Introducere

Scurt istoric al radioului

Radioul în lume

Apariţia radioului ca mijloc de comunicare în masă a fost posibilă datorită preocupărilor

oamenilor de ştiinţă, care au încercat la început prin descoperiri teoretice, apoi prin
confecţionarea uno aparate adecvate, să transmită cu ajutorul undelor electromagnetice
semnale şi mesaje sonore la distanţă. La aceste descoperiri au participat mai multe generaţii
de oameni cu preocupări ştiinţifice, care şi-au adus contribuţia prin descoperirile facute la
perfecţionarea şi eficientizarea aparatelor de emisie şi recepţie.
La eforturile lui Marconi s-au alăturat si alţi oameni de ştiinţă,cu alte descoperiri. Edison
a realizat,la sfârşitul anului 1870, prima imprimare a vocii umane pe aparatul construit de
de el, numit fonograf, cu ajutorul căruia a reuşit să „conserve” vocea. Toate aceste
descoperiri au fost folosite, la început, pentru a face posibilă comunicarea în scopuri
militare sau utilitare, cum ar fi transporturile navale.
După primul război mondial s-au mai făcut incercări, fără un scop bine definit, de a
transmite prin radio cântece, prin redarea unor discuri de gramofon, dar ziua de 15 iunie
1920 reprezintă momentul de cotitură în utilizarea, in favoarea publicului, a noului mijloc
de comunicare. De la gara din Chelmsford (SUA) a fost transmis un concert al cântareţei
Nellie Melba, care a fost recepţionat în multe regiuni americane. La Pittsburg ia fiinţă, in
acelaşi an, primul post oficial de radio. Doi ani mai târziu serviciul american de
radiodifuziune a acordat aproximativ 670 de licenţe pentru emisie noilor posturi de radio
înfiinţate. Şi in alte ţări se înfiinţează posturi de radio ,în 1922 ia fiinţă primul post de radio
din Franţa, iar peste un an, în Germania.

Radioul românesc

Dacă ne propunem să punctăm momentele importante in apariţia radioului la noi in ţară,

nu putem trece peste primele încercări reprezentate de radiotelegrafie, care şi-a găsit prima
aplicaţie practică în ţara noastră, în anul 1908, prin instalarea la Constanţa a primului post
de către Serviciul Maritim Român. În anul următor marina militară a instalat trei posturi
sistem Telefunken la Călăraşi, Giurgiu şi Cernavodă.
În august 1914 a fost instalat în Parcul Carol din Bucureşti, un post de telefonie-
telegrafie fără fir (T.F.F) iar în anul următor acesta a fost amplasat şi pe vagoane de cale
ferată, România având astfel primul tren din lume cu instalaţie de telefonie-telegrafie fără
fir.
Un nou post cu puterea de 150 de kw a fost instalat în anul 1916 la Herăstrău, dar din
cauza războiului a fost evacuat în luna noiembrie a aceluiaşi an în Moldova şi reinstalat la
Botoşani, iar in februarie 1917 transferat la Iaşi pe dealul Copoului, ca din 1918, după
semnarea armistiţiului, acesta să fie readus la Bucureşti.
 Odata drumul deschis, instalarea şi utilizarea acestor posturi va deveni un fapt normal
pentru acele vremuri, astfel încât în anul 1920, la Universitatea din Bucureşti, a fost
introdus primul curs de radiocomunicaţii, iar in 1921 Guvernul de la acea dată a hotărât
înfiinţarea unei reţele de posturi radiotelegrafice, care să acopere întreg teritoriul naţional.
Un moment important în evoluţia radiofoniei româneşti a fost în iulie 1925, când s-a
transmis prima emisiune în limba romînă. Astfel au devenit posibile primele audiţii
publice, de două ori pe săptămână, joia şi sâmbăta, la orele 21:30. Din acest moment se
poate spune că şi în România s-a trecut de la radiotelegrafie şi radiotelefonie la radiofonia
propriu-zisă, cu toate că postul de radio nu devenise incă oficial. Principalul animator al
reuşitelor ce au urmat a fost profesorul Dragomir Hurmuzescu, directorul Institutului
Electrotehnic, adevăratul părinte al radiofoniei româneşti. Ca o recunoaştere a
preocupărilor în acest domeniu profesorul Hurmuzescu urma să devină, în anul 1928,
primul preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societaţii Române de Radiodifuziune.
La 1 noiembrie 1928 avea loc prima emisiune oficiala Societăţii de Difuziune
Radiotelefonică din România, chiar dacă şedinţa de constituire a avut loc la 17 ianuarie
1928. Această primă transmisie a unei emisiuni a postului publics-a facut din sediul situat
în str.General Berthelot nr. 60, cu un emiţător de 400 W pe 401,6 m.
Profesorul Dragomir Hurmuzescu a rostit, dupa acel memorabil ”Alo,Alo,aici Radio
Bucureşti”, cu ocazia inaugurării postului de radio românesc câteva cuvinte
memorabile:”Să nu se creadă că radiofonia este o chestiune numai de distracţie. Radiofonia
este de o mare importanţă socială, cu mult mai mare decât teatrul, pentru răspândirea
culturii şi pentru unificarea sufletelor, căci se poate adresa la o lume întreagă, pătrunzând
în coliba cea mai răzleaţă a săteanului”. Emisiunea a mai cuprins, printre altele, un buletin
de ştiri, informaţii meteorologice, muzică şi prima conferinţă difuzată la radio, intitulată
„Poezia populară romînească”, prezentată de Horia Furtună.

