitatea unei poveşti, iar personajele spun întotdeauna adevărul.
Totuşi, să presupunem că unii dintre vânzători ne spun că au auzit că "Noul
val" poate să nu le fie niciodată trimisă. Revista, au înţeles ei, este prea adânc
înglodată în datorii şi este pe cale să dea faliment. Dacă au dreptate, am fi caraghioşi
vorbind patru minute la radio despre o schimbare de nume, când produsul însuşi este
pe cale să dispară. Va trebui deci să verificăm versiunea şi dacă directorul nu o neagă,
atunci ne vom întreba şeful dacă mai are nevoie de un astfel de material. Va trebui să
restructurăm scenariul pentru a include problemele financiare ale revistei - ceea ce îl
poate face greoi.
Dar, dacă am fi mers de la persoană la persoană fără nici o structură în minte,
n-am fi putut să ne controlăm interviurile atât de eficient. Am fi fost mai puţin siguri
în legătură cu ce să întrebăm, ce să accentuăm, cu cine să vorbim şi, mai presus de
toate, când să ne oprim. Iar odată ce ne-am oprit, fără nici o structură în minte, va
trebui să reascultăm toate interviurile şi să le suprapunem un plan. Acest lucru ia prea
mult timp. Pentru a fi gata la timp, trebuie să fim eficienţi.
5.5.3. Folosirea benzii înregistrate
Desigur, în cele mai multe din materialele dumneavoastră o porţiune
substanţială există deja înainte de a începe să scrieţi: banda. Cuvintele reporterului
trebuie să se strecoare în afara şi printre cuvintele acelora pe care i-aţi intervievat sau
înregistrat într-un fel.
Când intervievaţi pe cineva ar trebui să ştiţi ce se află pe bandă. Dar, uneori,
ceea ce credeţi că aţi auzit nu este acolo. Aceasta din cauza funcţionării defectuoase a
aparatului; sau pentru că vă aminţiţi greşit. În cazurile mai plăcute, uneori ceva ce n-
aţi auzit este acolo, aşteptând să fie auzit, descoperit şi folosit. De aceea este bine să
vă însemnaţi cu grijă fiecare secundă de bandă înregistrată pentru un material, să
zicem punând o steluţă (*) în dreptul acelor momente care sunt cele mai potrivite: Un
răspuns concis care se potriveşte precis în scenariu (sau creează un scenariu alternativ
bun), un schimb de cuvinte amuzant ce va fi uşor de ascultat, sau o remarcă perfectă
ca o concluzie pentru material.
Reporterii începători se simt prea des obligaţi să folosească segmente de
bandă care conţin declaraţii oficiale sau "importante", ca de pildă primarul intonând
cu vocea sa oficială: "Acesta a fost cel mai puternic cutremur pe care l-am văzut în
Transilvania în 50 de ani". De fapt, puteţi spune acest lucru şi singuri, în script:
"Primarul îl consideră ca fiind cel mai puternic cutremur…".
Veţi descoperi că puteţi transmite informaţia de obicei mai succint decât
persoana pe care o intervievaţi. Cea mai bună bandă este cea care transmite stări de
spirit, emoţii, implicare sau context - lucruri pe care nu le puteţi transmite la fel de
bine singuri. Totuşi, în unele situaţii, puteţi intervieva oameni al căror simţ al
naraţiunii este atât de complet şi antrenant încât însemnările dumneavoastră vor fi
pline de steluţe. În asemenea cazuri lăsaţi banda să se deruleze, şi aplicaţi scriptul
numai restrâns, mai degrabă ca o accentuare decât ca bază a materialului.
Atenţie, însă. Din moment ce banda plină de viaţă reprezintă un atât de mare
ajutor pentru reporterii radio, cei mai mulţi îşi structurează deseori materialele în jurul
acelor momente interesante din înregistrare, chiar dacă trebuie să facă un ocol pentru
a le lega. Acest lucru este periculos, pentru că puteţi denatura o idee sau rupe o
curgere narativă doar pentru a potrivi câteva secunde de bandă sclipitoare.
De aceea, după ce v-aţi terminat interviurile, selecţionaţi cele mai bune
momente - chiar şi pe cele care nu se potrivesc scenariului propus. Aşezaţi-le în
ordinea apariţiei probabile, aşa cum sugerează scenariul, pe o singură rolă. Separaţi-le

120
prin blancuri, aşa încât să vă puteţi auzi materialul într-un scenariu brut, fără părţile
de script care fac legăturile. Ascultaţi cel puţin o dată, compunând mental textul de
legătură. Abia apoi aşezaţi-vă la maşina de scris.
5.5.4. Elemente de scriitură
Reportajele au personalitate. Reporterul poate deveni personaj în material
lăsându-şi personalitatea să fie auzită, sau poate da unui actor minor un rol principal,
sau poate să lase scena să se joace singură, aşa cum a fost înregistrată. Posibilităţile
sunt extrem de variate, dar se pot determina anumite linii generale pentru orientare:
Vi se permite să folosiţi "eu". Când scrieţi un material despre o experienţă pe
care aţi avut-o, puteţi alege forma la persoana I. Încercaţi să scrieţi scriptul ca şi când
aţi vorbi unui prieten de pe cealaltă parte a mesei.
Străduiţi-vă să aveţi ritm în cuvinte. Poate să nu existe concept mai dificil de
transmis despre scriitură ca acesta. El înseamnă aducerea unui echilibru, a unei
armonii, chiar a unei anumite melodicităţi scripturilor. Acest lucru permite minţii
umane să absoarbă cel mai simplu cuvintele. Limbajul viu, armonios, are cel mai
mare succes în textul vorbit.
Descrieţi. Probabil că virtutea cea mai surprinzătoare, cea mai puţin cunoscută
a radioului, este ceea ce oferă ochiului. Ochiul minţii poate fi stimulat de scriitura
energică, îndreptată spre şi umplută cu detalii alese, care nu pot să fie observate pe
film sau video. Ea poate da senzaţia puternică de "a fi acolo", oferind, în exprimare de
prim plan, micile scânteieri ale amănuntelor ce pot reflecta simţirea şi textura unui
eveniment.
Particularizaţi. Dacă un lucru este mare, cât de mare? Dacă este mic, este cât
un câine Pekinez? Cât o tricicletă pentru copii? Mic cât un pui de elefant, care, de
fapt, este mult mai mare decât funda unei şcolăriţe? Ideea este să detaliaţi descrierile
şi acţiunile, nu doar pentru valoarea naraţiunii, ci în interesul preciziei şi acurateţei în
povestirea unei întâmplări.
Scrieţi în felul cum vorbiţi. Un script pentru radio este limba vorbită. Acest
lucru nu este o scuză pentru un limbaj prost folosit, neîngrijit, dar un ton
conversaţional ajută deseori la comunicare. Evitaţi frazele prea complexe şi conţinând
prea multă informaţie, care îşi găsesc locul în scriitura tipărită. Citiţi cu voce tare în
timp ce scrieţi, pentru a testa ritmul, sensul şi uşurinţa cu care curge textul.
Nu vă îngrijoraţi de râsete, mormăieli, pufnituri, chicoteli sau suspine - ale
dumneavoastră sau ale altcuiva. Sunetele omeneşti sunt fireşti în radio. Dacă se
potrivesc, vă puteţi da singuri indicaţii scenografice în script: "Oftează aici". Dar când
este potrivit s-o faceţi? Atunci când scrieţi după o înregistrare care se încheie cu
oameni râzând, este corect să nu stricaţi starea de spirit. Dacă râdeau din cauza unei
glume, puteţi continua râsul încă un moment, sau cel puţin citiţi rândurile următoare
zâmbind, ceea ce le va da un alt sunet.
O stare de spirit sau un ton stabilite de înregistrare nu trebuie să se sfârşească
brusc, doar pentru că se termină banda. Dacă pe bandă aveţi o scenă tristă care începe
cu o femeie plângând, anticipaţi această stare. Cuvintele pot apărea neutre pe hârtie
("Am întâlnit-o pe Ioana Cristea în apartamentul ei. Uşa era deschisă, aşa că am
intrat…"), dar ştiţi ce urmează. Puneţi deci puţină tristeţe în voce, anticipând. Astfel,
audienţa nu este distrasă în momentul când faceţi trecerea de la script la înregistrare,
şi materialul curge mai uşor.
Reporterii începători au tendinţa de a trasa prea clar o linie între bandă şi
script. Ele nu sunt entităţi separate, aşezate una lângă alta, ci trebuie să sune ca două
părţi independente ale unui întreg.

121
Să presupunem că ieşim pe teren să facem un reportaj despre depresia
nervoasă. Este primul nostru reportaj şi luăm un interviu unui faimos psihiatru, care
tocmai a scris o carte cu acest subiect. El spune că există patru tipuri de depresii.
Descrie frumos tipul A; este scurt, clar şi la obiect. La tipul B, el are un acces de
bâlbâială, care îl face nervos şi greu de urmărit. La tipul C este aşa şi aşa, iar tipul D
ţine prea mult.
Ne întoarcem la redacţie. Scenariul este evident. Vom prezenta toate patru
categoriile de depresii. Fiindcă înregistrarea pentru tipul A este bună, o vom folosi.
Pentru a evita episodul cu bâlbâiala, lăsăm deoparte banda cu tipul B şi o
transformăm în script. Ar trebui să avem mai mult din vocea doctorului în material,
deci ne întoarcem la înregistrare pentru tipul C şi rescriem tipul D. Sfârşim având un
material care se mişcă precum un foxtrot: patru paşi, bandă - script - bandă - script,
fiecare separat, părţi egale. Plictisitor. Când un material curge atât de previzibil şi
regulat în ritm, audienţa ştie ce urmează şi, dacă ascultătorii nu sunt prea interesaţi de
subiect, vor începe să aţipească. Fiecare segment se conţine pe sine însuşi, ca vecinii
neprietenoşi dintr-un bloc. Fiecare îşi spune povestea lui şi se încheie. Acest tipar este
destul de utilizat.
Dar există şi alte opţiuni. Putem începe cu banda segmentului A, unde
doctorul vorbeşte bine, apoi să lăsăm banda să curgă în continuare, până ce doctorul
îşi începe criza de bâlbâială, iar apoi să trecem la script după al doilea sau al treilea
bolborosit al său. Astfel, părem că salvăm psihiatrul. Acest lucru adaugă o
dimensiune reportajului (este interesant când un psihiatru se bâlbâie), dar, mai
important, este o tranziţie mai vie de la înregistrare la script.
Când terminăm de descris tipul B, nu trebuie să ne întoarcem la doctor pentru
tipul C. Începem descrierea celei de-a treia categorii şi lăsăm banda să meargă numai
atunci când doctorul a fost cel mai interesant în acest segment, chiar dacă îi dăm
numai două sau trei fraze. O tăietură scurtă este în ordine. Nu există prea scurt sau
prea lung pentru segmentele de bandă şi de script. Facem orice se potriveşte
materialului, atâta timp cât acest lucru duce povestea mai departe, ţine audienţa pe
recepţie şi este fidel reportajului.
Iată câteva sugestii pentru modificarea ritmului unui reportaj (cf. Robert
Krulwich, în Rosenbaum & Dinges, 1992, p. 101):
1. Începeţi o frază în formă de script şi găsiţi pe cineva de pe bandă care să o
termine.
SCRIPT: Doctorii spun că lucrează la un tratament…
BANDĂ: Dar nu avem unul pentru următorii zece ani…
SCRIPT: …spune Dr. Anghel Petrescu.
2. Nu reveniţi la script între fiecare dintre tăieturile de bandă. Intraţi din script în
câteva tăieturi consecutive.
SCRIPT: Doctorii spun că lucrează la un tratament…
BANDĂ (dr. Petrescu): Da, dar mai este un drum lung…
BANDĂ (dr. Popescu): Aş spune zece, unsprezece ani…
BANDA (dr. Ionescu): Cel puţin, sau poate chiar mai mult…
Observaţi că fiecare tăietură este destul de scurtă. Acest lucru funcţionează cel
mai bine dacă cele trei voci sunt distincte. Deci ar fi bine dacă dr. Popescu ar fi
femeie, iar dr. Petrescu şi Ionescu ar fi bărbaţi, pentru ca schimbarea de voce să fie
evidentă.
3. Începeţi reportajul într-un anumit loc (un laborator de spital, de exemplu) şi apoi
părăsiţi acea scenă. Schimbarea sau absenţa atmosferei vor modifica ritmul.
AMBIANŢA PE BANDĂ: spital/spital/spital/spital/studio/studio/studio

