Universitatea „Danubius” din Galaţi

Facultatea de Comunicare și Relaţii Internaţionale

INTRODUCERE ÎN SISTEMUL MASS-MEDIA

Suport de curs
Comunicare și Relații Publice - Anul I

Lect. univ. dr. Fănel Teodorașcu

2020
 Notă preliminară

Prezentul curs, intitulat Introducere în sistemul mass-media, se adresează studenților

Facultății de Comunicare și Relații Internaționale, programul de studii Comunicare și Relații
Publice, anul I, și vizează dobândirea cunoștiințelor necesare elaborării și susținerii publice a
unei lucrări de licență, cu caracter aplicativ, pe o temă din domeniul studiat aici. După ce ai
parcurs și aprofundat cursul, vei achiziționa următoarele competențe:
- definirea principalelor concepte specifice domeniului, utilizarea lor și a terminologiei de
specialitate în situații multiple;
- identificarea și înțelegerea teoriilor cu privire la gestiunea informațiilor, comunicarea
mediatică, sistemele media, dinamica acestora și la efectele comunicării mediatice;
- identificarea particularităților utilizării specializate a diverselor tipuri media în
comunicare.
Cursul are următoarea structură:
I. Delimitări conceptuale;
II. Mass-media și politica;
III. Jurnalistul;
IV. Studiu de caz. O catastrofă și două abordări gazetărești.
Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune, în consecință,
parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate.

2
 I. Delimitări conceptuale

1.1. O definiție

Vom apela la definiția dată pentru mass-media, într-un dicționar de jurnalism, de Cristian
Florin Popescu. Astfel, mass-media sunt acele mijloace „de comunicare în [către o] masă de
oameni prin care sunt transmise informația (inclusiv mesajele RP), cultura de masă,
publicitatea”1.
Pentru că abordările fenomenului sunt multiple, arată aceeași sursă, termenul mass-media
este folosit în mod diferit. Există totuși un element stabil al definirii termenului, iar acesta este
multiplicarea mesajului la scară industrială.
Astfel, tot ce rezultă din folosirea tiparului aparține mass media: cartea în toate formele
ei (broșura, afișul, ziarul, magazinul, revista, pliantul, ilustrata). Audiovizual se referă la radio,
televiziune, film. La acestea se adaugă diferitele forme ale industriilor culturale, precum discul
sau casetele. Toate cele aratate mai sus formează, după cum arată autorul citat, așa-numitele
„media clasice”.
În ceea ce privește noile media, acestea „sunt în directă legătură cu introducerea la scară
cvasi-planetară a sateliților de telecomunicații și a computerului. De unde, internet, o formulă
hibridă de comunicare interpersonală (aproximativ asemănător telefonului de pildă) și
comunicare în masă. Telefonul celular, decodare, PC-uri (personal computer), fibra optică,
televiziune/radio direct prin satelit, televiziunea de înaltă definiție, CD-ROM, teletext, videotext,
on-line, – iată o serie întreagă de termeni-realități tehnologice care compun noile media”2.

1 Cristian Florin Popescu, Dicționar Explicativ de Jurnalism, Relații Publice și Publicitate, București, Tritonic,
2002, p. 216.
2 Ibidem, p. 216.

3
 1.2. O tipologie a mijloacelor de informare de masă3

Claude-Jean Bertrand arată că expresia „mijloc de informare de masă” denumește în

egală măsură un sector al comunicării sociale4, un sub-sector5, sau un organ anume6. În
accepțiunea autorului asupra căruia noi ne-am oprit aici, un mijloc de informare de masă este o
întreprindere care, prin mijloace tehnice specifice, difuzează simultan sau aproape simultan, un
același produs, informativ sau distractiv, unui ansamblu de indivizi răspândiți în diverse zone.
Sunt excluse, astfel, cartea, afișul și cinematograful. Este inclus, însă, internetul7.
Ziarul
Ziarele sunt periodice, tipărite, în cele mai multe cazuri, pe hârtie de calitate medie, care
au între una și șapte apariții pe săptămână.
Cotidienele, care pot avea de la 5 până la 7 apariții pe săptămână, acoperă zone diverse,
fiind locale, regionale, naționale (sau chiar multinaționale). Vânzările unui cotidian pot varia, în
funcție de zonă, de la câteva mii până la mai multe milioane. Cotidienele oferă o perspectivă
generală asupra actualității. Există însă și ziare cu apariție zilnică care tratează exclusiv chestiuni
sportive sau economice.
După Claude-Jean Bertrand, se disting trei tipuri de ziare:
1. Ziarele de calitate: Le Figaro (Franța), Daily Telegraph (Marea Britanie), Frankfurter
Allgemeine Zeitung (Germania), El Pais (Spania), Neue Zürcher Zeitung (Elveția), El Mercurio
(Chile), Straits Times (Singapore) etc..
Ziarul de calitate are o difuzare slabă, dar influența lui este una mare.
2. Ziarele populare: The Sun (Marea Britanie), New York Post (Statele Unite), Libertatea
(România). Ziarul popular este caracterizat de titlurile foarte mari, textele scurte și fotografiile
spectaculoase. Aici, faptul divers joacă un rol deosebit de important.

3 Capitol realizat după Claude-Jean Bertrand, Tipologia mijloacelor de informare de masă, în Claude-Jean Bertrand
(coordonator), O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001, pp. 41-58.
4 Presa scrisă, radioteleviziunea.
5 Cotidienele, revistele, radioul în FM, televiziunea prin cablu.
6 Un ziar, o revistă, un post de radio sau de televiziune.
7 Claude-Jean Bertrand, Tipologia mijloacelor de informare de masă..., p. 41.

4
 La un astfel de ziar, principalele „domenii de interes” sunt reprezentate de sex, crimă și
sport. Vânzările unui ziar popular pot ajunge până la câteva milioane de exemplare. Influența
unui astfel de ziar este, însă, una redusă.
3. Există țări unde cele două extreme nu există, cum este cazul Japoniei. În situațiile de
acest fel, cotidienele își dau silința să rămână la un nivel mediu, pentru a fi pe placul tuturor
cititorilor.
Săptămânalul (tot aici includem bisăptămânalul și ziarul care apare de trei ori pe
săptămână) deservește cel mai adesea o comunitate mică, care nu are puterea financiară necesară
scoaterii unui cotidian. Există însă și săptămânale care nu sunt locale: Die Zeit (Germania), News
of The World și The Observer (Marea Britanie)8.
Revistele și magazinele
Aparițiile acestor periodice sunt săptămânale sau lunare. Ele au o acoperire națională, în
majoritatea cazurilor, sunt ilustrate, sunt tipărite pe hârtie de bună calitate și sunt, în cele mai
multe situații, mult mai scumpe decât ziarele.
Se cunosc mai multe tipuri de astfel de publicații:
- revistele de asociație sau de sindicat,
- revistele tehnice,
- magazinele pentru marele public (se vând atât prin abonament, cât și la chioșcuri) se
împart în câteva mari categorii:
• magazine de televiziune,
• magazine pentru femei,
• săptămânale de actualitate (newsmagazines),
• magazine foarte specializate (surf, reparații casnice, gastronomie, nuduri feminine,
cuvinte încrucișate etc.),
• reviste de calitate9.

8 Ibidem, pp. 42-43.

9 Ibidem, pp. 43-44.
5
 Radioul
În vremurile noastre, radioul este mijlocul de informare cel mai utilizat, fiind și cel mai
accesibil. Radioul nu necesită infrastructură și, în plus, solicită puține investiții din partea
ascultătorilor10.
Pentru a înțelege mai bine importanța radioului, vom apela la un articol publicat la 1
aprilie 1940, în Revista Fundațiilor Regale. Textul are titlul „Radio n-a înlocuit lectura” și este,
de fapt, un articol preluat din The New Republic (19 februarie 1940):

„D. Edwin Muller înfățișează și discută, în articolul său Radio versus Reading,
constatările unei vaste anchete, finanțată de Fundația Rockefeller, asupra influenței radio-ului în
societatea americană. Cercetările au ținut doi ani și au fost întreprinse de către Școală de Afaceri
publice și internaționale a Universității Princeton, cerându-se la mii de ascultători, grupați pe
diferite categorii, reacțiunile lor în fața radioului. S-au întrebuințat cele mai științifice metode și
cele mai îndemânatece procedee pentru a obține rnărturisiri și opinii cât mai concludente.
Rezultatul cercetărilor arată că în Statele-Unite ale Americii nouă din fiecare zece familii
au aparate de radio. Dar pe când populația de un nivel intelectual mai ridicat preferă să citească
în loc să asculte la radio, mulțimea de un nivel mai redus ascultă mai mult la radio, uneori cam
zece ore pe zi. În casele fermierilor săraci și în acelea ale oamenilor nevoiași, locuind departe de
oraș, radioul este mijlocul principal de a se lua contact cu lumea.
De asemenea, s-a constatat că populația mai educată ascultă mai mult programele care
aduc idei, informații, interpretări de vești și noutăți, pe când masele mai simple ascultă
programele comice, teatrul radiofonic, lucrurile vesele și cât mai familiare. Acestea nu ascultă
discursurile politice, conferințele culturale, chestiunile la ordinea zilei.
Ascultătorii emisiunilor radiofonice sunt mai impresionabili, mai sugestibili, deci mai
ușor influențați de reclame și propagandă. Un cântăreț de la o stație de radio din Texas a întrebat
pe ascultători dacă ar face bine să candideze ca guvernator. A primit ca răspuns 54.449 scrisori,
care-i cereau să candideze, iar la alegeri a avut 39.900 de voturi mai mult decât toți ceilalți
candidați laolaltă.

10 Ibidem, p. 44.
6
 Cercetătorii de la Universitatea Princeton conchid că cel mai bun mijloc pentru
răspândirea veștilor și comentariilor rămâne cuvântul tipărit. De altfel, acei care sunt interesați în
vești și informații preferă și acum radio-ului, ziarul. Emisiunile radiofonice, făcând pe unii
oameni indiferenți să intereseze de veștile politice și sociale, i-au transformat cu timpul în
cetitori de ziare.
Mai mult încă: studiile conduse de profesorul George Galup susțin ca emisiunile
radiofonice au determinat pe mulți oameni simpli să citească nu numai ziare, dar și cărți. «Mai
mult de o sută de biblioteci publice din Iowa au arătat ca li s-au mărit cererile de cărți, ca urmare
a comentariilor făcute acestor cărți de către postul de radio local.»
Una din concluziile acestor cercetări este că radioul poate stimula interesul pentru orice
fel de preocupare, care se poate completa prin cetit.
Dar radioul nu poate alunga cuvântul tipărit. Mulți dintre ascultătorii interogați au
răspuns că lectura este un procedeu mult mai folosit decât ascultatul la radio. «Ascultatul este
mai ușor, dar folosești mai mult cetind», astfel s-a exprimat una dintre persoanele interogate.
Se pare că radio-ul nu are sorți să înlocuiască cetitul: aceasta este concluzia finală și a
anchetei din America, și a d-lui Edwin Muller care o prezintă și o interpretează, fără a nega însă
și foloasele relative ale emisiunilor radiofonice.”11

Într-o altă publicației, Boabe de grâu, se vorbește despre orginile posturilor de emisie
radiofonică românești. Articolul poartă semnătura E. Petrașcu și a fost publicat în iunie 1930:

„Broadcastingul, adică radiodifuziunea, își are la noi in țară originile cele mai modeste.
Plecată de la un mic post de emisie, a evoluat treptat până la marele post actual de 12 kw.
Întâiul post de emisie a luat naștere după congresul radiofoniștilor români din 13 iunie
1926.
Scopul acestui congres a fost, întâiu, să protesteze impotriva legii de radio și, al doilea, să
ceară formarea cât mai neintârziată a unei societăți de difuziune ca prim rezultat al modificării
legii într-un sens mai liberal.