Capitolul I

Discursul radiofonic

Impactul radioului asupra publicului se supune unei etapizări graduale, într-un crescendo
preconizat şi chiar dorit deopotrivă de emitent şi de receptor. Prima „treaptă” ar putea fi
definită drept acţiunea de „a chema”, a reţine atenţia sonor.
Este prima „atracţie” cu un rol determinant pentru procesul de receptare şi apoi de
receptivitate.
Modul „spunerii”, rostirea ca proces şi vector al catalizării atenţiei devine in final
„amprentă” jurnalistică.

1.1. Oralitatea discursului radiofonic

 1.1.1. A vorbi şi a spune la radio

Rostirea la microfon este esenţială pentru emiţător şi pentru receptor şi reprezintă „arcul
voltaic” necesar producerii acţiunii de receptare instantanee.
A vorbi la radio este sintagma cu valente multiple:
-a te adresa uni public larg
-a fi in atenţia publicului
-a valorifica oportunitatea de a-ţi comunica principiile, ideile, convingerile.
Efectul vorbirii la radio trebuie sa fie captarea atenţiei. Cele enunţate anterior sunt
valabile pentru „invitat” la microfon, prezenţă sporadica programată sau întâmplătoare.
Crainicul, moderatorul sau realizatorul (omul din faţa microfonului) reuşeşte in ipostaza
de comunicator prin cel puţin două atribute ale rostirii la microfon:
1.A vorbi la radio semnifică a chema în faţa aparatului de radio (sau în apropierea lui
pentru ca ascultarea sa fie posibilă în întreg lanţul semantic şi înţelegerea sensului să se
facă la un primnivel de decodare). Argumentele evidente (la nivelul percepţiei) pentru o
vorbire radiofonică vizeaza timbrul plăcut, exprimareaconcisă,în stil adecvat (chiar
personal prin note de afectivitate, umor, sintagme recognoscibile, personalizante).Pentru ca
vorbirea să fie persuasivă trebuie să aibă o logică simplă, evidentă, dupa o sintaxă corectă,
evitându-se frazele arborescente, gerunziile la început de propoziţie şi antepunerea
subordonatelor.
Starea de „comfort auditiv” (la nivelul semantic) vizează disponibilităţile de verbalizare
(verbe active), lejeritatea replicii, folosirea unui vocabular bogat, fără superlative.
Cine sunt cronofagii? „Mîncătorii”, consumatorii de timp (conform dicţionarului de
neologisme) cei ce abordează un limbaj abstract, folosesc exprimări banale sau ermetice,
repetiţii neadecvate, chiar stereotipii. A vorbi şi a nu spune ceva e o tară...uneori
molipsitoare.
2.A spune la radio inseamna a comunica idei, sentimente, fapte. Evitarea vulgaritaţilor,
distorsionărilor de sens, preţiozitaţilor verbale, manierii emfatice printr-un ton sacerdotal,
de „atotştiutor” asigură receptarea mesajului.
Cele două atribute ale rostirii radiofonice, a vorbi şi a spune la radio, conduc la
conturarea specificului radiofonic în formă şi fond, suportul lor fiind chiar vocea.
Din pacate nu toţi jurnaliştii radio au voce radiofonica. Selecţia vocilor pentru emisie ar
trebui sa ţină cont că „lumea undelor” nu are nevoie de „fonfi”, ”rârâiţi”, ”sâsâiţi”, şi mai
ales „ăăiţi”. Aceasta este o primă selecţie necesară şi care vizează acurateţea sonoră.
Vocea clară poate fi si neplăcută. Accentele greşit folosite, vârfurile în rostire, notele
înalte, ţipate creează disconfort auditiv. Tonurile foarte grave, reverberante şi slab emise
generează monotonia exprimării şi dificultăţi în decodarea mesajului.
Un om poate avea trei „voci”:
-vocea „de cap”, axată pe accente înalte, ascuţită, penetrantă, dar obositoare, greu de
ţinut sub control de către operatorul de emisie.
-vocea „de gît”, ”ştrangulată”, care dă senzaţia că „i se taie” respiraţia, sau uniformă,
oricum putin personalizantă.
-vocea „de piept”, reverberantă, profundă, controlată prin mişcarea diafragmei,
personalizantă.
 Dacă rostirea la microfon ofera imaginea de ansamblu a personalităţii comunicatorului,
vocea exprimă nivelul de civilizaţie şi devine suportul concret al amprentei radiofonice.
Vocea radiofonică rezistă dincolo de timp. Se „arhivează” intr-un patrimoniu de valori
radiofonice şi devine semn distinctiv, recognoscibil intr-o ierarhie stabilită în diacronie sau
sincronie.
Mesajul este supus multor condiţionari, una, esenţială este chiar vocea de la microfon.
Crearea fluxului empatic, captarea si păstrarea atenţiei publicului devin argumente pentru
reascultare.
În orice circumstanţă, omul de la microfon trebuie să emită idei, ceea ce reclama cultură
generală şi punerea in context, pentru care este necesară cultura de specialitate.