122
SCRIPT: Medicii mai caută încă un vaccin. Dar au rămas fără
bani.
4. Folosiţi banda pentru a puncta un script. Luaţi un singur cuvânt (un entuziast
"Da!") sau o propoziţie scurtă ("Da, desigur!", sau "O,nu!") şi introduceţi-le
pentru a rupe scriptul.
SCRIPT: A tras undiţa … uşor… apoi a văzut peştele…
BANDĂ: DA!
SCRIPT: Era o frumuseţe!
Sau:
SCRIPT: A spus că s-a uitat în sus şi atunci l-a văzut.
BANDĂ: O, nu!
SCRIPT: Atârna deasupra balconului…

Concluzii.
Un material pentru radio este o experienţă împărtăşită de dumneavostră
ascultătorilor. Documentarea preliminară este la fel de importantă ca şi luarea de note
pe teren, dar banda şi scriptul spun povestea şi dau acestei experienţe un început, un
cuprins şi un sfârşit. Banda şi scriptul permit ascultătorului să împărtăşească nu numai
experienţa dumneavoastră, ci şi pe cea a oamenilor implicaţi în material.
Un reportaj radio nu este complet reuşit decât dacă răspunde la trei exigenţe:
informează publicul, relevă cât mai precis sursele şi comunică, instaurează un dialog
între audienţă şi reporter. Este dificil de ştiut dacă ultima cerinţă este atinsă; punctul
de vedere al ascultătorilor nu se măsoară prin sondaje de audienţă. De aceea, este bine
să fiţi atenţi la apelurile telefonice sau scrisorile primite la redacţie. Pe lângă injurii
sau flatări, ele indică modul cum a fost perceput reportajul. O ambiguitate este
relevată de un sens greşit dat informaţiei, un efect ratat, de neînţelegerea materialului.
După difuzare este de asemenea interesant să contactaţi persoanele care au
participat la reportaj. Criticile lor sunt deseori severe; totuşi opiniile lor vă permit să
vă evaluaţi munca. Acest dialog vă ajută încetul cu încetul să vă perfecţionaţi stilul, să
vă amelioraţi capacitatea de a fi un mediator între fapte şi public.

123
UN URIAŞ PE CALE DE DISPARIŢIE

Mulţi oameni consideră radioul, televiziunea şi filmul ca mass-media al căror


obiectiv principal este divertismentul. Materialul destinat să atingă acest scop ocupă
fără îndoială mai mult timp decât oricare altul, dar canalele audiovizuale depun de
asemenea un mare efort pentru a oferi informaţii audienţei. Emisiunile de ştiri sunt cel
mai evident şi obişnuit exemplu de program de acest gen, dar există şi alte forme ce
implică transmiterea de fapte, sau care sunt bazate pe evenimente concrete, printre
care interviurile, talk-show-urile, documentarele, comentariile de diferite feluri şi
educaţia într-o mulţime de domenii. Chiar şi spectacolele-concurs sau publicitatea pot
transmite unele informaţii.
Genul documentar a atras realizatorii din două motive principale. El le dă
autorilor şansa, în primul rând, să folosească mass-media pentru a explora temele
semnificative ale vieţii, mai degrabă decât să-şi cheltuiască resursele pe ceea ce poate
fi frivol sau efemer. În al doilea rând, le oferă oportunităţi pentru experimentarea şi
exerciţiul unei ingeniozităţi nu întotdeauna posibilă în câmpuri atât de strict formulate
ca dramatizările sau comedia. Pentru că audienţa scontată este mică, autorul îşi poate
permite să folosească tehnici îndrăzneţe ce pot rupe vraja pentru unii ascultători, pe
când autorul de scenarii de divertisment, constrâns să atragă milioane de oameni, se
poate teme de inovaţii care îl fac să piardă chiar şi un singur membru al audienţei.
Astfel, realizarea unei emisiuni de divertisment urmăreşte deseori poteci deja bătute,
urmărind ceea ce s-a mai încercat şi s-a hotărât a fi sigur.

6.1. Definiţie şi istoric

Încercând să definim sau să descriem ce este sau ce nu este un documentar


vom observa că părerile asupra acestuia sunt destul de împărţite. Există, pe de o parte,
cei care limitează documentarul la “o privire autorizată, jurnalistică, asupra temelor
importante ale politicii sociale a zilelor noastre” (Walters, 1988, p.364). Alţii lărgesc
puţin perspectiva; ei văd genul cuprinzând “o viziune personală şi idiosincretică
asupra practic oricăriu lucru cu semnificaţie generală” (Weiss, 1983, p.86). Unele
definiţii sunt de asemenea amuzante: “Un film fără intrigă, fără o poveste de dragoste
şi fără anticiparea unui profit” (producătorul Dudley Moore, prezentând premiile
pentru producerea de filme documentare la spectacolul Academy Awards, 1983). Sau,
pot porni de la descrierile iniţiatorilor:
Cuvântul “documentar” a fost introdus de realizatorul englez John Grierson la
sfârşitul anilor ’20 pentru a descrie un tip de film. El deriva din “documentaire”,
termenul folosit de francezi pentru filmele de călătorie. Grierson a numit pentru prima
dată documentar filmul “Moana” al lui Robert Flaherty, o sumă de evenimente din
viaţa zilnică a unui băiat polinezian. Mai târziu el l-a definit ca “tratament creativ al
realităţii” (Baddeley, 1963, p. 9).
"Ca şi biografia, documentarul este un text în care faptele sunt prezentate
dramatic. El presupune dramatizarea faptelor de viaţă, anatomizarea problemelor
maselor largi de oameni, comentarea ideilor. Documentarul seamănă cu drama în
maniera de prezentare; faptele din documentar nu sunt doar enunţate, ci enunţate
într-un mod dramatic, ca şi când ar fi ficţiune", spunea Martin Maloney (1950, p.54).

124
Într-un sens larg, un documentar este orice program bazat pe documente.
Definit astfel, el este un gen conceput pentru a prezenta înregistrarea factuală a
oamenilor, lucrurilor şi evenimentelor reale, mai degrabă decât pentru a oferi de
divertisment. Prin această definiţie, orice material ce transmite pur şi simplu
informaţii cu caracter istoric sau biografic fără referire la problemele sociale curente
va fi plasat în categoria documentarelor. Aceasta va include chiar şi materiale ce oferă
informaţie culturală, precum emisiunile despre opera lui Nicolae Grigorescu, viaţa lui
Eminescu, despre balenele eşuate pe coastele Australiei, despre expediţii la Polul Sud
sau despre arhitectura castelului Peleş.
Dar documentarul nu înseamnă numai atât. Unii autori consideră că termenul
se referă şi la programele care tratează fapte într-un context social, sau la cele ce se
concentrează pe demonstrarea problemelor sociale, economice sau politice (Willis &
D’Arienzo, 1993, p. 71). În astfel de prezentări, opiniile joacă un rol important şi,
fiindcă ele sunt deseori în conflict, apar aproape mereu controverse. Documentarele
de acest tip pot avea în vedere următoarele obiective:
- scopul lor poate fi să trezească interesul public în legătură cu existenţa unei
probleme sociale presante
- autorul documentarului poate urmări să asigure producerea unei reacţii de
remediere a problemei
- scopul poate fi pur şi simplu să motiveze audienţa
Totuşi, pentru a pregăti programe ce intră cel puţin la modul general în această
categorie nu este necesar să cunoaştem o definiţie exactă. Scopul acestui capitol este
descrierea unui grup de caracteristici care, luate ca întreg, dau documentarului
caracterul său unic şi punerea în contrast a documentarului cu alte genuri cu care se
aseamănă.
De exemplu, deşi documentarele depind deseori de precizarea punctelor de
vedere abstracte, ca în prezentarea unei teme de politică internaţională, ele nu sunt
talk-show-uri. Ca tehnică, documentarul solicită ca programul să folosească localizări
reale, nu doar persoane discutând în studio.
Documentarul nu este nici dramatizare, în sensul strict al cuvântului. Un
termen devenit recent popular în industria audiovizualului este docudramă, utilizat
pentru a eticheta ceea ce se numea mai demult dramatizare istorică. Într-adevăr,
prefixul “docu-“ sugerează întrucâtva o acurateţe istorică pe care denumirea
anterioară nu o oferea. Dar aceste programe nu sunt documentare; ele sunt dramatizări
şi trebuie să se conformeze cerinţelor dezvoltării dramatice.
De asemenea, documentarul nu este o exprimare deschisă a unei poziţii de tip
editorial, deşi poate face audienţa să adopte o poziţie.
În sfârşit, documentarul nu este reportaj, deşi aici diferenţa nu este prea clară.
Distincţia, pe care o vom dezvolta mai în detaliu spre sfârşitul capitolului, este una de
nuanţă. Documentarul se bazează mult, chiar exclusiv, pe locurile reale şi oamenii
reali implicaţi în subiect. Prin contrast, reportajul depinde mai mult de prezenţa unui
reporter pentru a explica subiectul audienţei.
Documentarul radio are o istorie notabilă. În 1928 s-a realizat primul
experiment în dramatizarea instruirii, când a fost iniţiat serialul "Biblical dramas"
("Drame biblice") în Statele Unite. Un an mai târziu, dramatizarea informaţiei s-a
îndreptat într-o altă direcţie, când a fost introdusă o serie de prezentări biografice
bazate pe viaţa figurilor istorice. Era evident, după numai patru ani de dezvoltare a
programelor radiofonice, că puterea comunicativă unică a acestui canal putea servi la
utilizarea sa ca mediu informativ. Efectele sonore, muzica şi vocea umană combinate
puteau crea un tip distinct de realitate în mintea ascultătorului. Când oamenii de radio

125
au simţit acest lucru, fundaţia pentru primele încercări în tradiţia documentarului a
fost pusă.
Dacă radioul a fost rapid în a recunoaşte modurile în care funcţiile jurnalistice
puteau fi combinate cu dramatizarea, el a înţeles de asemenea necesitatea unui
tratament dramatic al materialelor informative generale. Curând, documentarul radio a
început să-şi lărgească perspectiva. În 1939 Universitatea din Chicago a supervizat
producţia unei serii numite "Aventura umană", care a continuat în 1945, bazată pe o
mare cantitate de naraţiune pentru a dramatiza subiecte precum teoria lui Einstein,
cauzele nazismului sau originea Pământului.
Sfârşitul anilor '30 a adus un număr sporit de asemenea emisiuni, dedicate
nevoilor sociale. Chiar dacă materialele de atunci se bazau pe actori care citeau textele
în studio, termenul documentar le poate fi aplicat cu îndreptăţire. Ca şi filmele
documentare ale acelei perioade, ele încercau să prezinte oamenilor ideile altor
oameni despre lume. Ele doreau să schimbe atitudini, să răspândească filosofii şi
viziuni; şi, pentru acel moment tehnica a rămas o problemă secundară, atâta timp cât
intenţia şi scopul unui documentar erau scoase în evidenţă.
Documentarul radio a ajuns la zenitul său în anii 1947 şi 1948, având drept
conducător de drum CBS Documentary Unit. Producţii ca “The Eagle’s Brood”
(“Puiul vulturului”), o probă de delincvenţă juvenilă, “The Sunny Side of the Atom”
(“Faţa însorită a atomului”), un studiu asupra utilizărilor paşnice ale energiei atomice,
“Among Ourselves” (“Printre noi”), o cercetare asupra relaţiilor dintre rase, au atras
atenţia întregii naţiuni americane şi aplauzele criticilor. De o anvergură comparabilă a
fost serialul realizat de NBC “Living” (“A trăi”) – (Field, 1958, p.434).
De asemenea, seria de documentare dinamice “The People Act” (“Oamenii
acţionează”) a avut un mare succes, fiindcă arăta ce puteau face comunităţile pentru a
remedia problemele locale prin acţiune unită, indiferent că era vorba de eliminarea
bandelor de hoţi sau de lupta pentru şcoli mai bune.
În ultimele decenii, reţelele comerciale au redus drastic numărul de
documentare pe care le prezentau, acesta ajungând aproape la jumătate. O cauză
majoră pentru această reducere a fost faptul că, deşi criticii le admirau, documentarele
aveau un procent scăzut de ascultători. Documentarul săptămânii era aproape mereu
pe ultimul loc în ceea ce priveşte cota de audienţă (Willis &D’Arienzo, 1993, p. 73)
În ciuda noilor posibilităţi tehnologice rămâne un motiv esenţial pentru care
documentarul nu-şi mai găseşte locul în radio. Efortul profesional şi financiar de a
realiza un documentar se iroseşte într-o audienţă care priveşte acum radioul ca doar
puţin mai mult decât o distracţie şi căruia rareori îi acordă o atenţie nedivizată.
Televiziunea şi-a asumat documentarul, ca şi divertismentul, genuri până atunci
majore ale radioului. Acesta din urmă a devenit mai selectiv în găsirea publicului său,
iar publicul specializat nu este în obiectivul realizatorilor de documentare. Multe din
genurile radiofonice s-au orientat către partea video, iar introducerea elementului
vizual a oferit audienţei posibilitatea de a alege: aceasta a preferat forma sunet +
imagine.
În ceea ce priveşte documentarul, televiziunea a depăşit radioul. Şi astfel ea l-a
transformat într-un canal ce combină unele funcţii ale unui set hi-fi şi unele funcţii ale
presei scrise. Cuvântul vorbit, viteza, formatele, sunetul şi muzica – toate aceste
elemente minunate ale unei comunicări “de masă” pe care le-a dezvoltat radioul – au
fost preluate de telviziune şi au fost combinate cu elementele vizuale lspecifice
cinematografului, pentru a deschide o nouă eră în documentar.

