Universitatea Spiru Haret

Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice

Sinteză de curs
Anul III, sem. V

INIŢIERE RADIO

Lect. univ. dr. George Lăzăroiu

Obiectivele disciplinei
Cursul se adresează studenţilor din anul III şi prezintă modul în care mijloacele audio articulează
o componentă majoră a sistemului mass-media, cuprinzând arhitectonica procedeelor şi
aparatelor utilizate pentru captarea, înregistrarea şi redarea sunetului şi a imaginii. În radio se
înregistrează un flux informaţional continuu. Caracteristica definitorie a presei radiofonice este
oralitatea. Informarea este o primă funcţie pe care o are radioul.

Conţinutul disciplinei

1. Funcţiile radioului

Caracteristica definitorie a presei radiofonice este oralitatea; informaţia este transmisă

folosind cuvântul rostit. Acest fapt determină anumite caracteristici particulare are presei vorbite,
ceea ce diferenţiază acest gen publicistic de celelalte, şi anume de presa scrisă şi audio-vizuală
(televiziune). A doua caracteristică majoră a presei vorbite este accesibilitatea. Pentru a asculta
radioul nu este necesar ca publicul să depună un efort foarte mare şi nici să renunţe la alte
preocupări. A treia caracteristică este rapiditatea cu care receptorul intră în posesia mesajului.
Presa radiofonică reuşeşte să transmită informaţia mai rapid decât presa scrisă sau televiziunea,
acestea din urmă având nevoie de un anumit timp pentru a prelucra şi transmite ştirea.
Din aceste caracteristici ale presei radiofonice se nasc şi anumite necesităţi care trebuie
îndeplinite de jurnalistul de radio. Prima calitate necesară este cerută de specificul oralităţii
acestui canal de comunicare în masă, şi anume vocea. Aceasta trebuie să aibă un timbru plăcut şi
tonalităţi care să „atragă” ascultătorul. De asemenea, modulaţiile vocii trebuie să fie adaptată
mesajului transmis. A doua calitate este puterea de sinteză şi concizie. Având în vedere că
reţinerea informaţiilor primite prin intermediul auzului este dificilă decât a celor captate prin văz,
jurnalistul trebuie să selecteze, într-un timp scurt, notele esenţiale ale evenimentului şi să
ocolească informaţia nesemnificativă.

2. Specificitatea canalului audio

Elementele comunicării sonore, reliefează Drugă şi Murgu, îndeplinesc mai multe funcţii
retorice: clarifică, sau determină, acţiunea, povestirea; definesc un personaj, creează legături între
idei, personaje, locuri, imagini şi momente narative; augmentează sau diminuează senzaţia de
realism; măresc sau reduc ambiguitatea; atrag sau distrag atenţia asupra unui amănunt; indică
modificări ale timpului povestirii (cronos vs. kairos); sugerează o stare, evocă un personaj, o
situaţie, un sentiment; fixează un ritm al percepţiei; indică un spaţiu acustic; indică un „timp
istoric”, o „voce” reală sau imaterială. Este necesar ca discursul sonor să aibă coerenţă stilistică
şi consistenţă. Scriitura pregnantă este concisă: o propoziţie nu trebuie să conţină cuvinte inutile,
precum un desen nu trebuie să aibă linii inutile, iar o maşină, componente în plus. Fiecare cuvânt
trebuie să spună ceva, însă autorul nu trebuie să-şi simplifice toate propoziţiile sau să evite
detaliile, tratând schematic subiectele. Specificul trebuie preferat generalului, cuvântul precis
celui vag, iar concretul, abstractului. A fi specific, precis, concret este cel mai sigur mod de a
atrage şi a menţine atenţia cititorului. (Strunk, White)
Radioul se bazează pe un ansamblu de materiale semnificante ce ţin de universul sonor,
extrem de important fiind sistemul oral (ordin de realizare lingvistică distinct de sistemul grafic).
Plasând în dispută, cu ajutorul vocii, „corpurile semnificante“ ale partenerilor comunicării,
radioul mobilizează pregnant ordinul indicial, care se bazează pe relaţii de contiguitate (de pildă,
o urmă ce desemnează deplasarea unui animal este de natură indicială). Diverse variabile
paralingvistice (timbru, intensitate, intonaţie, accent) angajează demersul interpretativ în
articularea de imagini corporale adesea îndepărtate de fizionomia reală a indivizilor care se
exprimă. Continuitatea temporală este specifică enunţului radiofonic, desfăşurat ca un flux
necontenit, structurat pe genuri şi conţinuturi în funcţie de temporalitatea vizată a audienţelor
sale. Continuitatea şi apropierea difuzării radiofonice sunt două principii de acţiune care i-au
permis să-şi afirme un rol distinct în sistemul informativ. (Lochard, Boyer)