1.1.2. Calităţile jurnalistului radio

Caracteristica definitorie a presei radiofonice este oralitatea.

Nu orice bun jurnalist este bun jurnalist radio. Diferenţa dintre a scrie un text şi a
interpreta propriul text este uneori frapantă. Se întâmplă chiar specialiştilor (mai ales celor
în ştiinţe exacte) şi deserviciul este dublu: pentru propria imagine şi pentru calitatea
auditivă a emisiunii.
Prezenţa radiofonica a jurnalistului reclamă:
- prestanţă profesională
- spontaneitate
- oralitatea cultivată a discursului său
- interpretarea adecvată a textului ( prin ton, pauze de nuanţare, de expresie)
- folosirea unui limbaj accesibil, cu fraze scurte într-o logică simplă, doar când
contextul o cere se folosesc detalii argumentative
- crearea fluxului empatic prin mod relaxat şi firesc în adresare, cu nuanţe afectiv-
emoţionale doar în circumstanţele care le reclamă – un dialog persuasiv fără ostentaţie
-evitarea supercorectitudinii în exprimare – el (iel), poezie (poiezie)
- pronunţie corectă
Care pot fi riscurile unei „pene de emisie” ?
-crearea unui moment penibil de emisie sonoră
-generarea unei frazări incorecte, care poate conduce la distorsionarea mesajului
Profesionalismul jurnalistului radio este evident şi în cazul spontaneităţii şi rapidităţii in
producerea actului radiofonic (informare promptă, realizare în timp scurt a documentării,
redactarea unor informaţii, note, relatări contra-cronometru pentru transmiterea în emisie,
în ideea de a avea primatul difuzării).
Actul radiofonic este rezultatul unei acţiuni colective susţinută de spiritul de echipă. Este
sincronizare, armonie, succesiune rapidă, simultaneitate de secvenţe vorbite şi muzicale.
Cea mai mică ezitare va afecta imaginea de ansamblu.