126
Dacă documentarul radio va mai avea vreodată răsunetul pe care l-a avut în
anii ’20 –‘50 este dificil de apreciat, pentru că trebuie să admitem că avantajul
imaginii în televiziune face din aceasta un suport mai potrivit pentru documentar.
Dar documentarul radio n-a dispărut complet astăzi şi, deşi nu mai este atât de
larg răspândit ca predecesorii săi de acum o jumătate de secol, el are încă o misiune
importantă.

6.2.Caracteristicile documentarului

Putem propune trei caracteristici ce se găsesc în documentarele bine concepute


şi realizate. Nici una dintre ele nu este proprie numai documentarului, dar luate
împreună ele plasează acest gen separat de alte tipuri de conţinut şi forme de
prezentare.
În primul rând, va exista un unghi de abordare deosebit faţă de restul genurilor
jurnalistice. În al doilea rând, documentarul face o încercare deliberată de a-şi implica
audienţa în prezentare. În al treilea rând, adevăratul documentar, prin definiţie, oferă
documente: el nu re-creează şi nu ficţionalizează subiectul (Walters, 1988, p. 365).
6.2.1. Unghiul de abordare
Conceperea eficientă a celor mai multe materiale audio necesită un unghi de
abordare pentru a menţine unitatea şi a da formă conţinutului. La acest nivel
documentarul nu este o excepţie. Să luăm de exemplu următoarea situaţie: vi s-a cerut
să scrieţi un documentar pentru postul dumneavoastră de radio pornind de la premiera
unei lucrări muzicale, care va fi interpretată de orchestra simfonică locală. Aţi putea
folosi o abordare jurnalistică obişnuită – înregistrarea interpretării, interviuri cu critici
muzicali după spectacol despre impresiile lor, poate chiar adăugând comentarii ale
persoanelor “obişnuite” care au asistat, şi apoi să editaţi acest material într-un întreg,
inserând bucăţi muzicale din lucrarea respectivă printre comentariile înregistrate.
Un alt unghi de abordare poate fi să urmăriţi implicarea dirijorului în bucata
muzicală. În acest caz, dirijorul poate deveni povestitor şi catalizator al întregii
prezentări. El explică de ce şi cum a fost aleasă lucrarea, cum studiază partitura şi cum
se pregăteşte pentru spectacol, ce speră să accentueze în prezentare. Apoi înregistraţi
repetiţii, arătând cum dirijorul modelează orchestra pentru a obţine sunetele pe care le
doreşte. În sfârşit, înregistraţi interpretarea însăşi. Prezentarea finală, editată,
urmăreşte abordarea cronologică, încheind cu interpretarea din spectacol sau o
porţiune din ea, dacă timpul nu permite difuzarea întregii lucrări.
Încă un unghi de abordare, dacă aveţi suficient timp de pregătire, ar fi să
urmăriţi compozitorul pas cu pas în realizarea lucrării, apoi să observaţi reacţiile din
timpul repetiţiilor, să notaţi modificările de ultim moment făcute ca rezultat al
discuţiilor dintre compozitor şi dirijor şi apoi să prezentaţi interpretarea, cu inserturi
ocazionale ale comentariilor autorului dinainte şi de după spectacol.
Pot fi luate în considerare şi alte abordări. Există doar două limitări reale ale
jurnalistului când vine momentul să aleagă un unghi de abordare - timpul disponibil
pentru a termina materialul şi bugetul.
Puteţi trage de aici concluzia că unghiul de abordare înseamnă modul în care
este privită o temă din perspectiva cuiva. Acea persoană poate fi unul dintre
participanţi -–dirijorul sau compozitorul în exemplul de mai sus. Sau poate fi punctul
de vedere al jurnalistului. Orice jurnalist bun va recunoaşte că adoptă un punct de
vedere propriu în fiecare material. Procesul selectării fragmentelor ce vor fi incluse
(sau nu), al deciziei privind importanţa relativă (ca durată) a diferitelor părţi şi a
fragmentelor care vor fi plasate la început şi la sfârşit – toate aceste decizii sunt

127
influenţate de punctul de vedere pe care jurnalistul îl introduce în material. Totuşi,
alegerea deliberată de a utiliza perspectiva jurnalistului poate fi un obiectiv, dar este
necesar să fie cât mai neutră posibil ca unghi de abordare al prezentării.
Unghiuri de abordare multiple sunt de asemenea posibile. Unele programe
foarte interesante au fost dezvoltate prin examinarea unui subiect prin ochii diferitelor
persoane afectate.
6.2.2. Implicarea audienţei
Să comparăm documentarul cu reportajul şi dramatizarea. Personalizarea poate
fi prezentă într-o anumită măsură în reportaj, prin faptul că audienţa poate găsi o
identificare cu persoane, locuri şi evenimente, dar acest tip de recompensă nu este
accentuat de obicei aici. Cele mai puternice recompense oferite audienţei de reportaje
sunt informarea şi valoarea de adevăr. Prin contrast, o dramatizare bine realizată îi
face pe ascultători să se simtă alături de personaje. Ei se implică emoţional în
rezultatul acţiunii, se identifică afectiv cu personajele, aplaudă sau critică
deznodământul.
În acest caz documentarul se apropie mai mult de dramatizare decât de
reportaj. Conţinutul documentarului implică informaţie şi are importanţă şi valoare
pentru publicul-ţintă, dar adaugă la acestea, deliberat, puterea emoţională a
personalizării. Audienţa trebuie introdusă în subiect şi invitată să participe la orice
proces sau activitate, chiar dacă este o participare prin substituire.
Revista “TV Guide” a realizat în 1987 (cf. Efron, 1987, p.9) un sondaj de
opinie printre cei mai cunoscuţi producători de programe pentru a afla ce forme de
documentar urmăreşte publicul american şi de ce. Răspunsurile lor arată importanţa
implicării audienţei:
Reuven Frank, la acel moment vicepreşedinte executiv la NBC: “Dramatizare.
Nu poţi face oamenii să fie interesaţi decât dacă le spui o poveste. De obicei într-o
poveste bună există un personaj principal, un conflict şi o rezolvare.”
Burton Benjamin, producător de documentare: “Valorile intrigii dau ratele (de
audienţă n.a.) cele mai înalte.”
Bob Drew, preşedinte al Bob Drew & Associates, Inc., o companie de
producţie independentă: “Nimic nu poate concura cu logica dramatică. Programele
concepute după modelul realităţii trebuie să conţină aceleaşi ingrediente cu cele de
ficţiune - un protagonist, un conflict dramatic.”
Implicarea este realizată arătând ascultătorilor oameni reali, locuri şi
evenimente reale, permiţându-le acestora să asculte vocile adevăraţilor participanţi şi
sunetele evenimentelor, pentru a observa condiţiile reale în care se află participanţii.
Să presupunem că vi se cere să relataţi situaţia bătrânilor săraci din
comunitate. Aceştia sunt oameni care sunt forţaţi să trăiască în aziluri sub standardele
de igienă şi care, după cum arată cercetarea dumneavoastră, sunt exploataţi de
conducerea acelor aziluri. Ar fi posibil să realizaţi cel puţin o parte din conţinut prin
interviuri cu un oficial local responsabil de aceste aziluri, care afirmă că există X mii
de bătrâni săraci în comunitate, că sunt numai Y sute de locuri în aziluri şi că Z sute
din ele sunt sub standarde.
O tehnică diferită ar fi să-i urmăriţi pe câţiva dintre aceşti bătrâni săraci în
unele din activităţile unei zile obişnuite – încercând să obţină asigurarea socială sau să
găsească o masă decentă la un preţ rezonabil, urcând scările către o cameră murdară
fiindcă ascensorul azilului este stricat de multă vreme, sau stând întinşi în pat şi
ascultînd zgomotul şobolanilor care rod pereţii. Interviul cu un bătrân, împreună cu
statisticile şi prezenţa oficialului sunt uşor de realizat şi conferă credibilitate. Dar
acestea nu conţin nici una din valorile dramatice sau greutatea emoţională de a simţi

128
lupta pe care o dă o persoană handicapată pentru a urca scările, sau groaza în faţa
invaziei şobolanilor.
6.2.3. Un documentar prezintă documente
La prima vedere, această frază poate părea redundantă. Există însă o diferenţă
în pregătire dacă materialul folosit în program este real – oameni, locuri şi evenimente
– sau dacă acţiunile programului sunt re-create cu ajutorul unor actori care joacă
rolurile participanţilor originali.
Ideea este pur şi simplu că un documentar adevărat nu poate fi scris înaintea
realizării înregistrărilor. În acest sens, documentarul este similar reportajului.
Povestea trebuie să reiasă din localizarea ei, înregistrarea trebuie ascultată de către
editor şi trebuie făcută o selecţie a segmentelor înainte ca secvenţa finală să fie aleasă
şi textul scris. În multe programe nu este pregătit nici un fel de script în mod formal.
În locul acestuia, jurnaliştii şi producătorii asamblează programul dintr-o diversitate
de segmente de bandă şi note de teren.
Prin contrast, orice conţinut de program ce va fi re-creat şi astfel ficţionalizat
într-o anumită măsură, poate şi trebuie să fie scris înaintea înregistrărilor. Un script
complet va fi necesar pentru a descrie actorilor şi echipei ce se va întâmpla în faţa
microfonului. De aceea am insistat asupra faptului că re-crearea situaţiilor, ca în
docudramă, nu este cu adevărat documentar şi trebuie să urmeze linia unei dezvoltări
dramatice. În definitiv, în aceste situaţii sunetul este sub controlul complet al autorului
şi regizorului. Prin aceasta nu vrem să sugerăm că rolul autorului este mai puţin
important sau creativ când realizează un documentar decât în cazul altor tipuri de
program, ci doar că ordinea în care sunt efectuate diferitele sarcini este diferită.
O altă caracteristică ce deosebeşte documentarul de alte tipuri de programe
tratând fapte este metoda folosită pentru prezentarea informaţiei. Forma de
documentar este marcată de utilizarea unei largi varietăţi de tehnici de producţie.

6.3. Tipuri de documentar


Există multe moduri de clasificare a documentarelor. Nu avem spaţiul necesar
în acest capitol pentru a le descrie pe toate. Pentru simplificare, ne vom opri numai la
trei clasificări care credem că pot da o imagine mai clară asupra necesităţilor impuse
de realizarea unui astfel de program. Astfel, vom vedea cum criteriile folosite în
clasificare utilizează factori precum modul de tratare a temei, tema tratată sau scopul
urmărit.
6.3.1. Clasificare după modul de tratare a temei
Stanley Field (1958, p.438) împarte documentarele în trei categorii:
- de acţiune
- de informare
- dramatizate
Documentarul de acţiune descrie o problemă de actualitate şi arată ce ar putea
face audienţa în privinţa ei. El poate fi un studiu despre o comunitate care şi-a
rezolvat problema lipsei profesorilor în licee, cu referire clară că şi altă comunitate
poate face acelaşi lucru. Poate fi un documentar despre accidentele rutiere, conţinând
recomandări pentru a conduce în siguranţă şi o lecţie despre cum pot fi evitate
dezastrele. Sau poate fi o descriere a unei zone devastate de o furtună, finalizată cu o
cerere de fonduri pentru sinistraţi. Deci, documentarul de acţiune nu are numai ceva
de spus, ci oferă căi de acţiune pentru audienţă.
Documentarul de informare este o expunere şi un studiu de profunzime al
contextului. Scopul său principal este de a informa şi, prin informare, de a însufleţi
publicul.