3. Tipologia interviului radiofonic

Interviul este considerat în radio un gen jurnalistic fundamental, fiind prezent în majoritatea
emisiunilor. Dialogul dintre jurnalist şi interlocutor reprezintă cel mai eficient mijloc de a obţine
şi transmite o informaţie către public, mai ale în radio unde se lucrează cu cuvântul rostit. Un
post de radio are un public ţintă căruia i se adresează dar se ştie că acesta este uneori în mişcare
putând migra foarte repede către alte posturi. Radioul se raportează diferit la publicul său, atât
prin structura programelor difuzate cât şi prin subiectele abordate. Un post de radio în FM are un
public care preferă anumite tipuri de programe, o muzică de un anumit tip şi diferite modalităţi
de expresie publicistică. Postul public are şi el un public ţintă, mai numeros şi mai diversificat ca
preferinţe. Relaţia dintre reporter şi intervievat reprezintă un alt criteriu în stabilirea tipologiei
interviurilor. Între cei doi se creează o relaţie directă cu unele diferenţe în ceea ce priveşte durata
relaţiei dar şi tipul acesteia. Documentarea este etapa în care reporterul trebuie să culeagă toate
datele necesare realizării interviului. El se foloseşte de toate sursele oferite de biblioteci, colecţii
de ziare şi legi pentru a afla cât mai multe în legătura cu tema propusă. Alegerea intervievatului
este următoarea etapă parcursă de reporter. Intervievatul trebuie ales cu mare atenţie pentru că el
poate fi chiar portarul unei instituţii dacă se constată că el deţine cele mai multe informaţii cu
tema aleasă. După alegerea intervievatului reporterul poate să treacă în etapa următoare:
pregătirea întrebărilor. Structurarea şi ordonarea acestora vor da coerenţă şi consistenţă
materialului rezultat. Înregistrarea interviului se face la o dată şi un loc ales de comun acord cu
intervievatul. Alegerea locului este un element important deoarece reporterul trebuie să ţină
seama şi de câteva detalii tehnice. Prelucrarea materialului presupune copierea pe bandă de
magnetofon sau introducerea materialului înregistrat în computer pentru montaj. Această
operaţie se numeşte în limbajul radiofonic „ fonotecare”. O mai mare atenţie trebuie manifestată
la eliminarea pauzelor care uneori sunt semnificative. Difuzarea interviului se face de obicei în
cadrul unei emisiuni radio. În conceperea şi realizarea unui interviu trebuie avut în vedere
anumite considerente de ordin stilistic, dar şi de întindere în timp. Durata poate ajunge chiar la
15 minute dar de obicei timpul alocat într-o emisiune este de 3-4 minute uneori chiar mai puţin.
Conformaţia interviului este cea specifică oricărui material jurnalistic. Introducerea sau
„lansarea” conţine informaţii în legătură cu localizarea, prezentarea intervievatului şi tema sau
scopul interviului.
 Din perspectiva modului de realizare, Joanescu distinge interviul instantaneu (întrebuinţat ca
ilustraţie audio în buletinele de ştiri) de interviul pregătit (care foloseşte în vederea obţinerii de
informaţii, opinii, explicaţii ş.a.). În funcţie de circumstanţele realizării avem interviuri prin
întâlnire directă (reporterul şi interlocutorul se află faţă în faţă, într-un loc ales anterior sau la
locul evenimentului), la faţa locului (realizate în timpul producerii evenimentului sau imediat
după acesta, şi difuzate imediat după anunţarea evenimentului), la o conferinţă de presă
(preferabil separat, cu purtătorul de cuvânt, la sfârşitul întâlnirii), în direct (inserturile de
interviuri live creează senzaţia de participare directă a ascultătorului la emisiune), şi prin telefon.
După conţinut, avem interviul informativ (ce prezintă informaţia sub forma răspunsurilor directe
şi poate constitui material factual pentru ştiri sau poate fi procesat spre a deveni un material de
sine-stătător), interviul interpretativ (în care reporterul furnizează faptele şi îi solicită
interlocutorului să le comenteze sau să le explice) şi interviul afectiv (oferă o viziune generală
asupra interlocutorului, ascultătorul înţelegând mai bine situaţia în care se află intervievatul, în
termeni umani).

4. Tipologia emisiunilor radiofonice

Relatarea radio trebuie să prezinte exactitate, echilibru şi claritate. Faptele trebuie redate cât
mai exact, iar textul transmis trebuie să fie clar pentru a face percepţia cât mai uşoară şi uşor de
reţinut. Comentariul este un gen jurnalistic de opinie, prin urmare opinia urnalistului iese în
evidenţă. Comentariul aduce în atenţia publicului un eveniment care a avut loc, este în
desfăşurare sau urmează să aibă loc în viitor. Comentatorul are sarcina să facă o analiză
pertinentă a evenimentului sau faptului semnalat, să comenteze fiecare element constitutiv şi să-
şi expună părerea. Comentariul radiofonic are anumite particularităţi rezultate din specificul
radioului. Publicul percepe mult mai bine un text mai scurt, are răbdarea necesară să asculte până
la sfârşit tot materialul, dacă acest prezintă şi interes pentru el. un comentariu incitant devine
tentant pentru un ascultător chiar neavizat sau neinteresat de subiect. Grosu Popescu arată că
numele sunetelor sunt descrieri de fapte sau nume de acţiuni. Omul de radio este pus curent în
postura de a privi lucrurile din mai multe perspective, de a adopta, pe rând, atitudini ce nu-i
aparţin, fiind ale interlocutorilor săi. El trăieşte într-un univers sonor specific, iar evenimentele
au un ecou prelungit. Tehnica preia şi transmite echilibrat mesajul sonor, jucând rolul
„asistentului“ obiectiv, echidistant şi uman. Specificul radiofonic depinde atât de formă, cât şi de
conţinut: forma este cea mai importantă parte a unui conţinut (prin ea se transmit stări de spirit,
trăiri, modele de comportament uman ş.a.). Vocea omenească este instrument şi protagonist în
comunicarea prin radio. Scrisul pentru radio vizează ordinea, ritmul şi dozarea cantităţii de
informaţie. Ştirea nu este faptul, evenimentul, ci ceea ce se spune despre el. Cel mai adesea
evenimentele sunt create de oameni şi sunt cu atât mai numeroase, cu cât reporterul este mai
instruit. Apropierea evenimentelor de necesităţile fundamentale sau de interesele oamenilor
reprezintă un criteriu de selecţie pentru jurnalistul de radio. De regulă o ştire comunică strictul
necesar: ea trebuie să fie scurtă, formulată limpede, într-un mod care denotă corectitudine şi
echilibru. Credibilitatea se întemeiază pe maniera în care sunt redactate şi prezentate ştirile,
obţinându-se prin echidistanţă şi profesionalism. Informaţiile transmise succint şi concentrat sub
forma ştirilor sau a relatărilor trebuie să fie corect percepute, înţelese şi reţinute. Prea multe ştiri
într-un buletin afectează recepţia, iar spre a reţine atenţia opiniei publice asupra anumitor
informaţii se revine în radiojournal. Emisiunile de sinteză constituie un prilej de aprofundare a
problemelor, de evidenţiere a semnificaţiilor evenimentelor prezentate anterior în buletine de
ştiri şi radiojurnale.
Fiecare voce care intervine pe parcursul radioprogramelor de actualităţi, explică Grosu
Popescu, îşi articulează personalitatea în funcţie de rolul pe care-l joacă în scenariul respectiv:
vocea crainicului (prezentator al ediţiei respective), vocea corespondentului (care transmite
relatări de la distanţă, prin telefon), vocea reporterului (prezent la locul de producere a unor
evenimente, descriindu-se ceea ce se vede şi explicându-se ceea ce se aude), şi vocea experţilor
(care explică ceea ce nu se vede şi nu se aude). Reporterul trebuie să înţeleagă în ce constă
noutatea sau să identifice problema în situaţia care i-a apărut în faţă. Când se comunică
informaţii în legătură cu un proces sau fenomen ce se produce independent de persoanele în
cauză, contribuţiile monologale sunt utile. Superioritatea documentarului radiofonic constă în
posibilitatea interrelaţionării unor mărturii vii, a unor documente autentice, cu prezentarea
artistică a semnificaţiilor, a ideilor şi a asociaţiilor de idei. Transfigurările artistice ce vizează
înţelegerea şi aprofundarea cunoaşterii îşi găsesc în documentarul radiofonic o sferă extinsă de
acţiune.