1.1.3. Caracteristicile presei radiofonice

 Conştientizarea de către jurnalist a caracteristicilor presei radiofonice este singura
garanţie a producerii unui act radiofonic valabil, difuzabil în condiţii optime pentru o
receptare corectă a mesajului său.
„Efemeridele” greceşti, un fel de cronici consemnau informaţii care satisfăceau
curiozitatea cititorilor şi pierdeau din interes la scurt timp după lecturare. Grecii
surprinseseră o caracteristică a presei şi au consemnat-o, denominând astfel chiar produsul
jurnalistic: „efemeridele” lor anunţau efemeritatea produsului mediatic.
Presa radiofonică este ilustrarea supremă a acestei caracteristici: „Semăn în coama
vântului: radioul” este sintagma cea mai expresivă folosită de Patrice Flichy1.
Persisabilitatea informaţiei, ca şi producerea unor emisiuni culturale, muzicale concepute
pentru a rezista în timp reprezintă cei doi poli ai programelor: „de stoc” (ce pot fi
redifuzate: piese de teatru, muzică, documentare) şi „programe de flux”: informaţii, sport,
talk-show-uri.
Conţinutul mediatic este la fel de important şi pentru informaţia la zi (de care avem
nevoie pentru a înţelege şi acţiona într-o societate guvernată de legi), dar şi pentru
emisiunea-spectacol sau documentar, arhivă pentru istoria culturală a societăţii.
Specializarea jurnaliştilor, în sistem instituţionalizat sau prin autoperfecţionare va
asigura realizarea produsului radiofonic în siostemul vizat (de actualitate sau de istorie
culturală).
Formula „jurnalist bun la toate” e o utopie care guvernează doar spiritele orgolioase.
Este însă faza de început în sistemul radioului.
Pierderea importanţei conţinutului mediatic este şi rezultatul unei alte caracteristici a
presei radiofonice: rapiditatea difuzării.
Radioul este mijlocul de comunicare în masă cu posibilitatea cea mai rapidă de
transmitere de la locul evenimentului. Intrarea în emisie prin telefon (formulă specifică
radioului şi în ultimii ani şi televiziunii) este modalitatea modernă de comunicare. În
funcţie de importanţa evenimentului se întrerupe difuzarea emisiunii montate sau discursul
moderatorului în emisiunea în direct şi se intervine cu o relatare de la eveniment.
Penetrarea informaţiei de ultimă oră în medii diverse şi receptarea acesteia de categorii
diferite de ascultători sunt generate şi de o altă caracteristică a presei radiofonice,
comoditatea receptării:
-radioul se ascultă în orice mediu: acasă, la serviciu, în maşină
-radioul poate fi ascultat desfăşurând simultan altă activitate
Discursul radiofonic trebuie să fie realizat într-un limbaj accesibil pentru a se produce
comprehensiunea şi a susţine lanţul logic al exprimării radiofonice.
„Semăn în coama vântului” – trimite la expresia populară românească „vorbe-n vânt”.
Fondul sapienţial decodează perisabilitatea produsului (mediatic în cazul de faţă) şi
motivează necesitatea repetării (ad litteram sau într-o formă perifrastică) a conţinutului
mediatic. Este caracteristica presei radiofonice, necesară şi utilă: redundanţa.

1.1.4. Limba şi vorbirea

1
Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, Iaşi, 1999, p. 128.
Confuzia de termeni, des reperată mai ales când se invocă amendarea imperfecţiunilor,
abaterilor de la normă şi chiar a greşelilor frapante se perpetuează chiar în medii elevate,
diferenţa semantică reducându-se considerabil şi plasându-se în contiguitate. Şi totuşi,
printr-o schemă extrem de simplă, cele două concepte pot fi caracterizate astfel:

LIMBA VORBIREA

↓
instrument de comunicare
↓
utilizarea instrumentului de comunicare

↓
fenomen supraindividual
↓
fenomen individual
(obiectiv) (subiectiv)

↓
fond al colectivităţii
↓
creaţie a individului

Pentru a fi agreabilă şi persuasivă, bogată semantic şi vector pentru afectivitate, vorbirea

radiofonică trebuie să fie expresivă. Analizată în nuanţele cu semnul minus şi plus (sau mai
puţin şi mai mult) expresivitatea poate fi radiografiată astfel:
EXPRESIVITATEA VORBIRII