129
Documentarul dramatizat poate să informeze sau să îndemne la acţiune. Pe
când tipurile anterioare lucrau cu secvenţe reale, înregistrând evenimentele reale şi
utilizând oameni reali care au luat parte la evenimente, documentarul dramatizat re-
creează o situaţie bazată pe realitate.
6.3.2. Clasificare după temă
Conform unei alte viziuni (Walters, 1988, p. 368), pot exista documentare pe
teme de politică publică, documentare bazate pe prezentarea unui efort creator,
documentare de proces sau de eveniment, programe despre natură, sau documentare
expunând o “felie de viaţă”.
Documentarul pe teme de politică publică este tipul cel mai cunoscut. Acest
program examinează teme de interes public – foamete, sărăcie, război şi alte subiecte
politice şi sociale. Ele sunt capabile să stârnească îngrijorarea publicului şi astfel să
producă o reacţie pentru a ajuta la rezolvarea problemelor tratate.
La nivel local unele posturi pot fi ferme în indicarea “bolilor” sociale, dar
multe sunt şovăitoare în a prezenta documentare pe probleme majore. Programele de
acest gen sunt costisitoare, blocând echipe şi echipamente de editare care ar putea fi
folosite pentru programele de ştiri. Documentarele nu îşi găsesc o audienţă largă nici
când sunt prezentate la o oră de vârf, şi nici nu atrag cu uşurinţă sponsori. În plus, pot
fi controversate, şi cine îşi doreşte să intre în conflict cu conducătorii comunităţii? Cel
puţin acestea sunt argumentele folosite frecvent pentru a scuza raritatea
documentarelor de politică socială.
Documentarele ce prezintă un efort creator îşi expun audienţa unui proces de
creaţie, de obicei un tip de lucrare artistică. Ele pot descrie realizarea unei sculpturi,
urmărind sculptorul de la alegerea materiei prime, până la proiectarea, executarea
lucrării şi amplasarea sa finală pe un soclu. Sau poate urmări etapele pregătirii unei
piese noi de către un dirijor – temă pe care am luat-o în considerare când am vorbit
despre unghiul de abordare.
Forma de documentar de proces sau de eveniment poate fi considerată pe
câteva nivele, bazate pe cantitatea de creativitate şi libertate creativă pe care şi-o
permit autorii.
La nivelul cel mai puţin creativ el reprezintă doar înregistrarea unui
eveniment sau proces, cum ar fi o etapă de producţie – să spunem cum se montează
uşile la un automobil - sau descrierea funcţionării unui motor, sau observarea trecerii
unei parade dintr-un punct fix.
Un plus de creativitate conferă descrierii editarea şi completarea cu o
povestire, pentru a fi folosită într-o casetă de instruire a muncitorilor sau ca material
promoţional pentru companie.
Documentarele de acest fel prezintă la fel de bine o paradă, o acţiune politică
sau o întreagă campanie electorală. Alte teme pot fi progresele unei echipe de atleţi pe
parcursul unei competiţii sau a unui sezon, sau descrierea pregătirilor şi lansării unei
navete spaţiale.
Documentarul despre natură nu necesită nici un fel de prezentare. Din punct
de vedere istoric, popularizarea documentarelor despre fenomenele naturale datează
probabil de la “Beaver Valley” (“Valea castorului”) al lui Walt Disney. Mai târziu,
seria de documentare realizate de Jaques Cousteau s-a bucurat de o largă audienţă.
Ca formă de program, documentarul “felie de viaţă” poate fi uşor combinat cu
alte forme. De asemenea, poate fi o abordare foarte puternică şi eficientă în sine. Aici
autorul îşi propune să prezinte o secvenţă din existenţa umană. Conţinutul este cel mai
adesea combinat cu un stil care elimină conştientizarea existenţei microfonului de
către subiect, prin ascunderea primului. Această tehnică, numită în unele din

130
variantele sale documentar 'verite’, caută să elimine distanţa estetică dintre subiect şi
ascultător şi astfel să sporească implicarea audienţei. Deseori accentul cade pe o
situare, un loc particular de unde este posibil să se observe comportamentul
persoanelor care se întâmplă să fie sau să treacă prin acel loc.
6.3.3. Clasificare după scop
În funcţie de scopul urmărit de program, documentarele pot fi (Hilliard, 1991,
p. 295):
- documentare ce pătrund dincolo de aparenţă şi selectează cu grijă acele elemente
ce dramatizează relaţiile dintre oameni şi faţetele exterioare şi interioare ale lumii
lor. Ele adoptă o atitudine faţă de oameni: elogierea puterii şi nobleţei într-un
mediu ostil sau cel puţin dificil.
- prezentarea unei probleme care afectează un mare număr de oameni şi a modurilor
în care această problemă poate fi rezolvată. Cheamă la acţiune pozitivă din partea
audienţei pentru a remedia o situaţie tristă sau incomodă.
- prezentarea într-o manieră dramatică, dar non-senzaţională a detaliilor existenţei
obişnuite, de zi cu zi: oameni şi/sau lucruri aşa cum sunt cu adevărat; informaţie
factuală fără o atitudine specială sau un punct de vedere exprimat sau simulat.

6.4. Organizarea documentarului

Documentarul trebuie să fie bazat pe o organizare logică şi coerentă a


materialului pentru a putea fi clar şi eficient. Realizatorii de documentare ar trebui să
parcurgă acelaşi proces prin care trec cei care îşi pregătesc discursuri menite să
influenţeze sau să informeze un public.
6.4.1. Definirea funcţiei de organizare
Când organizăm materialul pentru documentar organizăm informaţia pe care
am obţinut-o într-un model logic, care să indice relaţia dintre diferitele idei şi fapte ale
programului. Numim acest model desfăşurător sau scenariu structural. El enumeră
ideile documentarului şi arată care sunt cele principale şi care cele secundare, dar nu
indică în mod necesar ordinea în care apar aceste idei în program. Acest lucru va fi
făcut de planul de program, ce adaugă elementul spectacolului uman. Desfăşurătorul
oferă doar fundaţia structurală pe care vom baza planul de program.
Mulţi jurnalişti găsesc realizarea desfăşurătorului plictisitoare şi dificilă şi sunt
tentaţi să sară peste această etapă a procesului de producţie. Aceasta este o gravă
greşeală. Neglijarea acestui aspect poate conduce la un program care va fi în cel mai
bun caz unul fără densitate, şi în cel mai rău unul complet lipsit de formă. Este posibil
ca ideile principale să rămână neclare, sau să nu iasă deloc la lumină pentru autorii ce
decid punctele de prezentat în timpul procesului de organizare. Un desfăşurător ajută
la evitarea supraaccentuării sau subaprecierii punctelor de sprijin şi este un ghid
pentru includerea acestor idei, esenţiale atingerii obiectivelor programului. În acelaşi
timp el exclude elementele nerelevante conduce direct către obiectivele programului.
Planul de organizare al unui documentar ar trebui să aibă câteva calităţi –
simplitate, unitate, conexiune logică şi claritate. Un pas important spre crearea unui
plan cu aceste calităţi este de a ne asigura că scriptul este dominat de o idee principală
cu care să intre în relaţie toate celelalte idei. Aceste idei ajutătoare trebuie la rândul
lor aranjate pentru a arăta relaţia lor cu linia principală de organizare şi relaţiile dintre
ele.
Nu există un moment ideal în procesul de producere a unui documentar pentru
construirea unui desfăşurător. Unii autori cred că realizarea sa prea devreme îi aruncă
într-o schemă rigidă, inflexibilă. Alţii se simt nesiguri chiar şi în etapele iniţiale până

131
nu testează relaţiile dintre idei, adunându-le în forma desfăşurătorului. Alţii amână
realizarea unui desfăşurător până ce planul este complet, moment în care defăşurătorul
devine testul final al organizării programului.
6.4.2. Dezvoltarea ideilor
Primul pas în structurarea materialului este determinarea scopului principal al
programului. El poate urmări câteva scopuri (Willis &D’Arienzo, 1993, p. 91):
- să stârnească interesul pentru o problemă socială, politică sau de altă natură
- să constrângă oamenii să accepte o idee sau să dezvolte o anumită atitudine
- să întărească o atitudine sau o opinie deja existente
- să motiveze audienţa pentru o anumită acţiune
- să informeze audienţa despre o temă, o problemă sau o persoană
Următorul pas este construirea unui text preliminar de expunere a ideii
centrale a programului. Natura ideii centrale provine din denumirea sa: este expresia,
într-o singură propoziţie, a punctului principal pe care vrea să îl comunice programul.
Această afirmaţie poate include de asemenea scopul de bază al programului. Astfel,
un obiectiv şi un argument central ar putea fi exprimate după cum urmează: a
convinge audienţa că întreprinderile mici şi mijlocii trebuie susţinute de stat.
În timp ce veţi construi punctele de sprijin puteţi descoperi că este necesar să
modificaţi ideea centrală. Unul din punctele de sprijin vă poate conduce într-o direcţie
neanticipată. Cea mai probabilă soluţie atunci este de a reconsidera acest punct astfel
încât el să întărească direct ideea centrală.
Ultimul pas în organizare este să fixaţi ideea centrală, punctele principale de
sprijin şi punctele secundare în forma unui desfăşurător pentru a clarifica relaţiile
dintre ele. Un desfăşurător satisfăcător nu se realizează dintr-o dată. Poate fi necesar
un proces lung de exprimare a punctelor, de examinare critică a lor şi eventual de
revenire asupra lor înainte ca desfăşurătorul să fie complet clar şi fără lacune.
Un început bun în crearea unui desfăşurător este să înscrieţi ideile programului
într-o listă, fără a pune problema ordonării lor. Examinaţi apoi această listă cu
următoarele întrebări în minte: Care par să fie ideile principale ale programului? Care
sunt punctele secundare? Care este în mod clar materialul de sprijin? Răspunsurile la
aceste întrebări vă vor conduce la stabilirea desfăşurătorului.
Există anumite modele de organizare care se potrivesc în mod natural
anumitor subiecte. Puteţi descoperi că materialul dumneavoastră se încadrează într-
unul din următoarele: o ordine cronologică; o ordine spaţială; o ordine ce adoptă o
clasificare existentă (de pildă efectul unei anumite probleme asupra diferitelor grupe
de vârstă – tineri, de vârstă mijlocie, bătrâni); o ordine cauză şi efect; o ordine
problemă – soluţie. Dar, dacă nici unul din aceste modele nu este potrivit, trebuie să
vă descoperiţi singuri organizarea potrivită, găsind punctele din tema abordată. Pentru
a stabili un plan organizaţional în care relaţiile dintre idei să fie clar definite, trebuie
să ţineţi cont de următoarele reguli (Hall, 1978, p.109):
a) Scrieţi desfăşurătorul în fraze complete. Propoziţiile incomplete sau cuvintele
izolate ascund nesiguranţa gândirii şi eşuează în a arăta că unele idei ce par să
aibă legătură nu sunt de fapt deloc legate între ele.
b) Fiţi siguri că ideile programului sunt astfel stabilite încât să exprime adevăratele
relaţii dintre ele. Folosiţi un set uniform de simboluri pentru a arăta care idei
reprezintă punctele principale, care sunt subordonate şi care sunt egale sau
coordonate.
c) Restrângeţi numărul punctelor principale. Cele mai multe programe nu trebuie să
aibă mai puţin de două şi mai mult de cinci puncte principale.