11 *** „Radio n-a înlocuit lectura”, în Revista Fundațiilor Regale, anul VII, 1 aprilie 1940, nr. 4, pp. 214-215.
7
 Odată cu aceasta, Asociația a luat inițiativa emisiilor prin radio, de concerte și conferințe
locale.
Trebuie să spunem că mijloacele de care ea dispunea în acel moment erau minime. Nici
vorbă nu era să se cumpere un post de emisie.
S-a căutat să se improvizeze atunci un asemenea post cu piesele detașate de care dispunea
în acel moment.
Astfel se construi la planșetă o heterodină cuplată direct cu antena de la Institutul Electro-
Tehnic Universitar; modulația undei emise se făcea prin absorbție, cu ajutorul unui microfon cu
cărbune.
Interesul deșteptat a fost mare. Un telefon cu fir lega sediul Asociației de diferiți amatori
din oraș, permițând să se controleze calitatea emisiilor, după raportul amatorilor.
S-a căutat atunci să se transmită muzică, instrumentală (vioară) sau cu un gramofon
enorm.
Primele încercări dădură un rezultat lamentabil. Microfonul cu cărbune în vechea sa
construcție se dovedea, odată mai mult, a fi un instrument mediocru și instabil:
Instabil pentru că nu permitea transmisia energiilor mai însemnate. Format dintr-o
pulbere incoherentă, incoherența sa creștea cu energia ce trimiteam în microfon, și la muzică
aveam energii mult mai mari decât la vorbă;
Mediocru pentru că favoriza unele note în dauna altora.
Asociația s-a gândit atunci la un microfon electromagnetic. Un haut-parleur în serie cu un
amplificator de voce dădu de la prima dată rezultate cu mult superioare celor de la început.
Sistemul de modulație fu și el schimbat, întrebuințându-se sistemul zis modulație prin
derivația curentului de grilă, mult mai fidel.
Muzica începu să se transmită binișor, dar acum vorba lăsa de dorit.
Treptat, schimbând haut-parleurul și întrebuințând un amplificator push-pull ca
amplificator microfonic, se ajunse să se inlăture toate cauzele de distorsiune a sunetelor, astfel că
prin luna lui august se putu transmite corect un recital de pian dat de pianistul Const. Ionescu.
Concertul fu auzit până la Giurgiu în haut-parleur.
De asemenea, fură transmise apoi concerte de vioară și pianină, sau mandolină și ghitară.
Putința în antenă rămânea mică și lungimea de undă relativ mare (480 m.).

8
 La începutul lui octombrie, după vacanță, transmisiile se reluară întrebuințându-se lămpi
de emisie cu coarne, S.I.F. sau Metall. Aceasta permise să scoborâm lungimea de undă până la
280 m., spre a nu mai stingheri astfel niciun post străin emițând pe lungime de undă inferioară
sau apropiată (majoritatea acestora începând de la 300 m. lungime de undă în sus), și să punem
în antenă circa 25 wați.
Un cuplaj inductiv (Tesla) cu antenă fu amenajat pentru a mări încă selectivitatea
aparatului.
Un studio se înjghebă alături de postul de transmisie, conținând microfonul și
instrumentele de muzică necesare. Posturi de recepție pe galenă s-au amenajat împrejur,
permițând controlul fără ajutorul amatorilor din oraș.
Asociația s-a gândit după aceea la formarea unui comitet care să se ocupe de partea
artistică.
În consecință, se adresă artistului Folescu, pe care il rugă să primească direcția acestui
comitet în care mai intrau d-nii: deputat Deleanu și avocat Mețianu. În modul acesta, mai mulți
artiști de la Operă se putură produce prin radio.
Astfel, baritonul Costescu-Duca, tenorul Mircea Lazăr, tenorul Gualtierri, soprana Nina
Botty și alții, al căror nume ne scapă, defilară in fața microfonului.
Modulația devenea din ce în ce mai bună, și transmisiile din ce in ce mai fidele.
Concertele de vioară erau ireproșabile ca modulație.
Institutul Electro-Tehnic, care a ajutat atâta Asociația în materiale tehnice, a achiziționat
în 1927 un microfon de ultimul tip modern pentru Broadcasting, tip Western, împreună cu
amplificatorul său, o serie de lămpi de emisie același tip, toate acestea aduse special de la New
York, și a comandat baterii de înaltă tensiune și capacitate relativ mare pentru tensiuni-anodice.
Rezultatele obținute cu acest microfon fură definitive în claritate, iar confecționarea bateriei de
tensiune înaltă permite să se lucreze cu circa 100 wați. Un al doilea microfon cu toate accesoriile
sale fu importat în cursul aceluiași an.
Se stabili apoi o legătură prin fir cu Ateneul Român, ceea ce permise difuzarea diferitelor
concerte ce aveau loc. Concertele Filarmonicei, ale soliștilor ca violonistul Teodorescu, basul
Niculescu-Basu etc., fură transmise aproape regulat. Tot aici începură primele transmisii prin
doză electro-magnetică. Astfel se transmise timp de 9 zile consecutiv cele 9 simfonii ale lui

9
Beethoven etc.. De atunci datează primele frecături cu diverșii impresari de concerte care se
credeau amenințați în rețetele lor dacă concertele patronate de ei s-ar fi difuzat.
În octombrie 1928 luă ființă Societatea de Radiodifuziune, care începu să funcționeze
efectiv în primăvara anului 1929. Primul post de difuziune își făcuse datoria și ca Maurul din
legendă era timpul să se ducă. În primăvara anului 1929 acest post își încetă emisiile.
După încetarea de a funcționa a postului Institutului Electro-Tehnic Universitar,
funcționă în mod provizoriu un post Marconi de 400 de wați elementari pe care societatea
Marconi l-a împrumutat societății de radiodifuziune românească, până la sosirea postului celui
mare de 12 kw. Emisiile nu erau mult mai puternice nici mai clare decât cele obținute pe posturi
constituite la Institutul Electro-Tehnic. Societatea de difuziune însă dispunând de alte mijloace
decât ale Institutului Electro-Tehnic, a putut să emită un program mult mai interesant și zilnic,
astfel incât interesul pentru radiofonie s-a mărit prin inaugurarea noului post. Aceasta servi
societății ca o primă experiență întru realizarea programelor și a emisiilor din punct de vedere
tehnic.
În octombrie 1929 începură primele emisii cu postul cel mare de 12 kw. al societății de
difuziune din România. Acest post este actualmente instalat în clădirea situată la 10 klm. de
șoseaua București-Ploiești și este printre ultimele realizări în domeniul radio-difuziunii, ale
societății Marconi Wireless. Această societate însărcină cu montarea lui doi ingineri englezi, din
serviciul ei; F. Olliver și J. Hake; restul personalului erau români. Planurile clădirii cum și
instalația acesteia fură executate de către societatea de difuziune. [...]
Așa cum este conceput și instalat, postul Radio-București se prezintă ca unul dintre cele
mai bune posturi din Răsăritul Europei.
Anul acesta, tot la Institutul Electro-Tehnic al Universității, s-a luat inițiativa unei serii de
emisiuni pe undele scurte. [...]
Inaugurarea acestui post a avut loc la inceputul lunii mai.
Postul emite de 2 ori pe săptămână, miercuri seara și sâmbătă seara, la orele 9.
O serie de amatori de unde scurte, unii locuind nordul Moldovei și alții Banatul, ne-au
inștiințat că primesc postul Institutului cu suficientă claritate, iar câțiva amatori din București îl
recepționează pe galenă.”12

12 E. Petrașcu, „Posturile de emisie radiofonică românești”, în Boabe de grâu, anul I, nr. 4, iunie 1930, pp. 235-240.
10
 Televiziunea
După cum arată și Claude-Jean Bertrand, principiile televiziunii au fost descoperite în
anii ’20. Televiziunea a fost experimentată în anii ’30, dar a fost lansată abia la sfârșitul anilor
’40. Se difuza atunci, ca și radioul, pe calea undelor hertziene.
În anii ’70 însă, arată aceeași sursă, televiziunea folosește sateliții de comunicații pentru
a-și transporta, pe distanțe lungi, programele spre emițătorii tereștri, iar în cazul distanțelor
scurte distribuția se face prin rețeaua hertziană și prin cablu.
La finele anilor ’80, imaginile sunt trimise direct la utilizatori prin sateliții cu difuzare
directă. Zonele rurale, unde conectarea la cablu presupunea costuri ridicate, a cunoscut în această
perioadă o înmulțire a micilor antene parabolice.
La sfârșitul secolului trecut, se pregătea digitizarea, care, făcând posibilă comprimarea
semnalelor, avea să mărească de zeci de ori numărul de programe disponibile13.
Iată ce spunea despre televiziune, în 1927, într-una din publicațiile românești ce apăreau
epoca interbelică:

„Trebuie făcută o deosebire între televiziune și telefotografie. Oamenii nemulțumiți de

scurtarea timpului și distanței vor să nimicească spațiul apropiindu-se unii de alții, oricât ar fi ea
[de] departe. După ce s-a ajuns la posibilitatea de a conversa cu persoane situate la celălalt capăt
al pamântului, prin telefonia fără fir, știinta se străduiește acum ca în același timp cei care
vorbesc să se poată vedea. Aceasta e TELEVIZIUNEA.
S-a reușit, în ultimii ani, de a transmite imagini la distanță: ceckuri de bănci, fotografii,
tablouri expuse în fața aparatului, au putut fi transmise pe plăci fotografice, cu ajutorul undelor
electrice, din America până în Europa și reproduce astfel aici. Aceasta era TELEFOTOGRAFIA.
Acum, prin televiziune, oamenii de știință au ajuns să poată reproduce de-a dreptul ca
într-o oglindă chipul celor care vorbesc la distanțe mari. [...]
S-a reprezentat și la noi în țară un film, Metropolis, în care se arăta cum vor trăi oamenii
peste câteva sute de ani. În acest film, convorbirile telefonice erau întovărășite de televiziune:
convorbitorii se vedeau unul pe altul.

13 Ibidem, p. 45.
11
 La ieșirea din cinematograf, cei mai mulți dintre noi se gândeau că plăzmuirile autorului
care alcătuise filmul nu vor putea fi niciodată realizate [...].”14

La finalul articolului, autorul făcea următoarele precizări:

„Oricum ar fi, un lucru e sigur, posibilitățile pe care ni le oferă televiziunea nici nu se pot
prevedea. Nu putem ghici toate aplicațiunile ei, după cum inventatorii cinematografului n-au
putut ghici dramele care se vor reprezenta pe pânză. La fel cum s-a întâmplat cu radioul, tot
astfel televiziunea va îmbogăți omenirea, fără să ne dăm seama că este o invenție minune și va
sluji oamenilor, contribuind în mii de chipuri la confortul și fericirea lor.”15

În 1929, autorul unui articol din Realitatea ilustrată explica ritmul greoi cu care se
dezvolta televiziunea:

„Să ne închipuim că am asista la o reprezentație de cinematograf. Evenimentele zilei se

desfășoară pe ecran, în ritmul lor natural, eventual sub forma unui film sonor care redă toate
zgomotele și sunetele corespunzătoare. Un orator însoțește proiecțiunea filmului, lămurind prin
vorbe înțelesul lui.
Să presupunem că acesta, adresându-se deodata publicului din sală, ar spune:
- «Ceea ce veți vedea apărând acum pe ecran nu este proiectarea unui film obișnuit, care
a fost imprimat într-un loc oarecare și reprodus aici. Nu, imprimările luminoase, care se vor
perinda în fața ochilor d[umnea]v[oastră], sunt în realitate redate de un aparat de proiecțiune, în
legătură telegrafică cu locul în care se petrec întâmplările la care veți asista».
Dacă la stațiunea de emisiune operatorul transmite telegrafic, cu viteza necesară unei
desfășurări cinematografice, la recepție și grație unor dispozitive speciale, chiar aceste imagini
vii, care se imprimă astfel direct ca pe placa mată a unei camere fotografice, avem realizată
televiziunea.
Însă în cazul când la stația de emisiune se imprimă numai un film și abia în urmă se
transmit pe rând imaginile care-l compun, avem a face cu telecinematograful.
14 *** „Televiziunea. O nouă cucerire a științei”, în Realitatea ilustrată, anul I, nr. 35, 2 octombrie 1927, p. 4.
15 Ibidem, p. 5.
12
 Utilizarea unor aparate convenabile, pentru emisie și recepție, a permis transmiterea
telegrafică a fotografiilor, prin fir electric sau chiar prin unde în așa fel încât la emisiune
părticelele mici ale imaginei (elementele), explorate de o așa zisă celulă fotoelectrică, se
transformă, după luminositatea lor particulară în semnale telegrafice de o intensitate
corespunzătoare, aceste semnale redevenind la recepție semnale luminoase și reproducând astfel
imaginea.
În chipul acesta, telecinematograful nu mai este o imposibilitate tehnică.
În urma dezvoltării lămpilor amplificatoare bine cunoscute de toți amatorii de radio, din
utilizarea lor la posturile de recepție, încetează și televiziunea de a fi o imposibilitate tehnică.
Totuși, de la posibilitatea tehnică până la metodele utilizabile în practică există o cale însemnată
de străbătut. E bine de aceea ca iluziile alimentate din când in când de articole de reclamă să fie
mai comprimate, întrucât dezamăgirile rezultate aduc o depresiune vătămătoare pentru
dezvoltarea fototelegrafiei.
De fapt, telecinematograful - lăsând pentru moment deoparte televiziunea, încă mai
înapoiată, - necesită o asemenea accelerare a procedeelor de telefotografie, încât o imagine să
poată fi transmisă în cel puțin 1/10 de secundă.
O imagine, împărțită în 500.000 de elemente și a cărei transmisiune radioelectrică
durează un minut, cuprinde tot atâtea amănunte câte au imaginile pe care ne-am deprins să le
vedem în filmele cinematografice.
E posibil totuși să reducem intervalul de transmitere a unei asemenea imagini, la 25 de
secunde. Rezultă deci că in cazul transmisiunei unor imagini, îndeajuns de amănunțite, viteza
realizată chiar cu cele mai perfecționate mijloace de care dispunem astăzi, ar trebui măritä de
250 de ori. Aceasta ar fi posibil acum, numai prin utilizarea a 250 de unde purtătoare diferite,
ceea ce pentru moment este o imposibilitate din punct de vedere economic și al organizației.
Ca să se realizeze totuși, grație mijloacelor accesibile, un aparat de demonstrație pentru
televiziune, singura posibilitate la care se putea recurge era limitarea la imagini cu un număr
relativ redus de elemente și anume vreo 2000.
Firește, este vorba de imagini foarte simple, - contururi de capete, - la care numai cu
multă bunăvoință s-ar putea recunoaște o asemănare cu un portret.

13
 S-a constatat totuși cu această ocazie, că interesul pentru asemenea demonstrații de
televiziune este extraordinar de mare.
Rezultatul a fost ca diferiți inventatori au construit aparate de demonstrație pentru acest
gen de televiziune mai simplă.
Astfel „Bell Company“ în Statele Unite a organizat în anul trecut, - cu un mare lux de
cheltuieli, - asemenea demonstrațiuni simple de televiziune între New-York și Washington, la
care se putea vedea în Washington capul secretarului de stat Hoover, vorbind la telefon în New-
York.
Un dispozitiv de televiziune, de curând expus la expoziția de radio din Berlin, alături de
aparatele lui Mihaly, anume, aparatul demonstrat de Karolus, este într-adevăr aranjat pentru
descompunerea imaginii în 10.000 de elemente.
Desigur însă că nu va putea să funcționeze cu vitezele necesare pentru transmisiunile la
distanță, atâta vreme cât lucrează cu o singură undă purtătoare.
Utilizarea unui număr mai mare de unde purtătoare este legată, pe de altă parte, de
cheltuieli atât de mari și creează greutăți de organizare atât de considerabile, încât pentru
moment nu ne putem gândi la o aplicație economică a televiziunei pentru scopuri practice.
Când va fi rezolvată definitiv dificultatea vitezei de emisiune, reușindu-se a transmite
eventual milioane de elemente ale imaginei pe secundă, e sigur că aparatele, care vor servi pentru
o televiziune economică, nu se vor prezenta chiar atât de simple.
Față de aceste aparate viitoare, actualele aparate pentru demonstrațiuni vor apare ca
ample jucării de copii.”16

În fine, la începutul anului 1946, revista Natura făcea următorul anunț:

„O nouă cameră sensibilă pentru televiziune – de 100 de ori mai sensibilă decât toate cele
folosite până acum – va face cu putință transmiterea a tot ce se vede cu ochiul liber. Ea a fost
pusă în funcțiune la 25 octombrie 1945 de «Radio Corporation of America».
Noua cameră este atât de sensibilă la lumină, încât «vede» limpede chiar și obiectele
laminate cu un chibrit. În semi-obscuritate, unde ochiul trebuie să se încordeze ca să vadă

16 *** „Posibilitățile actuale ale televiziunei“, în Realitatea ilustrată, anul III, nr. 12, 16 martie 1929, p. 7.
14
satisfăcător, noua cameră reușește să vadă și dea pe ecranul de televiziune o imagine clară și
luminoasă.”17

La sfârșitul anilor ‘90, după cum arată același Claude-Jean Bertrand, locuințele din țările
dezvoltate erau echipate cu televizoare în proporție de peste 95%. Autorul citat subliniază însă
că internetul a devenit unul dintre principalele mijloace de distribuire a muzicii și de difuzare a
imaginii video18.
Informația
După Rémy Rieffel, informația are următoarea accepțiune:
„Cuvântul «informație» este un derivat al lui «a informa», provenit din latinescul
informare, care înseamnă «a da o formă». Potrivit specialiștilor, a apărut în secolul al XIII-lea,
utilizarea lui restrângându-se în acea perioadă la domeniul dreptului: el este sinonim cu «anchetă
cu depoziție scrisă a martorilor». În ajunul Revoluției și în paralel cu apariția primelor cotidiene
tipărite, definiția sa se lărgește, incluzând sensul de «a se informa, a căuta date». În secolul al
XIX-lea, sub impulsul revoluției industriale care afectează presa scrisă, «informație» evocă din
ce în ce mai mult termenul «a informa», definit ca demersul de «a face public», de a difuza
informație. În sfârșit, o dată cu inventarea radioului și a televiziunii, el va desemna tot mai mult
conținutul însuși («ansamblul datelor obținute de cineva»).
Până la începutul secolului nostru, informația nu putea fi deci înțeleasă în afara
manifestărilor sale scrise. Bulversările tehnologice recente modifică această concepție. Ne dăm
seama că informația este o entitate specifică, autonomă față de scris, care poate fi pusă în
circulație prin unde hertziene sau prin cablu și că, odată devenită unitate cuantificabilă, ea
aparține în egală măsură și vocabularului informaticii, al biologiei, al lingvisticii sau al
telecomunicațiilor (ca ansamblu de semnale codate).
În consecință, informația va fi înțeleasă ca un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri)
care se transformă prin procesul de comunicare. Această comunicare permite ființei umane să
creeze noi semnificații, să interpreteze mesajele și să transforme ideile și cunoștiințele prin
dialogul cu semenii.”19
17 Micron, „Progrese în televiziune”, în Natura, anul XXXV, nr. 1, ianuarie 1946, p. 12.
18 Claude-Jean Bertrand, Tipologia mijloacelor de informare de masă..., p. 45.
19 Rémy Rieffel, Noțiuni și modele, în Claude-Jean Bertrand (coordonator), O introducere în presa scrisă și vorbită,

Polirom, 2001, pp. 20-21.

15
 După Claude-Jean Bertrand, avem următoarele tipuri de jurnalism:
- jurnalismul de opinie, militant;
- jurnalismul „literar”;
- jurnalism de reportaj;
- jurnalismul de anchetă;
- jurnalismul de interpretare, de comentariu;
- jurnalism de serviciu (utilitar);
- jurnalism instituțional;
- jurnalismul popular.
Categoriile de jurnalism enumerate mai sus se întâlnesc cam în toate tipurile de
informare, dar, după cum mai arată Claude-Jean Bertrand, cele mai multe dintre ele sunt
specifice presei scrise20.

1.3. Funcțiile sociale ale mass-media

Într-o lucrare publicată în 2002, Marian Petcu arată că una dintre întrebările ce s-au tot
pus odată cu apariția presei a fost cea „legată de rostul acesteia – căror nevoie răspunde?”21 După
J. J. van Cuilenburg, O. Scholten și G.W. Noomen, vorbesc despre patru funcții mediatice:
- funcția informativă,
- funcția interpretativă,
- funcția expresivă și
- funcția critică22.
Funcția informativă privește, în general, „alimentarea publicului cu știri sau informații de
acest tip despre evenimentele sociale și afacerile publice”23.
Funcția interpretativă se referă la „interpretarea și judecata de valoarea la sunt supuse
evenimentele sau faptele publice”24.

20 Claude-Jean Bertrand, Tipologia mijloacelor de informare de masă..., pp. 46-49.

21 Marian Petcu, Sociologia mass-media, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2002, p. 41.
22 J. J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen, Știința comunicării, Humanitas, 2004, ediția a II-a, p. 257.
23 Ibidem, p. 257.
24 Ibidem, p. 257.

16
 Funcția expresivă se referă la faptul că mass-media „sunt din punct de vedere funcțional
un forum în care indivizii sau diversele grupuri sociale își pot face cunoscute opiniile și câștigă o
identitate politică, culturală sau socială”25.
Funcția critică „se referă la o categorie eterogenă de activități mediatice. Este vorba, în
primul rând, de rolul tradițional de «câine de pază» pe care mass-media îl joacă, în numele
publicului, față de aparatul de stat”26.

1.4. Regimurile de presă

După Claude-Jean Bertrand, avem de-a face cu „patru regimuri de presă, două despotice
și două democratice”. Fiecare dintre aceste regimuri „se bazează pe o concepție proprie asupra
universului și a omului.”27 Așadar, cele patru regimuri de presă la care autorul citat face referire
sunt următoarele: regimul autoritar, regimul comunist, regimul liberal și regimul de
„responsabilitate socială”. În cele ce urmează, vom urmări pe fiecare dintre acestea.
Într-un regim autoritar „mass-media sunt de obicei proprietate privată și autorizată să
obțină profit, dar conținutul lor este sever controlat de către autorități. Numărul organelor de
presă este limitat, iar presa de opoziție este interzisă – precum în Spania, sub regimul lui Franco
între 1938 și 1975.”28
Într-un regim comunist, „mass-media sunt etatizate, ca și armata de altfel sau (cel mai
adesea) sistemului educativ. Într-un stat totalitar, care absoarbe toate instituțiile și industriile,
mass-media nu sunt decât niște rotițe într-un mecanism gigantic. Aici, conceptul de libertate a
presei nu are nicio relevanță. […] Într-un regim totalitar, statul utilizează mass-media în trei
moduri. Mai întâi, acestea servesc la difuzarea instrucțiunilor date de putere – de unde
centralizarea sistemului mediatic. În al doilea rând, ele trebuie să mobilizeze masele, să le
determine să execute ordinele. Al treilea lucru și cel mai important este că presa trebuie să
îndoctrineze masele, să inculce ideologia oficială, să construiască «omul nou».”29

25 Ibidem, p. 257.
26 Ibidem, p. 258.
27 Claude-Jean Bertrand, Funcțiile mass-media. Regimuri, actori și roluri, în în Claude-Jean Bertrand (coordonator),

O introducere în presa scrisă și vorbită, Polirom, 2001, p. 32.