5. Stilul radiofonic

Concizia este o calitate a jurnalismului radiofonic. Radioul este un mediu cu multe restricţii
în ceea ce priveşte timpul alocat în spaţiul de emisie. Grila de programe limitează timpul acordat
emisiunilor şi o dată cu acesta şi a spaţiului acordat unui gen jurnalistic. Şi reportajul are un
spaţiu limitat prevăzut într-o emisiune, astfel încât reporterul trebuie să transmită o cantitate cât
mai mare de informaţie într-un timp cât mai scurt.
Pentru Lovink, internetul face parte din peisajul noii media, care acoperă aria de la artă
video, grafică computerizată, CD-ROM-uri, realitate virtuală până la cinematografie digital,
telefoane mobile şi DVD-uri. Subiectul culturii critice internet este utilizatorul ca producător, de
unde necesitatea examinării noţiunii de comunităţi virtuale ca reţele sociale şi a modului în care
acestea reflectă societatea şi anticipează noi forme de interacţiune socială. Puterea media digitale
constă în producerea de imagini, sunete şi text prin intermediul formulelor matematice. Media
exclud extramedialul din sfera cunoaşterii, însă oferă imediat posibilitatea de a-l experimenta.
Extramedialul apare ca negare a informaţiei dintr-un mediu. Extramedialul nu este o reacţie
subiectivă, psihologică, ci o experienţă fizică generată de media. Extramedialul este
inconceptibil, imposibil de experimentat în absenţa unui interior media, fiind negarea
conţinutului informaţional al media. Ca atare, media totale guvernează prin absenţă fizică,
datorându-şi existenţa senzaţiei colective că lumea este prezentă necontenit în peisaj. În era
informaţiei multimedia nu se poate diferenţia între uniform şi multiform. Din perspectiva
calculată a sistemului, media sunt intermediari, conducte de comunicare, comunicatori de
informaţie. Media suverane sunt fundamental dezinteresate, nu vizează obţinerea valorii sau a
surplusului de semnificaţie, aflându-se dincolo de cererea de informaţie şi de principiul utilizării
specifice reţelei. Media suverane au întrerupt toate conexiunile imaginare supravieţuitoare cu
adevărul, realitatea şi reprezentarea. Contramedia urmăresc să anuleze separarea dintre emiţător
şi receptor, dintre mediu şi mesaj, desăvârşind dezvoltarea internă a media. Ciberspaţiul ar trebui
să-şi suplimenteze cunoaşterea ideilor cu cunoaşterea penumbrei spaţiului digital. Cibercultura
nu se mai poate poziţiona într-un vid utopic al posibilităţilor nesfârşite. Comunităţile online
oglindesc evenimentele şi au potenţialul de a-şi crea propriile sisteme autopoetice şi de a
determina evenimente.
Media streaming, explică Lovink, au înlocuit vechile modele uniplurivoce de transmisie
media. Re-medierea este opţiunea noilor media de a se standardiza în umbra capitalismului
corporativ. Tehnica streaming nu vizează numai retransmiterea semnalului audio deja existent,
fie că e în direct sau înregistrat anterior. Economia a definit dimensiunile proiectelor radio.net:
proiectele nonprofit nu-şi puteau permite să plătească preţurile pentru echipament şi trafic, chiar
dacă ar fi avut mii de ascultători conectaţi, şi puţini utilizatori de internet aveau suficientă putere
de utilizare, capacitate de memorie şi lăţime de bandă spre a beneficia relevant de tehnologia
streaming. Evenimentele streaming, asemănătoare radioului deschis „în afara radarului“ şi
mixărilor de club care curg în buclă timp de ore întregi, ajung în penumbra extinsă a
ciberspaţiului. Iniţiativele media streaming se bazează pe interacţiunea integrală între parteneri
egali. Transmisia tradiţională se asociază cu propaganda pentru o perspectivă sau o ideologie
specifică. Metodele care întrebuinţează „eşantioanele“ neutralizează şi temperează mesajele
părtinitoare (una dintre sarcinile noilor media este aceea de a spori conştiinţa generală a
deformării artificiale inerente a media). Funcţia mijloacelor de comunicare în masă este aceea de
a crea material brut pe care producătorii de media suverane îl întrebuinţează liber şi îl
reinterpretează în remix-urile lor. Pentru a torpila paradigma broadcast, reţelele streaming
trebuie să se elibereze de public văzut ca bază de date plină de subiecte. Streaming este mai mult
decât radio sau televiziune pe monitorul computerului. Atât forma, cât şi conţinutul noilor media
pot diferi radical de structurile media anterioare, câtă vreme participanţii la reţea sunt conştienţi
de legile media şi dornici de a le respinge şi a le depăşi.

6. Caracteristicile ştirii radiofonice

Specificitatea ştirii radio este dată de mediul folosit pentru transmiterea ei, care este, aşa cum
am văzut, cel oral, vorbit. Astfel, ea trebuie analizată din două perspective, aceea a mediului şi al
redactării care trebuie să fie adecvat mijlocului. Elaborarea unei ştiri presupune existenţa
informaţiei, aceasta putând fi obţinută de reporter prin observare directă sau apelând la alte
surse. În ştirea de radio se citează persoanele oficiale care fac declaraţii sau se introduce insert –
ul cuprinzând o scurtă declaraţie. Atunci când se introduce o persoană cu o funcţie oarecare, întâi
se precizează funcţia şi apoi numele persoanei. De asemenea, în cuprinsul ştirii nu vor fi repetate
informaţiile din introducere, şi se recomandă folosirea verbelor la timpul prezent. Ştirile sunt
repetate în cadrul buletinelor de ştiri din mai multe motive. În primul rând, pentru că nu sunt
reţinute. Efemeritatea, marea deficienţă a radioului, este remediată prin repetiţie. În al doilea
rând, pentru că se schimbă publicul. Este greu de presupus că acelaşi public stă să asculte toate
buletinele de ştiri, oamenii având preocupări diverse în diferite momente ale zilei. Un alt motiv
este acela că prin repetiţie se atrage atenţia asupra importanţei unui eveniment sau fapt.
Calităţile principale ale unei ştiri, explică Traciuc, sunt exactitatea (evenimentul trebuie
prezentat cât mai riguros, fără să apară presupuneri ale reporterului), echilibrul (redarea majorităţii
aspectelor unui eveniment sau fapt) şi claritatea (posibilizează percepţia exactă a mesajului
transmis de jurnalist). Reguli de redactare: frazele trebuie să fie mai scurte, iar propoziţiile mai
concise şi mai clare decât în presa scrisă; limbajul trebuie selectat cu grijă, astfel încât să fie
întrebuinţaţi termeni cunoscuţi; denumirile de instituţii sau ale unor foruri interne sau
internaţionale vor fi date integral, spre a fi clare celui care ascultă; la redactarea unei ştiri pentru
radio trebuie să se evite aglomerarea textului cu cifre mari foarte exacte; ştirea radiofonică nu
trebuie să înceapă cu un citat sau cu istoricul evenimentului; nu se folosesc date din săptămână
foarte precise decât atunci când este strict necesar.