132
d) Fiţi siguri că desfăşurătorul nu omite vreun pas esenţial în dezvoltarea ideii
principale. De asemenea, că aveţi suficient material de sprijin pentru a vă stabili în
mod adecvat punctele principale.
e) Evitaţi folosirea frazelor compuse sau care exprimă mai multe idei. De obicei
trebuie să fie o propoziţie simplă după fiecare simbol din desfăşurător.
f) Exprimaţi ideile ca afirmaţii, nu ca întrebări. Când o idee este introdusă în
program ea poate fi formulată ca o întrebare, dar existenţa întrebărilor în
desfăşurător poate ascunde o gândire împrăştiată sau o structură defectuoasă.
g) Fiţi siguri că există cel puţin două idei secundare ce urmăresc o idee principală.
Dacă este una singură, includeţi-o ca parte a ideii principale. O excepţie de la
această regulă este că un exemplu sprijinind o idee poate fi trecut separat în listă,
sau poate fi inclus ca parte a ideii pe care o sprijină.
6.4.3. Testarea relaţiilor dintre idei
Când aţi încheiat desfăşurătorul, ar trebui să îl examinaţi cu atenţie pentru a vă
asigura că exprimă relaţii logice. Dacă programul este desemnat să convingă audienţa
să accepte o idee sau să reacţioneze într-un fel, un test simplu poate fi utilizat pentru a
verifica relaţiile dintre ideile principale şi cele secundare. Vedeţi dacă una din
expresiile următoare: “pentru a”, “fiindcă” sau “prin aceea că”, pot fi folosite ca
legătură naturală între ideea principală şi punctele sale de sprijin. De exemplu:
I. Întreprinderile mici şi mijlocii trebuie încurajate de stat.
A. Ele contribuie la dezvoltarea economiei naţionale.
B. Plătesc impozit pe profit..
C. Încurajează investiţiile străine.
Să presupunem că în construcţia acestui desfăşurător am aşezat aceste
propoziţii într-o ordine diferită, astfel:
I. Întreprinderile mici şi mijlocii contribuie la dezvoltarea economiei naţionale.
A. Trebuie încurajate de stat.
B. Plătesc impozit pe profit.
C. Încurajează investiţiile străine.
Acest defăşurător conţine aceleaşi idei ca şi primul, dar nu lasă să se vadă în
mod corect relaţiile dintre ele. Punctul I este legat de punctul A, dar cuvântul care le
leagă este “astfel” sau “deci”, mai degrabă decât “pentru a “, “fiindcă” sau “prin
aceea că”. Aceasta indică faptul că am inversat ordinea: punctul A este ideea
principală, punctul I este o idee secundară care o sprijină. Punctele B şi C sunt evident
diviziuni ale subiectului, egale ca poziţie cu punctul I, mai degrabă decât îi sunt
subordonate, aşa cum indică această a doua versiune de desfăşurător.
Când prezentaţi documentarul, desigur, puteţi alege să oferiţi mai întâi ideile
de sprijin, pentru a putea folosi ideea principală drept concluzie: “Întreprinderile mici
şi mijlocii contribuie la dezvoltarea economiei naţionale; plătesc impozit pe profit;
încurajează investiţiile străine. Astfel, întreprinderile mici şi mijlocii trebuie
încurajate de stat”. Totuşi, în construirea unui desfăşurător aşezaţi ideea principală în
concluzie şi argumentele de sprijin introduceţi-le ca puncte secundare. Motivul pentru
pentru care e util să faceţi acest lucru este nevoia de a recunoaşte diferenţa dintre
concluziile pe care le avansaţi şi argumentele pe care le folosiţi pentru a le sprijini,
dacă doriţi ca documentarul să fie clar şi convingător.
Cuvintele test “pentru”, “fiindcă” şi “prin aceea că” nu funcţionează în
evaluarea relaţiilor logice dintre subiecte în desfăşurătoarele documentarelor al căror
scop principal este informarea audienţei. Să presupunem că scopul documentarului
nostru este explicarea procesului conducerii unui autoturism. Putem construi un
desfăşurător după cum urmează:

133
I. Procesul conducerii implică trei paşi.
A. Maşina trebuie pornită.
B. Maşina trebuie condusă în trafic.
C. Maşina trebuie parcată regulamentar.
Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem este dacă punctele A, B şi C conţin
diviziuni complete şi logice ale subiectului indicat la punctul I. Dacă desfăşurătorul
trece acest test de bun simţ, el constituie o organizare clară şi coerentă a materialului.
Desfăşurătorul din acest exemplu trece testul.
6.4.4. Planul programului
După ce ideile programului au fost asamblate şi relaţiile dintre ele hotărâte,
următoarea dumnevoastră sarcină este planificarea programului. Un pas important în
acest proces este alegerea modului în care vor fi prezentate ideile – prin naraţiune,
interviuri, declaraţii, etc. Un altul este de a decide ordinea în care vor fi prezentate
ideile. Aşa cum am arătat mai devreme, ele nu vor apărea în mod necesar în ordinea
strictă din desfăşurător. A urma orbeşte desfăşurătorul ar putea duce la un program
rigid în stil şi nediversificat ca abordare, care nu va reuşi să atragă audienţa.
Să luăm un exemplu. Pentru a fi siguri de reprezentarea clară a relaţiilor logice
dintre idei, vom nota întotdeauna un punct principal în desfăşurător şi îl vom continua
cu afirmarea subpunctelor care îl sprijină. Totuşi, în prezentarea programului putem
foarte bine să inversăm ordinea. A permite ascultătorilor să ajungă ei înşişi la
concluzii, prezentându-le mai întâi dovezile, este o formulă jurnalistică având un
impact mai profund decât aceea de a exprima ideea şi a o urma cu argumente.
Putem spune că atunci când autorul trece de la construirea unui desfăşurător la
planificarea programului, organizatorul logic se dă la o parte pentru a face loc
artistului creativ. În realizarea acestei tranziţii autorul trebuie să aibă în minte câteva
obiective, printre care: să capteze şi să menţină atenţia audienţei, să dea punctelor
principale accentul potrivit, să investească toate ideile cu o încărcătură emoţională
suficient de puternică pentru a susţine interesul.
6.4.5. Dezvoltarea structurii unui program
Primul pas în conceperea unui plan de program este căutarea unei structuri
care poate oferi o schemă generală pentru ansamblul documentarului. Ea este un
model pe care îl veţi găsi în materialul ce dă formă prezentării.
Uneori puteţi descoperi că nimic din material nu vă oferă o structură de
program. Când acest lucru se întâmplă, nu încercaţi să forţaţi utilizarea unui model
care nu transpare în mod natural din material. Aceasta înseamnă a face programul
artificial şi lipsit de credibilitate. Cea mai bună soluţie în aceste circumstanţe este de a
prezenta ideile într-un mod cât mai interesant, folosind un povestitor pentru a lega
interviurile şi inserturile sonore şi a oferi orice comentariu este necesar. Aceasta este
structura pe care o folosesc cele mai multe documentare şi, de cele mai multe ori, este
satisfăcătoare. Câteodată puteţi să intensificaţi efectul documentarului prin întărirea
unei idei, repetând-o ca un laitmotiv.

6.5. Scrierea şi producerea documentarelor

La începuturile radioului, scrierea documentarelor se făcea separat de


producerea lor. Echipamentul de înregistrare pe disc al acelei perioade era prea greoi
şi voluminos pentru a fi luat pe teren. Subiectele de documentar erau dramatizate în
scenarii, produse apoi în studio. Dacă erau incluse interviuri, cei care urmau să
răspundă veneau în studio, în loc să fie intervievaţi acasă sau la serviciu, cum se

134
întâmplă acum. În unele cazuri, întrebările şi răspunsurile erau scrise şi apoi citite de
pe script în timpul difuzării.
Dezvoltarea benzii magnetice a făcut posibil ca realizatorii de documentare
radio să se deplaseze pe teren, pentru a arăta cum reacţionează oamenii la un
eveniment, în mediul lor particular. Înregistrarea materialului pe teren necesită
utilizarea unor tehnici speciale. Un obiectiv este obţinerea răspunsurilor naturale în
orice situaţie, chiar dacă pentru atingerea acestui obiectiv este utilizat un element
artificial: microfonul.
Interviul este un ingredient major al celor mai multe documentare, astăzi el
fiind produs acolo unde are loc evenimentul, în casa sau la locul de muncă al
interlocutorului. La editarea acestui material în programul final, întrebările
jurnalistului pot fi reţinute la un loc cu răspunsurile, sau pot fi eliminate păstrând
numai răspunsurile, care apar astfel ca spontane comentarii asupra unei situaţii.
Abilitatea cu care jurnaliştii îşi duc la îndeplinire funcţia lor de intervievatori
este de o importanţă crucială pentru succesul documentarului. Ei trebuie să aibă o idee
clară despre ce vor să obţină din acel interviu şi să fie pregătiţi cu întrebări care vor
face să iasă în evidenţă informaţia căutată. Fred Freed, realizator american de
documentare, deosebeşte trei tipuri diferite de scopuri pe care jurnaliştii ar trebui să le
urmărească atunci când pun întrebări. În unele cazuri jurnaliştii doresc doar să obţină
informaţii de la oamenii pe care îi intervievează. În alte situaţii, ei pot dori de
asemenea o declaraţie sau o opinie asupra unui subiect.. În altele, ei pot spera să
scoată la iveală afirmaţii sau fapte pe care ştiu că persoana respectivă nu doreşte cu
adevărat să le dezvăluie.
Natura elementelor ce formează eventual un documentar depinde mult de tipul
de subiect explorat. Cele ce tratează teme sau evenimente de actualitate pot folosi
benzi care arată ce s-a întâmplat şi interviuri cu oamenii care au luat parte la ele. În
unele cazuri, benzi înregistrate anterior evenimentului pot oferi importante informaţii
de context.
Am arătat deja că în documentarele actuale, în contrast cu programele care
sunt re-creaţii, secvenţele nu pot fi scrise în avans; ele pot fi doar planificate fără
constrângeri. Înregistrările trebuie lăsate la aprecierea jurnalistului de la faţa locului.
Într-o astfel de situaţie, dacă programul final trebuie să aibă vreo similaritate cu cel
conceput iniţial de autorul său, atunci paşii preliminari în producerea lui trebuie să fie
urmaţi cu cea mai mare grijă.
6.5.1. Conceperea
Sarcina scrierii unui documentar începe cu o idee, care poate veni de la autor
sau de la producător. Aceasta trebuie să conţină o valoare informaţională definită,
funcţia principală a documentarului fiind aceea de a informa.
Alegerea temei este foarte importantă. Doriţi să pregătiţi o serie de
documentare de acţiune pe probleme curente? Atunci trebuie să fiţi conştienţi de
subiectele care îngrijorează publicul. Doriţi să pregătiţi un documentar de informare
pe un subiect, ca de exemplu, medicina modernă? Atunci trebuie să cunoaşteţi cele
mai noi descoperiri ale cercetării medicale.
Este bine, pe cât posibil, să restrângeţi tema la o fază a subiectului. Altfel, un
documentar de informare despre medicină se va dovedi mai uşor de înţeles dacă
tratează numai un tip de boală, precum cataracta, şi explorează munca ce se depune
pentru tratamente eficiente. Acoperirea a prea multe subiecte în scopul realizării unui
singur documentar va amesteca materialul şi poate duce mai degrabă la confuzie decât
la clarificarea subiectului.