28 Ibidem, p. 31.
29 Ibidem, p. 32.

17
 Regimul liberal, după ce a fost adoptat de toate statele democratice, „a devenit norma
internațională grație articolului 19 din Declarația Universală a Drepturilor Omului a ONU,
adoptată în 1948 […].Conform doctrinei liberale apărute în secolul al XVIII-lea, Secol al
Luminilor, este suficient ca toate faptele să fie raportate cu obiectivitate și ca toate opiniile să
apară pe «piața ideilor»: atunci omul este capabil să discearnă adevărul și înclină să-l utilizeze în
comportamentul său. Statul nu trebuie decât să lase să se întâmple acest lucru și totul va merge
de la sine.”30
Într-un regim de «responsabilitate socială» „este preferabil ca mass-media să nu fie nici
în proprietatea statului, nici sub controlul său, căci adesea interesul «statului» nu diferă de
interesul celor care guvernează. În schimb, mass-media nu sunt considerate drept întreprinderi
private obișnuite al căror succes se poate măsura numai prin beneficii.”31 Asta înseamnă că, pe
lângă căutarea profitului, ele să se preocupe de nevoile diverselor grupuri care compun
societatea.

1.5. Social media

Într-o carte despre social-media, Horia Mihai Bădău vorbește despre „revoluția social-
media”. Această revoluția constă în faptul că cititorul, în accepțiunea clasică de consumator de
știri produse de alții, „devine producător de informație, într-un nou spațiu public, în care
percepțiile asupra realității sunt modificate radical, relațiile interumane intră într-o nouă etapă, a
comunicării multidimensionale, iar interacțiunile sociale se desfășoară într-o lume virtuală, care
se suprapune cu cea reală și o ocultează.”32 Această realitatea este întărită de faptul că, după
datele unui studiu realizat în 2010, platformele „social media” din țara noastră au un trafic mult
superior celui înregistrat de site-urile ziarelor și televiziunilor de știri românești33.
La întrebarea „Ce sunt rețelele sociale?”, Horia Mihai Bădău vine cu următorul răspuns:
„Dacă bloggingul ar fi primul pas în social media, iar microbloggingul pasul al doilea,
atunci rețelele sociale ar fi pasul al treilea, pentru că înglobează caracteristicile unei rețele
extinse de bloguri și microbloguri, precum și facilitățile oferite de platformele de partajare a
30 Ibidem, p. 33.
31 Ibidem, p. 33.
32 Horia Mihai Bădău, Tehnici de comunicare în ”Social media”, Polirom, p. 11.
33 Ibidem, p. 16.

18
informației foto/video de tip Flickr sau YouTube (cu îmbunătățiri, cum ar fi e-mailul,
comunicarea instant și alte zeci de mii de aplicații). Rețelele sociale permit crearea unor profile
online gratuite (date personale și de contact, preferințe, hobby-uri). După completarea profilului
online, utilizatorii se pot conecta și pot relaționa cu profilele altor utilizatori. Oricine poate
publica fotografii și videouri, poate primi și trimite mesaje cu scopul de a cunoaște alte persoane
din aceleași domenii de interes și de a schimba informații între ele. Utilizatorii creează rețele
care se extind pe măsură ce crește numărul de conexiuni (numărul de persoane cu care se
conectează). Prin conectarea la prietenii din rețea sau prin invitarea prietenilor din lumea reală în
rețea, utilizatorii pot să ajungă să se conecteze cu mii de oameni din diferite culturi și societăți
care sunt interesați de aceleași subiecte. Aceste comunități captează interesul membrilor datorită
faptului că le sunt folositoare, le oferă servicii de divertisment sau îi ajută să-și extindă grupurile
de prieteni. Rețelele sociale pot fi folosite pentru a obține angajamente importante, de către
politicieni, companii de business și chiar de către simpli utilizatori, amatori de internet - pentru a
crea grupuri focusate pe diverse activități sau interesate de petrecerea timpului liber.”34
După aceeași sursă, platformele social media pot fi împărțite în trei categorii: de
comunicare (bloguri, podcast-uri, vodcast-uri, forumuri, microbloguri, rețele sociale, grupuri de
discuții, comunicare instant, evenimente), de colaborare (wiki, site-uri favorite, opinii și
întrebări) și multimedia (foto, video, casting live, audio online).
Iată care sunt argumentele „pro social media”, după H.M. Bădău: accesibilitatea,
relaționarea, comunitatea, informarea, reputația, eficacitatea, creativitatea, interacțiunea cu
clienții și menținerea contactului direct, costuri scăzute de marketing, traficul.35 Același autor
prezintă însă și câteva argumente „contra social media”: prea mult zgomot, anonimatul,
activitatea cronofagă, reacții nedorite.36
În ceea ce privește comunicarea politică prin social media, în România, putem vorbi
despre „trei perioade bine delimitate: epoca forumurilor, epoca blogurilor și epoca Facebook.”37
La nivel mondial, în 2008, în campania electorala pentru alegerea președintelui SUA a fost

34 Ibidem, p. 20.
35 Ibidem, pp. 34-35.
36 Ibidem, p. 35.
37 Tănase Tasențe, Comunicarea politică prin social media și reacțiile publicului online, Editura Universitară,

București, 2014, p. 99.

19
înregistrată cea mai puternică implicare a social media în strategiile de comunicare politică și
electorală38.

38 Ibidem, p. 101.
20
 II. Mass-media și politica

2.1. Mass-media „omoră” oratoria

Rolul jucat de presă39 în procesul de transmitere a mesajelor politice dinspre omul politic
spre electorat a devenit, în ultimele decenii, atât de însemnat, încât oratoria, în accepțiunea sa
clasică, reprezintă pentru cei mai mulți dintre practicienii politicii un fel de artă antică.
Chestiunea aceasta nu reprezintă, totuși, o noutate. Oamenii de stat români ai epocii interbelice o
semnalau și ei. I.G. Duca, de pildă, făcea următoarele precizări:
„Da, am de mult convingerea, care din nenorocire zilnic se verifică și se întărește, că
oratoria dispare. Ea nu poate să reziste loviturilor mortale și concentrice ale stenografiei, pe de o
parte, ale fonografului și ale radiodifuziunii, pe de altă parte.
A fi orator e a prinde sufletul unei săli, a stabili instinctiv între tine și auditoriu acea
tainică comunitate care îți îngăduie pe urmă să-l stăpânești, să-l convingi, să-l miști până la
lacrimi, să-l înalți până la delir.
Oratorul nu se impune atât prin puterea verbului și splendoarea formei, cât printr-un
complex de elemente, ambianță, gest, prestanță, voce, imponderabile.
Azi nu se mai vorbește, azi nu se mai poate vorbi pentru sală. Se vorbește pentru cornetul
acustic unde, fără să fii văzut, ești redat deformat și strident. Se vorbește pentru ziar care
reproduce numai litera rece. Se vorbește cu avântul oprit, sfărâmat la fiecare pas, de implacabilul
control al neiertătoarei stenograme.”40
E drept că la întrunirile politice din anii de comunism cel care ținea o cuvântare era
răsfățat de ascultători cu aplauze, de cele mai multe ori regizate cu mare grijă, ce puteau dura
minute bune. Numeroase exemple în acest sens găsim în presa acelor vremuri:
„Primit cu aplauze însuflețite, tovarășul I. Chișinevschi, secretar al C.C. al P.M.R.,
vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, a transmis asistenței un călduros salut din partea

39 A se înțelege nu doar ziare și reviste, ci și televiziuni și radiouri.

40 I.G. Duca, Portrete și amintiri, București, Humanitas, 1990, p. 108.
21
Consiliului Central al F.D.P. și a președintelui său, tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej. (Întreaga
adunare, în picioare, ovaționează puternic).”41
Un al doilea exemplu are în centrul său un alt lider al României comuniste:
„Vineri, în Piața Victoriei, tov[arășa] Ana Pauker, ministrul Afacerilor Străine al R.P.R.,
care prezida grandiosul meeting, a spus următoarele:
Cetățeni și cetățene,
dragi tovarăși și tovarășe!
Cu nespusă bucurie salutăm azi în mijlocul nostru pe solii Republicii Populare Bulgare,
în frunte cu marele ei luptător și conducător, Gheorghi Dimitrov (aplauze puternice, ovații;
mulțimea scandează: Di-mi-trov, Di-mi-trov!).
Acum câteva minute s-a semnat Pactul de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală
între cele două Republici Populare ale noastre. Prin pactul încheiat, am pus pecetea închegării
prieteniei pe veci între poporul bulgar și poporul român; prin pactul încheiat, popoarele noastre
se leagă să-și unească puterile și mijloacele pentru a apăra Republicile noastre Populare,
democrația, libertatea și independența noastră împotriva oricui ar îndrăzni să le atace.
După Pactul pe care l-am încheiat cu Republica Populară Iugoslavă, prin Tratatul
Româno-Bulgar semnat astăzi, se întărește lagărul păcii, în fruntea căruia stă marea Uniune
Sovietică, în frunte cu genialul Stalin (aplauze puternice, ovații; mulțimea scandează: U.R.S.S.,
U.R.S.S., Sta-lin, Sta-lin!).”42
Cele două fragmente redau fidel realitatea acelor timpuri.
E limpede că nu oricine poate fi un bun orator. În sprijinul acestei idei venim cu un
fragment dintr-o lucrare semnată Vasile V. Haneș:
„Oratoria prezintă o însușire pe care n-o au celelale genuri literare: e promptitudinea
inspirației. Oratorul trebuie să compună repede, de multe ori să improvizeze. Pe orator îl
apreciezi dacă frazează repede și îi refuzi epitetul ca atare aceluia care nu e fluid, care nu-și
înlănțuie gândurile prompt și nu-și face o frază bine construită, imediat și natural. Nu
însemnează că marii oratori nu se pregătesc, după cum marii poeți nu reflectează îndelung; dar
frazarea materialului strâns și sistematizat trebuie să rămână opera momentului.”43
41 *** „Proiectul de Constituție în dezbaterea maselor”, în Scânteia, anul XXI, nr. 2459, 21 septembrie 1952, p. 1.
42 *** „Cuvântările rostite la meetingul de Vineri din Piața Victoriei - Cuvântarea tovarășei ANA PAUKER”, în
Scânteia, seria III, anul XVII, nr. 1024, 19 ianuarie 1948, p. 1.
43 Vasile V. Haneș, Antologia oratorilor români, București, Socec & Co., p. 4.