7. Tipologia reportajului radiofonic

Reporterul nu dispune decât de cuvântul rostit de el, de intervenţiile martorilor introduşi prin
intervievare şi de ambianţa sonoră a mediului de unde se face transmisia în direct sau se
înregistrează reportajul. Reporterul recurge la reportaj, ca gen jurnalistic, în activitatea sa, atunci
când participă la un eveniment. Este corect să fie prezentat evenimentul într-o ştire prezentată
într-un jurnal, dar de obicei ştirea este completată cu informaţie prezentă şi în alte materiale
jurnalistice incluse în programele unui post de radio. Elementul nonverbal este folosit de
reporter mai mult la începutul materialului, pentru a introduce ascultătorul în atmosferă.
Important este însă să nu se abuzeze de redarea sunetelor specifice mediului. Reporterul trebuie
să fie în permanenţă prezent cu vocea sa , cu informaţii transmise clar şi concis, cu introducerea
intervievaţilor şi cu trecerile de la un invitat la altul. Zgomotul mediului ambiant este un
element hotărâtor, care nu trebuie să lipsească din reportajul radiofonic. Lipsa zgomotelor ar
diminua credibilitatea celor spuse de către reporter. Zgomotele ajută la crearea unor imagini,
reuşind chiar să schimbe starea de spirit a ascultătorului, să-l emoţioneze. Relaţia cuvânt – sunet
devine elementul hotărâtor în realizarea unui reportaj pentru radio. Dintre toate tipurile de
radioreportaj, cel transmis în direct, ilustrează în modul cel mai reuşit specificul radiofonic.
Radioreportajul în direct are o anumită încărcătură emoţională, el „transpune” ascultătorul în
mijlocul evenimentului.
Un reportaj în direct este perceput de audienţă cu aceeaşi tensiune cu care se confruntă
reporterul. Ascultătorul se înveseleşte, se întristează, îşi manifestă indignarea sau entuziasmul ca
şi cum ar participa la eveniment. Dezvoltarea temei este de fapt abordarea interlocutorilor, într-
o ordine firească. Desigur că fiecare eveniment are anumite particularităţi. La un eveniment în
care organizatorii iau cuvântul pe rând, nu vom înregistra pur şi simplu tot discursul, ci vom lăsa
numai începutul discursului, pentru câteva secunde, după care vom face prezentarea vorbitorului
şi vom prezenta intenţiile discursului său. Pentru reportajul de jurnal se poate imprima mai mult
din intervenţia participanţilor, pentru că oricum vor fi introduse pasajele care sunt importante,
dar pentru reportajul care urmează să fie inserat într-o emisiune, reporterul va interveni cu
propriul comentariu, cu un ton redus al vocii sale, iar vocea celui care ţine discursul trebuie să
rămână pe fundal.

8. Calităţile unei ştiri radiofonice

Ştirile de radio sunt tratate în două forme: ştiri flash, care răspund la principalele întrebări ale
ştirii: cine, ce, când, unde, cum şi prezintă elementele definitorii ale evenimentului. Acestea sunt
scurte, ele având ca dimensiune a redactării scrise până la 10 rânduri, iar ca durată a difuzării
maximum 30 de secunde. Flash-ul are structuri si dimensiuni diferite. Unele posturi private
consideră flash-ul ca fiind foarte scurt, de dimensiunea unei fraze, a lead-ului, caz in care
elementele de detaliu lipsesc. La baza acestei alegeri stă ideea că elementele suplimentare vor fi
date, oricum, de postul public, care preferă difuzarea ştirilor care conţin cât mai multe informaţii.
Cea de-a doua formă este cea a ştirilor complexe, care pe lângă elementele definitorii ale ştirii
conţine şi elemente de conţinut, de detaliu. Acestea conţin mai multe fraze, în care se caută a
răspunde şi la întrebarea de ce?, iar ca durată se pot întinde până la 2 minute. De asemenea, ele
cuprind adesea şi insert-uri. În acelaşi timp, folosirea inserturilor de sunet, cu declaraţii sau
relatări, poate avea şi ea un rol benefic,schimbarea tonului, apariţia altor voci, a declaraţiilor
unor personalităţi, a unor microinterviuri, pe lângă cele ale celor doi prezentatori, toate au rolul
de a atrage şi menţine atenţia ascultătorului.
Caracteristicile ştirii radiofonice, arată Traciuc, ajută la fixarea criteriilor de selectare a
informaţiei, oportunităţii difuzării şi a locului pe care îl are ştirea într-un buletin informativ:
noutatea (o ştire trebuie să înfăţişeze cele mai recente evenimente, indiferent de domeniu);
operativitatea este relaţionată de noutate şi presupune reducerea timpului de verificare,
prelucrare şi difuzare; acurateţea constă în prezentarea evenimentului în spiritul faptelor, fără
denaturarea adevărului; proeminenţa este conferită de poziţia ocupată în societate de persoanele
ce participă la eveniment; amploarea este dată de numărul de persoane implicate sau vizate într-
o ştire; raritatea e dată de ineditul faptului relatat; interesul uman este conferit de personalitatea
umană (în dubla sa ipostază de obiect şi subiect al comunicării); concreteţea constă în faptul că
evenimentele în care sunt implicaţi oamenii sunt concrete, interesând publicul ascultător fiindcă
exercită influenţă asupra vieţii personale; conflictul şi competiţia sunt date de necesitatea
prezenţei unei dispute sau tensiuni în ştire, menite să atragă publicul; dinamismul e determinat de
implicarea oamenilor într-un eveniment dramatic; proximitatea are două coordonate: una
spaţială (publicul este interesat de ceea ce se petrece în apropierea sa, în mediul său social) şi
alta temporală (publicul este interesat mai degrabă de ceea ce s-a întâmplat ieri sau de ceea ce se
petrece într-un viitor apropiat).