135
În alegerea unei teme, se va ridica inevitabil o întrebare: Cât de controversat
este subiectul şi cât de stricte sunt tabuurile referitoare la conţinut şi formă?
Răspunsul stă în caracteristicile momentului, conforme mediului social în care este
realizat programul. Un subiect precum bolile psihice se va lovi cu siguranţă de
numeroase tabuuri. De asemenea unul despre rasism sau relaţiile cu minorităţile. Când
lucraţi cu teme controversate este esenţial ca toate feţele subiectului să fie detaliate,
altfel postul poate descoperi că indivizi sau grupuri cu puncte de vedere opuse celui
din documentar vor cere drept de antenă egal, pentru dreptul la replică.
6.5.2. Documentarea
Din moment ce autorii şi producătorii de documentare lucrează cu fapte, ei
trebuie să dezvolte o tehnică anumită pentru a afla care sunt faptele. Resursele
disponibile pentru un program de investigare diferă în funcţie de mărimea postului şi
poziţia sa pe piaţă. În cazul unui post public sau a unui post comercial operând pe o
piaţă mică, această pregătire este realizată pe de-a-ntregul de către instituţiile de presă.
Posturile mai mari pot oferi uneori ajutor pentru ducerea la bun sfârşit a acestei etape
din procesul de producţie, şi, într-o operaţiune de reţea, unde bugetele pentru
realizarea documentarelor sunt cele mai mari, un grup de documentarişti profesionişti
pot lua în primire principala sarcină de colectare a informaţiei. Totuşi, chiar şi în
aceste circumstanţe autorii nu pot scăpa cu totul de responsabilitatea documentării. Ei
trebuie să pătrundă suficient în subiect pentru a identifica un unghi de abordare. De
asemenea ei trebuie să ştie destul despre subiect pentru a-şi da seama ce altceva mai
trebuie să ştie pentru a completa documentarul.
Documentarea poate fi împărţită pe larg în două categorii: pe teren şi în
bibliotecă (Field, 1958, p. 402):
a) Documentarea pe teren constă în înregistrarea fidelă a evenimentelor aşa
cum apar ele, sau a oamenilor care sunt sau au fost implicaţi în acele evenimente. Să
presupunem că trebuie să realizaţi un documentar despre condiţiile din închisori.
Documentarea pe teren va include atunci vizite la închisorile prevăzute şi înregistrări
de la faţa locului, eventual un interviu cu directorul uneia din ele.
b) Termenul “bibliotecă” este folosit aici în sensul său cel mai larg, care
include atât colecţiile de cărţi şi publicaţii, cât şi arhivele şi fonotecile.
O diferenţă faţă de documentarea pentru alte emisiuni informative este faptul
că procesul continuă chiar şi în timpul producerii documentarului. Când autorii de
documentare înregistrează interviuri, deseori ei descoperă fapte noi, ce pot deveni
parte a programului final. Înainte de a înregistra, autorii trebuie însă să se
documenteze. Ei trebuie să exploreze suficient subiectul înainte de a şti cel puţin unde
să se ducă şi pe cine să intervieveze.
Cercetarea preliminară este la fel de importantă în pregătirea interviurilor.
Înainte de a vorbi cu oamenii informaţi trebuie să ştiţi suficient despre subiect pentru
a planifica natura generală şi direcţia programului şi astfel să ştiţi ce fel de informaţie
vă este necesară.
Fără îndoială, aceste interviuri relevă informaţii pe care autorii nu le cunoşteau
dinainte. Astfel, reporterul continuă procesul de documentare. Este posibil ca
înregistrările sau interviurile să dezvolte idei noi ce indică necesitatea unor înregistrări
sau interviuri neprogramate iniţial. Un plan de producţie construit ca rezultat al
cercetării preliminare trebuie deci să fie unul flexibil, care să poată fi completat sau
transformat când apar informaţii noi ce cer acest lucru. Cei mai mulţi autori speră într-
un accident norocos sau o dezvoltare neplanificată ce vor adăuga emotivitate sau un
unghi neaşteptat programului lor. A le surprinde însă, nu este un accident. Acestea
sunt produsul unui program coerent de documentare preliminară şi al atenţiei acordate

136
evenimentelor, aşa cum se desfăşoară ele. Pentru toate programele bune,
documentarea este un proces care începe odată ce proiectul se pune în mişcare şi
continuă până la luarea ultimei decizii de editare.
Există trei etape în procesul de documentare (Willis &D’Arienzo, 1993, p. 90).
Una este o fază generală în care exploraţi subiectul pentru a stabili dimensiunile
programului final şi a defini ariile necesare pentru următoarea investigare. A doua este
o fază în care concepeţi un plan de producţie şi căutaţi răspunsuri la întrebările
specifice care se ridică pe perioada cercetării generale. De asemenea acesta este
momentul când căutaţi materialele înregistrate mai vechi ce pot contribui la program.
A treia etapă este documentarea pe care o întreprindeţi pe parcursul producţiei, în
timp ce faceţi înregistrări şi luaţi interviuri.
6.5.3. Selectarea materialului
După ce aţi terminat munca pe teren veţi descoperi că aveţi mai mult material
decât puteţi utiliza în program. De aceea trebuie să selectaţi din el acele segmente care
se potrivesc cel mai bine scopului documentarului. Pentru realizarea acestui proiect de
editare există câteva consideraţii de care trebuie să ţineţi seama:
Atragerea atenţiei.
Ca orice program, documentarele trebuie să capteze o audienţă. În cazul lor
acest pas este important mai ales pentru că simpla promisiune a informaţiei transmisă
de documentar nu este prin ea însăşi o atracţie suficient de puternică pentru cei mai
mulţi oameni. Astfel, trebuie să expuneţi subiectul programului în cei mai atrăgători
termeni pe care îi puteţi imagina. Trebuie să îl faceţi să pară vital şi plin de
semnificaţii pentru omul mediu. Trebuie să creaţi suspansul conducându-vă audienţa
să caute posibile soluţii.
Suspansul este un element important al documentarului. Deoarece
documentarul este bazat pe fapte care deja se cunosc, suspansul constă în descoperirea
motivaţiilor, sentimentelor interioare, atitudinii persoanelor implicate, chiar dacă
evenimentul este repovestit. Suspansul este construit gradat, până la un punct
culminant. Programul trebuie să fie dramatic. Audienţa este plasată în centrul acţiunii,
ca şi când ea ar fi fost ficţionalizată şi prezentată într-un serial.
O tehnică utilizată frecvent pentru câştigarea atenţiei publicului este un
“anunţ”. Este vorba despre o afirmaţie şocantă, un insert sonor emoţionant, sau o parte
dintr-un interviu provocator, luate din corpul programului şi plasate la început, special
pentru a capta atenţia şi a stârni interesul.
Introducerea conflictului.
Trăsătura cea mai importantă pentru a capta interesul audienţei este conflictul.
Principalul motiv pentru care programele dramatice sunt atât de populare este acela că
ele se concentrează asupra situaţiilor caracterizate printr-un conflict puternic.
Realizatorii de documentare tratând teme social-politice au avantajul prezentării unui
material ce conţine conflict prin natura sa. Ei nu pot neglija oportunitatea pe care acest
element o oferă în atragerea şi menţinerea interesului audienţei.
O metodă de a intensifica efectul conflictului este alternarea interviurilor cu
persoane având puncte de vedere divergente despre subiect. Această tehnică poate
ajuta de asemenea la clarificarea ideilor; în acelaşi timp induce ascultătorilor dorinţa
de a-şi menţine atenţia asupra programului.
Accentuarea valorilor emoţionale.
Pentru a creşte interesul pentru o problemă socială şi a motiva oamenii să facă
paşii necesari corectării ei, un realizator de documentare trebuie să facă apel la
caracterul emoţional al receptării audienţei. Cel mai bun mod de a face acest lucru
este să prezinte subiectul din perspectiva modului în care acesta afectează indivizii.

137
Un autor care se mulţumeşte să discute problemele în termeni generali va eşua în
procesul de implicare a audienţei. Documentarele care se reţin sunt cele care se
concentrează asupra oamenilor.
Păstrarea corectitudinii.
Una din cele mai mari provocări căreia trebuie să-i facă faţă un realizator este
să fie absolut corect în tratarea subiectelor. Poate fi tentant uneori să deformaţi puţin
adevărul pentru a întări persuasiunea, sau să ignoraţi o dovadă aflată în conflict cu
punctul de vedere al programului. O asemenea acţiune nu este niciodată îndreptăţită.
De fapt, recurgerea la asemenea procedee poate crea necazuri autorului, în cazul în
care el se face vinovat de utilizarea unor segmente alese în mod deliberat, astfel încât
să sprijine o concluzie nejustificată de fapte.
Realizatorii de documentare trebuie să fie fermi şi direcţi în programele lor; în
plus, ştiind că lipsa de acurateţe poate strica pe nedrept reputaţia oamenilor, ei trebuie
să se asigure că faptele pe care le prezintă sunt inatacabile. Chiar şi când
documentarele sunt pe de-a-ntregul corecte şi precise, oamenii sau grupurile care apar
într-o lumină nefavorabilă pot reacţiona cu ostilitate.
6.5.4. Scriptul
Toate aceste consideraţii, plus determinarea unghiului de abordare ajută la
crearea scriptului, care este foarte apropiat de scriptul unui program dramatic – o
descriere narativă a programului propus. Pe lângă descrierea subiectului, scriptul
trebuie să indice stilul şi metoda de prezentare. Cât de mult din descrierea citită va fi
oferit prin informaţii şi cât de mult, prin comentarii? Va fi folosită muzica; dacă da,
cum? Va fi o abordare jurnalistică, impresionistă, dramatizată, sau o combinaţie a
acestor stiluri? Care va fi tonul?
Înzestrarea temei cu interes uman este cheia către un program bun. Chiar dacă
vreţi să prezentaţi numai fapte, şi chiar dacă faptele par reci şi brutale, le puteţi face
dramatice. Dezvoltaţi-le, îmbogăţindu-le cu trăsăturile oamenilor pe care îi reprezintă.
Chiar dacă subiectul este lipsit de acţiune, precum o nouă invenţie, deversarea de
deşeuri toxice sau focoasele nucleare, înzestraţi-l cu atribute vii. N-am trecut cu toţii
pe lângă maşini ce păreau mai vii decât unii oameni cunoscuţi?
Construiţi scriptul în conformitate cu aceleaşi principii de bază ale scrierii unei
piese sau unei reclame. Fiindcă trebuie să folosiţi un povestitor, aveţi grijă că prea
multă naraţiune distrage atenţia. Nu lăsaţi programul să sune ca o serie de interviuri
sau cursuri educative. Naratorul poate rezuma informaţia care nu poate fi obţinută prin
înregistrări. Punctaţi ideile clar şi concis şi chiar dacă expuneţi un punct de vedere, fiţi
siguri că includeţi toate faţetele subiectului, aşa cum le prezintă dovezile obţinute
pentru a vă susţine poziţia.
Scrierea textului narativ.
Între instrumentele de care are nevoie un autor de documentare pe primul plan
se află talentul de a compune un text narativ, pentru că sunt aproape inexistente
documentarele care nu folosesc naraţiunea într-o formă sau alta. Funcţia principală a
acesteia, în cele mai multe cazuri, este de a întări ceea ce este prezentat prin
segmentele înregistrate. Naraţiunea este scrisă deci după procesul de editare pentru că
doar atunci autorul poate şti ce material necesită un suport narativ. Uneori autorii
creează naraţiuni ce se leagă direct de ceea ce se aude în fundal. Alteori ei compun o
naraţiune ce are doar o relaţie indirectă cu elementul sonor.
Naraţiunea poate întări efectul unui program în mai multe feluri. Ea poate
clarifica semnificaţia înregistrărilor; un exemplu este identificarea oamenilor cu o
anumită scenă. În oferirea explicaţiei, autorul trebuie să urmeze acea linie îngustă care
desparte “a spune prea puţin” de “a spune prea mult”. Naraţiunea inutilă poate strica