22
 Astăzi, oamenii politici comunică cu electoratul, în cele mai multe cazuri, prin
intermediul presei. Acest lucru face ca discursul politic să nu mai aibă decât într-o mică măsură
amprenta celui care-l rostește. Înainte de a fi prezentată publicului, cuvântarea politică este
„curățată” de tot ce ar putea aduce atingere imaginii celui ce o rostește.
Programul politic al unui candidat la funcția de primar, de pildă, nu are mai mult de 4-5
pagini. Este puțin probabil ca activitatea ce urmează să fie desfășurată de un primar, pe parcursul
a 4 ani, să poată fi prezentată, în mod serios, în doar câteva pagini.
O posibilă explicație a acestei stări de fapt ar putea fi aceea că, în mod eronat, publicul
consideră că exprimarea în puține cuvinte este apanajul oamenilor politici serioși. De altfel,
românilor le place să facă trimitere, atunci când le cade bine, la proverbul „vorba multă, sărăcia
omului”.
Dacă politica românească ar fi funcționat tot timpul pe baza unui astfel de principiu,
oameni ca N. Iorga, Mihail Kogălniceanu, Barbu Ștefănescu Delavrancea sau Take Ionescu
(aceste exemple sunt doar câteva din multe altele ce ar putea fi menționate aici cu ușurință) ar fi
fost astăzi niște anonimi.
Vom profita de ocazie pentru a puncta câteva dintre punctele tari ale unora dintre cei mai
importanți oratori dați de țara noastră. Așadar, într-o lucrare semnată Petre I. Ghiață, apărută în
1938, se arată că oratoria omului de stat I.G. Duca, caracterizată de o autentică orginalitate, a
fost cea care l-a poziționat pe acesta în rândul marilor debateri parlamentari:
„Un glas metalic, mediu ca tonalitate, fără o prea mare gamă de inflexiuni; fraza scurtă,
precisă, lipsită de înflorituri, chiar atunci când utiliza - mai ales în întruniri politice - expresiuni
bombastice.”44
Constantin Stere, deși „vorbea greoi, cu accent basarabean”, avea o oratorie ce
impresiona „prin forma literară aleasă, prin nervul expunerii, gestul tăios și mimica severă a unei
figuri masive, cioplită în bronz. Ori de câte ori se urca la tribună - apărea, de altfel, rar - era
pregătit, documentat până la epuizarea amănuntului asupra problemei în discuție; nu spunea
nimic de prisos, colora expunerea cu amintiri personale, prindea pe nesimțite auditorul în logica
sa de fier și originala interpretare a faptelor analizate.”45

44 Petre I. Ghiață, Oameni și fapte, București, Editura „Ideea”, 1938, p. 43.

45 Ibidem, p. 50.
23
 Oratoria lui A.C. Cuza era de o „vioiciune de spirit dezarmantă, având replica nervoasă,
usturătoare, surprinzător de promptă. Așa se explică succesele sale parlamentare și prețuirea de
care s-a bucurat tot timpul, în cercurile elitei intelectuale românești.”46
Un ultim exemplu este cel al lui Duiliu Zamfirescu, care, după cum se arată într-o lucrare
semnată Ion Petrovici, „venea cu cuvântarea scrisă și o citea onest de la tribună. În anumite
împrejurări sistemul se potrivea foarte bine, în altele mai puțin, întotdeauna însă farmecul literar
al textului, intonat cu meșteșug de autor, îl făcea pe acesta gustat de adunare, deși - firește - nu ca
orator.”47
Detalii despre cum trebuie să se prezinte un orator în fața publicului găsim într-un
manual de retorică din 1904. Manualul, care are ca autori pe Gheorghe Adamescu și pe Mihail
Dragomirescu, se adresa elevilor din învățământul secundar. Venim în sprijinul celor arătate de
noi până în acest punct cu următorul fragment:
„A fi orator însemnează, în general, a vorbi bine, adică a spune așa lucrurile ca să
convingi pe cei ce te ascultă despre adevărul ziselor tale și ai hotărî, dacă este nevoie, la vreo
acțiune anumită. Acesta este un dar natural. Întâlnim adesea oameni care au această calitate de a
te impresiona când spun ceva. Zicem atunci despre ei că au elocvență naturală.
Darul natural nu este însă de ajuns; se cere o anume cultură, se cer anume calități
intelectuale și morale. Așa au fost oratorii al căror nume a trecut peste veacuri. [...]
Oratorul perfect, cum l-au înțeles cei vechi, este un bărbat de o onestitate exemplară, om
învățat, cunoscător adânc al filosofiei, un observator minuțios al vieții și obiceiurilor omenești,
cu vorbire convingătoare, cu înfățișare plăcută, cu glasul simpatic, cu pasiuni puternice, însă
destul de bine stăpânite.”48
Este adevărat că în vremurile noastre comunicarea directă a candidatului cu alegătorii
încă mai are un rol important în campania electorală.49 În ciuda acestui fapt, importanța rolului
deținut de presă este, parcă, din ce în ce mai mare.

46 Ibidem, p. 58.
47 Ion Petrovici, Figuri dispărute, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, 1937, pp. 31-32.
48 Gheorghe Adamescu, Mihail Dragomirescu, Retorica, București, Editura Librăriei H. Steinberg, 1904, p. 182.
49 Oamenii politici au făcut un obicei din a se lăuda că sunt adepții tipului de campania electorală cunoscut sub

numele de „din poartă în poartă”.

24
 2.2. Imaginea politicianului român în diferite epoci

Omul politic și omul de stat. Unul dintre neajunsurile votul universal a fost faptul că
acesta a permis accederea în funcții publice importante a multor nechemați. Acesta este, de altfel,
și motivul pentru care calitatea de om politic a ajuns să aibă o reputație nu tocmai lăudabilă.
În textele studiate de noi, formulele „om politic” și „politician” sunt folosite cu același
sens, de persoană care face politică în interes personal. Pamfil Șeicaru definea omul politic
astfel: om „fără o meserie precisă, care cultivă naivitatea maselor exasperate de nemulțumiri,
care ține discursuri cam unul pe zi, care dă interviuri la ziare fără să uite strecurarea pozei
sale”50.
Calitatea îndoielnică a oamenilor politici, dar și cultura politică săracă a multora dintre
cei cu drept de vot, îl determină pe Șeicaru să susțină că parlamentarismul nu este o formă de
guvernământ potrivită pentru România acelor vremuri.
Într-o lucrare intitulată Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist, același
gazetar descrie nivelul extrem de scăzut la care să făcea politică în România anilor dintre cele
două războaie mondiale:
„Românii au pasiunea politică, în care ideile joacă un rol foarte redus. În dezbaterile
Camerei, ca și în presă, chestiunile personale înflăcărau discuțiile, stârneau pasiunile, dar
vâlvătaia nu dura mult, se potolea repede. Controversa ideilor lăsa însă Camera goală;
indiferenți, deputații preferau să-și continue discuțiile la bufetul Camerei. Îmi amintesc că Istrati
Micescu a rostit unul dintre cele mai frumoase discursuri ce au fost pronunțate la tribuna
Camerei, după război, în fața unei incinte aproape goale. Luase cuvântul la discuția reformei
învățământului, susținând necesitatea accentuării studiilor clasice. Cunoscător al literaturii eline
și latine cum puțini erau în România, Istrati Micescu ridicase nivelul dezbaterii, înnobilase
tribuna parlamentului. Admiratorul lui Cicero, pasionatul lector al lui Sofocle, al lui Tucidide, pe
care îi citea în original, expusese avantajele învățământului clasic cu atâta convingere încât fraza
căpătase o cuceritoare căldură. Cei treizeci de deputați prezenți erau cuceriți, ca și stenografii,
fericiți că nu mai erau obligați să înregistreze toate prostiile de fiecare zi.”51

50 P. Șeicaru, „Omul politic și presa”, în Neamul Românesc, anul XIX, nr. 37, 1924, p. 1.
51 Idem, Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist (I), Editura Carpați, Madrid, 1963, p. 7.
25
 Nivelul scăzut al dezbaterilor parlamentare avea printre cauze, mai arată Șeicaru, și lipsa
cărților dedicate doctrinelor politice și problemelor ce țin de organizarea constituțională a unui
stat modern.
În februarie 1938, când regele Carol al II-lea suspenda Constituția și desființa partidele,
supunând unui plebiscit noua rânduială constituțională, Pamfil Șeicaru scria într-un articol din
ziarul Curentul despre bucuria cu care cetățenii primeau inițiativa conducătorului țării:
„Constituția defunctă acoperea prin sufragiul universal tot ce promovau urnele ca valori
electorale, deci (implicit) valori politice. Miniștrii circulau cu girul partidului, căruia i se adăuga
și girul anonim al electoralității. De erau nătângi, de erau fonfi, de erau păcătoși, - răspundea vag
partidul și ispășea sigur naivitatea populară care-i promovase. Experiența făcută a provocat acest
curent de protivnicie, aceasta violentă protestare împotriva partidelor, împotriva criteriilor
electorate de promovare a valorilor de conducere, împotriva girului fictiv al partidelor și anonim
al urnelor, totalizat în cele 4.283.395 de voturi pentru noua Constituție.”52
Un alt gazetar, Dem. Theodorescu, lansa într-un articol intitulat „Elogiul dobitociei”
următoarea întrebare: „Cum se poate [...] ca o colectivitate atât de inteligentă să fie, în genere,
reprezentată ori gospodărită de dobitoci?”53. În opinia autorului articolului menționat, această
întrebare reprezintă o problemă ce este specifică țării noastre și căreia sociologii ar trebui să îi
acorde o atenție sporită.
Tipul acesta de politician este surprins de Ioan Dafin în lucrarea Iașul cultural și social.
Autorul menționat creionează portretul politicianului devenit peste noapte „om mare”, care nu
ezită să se implice în afaceri dubioase aducătoare de mari profituri, utilizând formula Domnul X:
„Schițând acest portret, nu avem în vedere o anumită persoană, pe Dl. X sau Y. În tipul
arătat de noi, am căutat să punem înaintea cititorilor de astăzi și, mai cu seamă, a celor care vor
veni după noi figura caracteristică a parvenitului politic din zilele noastre, concentrând în el
calitățile ce se cer pentru a putea să parvii și să te menții în societatea de astăzi, calități în
opunere cu acelea care fac patrimoniul omului serios și cinstit, a omului cult și înzestrat cu bun
simț. [...] Asemenea indivizi sunt una dintre caracteristicile tuturor partidelor, căci ei se găsesc

52 Idem, „Sensul spovedaniei naționale”, în Curentul, anul XI, nr. 3618, 1938, pp. 1-2.
53 Dem. Theodorescu, „Elogiul dobitociei”, în Curentul, anul I, nr. 1, 1928, p. 1.
26
pretutindeni, în toate organizațiile politice, mai cu seamă astăzi, când parvenitismul a ajuns o
adevărată dogmă, după care numai pot să ajungă ceva.”54
Vom prezenta în continuare câteva dintre caracteristicile politicianului parvenit ce sunt
menționate în lucrarea lui Ioan Dafin:
„Uitați-vă, de pildă, la Dl. X, mare politician, îmbrăcat după ultimul jurnal de modă, cu
aer sfidător, făcând pe urmașul unor oase sfinte, când obârșia lui e într-o căsuță dărăpănată din
cine știe ce fund de mahala, când părinții lui, Dumnezeu știe cum, s-au chinuit, muncind ca vai
de dânșii, pentru a-și crește odrasla și a-i da învățătură ca să ajungă om în lume. Și acest D[om]n.
X, azi personaj însemnat, jucând rol de frunte în politică, ca primă recunoștință față de aceia care
i-au dat viață, crescut și învățat, le întoarce spatele, lăsându-i in mizerie, ori dacă le aruncă, din
când în când, câte ceva. Îi este rușine să deie ochii cu ei, dânșii niște bieți bătrâni săraci, pe când
el, «boierul» ce se lăfăie în venituri mai mult sau mai puțin cinstite, te privește de sus, sfidător,
ca și cum s-ar fi coborât cu hârzobul din cer. Dar D[omnu]l. X mai e și... democrat, și încă ce
democrat! Întotdeauna îți vorbește cu multă aprindere că a fost, încă de pe băncile școlii,
socialist convins, că «a luptat pentru drepturile încălcate ale celor mulți și obijduiți», că, în
sfârșit, și-a sacrificat anii cei mai frumoși din viață căutând să facă poporul fericit. Cu toate
acestea, n-a fost niciodată socialist. Ca student, se zice că a fost chiar agent la Siguranță, ba, nu
de puține ori, a dat și dă dovezi de un reacționarism vădit.”55
Imaginea extrem de nepopulară pe care o aveau politicienii români a creat terenul necesar
apariției ideologiilor politice antidemocratice, care câștigau, de la an la an, tot mai mulți adepți.
Ideea conform căreia dictatura era cea mai bună cale de urmat pentru România era foarte
populară în rândul tinerilor intelectuali.
Argumentul acestora era acela că inteligența și entuziasmul, elemente ce definesc
politica, nu pot fi găsite pe fundul unei urne de vot.56 Se făcea astfel aluzie la slaba pregătire
politică de care dădeau dovadă cei mai mulți dintre alegători, dar și numeroșii candidați care
doreau să ajungă în Parlament.
O întâmplare petrecută în redacția ziarului Țara Nouă, undeva pe la începutul epocii
interbelice, arată cât de ușor puteau deveni parlamentari oameni fără niciun fel de pregătire.