9. Reguli de redactare pentru audio-vizual

Hartley arată că mass-media nu evidenţiază noţiunile şi clasificările cunoscute, ci le

(re)produc din „materialul brut” selectat din mediul nostru cultural şi lingvistic. În discursul
ştirilor, semnificaţia este determinată de ceea ce este prezent, absent, neselectat şi reprimat
discursiv. Ştirile negative sunt îndeobşte neprevăzute, clare, se petrec într-un interval scurt de
timp, sunt consonante cu aşteptările generale despre starea lumii (pragul lor este mai coborât
decât al majorităţii ştirilor pozitive). Evenimentele nu devin ştiri doar fiindcă se produc, ele
trebuie să fie adecvate celor anterioare şi să provină de la o sursă cunoscută, de încredere şi, de
dorit, „reprezentativă”. Mass-media se adresează bunului nostru simţ spre a explica toate
genurile de subiecte posibile, reamintindu-ne constant pe ce se sprijină explicaţiile. În practică,
ştirile percep oamenii ca indivizi cu atribute personale, şi nu ca entităţi a căror condiţie e
determinată de relaţiile lor de clasă. Relevanţa ştirilor este dată de conflict, violenţă, rivalitate şi
dezacord, însă pentru ca aceste fapte negative să valoreze ca ştire, e necesar să existe o ipoteză
privind consensul pentru care aceste fapte constituie o ameninţare.
Istoria demersului jurnalistic, evidenţiază Lochard şi Boyer, apare ca o încercare necontenită
de reducere a distanţei dintre momentul evenimentului şi cel al furnizării ştirii. Activitatea
mediatică se bazează pe un contract de comunicare specific; subiecţii comunicanţi care se află la
originea enunţurilor mediatice beneficiază de un spaţiu de acţiune care le permite să confere
acestora forme specifice prin dezvoltarea anumitor strategii. Informaţia mediatică îşi propune
satisfacerea motivaţiilor practice, oferind repere şi sfaturi beneficiarilor, consumatori de media.
Imperativul captării constituie fundamentul oricărei întreprinderi de mediatizare. Formulele
electronice propuse de către ziare reduc considerabil termenul de disponibilitate a informaţiei,
permiţând şi realizarea unor dialoguri interactive. Un număr mare de fapte analizate de media nu
sunt evenimente raportate, ci evenimente provocate de către aceasta. Funcţionarea empatică a
media se bazează pe mobilizarea imaginarului colectiv aflat în cadrul comunităţii. Media
produce un stereotip care, întâlnind adeziunea unui număr mare de persoane, se instalează în
imaginarul comunităţii. Enunţurile informative se construiesc pe un ansamblu de alegeri
discursive, împrumutând o formă verbală sau vizuală. Expunerea publică a opiniilor constituie o
vocaţie esenţială a informaţiei mediatice.

10. Ancheta în jurnalismul radiofonic

Ancheta radiofonică poate fi prezentată în programele unui post de radio local, teritorial
sau public. Important este ca subiectul abordat să fie de interes pentru publicul ţintă.
Actualitatea este specifică majorităţii genurilor, dar în cazul anchetei se poate spune că deseori
un subiect rămâne în actualitate o zi din săptămână sau mai multe, timp suficient ca un reporter
să facă investigaţia. Subiectul unei anchete poate fi atemporal, nefiind legat de activitatea de
moment. Oralitatea specifică radioului are şi în cazul anchetei o mare importanţă. Fiind vorba
de investigaţie , se poate crede că tonul folosit de reporter poate fi mai ridicat sau mai autoritar,
dar tocmai pentru că avem de obţinut informaţii de la unii chiar implicaţi într-un fapt, trebuie
adoptat o atitudine neutră. Concizia este specifică radioului, dar în cazul acesta devine
obligatorie pentru că într-o anchetă regăsim mai mulţi intervievaţi : martori, oficialităţi şi sondaje
realizate pe stradă. Apoi, avem în vedere că apare şi scriptul reporterului, care are o altă
consistenţă, ocupând mult timp. Cel mai adesea asupra reporterului este exercitată o anumită
presiune pentru a reduce durata unei anchete. Ritmul anchetei este dat de cursivitatea şi logica
introducerii interviurilor şi vox-urilor înregistrate în teren, dar şi de conceperea unui script clar şi
coerent. Reporterul are sarcina să selecteze prin montajul final cele mai importante şi
semnificative pasaje pentru a da cursivitatea şi atractivitate materialului său. Numai astfel
ascultătorul devine curios şi rămâne pe recepţie până la finalul anchetei. Spontaneitatea
reporterului este elementul cheie în ancheta pentru radio. Întrebările adresate intervievaţilor,
reacţiile prompte la unele replici sunt factori hotărâtori, care dovedesc publicului, că reporterul
este incisiv, bine pregătit şi gata oricând să-şi „ încuie ” interlocutorul, care încearcă anumite
eschive. În radio, vocea reporterului este prezentă, reacţia lui în faţa interlocutorului fiind
sesizată uşor de ascultător. Alegerea subiectului este o primă încercare la care reporterul este
supus. Cu cât subiectul este mai interesant, cu atât calitatea materialului jurnalistic este mai
mare. Este bine ca subiectul să fie ales în funcţie de semnificaţiile şi implicaţiile avute în plan
local, în zona de interes a publicului. Alegerea subiectului nu este pentru reporter o sarcină
uşoară, deoarece el are multe întrebări la care-şi răspunde când se fixează asupra unui subiect.
Planificarea este o etapă complexă. În momentul în care este luată decizia de a merge mai
departe în realizarea anchetei, apare necesitatea determinării scopurilor, care pot fi stabilite în
funcţie de experienţa reporterului. Planificarea implică înţelegerea şi învăţarea normelor din
domeniul aflat în studiu. Documentarea este etapa în care reporterul trebuie să înţeleagă
domeniul anchetat. El apelează la biblioteci, statistici şi alte materiale. O altă sursă de
documentare este literatura de specialitate şi discuţiile cu experţii pe domeniul vizat. În
documentare principala operaţiune este valoarea surselor. Înregistrarea materialelor este un
proces continuu, pentru că orice declaraţie este bine să rămână pe banda de magnetofon, iar
interviurile cu persoanele implicate în subiectul investigat devin documente sonore. Modalitatea
principală de lucru în realizarea unei anchete este intervievarea persoanelor şi a martorilor
implicaţi. Interviul reprezintă principalul instrument de care se foloseşte reporterul. Pot fi
folosite interviurile prin întâlnire directă, în teren şi prin telefon. Montajul este operaţia care
cere reporterului multă atenţie şi răbdare. Din punct de vedere tehnic este preferat montajul
digital, pentru că oferă posibilitatea separării intervenţiilor, atât auditiv cât şi vizual, pe
monitorul computerului, fiind posibilă vizualizarea pauzelor dintre intervenţii, unde va fi inserat
scriptul. Redactarea scriptului reprezintă conceperea unui text de către reporter, care are rolul
de a completa o informaţie din intervenţia unui interlocutor sau poate aduce o informaţie nouă.
Scriptul are şi rolul de lega informaţia şi de a o face inteligibilă. În acelaşi timp face trecerea de
la un intervievat la altul. Difuzarea anchetei se face prin integrarea sa în sumarul unei emisiuni
informative sau într-o emisiune specializată. Ancheta are, insă, un pronunţat caracter informativ,
astfel încât de cele mai multe ori îşi găseşte locul în emisiuni difuzate la ore de audienţă maximă.