138
ordinea unui documentar, dar prea puţină poate lăsa ascultătorul nesigur de ceea ce se
întâmplă.
De asemenea, naraţiunea poate oferi o interpretare care îmbogăţeşte conţinutul
unui segment înregistrat. Ea poate servi şi la realizarea tranziţiei dintre o idee şi alta.
Ascultătorilor trebuie să li se spună regulat unde au fost, unde sunt acum şi unde vor fi
conduşi mai departe. Naraţiunea este şi o unealtă eficientă pentru prezentarea ideilor
de bază ale unui script, pentru definirea atitudinilor şi pentru rezumarea concluziilor.
În sfârşit, naraţiunea poate spori efectul emoţional al unui insert printr-o frază vioaie
sau printr-un citat potrivit.
Transcriptul.
După ce tot materialul a fost adunat şi ascultat de mai multe ori, compuneţi
scriptul final, numit uneori script de lucru. Această versiune finală este folosită pentru
selectarea şi organizarea specifică a materialului ce va fi utilizat la editarea şi
cronometrarea ultimă a programului. Ultimul script de lucru şi transcriptul –
emisiunea aşa cum este difuzată – pot fi virtual identice, dacă transcriptul conţine
înregistrările din realitate, interviurile şi alte materiale ce nu pot fi scrise cuvânt cu
cuvânt mai înainte. Unii autori îşi pregătesc scripturile de lucru sub formă de
desfăşurător detaliat, mai puţin înregistrările. Alţii includ înregistrările complete,
transcrise de pe bandă.
Uneori poate fi dezvoltat un program întreg din doar câteva minute de bandă
deţinută exclusiv de un post sau un producător. Autorul poate decide că acest material
ar face o introducere foarte bună sau un final unic şi va construi restul programului în
jurul său. De exemplu, o reţea poate avea o bandă de un minut cu o convorbire secretă
între conducătorii a două puteri mondiale. Din această bandă, cu ajutorul unor
înregistrări din arhivă, interviuri, comentariu şi muncă de teren, nu neapărat legată de
eveniment, poate fi creat un program complet.
6.5.5. Necesităţi şi probleme
În pregătirea materialului final autorul trebuie să ia în considerare tot necesarul
unei prezentări eficiente – scop, recompense, structură, stil oral – pe scurt, toate
principiile unei bune scriituri jurnalistice. Totuşi, autorul trebuie să folosească tehnici
ce sunt extensii logice ale caracteristicilor unice ale documentarului. – utilizarea
extinsă a inserturilor sonore şi folosirea la minim a naraţiunii. Pe lângă acestea,
autorul trebuie să fie atent şi la posibilitatea de editorializare şi la re-crearea
materialului.
Utilizarea secvenţelor sonore.
Implicarea audienţei într-un documentar vine din capacitatea acesteia de a trăi
cât mai aproape posibil situaţiile în care se găsesc participanţii. Cuvintele reale ale
participanţilor au mai mult impact decât cuvintele jurnalistului-prezentator, dar nu au
tot atâta forţă afectivă ca fondul sonor real ale activităţii/acţiunii descrise.
Aici scrierea documentarului se deosebeşte de scrierea reportajelor radio. Cea
mai eficientă metodă de prezentare a reportajului – cea care oferă ideea cea mai clară
a materialului, în cel mai scurt timp – este prin narare. Totuşi, pentru a oferi
diversitate şi a menţine interesul audienţei, autorii vor introduce scurte inserturi în
materialul narativ. Prin contrast, documentarul foloseşte inserturi extinse, o mult mai
mare proporţie de extrase sonore în comparaţie cu cantitatea de descriere, povestire şi
comentariu. În mod ideal, un documentar ar trebui construit numai din înregistrări din
realitate. Banda sonoră va fi compusă pe de-a-ntregul din vocile oamenilor implicaţi şi
efectele sonore prezente la faţa locului. În practică totuşi, un comentariu suplimentar
este aproape întotdeauna necesar. Contrastul dintre reportaj şi documentar poate fi

139
rezumat astfel: în reportaj inserturile sonore completează materialul narativ, în timp ce
în documentar naraţiunea completează înregistrarea.
Minimalizarea textului narativ.
Oricând este posibil, folosiţi extrase sonore; ele au mai multă forţă decât
comentariile oferite de un prezentator. Dar comentariul va fi deseori necesar pentru a
amplifica şi clarifica înregistrările. Sunt o mulţime de lucruri pe care audienţa vrea să
le ştie şi care nu sunt uşor de aflat din înregistrări. Unde se află scena întâmplării; cine
sunt oamenii; când se întâmplă; cum funcţionează procesul tehnic? Acestea sunt
întrebări la care trebuie să răspundă naraţiunea, cu o condiţie: Are nevoie audienţa să
ştie toate aceste lucruri? Este posibil să ratezi un material spunând publicului prea
mult? Dacă ei doresc să ştie toate aceste lucruri, foarte bine, dacă nu, tăcerea e de aur
(Baddeley, 1963, p. 192).
Totuşi tăcerea nu este de aur în documentarul radio. Audienţa trebuie să audă
continuu o “formă” de sunet. Dacă sunetul înregistrat nu este potrivit sau disponibil şi
dacă nu se impune o naraţiune, atunci intervine muzica.
Muzica poate fi eficientă nu numai în acoperirea golurilor din înregistrări, ci şi
prin contribuţia emoţională pozitivă pe care o aduce programului. Un fundal muzical
poate fi ales dintr-o fonotecă. Sau, dacă stilul este potrivit, poate fi adus în studio un
grup local pentru a interpreta selecţiuni standard (fără copyright) care să fie utilizate
în program.
Când se foloseşte naraţiunea, prezentatorul îşi poate asuma rolul de ghid sau
de persoană care pune întrebări. O altă posibilitate pentru umplerea golurilor dintre
inserturi este cea a discuţiilor, ascultătorii urmărind doi (sau mai mulţi) specialişti
discutând despre un proces sau o problemă. Această abordare este utilă pentru
menţinerea implicării audienţei, dacă poate fi realizată astfel încât să dea senzaţia de
spontan.
Editorializarea.
Nu există un acord general al criticilor, producătorilor şi jurnaliştilor asupra
acestui punct. Mulţi cred că un documentar de politică socială ar trebui să ia o poziţie
editorială6 asupra oricărei teme prezentate.
De multe ori, în realizarea documentării pe o temă şi în pregătirea scriptului
pentru program veţi descoperi că este subiectul conţine o injustiţie socială şi veţi dori
să o scoateţi la iveală prin program. Dar nu spuneţi audienţei care este problema şi nu
spuneţi oamenilor ce ar trebui să simtă sau să creadă despre situaţie: arătaţi-le.
Descrieţi problema şi descrieţi soluţiile propuse.
Revenind la exemplul cu bătrânii săraci din aziluri - pe care l-am discutat în
legătură cu implicarea audienţei - puteţi descoperi că aceştia sunt într-adevăr rău
trataţi de către “şefi”. Nu ţineţi o predică. Nu subliniaţi evidenţele şi nu spuneţi
publicului ce situaţie teribilă este, sau ce ar trebui să simtă pentru aceşti bătrâni. De
multe ori această abordare vă poate conduce într-o fundătură; ascultătorii se pot simţi
ofensaţi că li se vorbeşte în acest mod. În schimb, profitaţi de avantajul
documentarului de a implica emoţional audienţa. Urmăriţi-i pe unii dintre aceşti
bătrâni în activităţile lor zilnice, aşa cum am arătat mai devreme.
Lăsaţi inserturile să vorbească prin ele însele. Dacă ele au fost bine alese şi
dacă ascultătorii au cu adevărat sentimentul de a fi implicaţi în situaţia acestor bieţi
oameni, ei vor ajunge de bună voie la concluzia pe care doriţi să o sugeraţi. Apoi, într-
un scurt rezumat al programului, puteţi canaliza reacţia emoţională şi sugera moduri

6
Editorializare = exprimarea unor opinii oficiale ale proprietarilor sau conducerii unui post de radio cu
privire la situaţia prezentată, cu intenţia de a persuada.

140
în care ascultătorii să-şi facă simţită îngrijorarea – scrisori sau telefoane la agenţiile
guvernamentale, contribuţii financiare sau orice altceva consideraţi că este potrivit.
Re-crearea: o problemă de etică.
În înregistrarea şi editarea documentaţiei – materialul brut pentru documentar
– am accentuat valoarea utilizării experienţei reale la care audienţa poate răspunde în
termeni emoţionali. Dar să presupunem că o anumită secvenţă nu este disponibilă pe
bandă. Poate că microfonul nu era pregătit când s-a petrecut evenimentul sau poate
înregistrarea este atât de proastă încât nu poate fi folosită. Până la ce nivel este
îndreptăţit să re-creăm secvenţa?
În docudramă sau în oricare altă re-creaţie sub orice nume, întregul program
este re-creat, dramatizat, chiar dacă poate fi bazat pe o informaţie cercetată cu atenţie.
Criticii se plâng uneori că aceste programe nu sunt suficient de corecte din punctul de
vedere al legăturii cu realitatea, dar ascultătorii înţeleg în general că acestea sunt
dramatizări şi le acceptă ca atare.
Pe de altă parte, audienţa care urmăreşte un documentar va presupune că
materialul este real. Până la ce limită în această situaţie este re-crearea acceptabilă?
Orice re-creare implică o dramatizare sau, mai bine spus, o ficţionalizare. Deci
ce este un nivel acceptabil de ficţionalizare? Când este acest nivel exagerat? Când
dramatizarea unui eveniment devine distorsiune? Dacă o simulare sau o re-creare are
loc, este ea corespunzătoare situaţiei originale? Sau a fost pusă în scenă pentru a
sprijini o poziţie editorială predeterminată?
Răspunsurile la aceste întrebări sunt o problemă de etică. Ele ating tema
delicată a discreţiei editoriale. Iar răspunsul va trebui să fie: depinde.
În documentarul creativ despre premiera muzicală ar fi o problemă să cerem
dirijorului să re-creeze o scenă în care lucrează la anumite pasaje ale simfoniei,
cântând la pian. E mai puţin clar însă într-un documentar despre politica socială. Este
potrivit să re-creăm o scenă în care un bătrân handicapat se luptă să urce scările? Este
acest lucru cinstit, chiar dacă este fidel punctului de vedere al documentarului?
Dacă tema documentarului este una care implică un conflict, atunci este
probabil că vor exista atacuri ale celor care au o altă opinie asupra corectitudinii şi
onestităţii prezentării. Credibilitatea noastră va avea de suferit dacă aceştia vor fi
capabili să demonstreze că am trucat chiar şi o singură scenă.
Dacă subiectul se bazează pe realitate, şi dacă abordaţi documentaţia fără
prejudecăţi şi fără o politică editorială închisă, veţi fi capabili să prezentaţi corect
faptele. Dar dacă presupuneţi că directorii de azil închiriază camere murdare şi nu
păstrează clădirea curată şi apoi nu puteţi găsi mizeria şi trebuie să împrăştiaţi un coş
cu gunoi în hol, n-aţi tratat cinstit subiectul.
O situaţie asemănătoare există cu privire la editarea materialului ce va fi
prezentat. Aveţi grijă să editaţi corect, să daţi o imagine echilibrată a ceea ce aţi văzut
când aţi colectat informaţia. Dacă programul investighează o problemă controversată,
dacă există un rău social ce trebuie îndreptat, vă puteţi aştepta la atacuri. Apărarea vă
va fi adevărul, atât în prezentarea însăşi, cât şi în procesul prin care aţi construit
programul.
6.6. Minidocumentarul

Minidocumentarul este o nouă realizare a redacţiilor de informare. Puşi în faţa


faptului că materialele de 30 şi 60 de minute nu mai captau interesul ascultătorilor,
redactorii au introdus conceptul de documentar “serial”.
În loc să dedice o jumătate de oră, de exemplu, unui singur subiect, materialul
este prezentat într-o serie de miniprograme (de obicei de 3-4 minute) difuzate pe

141
parcursul orarului stabilit. Astfel, un ascultător modern, care nu doreşte să dedice un
bloc compact de timp unui subiect, capătă informaţia în capitole mai mici, mai puţin
plictisitoare şi mai uşor de asimilat.
Minidocumentarul pentru radio, dezvoltat de posturi cu format informativ, dar
utilizat azi de multe posturi comerciale şi reţele, permite audienţei să dedice mai mult
timp unui anumit subiect de importanţă sau interes local, fără a-şi întrerupe drastic
programul său obişnuit.
Cei mai mulţi autori de minidocumentare lucrează după acelaşi proces de
rutină. Mai întâi selectarea temei, care poate veni din orice sursă: producătorul,
articole de ziar sau, mai rar, freelanceri. După ce a fost determinat subiectul, autorul
trebuie să efectueze o documentare; o parte poate fi făcută în bibliotecă, o parte în
redacţie, alta pe teren.
Urmând documentarea iniţială, este pregătit un desfăşurător cât mai simplu ca
structură, deoarece nu este suficient timp într-un minidocumentar pentru ceva
complicat. Există trei tipuri principale de material ce trebuie căutat: voce peste sunetul
de la faţa locului, citate şi pauze (Hall, 1978, p.110). Trebuie de asemenea lăsat loc
pentru muzică. Desfăşurătorul final devine baza pentru înregistrări.
După înregistrări, editarea tuturor materialelor permite autorului să
pregătească scriptul. Structura cel mai des întâlnită este formată din citate şi vocea
naratorului.
Cei mai mulţi realizatori de minidocumentare practică principiile de bază ale
jurnalismului, începând cu o deschidere puternică a temei ce dă esenţa piesei din
program, urmată imediat de cele şase întrebări (cine, ce, unde, când, cum, de ce) şi
umplută apoi cu detalii în timpul care a mai rămas. Unii structurează programul în
jurul comentariilor şi completează cu citate şi pauze muzicale. O altă abordare este
plasarea la începutul programului a unui fragment care atrage atenţia, care este de
interes special pentru audienţă, apoi completarea structurii de bază cu materiale de pe
teren, iar în final, adăugarea naraţiunii (Ron Blau, producător, în Hilliard, 1991, p.
324-325).
Din cauza numărului mare de piese necesare pentru un program (cel puţin
trei pentru fiecare jumătate de oră) şi a timpului disponibil limitat pentru a le produce
(uneori mai puţin de o săptămână pentru un segment) este nevoie sau de un personal
numeros, sau de grijă suplimentară pentru a observa dacă informaţia este corectă.
Aveţi grijă să nu vă luaţi libertatea de a “aranja” faptele dacă descoperiţi că timpul sau
personalul nu v-au permis să obţineţi toată informaţia pertinentă. Scrieţi utilizând
informaţia pe care o aveţi. Nu inventaţi fapte pentru a completa timpul alocat. Multe
minidocumentare repetă în esenţă ceea ce a fost acoperit de presă înainte şi există
tentaţia de a împodobi materialul pentru a da subiectului o nouă imagine. Unde trageţi
linia între minidocumentarul factual şi cel ficţional? Criticul de la New Zork Times
John J. O’Connor numeşte imposibilitatea de a face diferenţa între cele două: “arta
îndoielnică a docudramei”. Nu pretindeţi că ficţiunea este fapt.