54 I. Dafin, Iașul cultural și social. Amintiri și însemnări, Editura Viața Românească, Iași, 1929, p. 213.
55 Ibidem, pp. 203-204.
56 P. Șeicaru, „Fascismul își serbează primii zece ani”, în Curentul, anul II, nr. 430, 1929, p. 1.

27
Astfel, într-o zi, la redacția publicației amintite a ajuns o telegramă din Arad, în care un grup de
țărani cerea ca un domn redactor să candideze în numele Partidului Țărănesc.
Niciun redactor nu s-a arătat interesat de propunere, dar s-a luat decizia să fie trimis în
Arad Ion Florea, omul de serviciu al redacției. După trei săptămâni, rezultatul alegerilor i-a lăsat
fără cuvinte pe cei de la gazetă. Ion Florea, omul de serviciu de la Țara Nouă, obținuse de două
ori mai multe voturi decât candidatul clasat pe locul doi.57
Traian Barbu Brăileanu, profesor de sociologie, etică și politică la Universitatea din
București, enumeră ceea ce reprezintă, în opinia sa, principalele elemente ce caracterizează
politicianul român interbelic:
„Oricare ar fi locul ce-l ocupă în ierarhia socială, de la simplu cetățean până la cel mai
înalt dregător, politicianul e caracterizat prin egoismul său feroce, prin utilitarismul său
neîngrădit, prin imoralitatea sa și lipsa totală a simțului de datorie și răspundere. Politicianul nu
se deosebește de criminalii de rând (de hoți, de ucigași, bandiți etc.) decât prin faptul că el
cunoaște mijloacele de a zădărnici reacțiunea societății împotriva sa; el îi slăbește puterea de
rezistență, o destramă și o paralizează. Nici magistrații, nici jandarmii nu pot interveni împotriva
politicianului, deoarece el devine «stăpânul» tuturora prin faptul că a știut să devină stăpân pe
mecanismul social.”58
La Dimitrie Gusti găsim formula de „om politic adevărat”, care are un sens total diferit
de cel folosit mai sus. Persoana care face parte din această categorie știe să facă diferența între
nevoile electoratului și cele ale țării. Mai exact, omul politic care dorește să fie folositor țării,
trebuie să aibă anumite abilități:
„Omul politic adevărat este totdeauna un sociolog și un etician în același timp, chiar fără
să-și dea scamă, ca și eroul lui Molière, care nu știa că face proză când scria scrisori. Evident că
omul politic trebuie să aibă totdeauna în vedere posibilul și realizabilul în legătură cu nevoile
curente ale prezentului și nu soluții și controverse pentru viitorime, privitoare la împrejurări ce se
vor ivi cândva, mai târziu.”59

57 Idem, Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist (II), Editura Carpați, Madrid, 1963, pp. 47-48.
58 T.B. Brăileanu, Teoria Comunității Omenești, Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1941, pp. 349-350.
59 D. Gusti, Partidul politic, în Doctrinele partidelor politice, Cultura națională, București, 1923, p. 18.

28
 În acest fragment, observăm că Gusti nu dă doar definiția omului politic adevărat, ci și pe
cea a omului politic neadevărat, cel care aduce țării doar neajunsuri. Genul de politică
caracteristic politicianului se numește politicianism.
O definiție a politicianismului găsim la C. Rădulescu-Motru, într-o lucrare publicată încă
din anul 1904:
„Prin «politicianism» înțelegem un gen de activitate politică sau, mai bine zis, o
practicare meșteșugită a drepturilor politice, prin care câțiva dintre cetățenii unui stat tind, și
uneori reușesc, să transforme instituțiile și serviciile publice din mijloace pentru realizarea
binelui public, cum ele ar trebui să fie, în mijloace pentru realizarea intereselor personale. În
această practică meșteșugită insă nu se recurge la influența tradițiilor, sau la violență; ceea ce
este caracteristic în practica politicianismului este că transformarea amintită mai sus se operează
cu însăși consimțământul acelora cărora ea este menită să le aducă o pagubă. Cetățenii
nepoliticieni consideră de multe ori pe politician ca pe o plaga, dar niciodată ca pe niște despoți.
De aceea politicianismul nu înflorește decât în statele cu regim constituțional reprezentativ,
fiindcă numai aici găsim în ființă mecanismul care să înlesnească îndeplinirea acestei de a doua
condiții, anume, ca spoliatul să consimtă în mod legal la faptul de spoliațiune comis în contra sa.
Acesta este înțelesul cel obișnuit al cuvântului «politicianism» și pe acesta l-am adoptat și noi.”60
După același autor, efectele acțiunilor politicianiste pot fi devastatoare pentru însăși
existența unui stat, mai ales când este vorba de o țară tânără:
„Din momentul în care politicianismul se ivește în viața politică a unui popor tânăr, din
acel moment rezistența acestuia este sfârșită. Fortăreața statului tânăr se predă de bună voie.”61
Într-o lucrare publicată în 1920, S. Mehedinți aduce în atenția publicului formula om de
stat, care reprezintă ceva ce se află cu mult deasupra omului politic:
„Azi, când viața economică și politică s-a integrat într-atâta că toată planeta este aproape
o singură unitate, trebuie să trecem de la omul politic (în sensul obișnuit al vorbei) la omul de
stat, care să poată alege pentru poporul său căile cele mai potrivite, spre o dezvoltare cum ar
trebui să fie în raport cu marile încrucișări de curente ale politicii mondiale.”62
Iată și prin ce se diferențiază omul de stat de omul politic:

60 C. Rădulescu-Motru, Cultura română și politicianismul, Librăria Socecu & Co., București, 1904, pp. III-IV.
61 Ibidem, p. VI.
62 S. Mehedinți, Politica de vorbe și omul politic, Tipografia „Convorbiri Literare”, București, 1920, p. 121.

29
 „Cum stă cârmaciul pe puntea unui vas, de unde le vede toate și-i îndrumă pe toți, pentru
a ajunge la ținta dorită, asemenea și omul de stat stă deasupra tuturor contemporanilor săi,
armonizând silințele tuturor spre realizarea idealului istoric al poporului în care și pentru care
trăiește.”63
Portretul omului de stat ideal schițat de un gazetar interbelic. Pamfil Șeicaru, unul dintre
cei mai importanți gazetari interbelici români, fondator al ziarului Curentul și director al acestuia
până în august 1944, când părăsește țara de teama ocupantului sovietic, era un adept declarat al
doctrinarului monarhiei Charles Maurras, pe care îl descoperise în 1915, pe când era student,
prin intermediul lucrării Enquête sur la monarchie. Pentru Maurras monarhia însemna ordine,
calm și rânduială.64
Conform propriilor mărturisiri, Șeicaru l-a avut ca model jurnalistic pe Antoine de
Rivarol, pe care l-a descoperit datorită operei lui Rémy de Gourmont.65 În 1925, Pamfil Șeicaru
susținea, într-un articol din gazeta Cuvântul, că „monarhia este singura formă în care o nație își
află ritmul concentrat, linia sigură de mișcare, axa unității ei spirituale.”66
Poziția lui Pamfil Șeicaru față de fiecare dintre cei patru regi ai României poate fi ușor
înțeleasă din textele acestuia. În opinia lui, domnia regelui Carol I este cea care a așezat lespezi
de granit la temelii Statului român:
„O mare putere de răbdare. Nu avea nimic precipitat în inițiative, el elabora îndelung și
nu forța niciodată timpul necesar familiarizării spiritului public cu ceea ce socotea o bună
inovație. [...] Credea în misiunea lui, se socotea factor înnoitor al istoriei poporului român și
peste toate ingratitudinile, peste toate nedreptățile și vicleniile, trecea domneasca lui iertare.
Sever cu el însuși, îndurător cu ceilalți, supunând totul asprelor necesități ale Statului, cu un
sentiment al răspunderii monarhice, Carol I avea toată armura regească necesară de a învinge, de
a da fundației lui dinastice o robustă respirație de durată. Știa că lucrurile de durată nu se
improvizează, de aceea lucra așezat, înainta încet fiindcă voia să consolideze, să nu lase timpului
nimic de măcinat. Înfățișa țării un mustrător profil de spirit supus disciplinei muncitoare, supus

63 Ibidem, p. 209.
64 P. Șeicaru, „Pe drumul amintirilor”, în Almanahul ziarului „Curentul”, Tiparul Românesc, București, 1931, p.
218.
65 Idem, Prietenul meu Dimitrie Iov, în Scrieri din exil - (I) Figuri din lumea literară, Editura Saeculum I.O.,

București, 2002, p. 354.

66 Idem, „Cuvântul, inutil monarhic?”, în Cuvântul, anul II, nr. 316, 1925, p. 1.

30
unei severe conștiințe a răspunderii, și căuta să promoveze elemente muncitoare, chiar dacă nu
aveau străluciri excepționale.”67
Prezentând caracteristicile regelui Carol I, Pamfil Șeicaru creează, de fapt, un profil al
conducătorului ideal, în care răbdarea în luarea deciziilor, puterea de muncă, capacitatea de a
ierta pe cei care-i greșesc, dorința de a învinge și știința de a-și alege colaboratorii sunt elemente
esențiale.
În ceea ce-l privește pe Regele Ferdinand, gazetarul susținea că acesta a „fost un rege al
pământului românesc, a fost un rege ce s-a integrat continuității voievodale, a fost un rege pe
care l-am simțit al nostru”68. Regele Ferdinand avusese meritul de a fi „... întrupat în măsurata
sa judecată, în acțiunea lui politică și instinctul de conservare națională și elanul năzuințelor
noastre istorice, făcând o sinteză din realismul împrejurărilor și febra idealismului românesc.
Războiul unității naționale n-a însemnat o tragică risipă de vieți, fiindcă regele a putut să vadă
limpede și drumul și clipa de pornire.”69
Relația lui Pamfil Șeicaru cu Casa Regală cunoaște un moment foarte interesant în
septembrie 1940, după abdicarea lui Carol al II-lea. Urmând modelul lui Niccolò Machiavelli,
autorul lucrării Principele, Pamfil Șeicaru își pune întreaga lui experiență de gazetar și om
politic în slujba tânărului rege Mihai I. Articolul „Domnie nouă”, publicat de Șeicaru în
Curentul, poate fi considerat un mic îndreptar al modului în care trebuie să acționeze un rege.
Vom urmări în continuare sfaturile pe care gazetarul i le dădea tânărului rege al
României. Mai întâi, Șeicaru îl îndeamnă pe Mihai I să nu repete greșelile fostului rege Carol al
II-lea:
„Începe o domnie nouă, în cele mai grele împrejurări. Un rege tânăr, - un adolescent, -
este chemat să salveze un principiu zdruncinat ca o casă pe urma unui cutremur. Va medita
îndelung asupra trecutului, va căuta să desprindă sensul precipitatei lui chemări la domnie: și
rând pe rând vor fi cercetate cauzele care au pus capăt [pentru] totdeauna unei domnii.”70
Apoi, gazetarul îl avertizează pe tânărul rege că trebuie să acorde o mare atenție
curtenilor, care „sunt grăbiți să micșoreze necazurile suveranului, prin cel mai comod mijloc: să-

67 Idem, „Carol I Întemeietorul”, în Curentul magazin, anul I, nr. 6, 1939, p. 3.

68 Idem, „La mormântul Regelui”, în Cuvântul, anul III, nr. 819, 1927, p. 1.
69 Idem, „Regele”, în Cuvântul, anul III, nr. 814, 1927, p. 1.
70 Idem, „Domnie nouă”, în Curentul, anul XIII, nr. 4518, 1940, p. 8.