11. Componenta tehnică a radioului

Coman clasifică instituţiile de presă din audiovizual după mai multe tipuri de criterii: zona de
acoperire (locale, regionale, naţionale şi internaţionale), modul de transmitere (posturile pot
emite pe unde hertziene sau prin cablu), forma de finanţare (de serviciu public sau comerciale),
modul de organizare (posturi independente sau organizate în reţea), conţinut (generaliste sau
specializate). În audiovizual, costurile de producţie sunt repartizate între producţia tehnică
(aproximativ 45%) şi plata personalului (aproximativ 55%). În jurul marilor posturi de radio se
află numeroase firme specializate în producţia de programe; costurile de distribuţie includ
sumele plătite operatorilor care asigură transmiterea emisiunilor, pe cale hertziană, prin cablu sau
prin satelit. Alături de procesul general de integrare se realizează asocierea în reţea, alcătuită din
mai multe posturi ce difuzează simultan aceleaşi programe (costurile de producţie pentru
programe sunt repartizate între diferiţii membri ai reţelei). Orice societate rămâne unitară în
virtutea unor moduri şi structuri de comunicare ce îi impun caracteristicile fundamentale −
sisteme de informaţii, coduri, reţele de mesaje sau mijloace de comunicare ce fixează şi menţin
parametrii de gândire şi de învăţare în cadrul unei culturi. (Postman) În Statele Unite, radioul s-a
dezvoltat pe o bază comercială, bazându-se pe veniturile obţinute din publicitate. În Rusia sovietică
şi în statele fasciste din anii ’30 şi ’40, audiovizualul a fost folosit ca instrument de propagandă de
către guvernele autoritare. BBC s-a constituit ca instituţie finanţată public, din impozite percepute
sub forma unei taxe de licenţă, dar independentă din punct de vedere politic. Adoptată în 1990,
legea audiovizualului solicită posturilor de radio să respecte „cerinţa imparţialităţii“ în reportajele
consacrate problemelor politice, asigurând un echilibru adecvat între actori politici (ne)partinici, nu
doar pe parcursul campaniilor electorale. Când Margaret Thatcher apărea în direct la emisiunea
radiofonică Jimmy Young Radio Show, ceea ce spunea era perceput altfel decât dacă s-ar fi adresat
telespectatorilor în cadrul unei emisiuni referitoare la activitatea partidelor politice. (McNair) Faza
capitalismului târziu surprinde manipularea opiniei publice prin mass-media, articularea forţată a
necesităţilor sociale prin intermediul marilor organizaţii şi managementul politicii de către sistem
(Habermas).
Radioul nu necesită infrastructură şi solicită puţine investiţii din partea celor care îl
folosesc. Pentru ca un post de radio central să-şi asigure o difuzare naţională, el se poate asocia cu
alte staţii (afiliate) care îi retransmit emisiunile cel puţin parţial. Staţia centrală (network)
furnizează, pe casetă, prin cablu sau prin satelit, informaţii sau reportaje sportive, comentarii ale
specialiştilor, transmisiuni telefonice ş.a. Posturile de radio automatizate programează un
calculator să pună în undă emisiunile şi să difuzeze, în cadrul acestuia, anunţurile publicitare. La
început, radioul emitea doar în modulaţie de amplitudine (unde medii, lungi şi scurte), era
generalist, iar receptorii erau ficşi. Odată cu apariţia televiziunii, radioul s-a specializat în muzică,
informaţie şi dezbateri, renunţând la dramatizări, foiletoane şi varietăţi. (Bertrand et al.)

12. Ierarhizarea ştirilor într-un buletin informativ

După Hartley, structura narativă a ştirilor prezintă numeroase puncte comune cu cea a unor
tipuri de ficţiune televizată, îndeosebi cu serialele poliţiste. Ştirea este formată din elemente
separate şi autonome, pe când serialele poliţiste rezultă prin relaţionarea scenelor într-o rezolvare
dramatică. Ştirile se străduiesc să îşi conserve autonomia faţă de grupurile conflictuale din
societate şi să relateze evenimentele într-un mod accesibil şi imparţial. În ştiri, natura polisemică
intrinsecă a evenimentului şi a relatării sale trebuie redusă pe cât posibil de mult. Un aspect
relevant în analiza oricărei ştiri este identificarea elementelor care lipsesc din ea (translatarea
evenimentului într-un idiom public al bunului simţ se dobândeşte prin eliminarea integrală a
celor două părţi în dispută). Valorile ştirilor pot masca ceilalţi determinanţi ideologici ai unui
eveniment, alcătuind un cod (ideologic) ce înfăţişează lumea într-un mod particular. Textul
constituie modul în care majoritatea dintre noi intră în contact cu ştirile: discursul ştirilor îşi
exercită „efectele” ca un agent structurant de mediere între sinele discursiv şi lumea fizică
(socială). Semnificaţiile mediate joacă un rol decisiv în structurarea modalităţilor în care
percepem lumea. Textele ştirilor nu produc semnificaţii ideologice fără a fi încorporate în
conştiinţa noastră activ-subiectivă. Pentru ca un mesaj să dobândească un înţeles, iniţiatorul său
trebuie să se orienteze atât spre evenimentul în sine, cât şi către receptorul mesajului. Felul
principal al meniului ştirilor este alcătuit din afirmaţiile şi faptele „persoanelor de elită”, care
deţin puterea instituţională şi intervin ca „reprezentanţi” ai grupurilor sociale largi. Valorile
ştirilor sunt determinante în selectarea paradigmatică a evenimentelor însă nu se bucură de
aceeaşi importanţă în articularea sintagmatică a acestor evenimente în ştiri.