6.7. Reportaj /vs/ documentar

Este uneori dificil de deosebit un documentar de un reportaj. Diferenţa


principală este lungimea materialului. Documentarul este de obicei prezentat el însuşi
ca un întreg program, pe când reportajul este difuzat ca un segment dintr-un program
mai lung. Dar această distincţie a fost estompată de crearea minidocumentarului, care,

142
ca şi un reportaj, este prezentat în general ca un segment al unui program cu o durată
mai mare.
De asemenea, distincţia poate fi în natura subiectului. Documentarul tratează
teme de investigare, pe când reportajul tinde mai mult către temele de interes uman.
Dar pot exista şi documentare mai puţin serioase şi reportaje pe teme de importanţă
vitală. Deci, din nou distincţia este irelevantă.
O deosebire de care autorul trebuie să fie conştient este cea a structurii. Un
documentar trebuie să aibă o structură dramatică; el trebuie să-şi expună scopul, să
examineze materialul relevant şi să ajungă la nişte concluzii. Deoarece este mai scurt,
reportajul poate să omită unele dintre aceste elemente. De asemenea, documentarul,
datorită cantităţii mai mari de timp alocat, poate studia o problemă în chip mai
aprofundat şi poate oferi mai multe detalii decât un reportaj.
Atât documentarul, cât şi reportajul se bazează foarte mult pe editarea
materialului înregistrat – “materialul autentic” cum este numit deseori (Garvey &
Rivers, 1982, p.197). Editarea lasă inevitabil autorul descoperit în faţa acuzaţiilor de
părtinire. Deoarece materialul din reportaj este mai restrâns, ceea ce este folosit este
de obicei factual şi lasă mai puţin loc interpretărilor subiective.
Fiindcă sfârşeşte cu exprimarea unor concluzii, documentarul poate fi
editorializat. Desigur, nu este obligatoriu să fie. Cei mai mulţi jurnalişti ar prefera să
spună că documentarele lor prezintă o imagine onestă, nepărtinitoare a unei probleme.
Dar un documentar poate funcţiona ca formă de propagandă sau ca editorial. În plus,
multe încercări de prezentări nepărtinitoare încă sfârşesc prin a favoriza o latură a
subiectului. Este dificil chiar şi pentru cel mai dedicat jurnalist să parcurgă cantitatea
de material necesară pentru a produce un documentar, fără a trage unele concluzii la
îndemână. Dacă autorul nu este permanent vigilent, unele din aceste concluzii se pot
strecura în program.
Într-o anume măsură, puteţi urma aceeaşi procedură pentru pregătirea unui
documentar sau a unui reportaj. Evident, documentarul este mai elaborat, mai mare
consumator de timp şi mai scump; dar procedeele de bază sunt similare.
Documentarul necesită o fragmentare a secvenţelor mai atentă decât
reportajul. Desigur, documentarul nu este ficţiune, dar ar trebui să fie construit în
aceeaşi manieră cu prezentarea dramatică, stil care nu este recomandat în cazul
reportajului.

Concluzii: documentarul radio în declin?


Prin apariţia televiziunii, funcţiile radioului au fost atât de drastic modificate
încât acesta din urmă a pierdut mult din importanţa sa ca mijloc de prezentare a
documentarului. Deşi posturile locale mai fac eforturi în acest sens, este drept să
observăm că una din condiţiile principale pe care am descris-o pentru documentar – să
creeze un impact puternic asupra unei audienţe mari – a încetat să mai existe în radio.
Documentarul necesită un buget considerabil, talent şi efort creativ, şi prea puţine
posturi au resursele materiale şi umane pentru a susţine această activitate.
Această situaţie este regretabilă din două puncte de vedere. În primul rând,
radioul este acum eliberat de multe din restricţiile care au influenţat odată încercările
sale creative. Având timp nelimitat, documentaristul are acum o mai mare posibilitate
de a construi amănunţite şi susţinute tratamente ale realităţii. Condiţiile de timp şi
dezvoltare tehnologică ce stânjeneau odată radioul sunt astăzi printre cele mai
importante avantaje ale sale. În al doilea rând, cum radioul nu mai este “mass-media
de familie”, este de asemenea posibil ca el să opereze la un nivel mai matur în

143
înţelegerea temelor abordate în documentar. Astfel, realizatorul american Edward R.
Murrow a oferit un studiu despre afacerile cu “call-girls”, iar unele posturi
independente s-au aventurat în arii odată tabu, precum homosexualitatea. Aceasta nu
înseamnă că televiziunea nu ar putea trata asemenea probleme, dar ar trebui să
înfrunte mult mai multe presiuni pentru a o face. În plus, există factorul important al
relativului anonimat pe care radioul îl oferă participanţilor, în subiectele delicate.
Şansele pentru declaraţii mai spontane şi mai sincere cresc când şi subiecţii simt că nu
se află sub ochii lumii.

144
BIBLIOGRAFIE

 ALDRIDGE, Henry B. & LIGGETT, Lucy A., 1990 - Audio/Video Production.


Theory and Practice, New Jersey: Prentice-Hall
 BADDELEY, W. Hugh, 1963 - The Technique of Documentary Film
Production, New York: Hasting House
 BLISS, Edward Jr. & PATTERSON, John M., 1978 - Writing News for
Broadcast, 2nd edition, New York: Columbia University Press
 BLUEM, A. William, 1979 - Documentary in American Television, New York:
Hasting House
 BRADY, John, 1976 – The Craft of Interviewing, Cincinnati: Writer’s Digest
Books
 BROOKS, Brian S. et al, 1980 – News Reporting and Writing, New York: St.
Martin’s Press
 CHANCELLOR, John & MEARS, Walter R., 1983 - The News Business, New
York: Harper & Row
 CREWS, Albert, 1946 – Professional Radio Writing, Boston: Houghton Mifflin
 DE FLEUR, Melvin L. & DENNIS, Everette E., 1981 - Understanding Mass
Communication, Boston: Houghton Mifflin
 DE MAESENEER, Paul (ed.), 1989 - Here's the news. A Radio News Manual,
UNESCO
 DOWNS, Cal W., SMEYAK, Paul G. & MARTIN, Ernest, 1980 - Professional
Interviewing, New York: Harper & Row
 EFRON, Edith, 1967 - The Great Television Myth, în revista TV Guide, 6 mai
 FIELD, Stanley, 1958 - Television and Radio Writing, Cambridge: The
Riverside Press
 FINN, Seth, 1991 - Broadcast Writing as a Liberal Art, New Jersey: Prentice-
Hall
 FRANKLIN, Thomas O., 1976 - Broadcasting the News, New York: Pageant
Press
 GAILLARD, Philippe, 1989 - Technique de journalisme, 5eme edition, Paris:
Presses Universitaires de France
 GALTUNG, Johan & RUGE, Mari, 1976 - Structuring and Selecting the News,
în Stanley Cohen & Jock Young (eds.) "The Manufacture of News. Deviance
Social Problems & the Mass Media", p.66-72, London: Constable and Co. Ltd.
 GANZ, Pierre, 1988 - Le reportage radio & tele, 2eme edition, Paris: Editions
du Centre de Formation et de Perfectionnement des Journalistes
 GARVEY, Daniel & RIVERS, William L., 1982- Newswriting for the
Electronic Media, Belmont, CA: Wadsworth Publishing Co.
 HAGERMAN, William L., 1993 - Broadcast Announcing, New Jersey: Prentice-
Hall
 HALL, Mark W., 1978 - Broadcast Journalism. An Introduction to News
Writing, 2nd edition, New York: Hasting House

145
 HAUSMAN, Carl, 1992 - Crafting the News for Electronic Media, Belmont,
CA: Wadsworth Publishing Co.
 HAY, Vicky, 1990 - The Essential Feature, New York: Columbia University
Press
 HILLIARD, Robert L., 1991 - Writing for Television and Radio, 5th edition,
Belmont, CA: Wadsworth Publishing Co.
 HULTENG, John L., 1979 - The News Media. What Makes Them Tick?, New
Jersey: Prentice-Hall
 IBBOTSON, Peter, 1972 - News Overkill, în Brian Wenham (ed.) "The Third
Age of Broadcasting", p.48-63, London: Faber & Faber Ltd.
 LARUE-LANGLOIS, Jacques, 1989 - Manuel de journalisme radio-tele,
Montreal: Editions Saint-Martin
 MALONEY, Martin, 1950 - The Radio Play, Evanston, Illinois: Northwestern
Student Book Exchange
 MAYER, Martin, 1993 - Making News, Boston: Harvard Business School Press
 McLEISH, Robert, 1988 - The Technique of Radio Production, 2nd edition,
London: Focal Press
 McQUAIL, Denis, 1994 - Mass Communication Theory, 3rd edition, London:
SAGE Publications
 MENCHER, Melvin, 1987 - News Reporting and Writing, 5th edition, Dubuque,
Iowa: Wm. C. Brown Publishers
 METZLER, Ken, 1986 - Newsgathering, 2nd edition, New Jersey: Prentice-Hall
 NEWMAN, Edwin, 1976 – A Civil Tongue, Indianapolis: The Bobbs-Merrill
Company Inc.
 RICH, Carole, 1994 - Writing and Reporting News, Belmont, CA: Wadsworth
Publishing Co.
 ROCK, Paul, 1976 - News as Eternal Recurence, în S. Cohen & J.Young (eds.)
"The Manufacture of News. Deviance Social Problems & the Mass Media", p. 73-
80, London: Constable and Co. Ltd.
 ROSENBAUM, Marcus D. & DINGES, John (eds.), 1992 - Sound Reporting,
Dubuque, Iowa: Kendall/Hunt Publishing Co.
 SCHANK, Roger C., 1982 - Reading and Understanding: Teaching from the
Perspective of Artificial Intelligence, New Jersey: Laurence Erlbaum Associates
 SEITEL, Fraser P., 1992 – The Practice of Public Relations, 5th edition, New
York: Macmillan Publishing Co.
 STEPHENS, Mitchel, 1980 – Broadcast News: Radio Journalism and an
Introduction to Television, New York: Holt, Rinehart and Winston
 STRUNK, William & WHITE, E.B., 1979 - The Elements of Style, 3rd edition,
Macmillan Publishing Co.
 WALTERS, Roger L., 1988 - Broadcast Writing. Principles and Practice, New
York: Random House
 WEISS, Philip, 1983 - The Last, Best Hope for the TV Documentary, în revista
Channels of Communication, nov.-dec.
 WILLIS, Edgar & D'ARIENZO, Camille, 1993 - Writing Scripts for Television,
Radio and Film, 3rd edition, Texas: Harcourt Brace Jovanovich College
Publishers
 WOOD, William A., 1967 - Electronic Journalism, New York: Columbia
University Press

146
 WULFEMEYER, K. Tim, 1976 – Beginning Broadcast Newswriting, Ames:
The Iowa State University Press
 Agenţia France Presse, 1994 – La început a fost cuvîntul, Bucureşti: Fundaţia
Rompres

147