31
i ascundă adevărul. Realitățile sunt îndulcite: tot ce ar putea să fie supărător se acoperă, ca regele
să rămână prizonierul unor iluzii, să fie prins în păienjenișul amăgirilor.”71
Dacă dorește să nu se confrunte cu astfel de probleme, suveranul trebuie să se ghideze
după următoarea judecată:
„...în domeniul moral ca și în cel fizic nu te reazemi decât pe ceea ce îți rezistă. Un om de
caracter supără, nu prezintă nicio comoditate în relații, păstrează cu tăcere linia convingerilor, le
apără, caută să le prezinte temeinicia; de aceea poți să te reazemi pe aspra lui fire, de aceea poți
fi sigur de îndărătnica fidelitate păstrată de el convingător. Când pornește la o acțiune, nu
ostenește până nu o duce la capăt.”72
E limpede pentru noi că acest om de caracter, care nu ostenește până nu duce la capăt
acțiunea începută, este însuși Pamfil Șeicaru. În acest fel îi spune gazetarul regelui că poate avea
încredere în el. De asemenea, Șeicaru îi transmite regelui că trebuie să fie cu milă de popor, de
trudnica lui existență, de strâmtorările lui fără număr, punând o severă grijă în economisirea
banului Statului. La final, Pamfil Șeicaru îl atenționează pe Mihai I că un rege este arhitectul
propriei sale domnii.
Regele cu care gazetarul a avut o legătură specială a fost însă Carol al II-lea. Gazetarul se
bucura de aprecierea lui Carol al II-lea, fapt subliniat de Liviu Rebreanu în jurnalul lui73 dar și
de Grigore Gafencu în niște însemnări politice.74 La începutul domniei lui Carol al II-lea, Pamfil
Șeicaru vedea în acesta un adevărat apărător al neamului românesc.
În textele gazetarului poate fi văzut cu ușurința acest lucru. Până să fie înscăunat ca rege
al României, Carol al II-lea simte și el veninul tocului lui Pamfil Șeicaru, care nu ezită să aducă
critici prințului atunci când relațiile extraconjugale ale acestuia pun în pericol imaginea
României.
Motivul pentru care Pamfil Șeicaru se îndepărtează de regele Carol al II-lea pare să fi fost
Elena Lupescu, „țiitoarea regului”, cum o numea gazetarul. Totuși, principalul reproș pe care
gazetarul îl aduce lui Carol al II-lea este incapacitatea acestuia de a da interpretarea corectă
evenimentelor ce au premers momentului declanșării celui de-al Doilea Război Mondial.75

71 Ibidem.
72 Ibidem.
73 L. Rebreanu, Jurnal (II), Editura Minerva, București, 1984, p. 140.
74 G. Gafencu, Însemnări politice (1929-1939), Editura Humanitas, București, 1991, p. 277.
75 P. Șeicaru, Dotla - Să rămână doar cenușa, Editura Fronde, Alba Iulia – Paris, 1996, pp. 35-39.

32
 Evenimentele petrecute în țară între 1930 și 1940 l-au determinat pe Șeicaru să afirme că
domnia de zece ani a lui Carol al II-lea a fost nefastă nu doar pentru țară, ci și pentru principiul
monarhic.76
În 1893, când regina Maria îl năștea pe Carol al II-lea, populația credea că prințul
moștenitor va fi cel care va duce la îndeplinire visul arzător al tuturor românilor: crearea
României Mari. Carol al II-lea urma să fie primul rege născut pe pământul țării, iar oamenii
vedeau în el viitorul înfăptuitor al Unirii.
Performanțele politice slabe înregistrate de ultimii doi regi ai României l-au determinat
însă pe Pamfil Șeicaru să se dezică de concepțiile referitoare la necesitatea ideii de monarhie
pentru poporul român.77
Omul politic nou. Schimbarea regimului politic petrecută ca urmare a evenimentelor
politice de la 23 august 1944 a adus cu sine și un nou mod de a face politică. Model pentru
reprezentanții noii puteri era, firește, ceea ce se întâmpla la Moscova. De pildă, în 1953, Scânteia
preia un articol din ziarul bolșevic Pravda, în care sunt trasate normele pe care omul politic nou
trebuia, în mod necesar, să le urmeze.
Articolul intitulat „Activistul de partid este un conducător politic” este, de fapt, un mic
manual pentru „cadrele conducătoare” comuniste. Principiul suprem după care conducătorii de
partid erau obligați să se ghideze era reprezentat de munca colectivă sau, mai bine zis, de
conducerea colectivă.
Iată ce presupunea acest lucru:
„Una dintre cele mai importante condiții ale conducerii juste este legătura permanentă a
activiștilor de partid cu masele largi de oameni ai muncii. Viața ne învață că numai experiența
conducătorilor nu este suficientă pentru a conduce just, că experiență conducătorilor trebuie
completată cu experiența maselor, cu experiența poporului. Conducătorii nu trebuie numai să
învețe pe oamenii muncii, ci să și învețe de la ei. O obligație a tuturor activiștilor este să-și plece
cu atenție urechea la glasul maselor, la sfaturile și propunerile lor, să desfășoare prin toate
mijloacele autocritica și în special critica de jos, îndreptând focul ei împotriva indiferenței și
autoliniștirii, împotriva înfumurării, birocratismului și putrefacției.”78

76 Idem, Istoria Partidelor Național, Țărănist și Național Țărănist (II), Editura Carpați, Madrid, 1963, p. 269.
77 V. Frunză, Destinul unui condamnat la moarte - Pamfil Șeicaru, EVF, București, 2001, p. 389.
78 *** „Activistul de partid este un conducător politic”, în Scânteia, anul XXII, nr. 2709, 1953, p. 3.

33
 Urmărind articolele publicate de-a lungul timpului în ziarul Scânteia, observăm că, în
numeroase situații, organul de presă al partidului aflat la guvernare juca rolul de cod politic
pentru membrii de partid. De pildă, pe la finele anului 1953, în publicația amintită este publicat
un articol cu titlul „Pentru o justă îmbinare a muncii politice cu sarcinile economice”, în care
erau aduse critici Comitetului raional de partid Beiuș, „pentru că a lăsat în părăsire munca
politică de partid”.
La aproape două luni de la acest moment, în februarie 1954, în același ziar, în cadrul unui
articol intitulat „Pe urmele materialelor publicate în Scânteia”, sunt prezentate rezultatele
reproșurilor făcute în primul text:
„Comitetul raional a trimis redacției ziarului o scrisoare în care recunoaște justețea
criticilor aduse. Articolul, se spune în scrisoare, a constituit un ajutor prețios pentru comitetul
raional de partid, deoarece a scos în evidență, în mod just, lipsurile și metodele de muncă greșite
ale comitetului raional și, în special, ale membrilor biroului. Articolul a fost dezbătut în cadrul
unei ședințe de comitet.”79
În ceea ce privește pregătirea cadrelor de partid, găsim, într-un alt articol din Scânteia,
următoarele precizări:
„Hotărârea Plenarei a V-a a Comitetului Central al PMR80 acordă o atenție deosebită
problemei selecționării, creșterii, promovării și repartizării cadrelor, problemă de importanță
vitală pentru întărirea Partidului. Cadrele constituie corpul de comandament al Partidului; de ele
depinde, în primul rând, aplicarea în viață a liniei Partidului. [...] Chezășia succesului în lupta
pentru construirea socialismului în țara noastră, în lupta pentru întărirea frontului păcii, stă în
tăria și combativitatea revoluționară a cadrelor Partidului nostru. Educând cu grijă și dragoste
cadrele, așa cum ne învață Partidul, înarmându-le cu ideologia victorioasă a marxism-
leninismului, vom face din organizațiile noastre de partid detașamente de luptă invincibile,
capabile să ducă la victorie deplină măreața construcție a orânduirii socialiste în țara noastră.”81
Nicolae Ceaușescu, ultimul lider comunist român, era prezentat în scrierile oficiale ca
fiind omul politic adevărat pe care țara la tot așteptat decenii la rând, un exemplu demn de urmat
de către toți românii:

79 *** „Pe urmele materialelor publicate în Scânteia”, în Scânteia, anul XXIII, nr. 2886, 1954, p. 2.
80 Partidul Muncitoresc Român
81 *** „Pentru îmbunătățirea politicii de cadre a Partidului”, în Scânteia, anul XIX, nr. 1675, 1950, p. 1.

34
 „Marea certitudine a românilor este partidul comunist. Marea certitudine a partidului este
secretarul său general, tovarășul Nicolae Ceaușescu. Energia, inteligența, cinstea, dăruirea,
omenia și eroismul cu care secretarul general a condus, conduce și va conduce destinele națiunii
de la Carpați și Dunăre reprezintă tot atâtea temeiuri ale devenirii noastre. În ochii lui se
oglindește țara.”82
După căderea regimului comunist, petrecută în decembrie 1989, discursurile
propagandistice de acest tip au dispărut. În ciuda acestui fapt, imaginea omului politic român
apare, parcă, în lumini din ce în ce mai sumbre, printre motive aflându-se, evident, și
numeroasele scandaluri de corupție ce tot țin în ultimii ani prima pagină a ziarelor.

82M.R. Iacoban, Certitudini, în File din cronica acestui timp eroic, Editura Cartea Românească, București, 1989, p.
60.
35
 III. Jurnalistul

3.1. Păcatele profesiei de jurnalist

1) Ziarul, după cum arăta C. Bacalbașa, nu are la originile apariției sale niște nevoi
culturale sau sufletești, ci dorința publicului de a primi informațiile de care are nevoie mai
repede și mai sistematic.83 Din acest motiv, presa are față de țară îndatoririle unui contract
național, iar gazetarii trebuie să aibă în vedere, zilnic, această răspundere de onoare și de
caracter.84
Din motive ușor de intuit, presa și-a făcut apariția în România târziu și anevoios,
comparativ cu ceea ce s-a întâmplat în alte țări. Până la izbucnirea primului război mondial, cele
mai importante gazete erau Universul, Adevărul și Dimineața. Aceste publicații scoteau zilnic
zeci de mii de exemplare. În epoca interbelică, celor trei gazete li se vor alătura Cuvântul (1924)
și Curentul (1928).
Pe piață mai apăreau și gazete cu un număr mic de pagini și de exemplare.85 Acestora le
era însă imposibil să țină pasul cu gazetele de mare tiraj. La finele perioadei cuprinse între cele
două războaie mondiale, dintre cele cinci mari ziare care alcătuiau topul celor mai vândute
publicații românești, doar Universul și Curentul mai funcționau, păstrându-și pozițiile de lideri
de piață.
În perioada comunistă, aspectul presei românești căpăta, după cum se arată într-o lucrare
semnată Peter Gross, o înfățișare total schimbată față de cea avută în anii dintre cele două
războaie mondiale. Ea era caracterizată de mesaje de mobilizare și de îndoctrinare, care aveau
menirea de a întreține cultul personalității, iar programele politice și sociale prezentate erau
lipsite de autenticitate.86

83 C. Bacalbașa, Ziaristica română din zilele noastre, postfață la N. Iorga, Istoria presei românești. De la primele
începuturi până la 1916, Atelierele Societății Anonime „Adevărul”, 1922, pp. 171-172.
84 *** „Contractul presei cu țara”, în Generația Nouă, nr. 5, Anul XIII, Seria II, mai 1893, p. 129.
85 Dan Ciachir, În lumea presei interbelice, Editura Timpul, 2008, p. 42.
86 Peter Gross, Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste, Traducere de Irene

Joanescu, Polirom, 1999, pp. 70-75.