13. Echipa care realizează o emisiune radiofonică

Din perspectiva sursei lor primare, două din trei subiecte de ştiri sunt rezultatul
comunicatelor şi al conferinţelor de presă. Restul se originează în evenimente publice, în
investigaţii jurnalistice sau în evenimente private la care au fost invitaţi jurnaliştii. Pornind de la
dovezile empirice, modelarea realităţii înfăţişată de către buletinele de ştiri poate fi atribuită în
primul rând acestui sector, şi nu activităţilor autonome ale jurnaliştilor (Baerns). Rolul media de
ştiri în cadrul bursei nu este un simplu instrument convenabil al investitorilor care reacţionează
direct la ştirea semnificativă din perspectivă economică. Media modelează activ atenţia publică
şi categoriile gândirii, creând o ambianţă în interiorul căreia se desfăşoară evenimentele de pe
piaţa acţiunilor (Schiller). Efectele produse de conţinutul ştirilor variază substanţial în funcţie de
gradul de implicare directă a consumatorului sau de locul de desfăşurare a evenimentelor, pe
plan local sau la mare distanţă: modul în care oamenii dau atenţie unei ştiri, precum şi ceea ce
reţin aceştia în urma unei relatări diferă considerabil (Ericson et al.).
Este necesar să cunoaştem cât mai mult despre audienţa pe care o vizăm prin mesajul nostru
şi să scriem folosind un stil oral, prin întrebuinţarea unor structuri de frază şi paragraf, a unor
construcţii gramaticale şi a unui vocabular care sprijină ascultătorii în a urmări şi prelucra
conţinutul mesajului. (Walters) Rolul jucat de BBC, încă de la început, a fost acela de a crea o
opinie publică informată şi raţională, ca parte esenţială a procesului politic dintr-o societate
democratică de masă. În Marea Britanie, audiovizualul a fost conceput ca utilitate ce avea să se
transforme într-un serviciu naţional pus în slujba publicului. (Scannell, Cardiff) Re-medierea este
o trăsătură specifică noilor media digitale. Media se interpretează, se reproduc şi se înlocuiesc
unele pe celelalte, iar acest proces este integrat ideii de media. (Bolter, Grusin) Nu este necesar
ca transmiţătorul să aibă putere mai mare: atâta vreme cât e alternativ, acesta trebuie să fie diferit
de modurile de transmisie curente. Uitând de broad-casting, solicităm narrow-casting. Radioul
este astfel polimorf, iar comunicarea, o îmbinare structurală: separarea dintre cel care transmite şi
cel care recepţionează este doar o operaţie politică, neexistând vreo separaţie între ei din
perspectivă tehnologică. (Kogawa) Structura inversată a frazei întrebuinţată în scriitura de ziar
este evitată în materialele radio, frazele, la radio, sunt menţinute scurte şi cât mai simple,
subiectele şi predicatele sunt alăturate (de unde o topică cu un nivel maxim de informativitate),
în scriitura radiofonică identificarea subiecţilor prin titulaturi, profesie ş.a. este poziţionată
înaintea numelui, iar pentru sugestie se pot folosi propoziţii incomplete. (Hall)
Radiodifuziunea, apărută la începutul anilor ’20, a devenit cel mai consumat produs
industrial. Expansiunea realizată de media audiovizuală a creat o intruziune masivă în viaţa
indivizilor. Istoria telecomunicaţiilor prin unde şi cea a radiodifuziunii au devenit divergente
chiar de la început, însă în anii ’60 (în epoca sateliţilor şi a telematicii) ele se vor uni, odată cu
dezvoltarea cablului coaxial şi a fibrelor optice. Fondarea primelor staţii emiţătoare de radio s-a
datorat producătorilor de material radioelectric, care vizau să-şi expună experimentele şi să-şi
popularizeze tehnicile. (Albert, Tudesq)
Radioul vizează din ce în ce mai mult să organizeze dezbaterea publică înlocuind expresiile
minoritare. Discursurile mediatice nu sunt penetrate numai de către destinatarii lor, ci sunt
înlocuite extins de o pluralitate de voci (relee, fidele sau confuze). Evanescente, mesajele
produse nu sunt fixate de către aparatele de recepţie. Suportul mobilizat nu reprezintă, pentru un
mesaj mediatic, un simplu vehicul, neutru şi transparent: el şi-l aproprie, îi impune propriile sale
forme şi îl dotează cu efecte de simţuri, la fel de specifice. Transmisiunile în direct de la radio
participă la necesitatea de a face cunoscut evenimentul în noutatea sa, în spontaneitatea şi
autenticitatea sa. Atât în jurnal, cât şi în documentar există o retorică derulată care, prin titraj sau
montaj, urmăreşte să ofere produsului mediatic cea mai agreabilă prezentare. Discursul
informativ are un rol strategic în calitate de „captator“ al audienţei şi de „marcator de identitate“
pentru staţiile radiofonice. „Politica editorială“ ce formalizează aşteptările scontate ale
publicului-ţintă determină criteriile specifice ce conduc la alegerea ştirilor. Presa audio-vizuală
tinde să privilegieze faptele ce au drept cadru teritoriul naţional. Prin intervenţia unei surse,
evenimentul „brut“ face obiectul unui prim proces de transformare, care vizează integrarea sa
într-un număr categorii discriminatoare (o structurare pe rubrici a spaţiului redacţional).
Evenimentul brut face obiectul unei puneri în scenă a unui limbaj care urmăreşte să capteze şi să
menţină atenţia instanţei de receptare, dar şi al unui proces de punere în discurs axată pe
împlinirea aşteptărilor presupuse ale ţintei. Media informative selectează teme poziţionate, din
proprie iniţiativă, în prim-planul actualităţii, favorizând sistematic spre a determina interesul
publicului actori publici cu notorietate. (Lochard, Boyer) Prin presa scrisă şi mass-media
electronice actele de limbaj sunt eliberate de limitele contextuale impuse de spaţiu-timp şi sunt
disponibile pentru contexte variate (presa scrisă conduce la extinderea acţiunii comunicaţionale).
(Habermas)

14. Publicul radiofonic

Editorii de ziare au lansat staţii radio, întrebuinţând acest mijloc de comunicare pentru a
distribui avantajos ediţii electronice (reducând dependenţa de tipografiile mecanice şi camioanele
de distribuţie), dar şi considerându-l o simplă modalitate de a promova conţinutul ediţiilor tipărite
spre a creşte tirajul. informaţii importante ce au constituit fundamentul umanităţii sunt pe punctul
de a fi pierdute din pricina dezvoltării accelerate a noilor forme de media electronice. (McKibben)
există un conformism considerabil în imaginile şi textele întrebuinţate de emiţătorii de audiovizual
din întreaga lume, fiindcă puţine surse de ştiri sunt distribuite pe tot mapamondul. (Patterson)
Tonalitatea media precede o modificare în privinţa evaluării climatului opiniei, ce precede o
modificare a atitudinilor; comportamentul (disponibilitatea de a vorbi) se a- daptează evaluării
climatului opiniei, însă influenţează şi evaluările climatului opiniei în interiorul unui proces de
interacţiune ce articulează spirala tăcerii. Evaluarea climatului opiniei se face prin consultarea a
două surse: observarea directă de către indivizi a mediului lor de viaţă şi observarea indirectă, prin
grila mass-media; dacă o anumită perspectivă este predominantă în mass-media, rezultatul este
supraevaluarea viziunii în cauză. (Noelle-Neumann) Tunstall distinge trei roluri jurnalistice diferite
care influenţează orientarea unui ziarist: angajat (este orientat către patronul său şi impertivele
stabilite formal de organizaţie), colector de ştiri (este preocupat de sursele sale, pe care se bazează
pentru a-şi obţine materialul de lucru) şi coleg-competitor (se orientează către colegii de profesie,
fiind interesat de aprecierile lor şi de poziţia sa în raport cu ei). Atât pentru ştirile tipărite, cât şi
pentru cele difuzate de radio şi televiziune, sistemul tratării lor ca marfă pare ideal. În cazul
tiparului, o a treia parte, cea care îşi face publicitate, suportă o parte din costul producerii ştirilor.
La radio şi televiziune, cei care îşi fac publicitate suportă întreg costul. În ambele situaţii societatea
e avantajată, deoarece ştirile sunt făcute disponibile publicului la un cost mult mai mic decât cel
real. (McManus) impactul noilor media este mult mai percutant decât l-ar fi putut avea vreodată
presa : Radioul, filmul, televiziunea anulează distanţa pe care cititorul trebuie s-o menţină faţă de
litera tipărită, o distanţă delimitată de caracterul privat al asimilării, precum tot ea posibiliza sfera
publică a unui schimb de idei privitor la cele citite. (Habermas)
Poster distinge „prima epocă media”, a radioului, televiziunii şi telefonului, de „a doua
epocă media”, a comunicaţiilor interactive, descentralizate, mediate de computer: internetul,
magistrala informaţională, tărâmul „spaţiului cibernetic”. Augé arată că noile tehnici din
domeniul comunicării şi al imaginii determină ca raportul cu celălalt să devină din ce în ce mai
abstract: ne obişnuim să vedem totul, însă nu e sigur că mai privim (substituirea medierilor prin
mass-media conţine în sine o posibilă violenţă). Informaţiile mass-media sunt primite, transmise,
distorsionate, asimilate, respinse sau pot fi influenţate în modalităţi parţial determinate de
funcţionarea diverselor sisteme sociale şi socio-psihologice în variate puncte de transmitere şi
recepţie, odată cu producerea fluxului de informaţii. (De Fleur, Larsen) Mesajul are o
multitudine de surse, iar răspunsul audienţei constituie o multitudine de conştiinţe, percepând
nivelele şi ordinele distincte ale discursului simultan şi fără vreo confuzie. (Bethell) Spre
deosebire de tehnologiile de comunicare anterioare, radioul şi televiziunea au fost sisteme
concepute în aşa fel încât transmiterea şi receptarea erau procese abstracte, fără vreo definiţie a
conţinutului. (Williams) Fiske şi Hartley afirmă că semnele vizând o realitate, chiar simbolică,
nu o reproduc, ci adaugă o altă treaptă de mediere culturală procesului preceptiv/interpretativ.
Prin instituire, realul devine un vehicul pentru comunicarea de mesaje, care întruchipează
mitologiile culturale despre relaţiile sociale existente. Ştirile constituie un exemplu relevant de
dialectică în acţiune (codurile jurnalistice intră în dispută cu un mod de prezentare dramatic,
episodic şi mozaicat). Claritatea, coerenţa, expunerea „logică” a cauzelor, echilibrul şi precizia
sunt derivate (prin intermediul codurilor jurnalistice) din modurile de gândire specifice
discursului scris.
 BIBLIOGRAFIE

a) Obligatorie

Adam, G., Iniţiere radio, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2008.
Grosu-Popescu, E., Jurnalism radio. Specificul radiofonic, Editura Teora, Bucureşti, 1998.
Joanescu, I., Radioul modern, Editura ALL, Bucureşti, 1999.
Lăzăroiu, G., Multimedia, Cyberjournalism, and the Texture of Reality, Denbridge Press, New
York, 2008.
Traciuc, V., Emisiunea radiofonică. Concepere şi realizare, Editura Meridian Press, Craiova,
2000.
Traciuc, V., Jurnalism radio, Editura Tritonic, Bucureşti, 2007.

b) Facultativă

Backenhus, N., Radioul local, Editura Polirom, Iaşi, 1998.

Drugă, O. • Murgu, H., Elemente de gramatică a limbajului audiovizual, Editura Fundaţiei Pro,
Bucureşti, 2004.
Lăzăroiu, G., Analysis and Interpretation in Contemporary Journalism, Denbridge Press, New
York, 2007.
Lesuţan, I., Jurnalism radio, manual universitar, Universitatea Vasile Goldiş, Arad, 2007.