36
 În aceeași sursă se mai arată și că, după apariția televiziunii, ziarele și revistele au rămas
principalul mijloc de comunicare doar în zonele rurale. În ceea ce privește locul ocupat de
gazetărie în strategia de luptă a partidelor de sorginte bolșevică, Petre Constantinescu-Iași facea
următoarele precizări:
„... scurtul istoric al jurnalisticii românești este legat de ideea de progres, gazeta fiind cea
mai bună armă pentru apărarea intereselor de masă. Gazeta, astăzi, trebuie să se găsească pe
aceeași linie, să servească numai interesele celor mulți.
Partidele muncitorești, a căror dezvoltare a luat un mare avânt începând din a doua
jumătate a veacului trecut, au dat cea mai mare atenție ziarului, organul de partid fiind o condiție
esențială a bunului mers al partidului.
Dacă ne rezumăm numai la un singur și strălucit exemplu, se știe ce rol important a jucat
în istoria Partidului Social Democrat (bolșevic) rus ziarul Iskra (Scânteia), ziar întemeiat de
Lenin, care se tipărea în străinătate și se difuza ilegal pe tot cuprinsul Rusiei vechi. Astăzi,
organul oficial Izvestia se situiază al doilea din lume ca tiraj, cu cele 3 000 000 [de] exemplare
zilnice.”87
Același autor, de această dată într-o altă lucrare, arăta și că „forța presei comuniste a
constat în conducerea și îndrumarea ei de către partid”88. De asemenea, Petre Constantinescu-Iași
sublinia diferența majoră dintre presa comunistă și presa burgheză:
„În lumea burgheză este cunoscută expresia potrivit căreia presa este a patra putere în
stat. Nu voi face o analiză și o caracterizare a acestei formule, poziția marxiștilor în legătură cu
presa burgheză și rolul ei fiind bine cunoscută. Pentru revoluționari, presa este una din cele mai
puternice arme de răspândire a adevărului. În același timp, ea constituie o armă de luptă pentru
ridicarea și mobilizarea la acțiune a clasei muncitoare, a maselor populare.”89
Referitor la mass-media românești din perioada postcomunistă, Peter Gross preciza că, în
primii anii de după 1989, o mare parte din cotidiene și săptămânale era reprezentată de publicații
de partid. Celelalte publicații erau semicomerciale și semiindependente, fiind afiliate, chiar dacă
într-un mod indirect, unui partid politic.

87 Petre Constantinescu-Iași, De la eliberare la socialism (1944-1955), București, Editura Politică, 1973, pp. 80-81.
88 Idem, În anii socialismului victorios, București, Editura Politică, 1976, p. 58.
89 Ibidem, p. 55.

37
 Relațiile de prietenie formate între patroni, editorii sau redactorii, pe de o parte, și
politicieni sau partide politice, pe de altă parte, făceau parte din tabloul jurnalistic românesc
cotidian. Altfel spus, mass-media, în totalitatea lor, „erau puternic politizate și partizane, alegând
fațete din extrem de diversificata scenă politică”90.
2) Câteva dintre neajunsurile presei românești erau semnalate, încă de acum mai bine de
un secol, și într-o broșură intitulată Regele și presa, text care era, de fapt, o interpelare făcută de
Alexandru G. Djuvara, în decembrie 1887, într-o ședință a Camerei Deputaților91.
În această broșură li se reproșa adversarilor politici modul în care aceștia înțelegeau
rostul presei. Acuzaților li se imputa, de fapt, poziția duplicitară față de discursul jurnalistic
injurios: când se aflau în opoziție îl utilizau, în publicațiile de partid, fără niciun fel de jenă, iar
când erau la putere îl înfierau și asemănau presa cu „o femeie decăzută”.
În 1896, în Convorbiri Literare, într-un text intitulat „Ziaristica și literatura”, erau
explicate câteva dintre aspectele ciudate ce țin de activitatea gazetărească:
„Ziaristul e, și nici nu poate fi într-alt fel, un om de gândire, precum, să ni se ierte
asemănarea, saltimbancul este un om de forță și de agilitate musculară. Și totuși (și aici nu știm
dacă mai putem continua comparația), nicăieri nu se vădește mai mult lipsa adevăratei gândiri
decât la ziariști.”92
Una dintre concluziile la care ajunge autorul acestui text este aceea că ziaristul, în goana
lui după actualități trecătoare, „strivește sub picioare sămânța viitorului statornic.”93
O soluție în sensul responsabilizării gazetarilor români era propusă, în 1913, într-un
articol din Viața Românească. Presei din România îi era recomandat ca model optim de
funcționare modul în care își desfășurau activitatea gazetarii din Anglia:
„Anul trecut, trei ziare conservatoare au insinuat informații calomnioase asupra
persoanelor celor doi miniștri mai atacați din actualul Cabinet englez: Lloyd George și W.
Churchil. Cei vizați nu s-au adresat justiției, dar au propus ziarelor vinovate alternativa de a fi
date în judecată sau de a da, nu-mi aduc aminte câte, mii de livre spitalelor. Ziarele au preferat sä
se amendeze singure, iar miniștrii calomniați au primit mulțumiri publice de la spitale.”94
90 Peter Gross, Mass media și democrația în țările Europei de Est, Polirom, 2004, p. 61.
91 Alexandru G. Djuvara, Regele și presa. Interpelare dezvoltată în Camera Deputaților, în ședința de la 9
decembrie 1887, Editura Ziarului „Epoca”, 1887.
92 Mihail Dragomirescu, „Ziaristica și literatura”, în Convorbiri Literare, anul XXX, nr. 2, 1 februarie 1896, p. 302.
93 Ibidem, p. 303.
94 V.R., „Libertatea și răspunderea «presei engleze»”, în Viața Românească, anul VIII, nr. 4, 1913, p. 124.

38
 Autorul are tendița de a idealiza presa din Anglia, dar nicio țară nu poate pretinde că
deține un model perfect, pentru un domeniu de activitate sau pentru mai multe. Textului trebuie
să-i fie recunoscut, totuși, meritul de a fi propus o soluție pentru combaterea abuzurilor făcute de
gazetari, acum mai bine de un secol, în ziare și reviste.
3) După cum se arată într-o lucrare apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea,
presa s-a dovedit a fi, în scurt timp de la apariția sa, una dintre cele mai importante născociri ale
societății moderne.
Presa, se precizează în sursa menționată, caracterizează timpurile în care trăim mai bine
decât orice altă descoperire care a transformat condițiile materiale și morale ale existenței
omului.
Max Nordau, autorul lucrării Minciunile convenționale ale civilizației noastre, observa,
în urmă cu aproape un secol și jumătate, că presa a devenit o forță atât de puternică încât fără
sprijinul ei instituțiile statului modern nu-și pot desfășura activitățile zilnice. Din acest motiv,
arată același autor, presa a ajuns să fie considerată a patra putere în stat.
În lucrarea sa, Nordau își propune să răspundă la câteva întrebări referitoare la activitatea
presei. Una dintre aceste întrebări vizează locul unde își are izvorul marea putere a presei.
Pornind de la ideea că ziarul nu este și nici nu poate fi un simplu mijloc de comunicare de
fapte, Nordau crede că imaginea de apărător al moralei publice, pe care cititorii o atribuie
ziaristului, reprezintă sursa puterii presei.
O altă chestiune care îl preocupă pe Max Nordau este cea referitoare la dreptul presei de
a vorbi în numele opiniei publice. Mai exact, autorul vrea să știe cine dă acest drept presei, în
condițiile în care orice „om fără căpătâi”, după ce găsește pe cineva dispus să-i pună la dispoziție
banii necesari deschiderii unui ziar, poate aduna în jurul său ziariști dornici să-și folosească
talentul gazetăresc pentru a pune în dificultate instituțiile publice.
Soluția propusă de Nordau, pentru eliminarea acestui neajuns, este ca redactorii să fie
aleși, prin vot direct, de către membrii comunității în care aceștia vor să scrie, pentru un mandat
de 10 ani. Redactorul și-ar fi pierdut dreptul de a scrie, conform aceluiași proiect, în cazul în care
o instanță de judecată l-ar fi găsit vinovat pentru calomnie.95

95Max Nordau, Minciunile convenționale ale civilizației noastre, Traducere din limba germană de B. Marian și M.
Negru, București, Editura Librăriei „Leon Alcalay”, pp. 389-390.
39
 Deși poate fi catalogată, la o primă citire, drept interesantă, propunerea lui Nordau nu
este, sub nicio formă, ancorată în realitate.
4) Niciunul dintre gazetarii care au dat strălucire marilor gazete românești nu au scăpat de
acuzațiile de implicare în afaceri dubioase. Pamfil Șeicaru era considerat unul dintre cei mai
importanți gangsteri de presă din epoca interbelică.96
Discuțiile despre presupusele șantaje comise de Pamfil Șeicaru au fost numeroase în acea
perioadă. Acuzații la adresa gazetarului au fost lansate în mai multe publicații ale vremii.
Probleme legate de acest subiect au ajuns chiar și în atenția Juriului de onoare din cadrul
Sindicatului Ziariștilor din București.
În fața instanței de judecare a jurnaliștilor, Șeicaru s-a aflat atât în calitatea de pârât, cât
și în cea de reclamant. Considerându-se lezat de acuzațiile lansate la adresa sa de unii colegii de
breaslă, el s-a adresat Juriului de onoare al Sindicatului Ziariștilor din București în mai multe
rânduri.97
Șantajele puse pe seama lui Pamfil Șeicaru nu au putut fi dovedite niciodată. De
asemenea, numeroși patronii de ziare apărute la începutul epocii postcomuniste au încercat să
joace în politica românească un rol cel puțin la fel de important ca cel deținut de directorul
Curentului în anii dintre cele două războaie mondiale. mondiale.98
Nae Ionescu, un alt nume important al presei românești, a fost protagonistul unui scandal
petrecut la Banca Blank. Se spunea că, în calitate de director general al Centralei Cărții, o
instituție creată de acea bancă, a falsificat bilanțul pentru a-și însuși în mod fraudulos o sumă
importantă de bani, cu care și-ar fi cumpărat o vilă situată într-o zonă selectă a Bucureștiului. Se
mai spunea și că Aristide Blank a renunțat la ideea de a anunța poliția după ce Nae Ionescu s-a
obligat, printr-o declarație scrisă, să înapoieze, în rate, suma însușită prin fraudă, aproape un
milion de lei.99
Nae Ionescu reprezintă, însă, o „figură aproape legendară a României anilor treizeci”100
El a fost atât admirat, cât și hulit. Mulți l-au comparat cu Socrate, „pentru capacitatea sa
uluitoare de a oferi scheme de gândire pe cât de ingenioase, pe atât de incitante auditoriului său.”
96 A se vedea Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru, București, Ars Docendi, 2014.
97 Marian Petcu, 10 teme de istorie a jurnalismului, București, Ars Docendi, 2012, pp. 197, 204.
98 Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieș, O tranziție mai lungă decât veacul. România după Ceaușescu, București,

Editura Curtea Veche, 2011, p. 536.

99 Nichifor Crainic, Zile albe, zile negre - Memorii (I). București, Casa Editorială „Gândirea”, 1991, pp. 203-204.
100 Cristian Sandache, Mișcarea legionară și ortodoxia. Portrete românești, București, Mica Valahie, 2014, p. 79.

40
De asemenea, Nae Ionescu a fost, pentru mulți dintre adepții grupării lui Corneliu Zelea
Codreanu, un adevărat maestru spiritual.101
Un alt caz interesant îl are în rolul principal pe Stelian Popescu, despre care se spune că,
având susținerea lui Take Ionescu, a devenit acționar majoritar al ziarului Universul, „cel mai
popular ziar din țara noastră”102, în circumstanțe extrem de dubioase.103
De asemenea, în broșura Viața unui aventurier – Cine este Stelian Popescu. Cine
conduce „Universul”, sunt prezentate mai multe presupuse afaceri necurate ale omului de presă:
„Pe unde a trecut acest om a lăsat urme de autentică murdărie. În școală, a fost elev
impertinent; în armată, soldat dezertor; în magistratură, judecător sadic; în barou, morpion
testamentar; în politică, simplu takist; ca ministru, numai ridicol; în gazetărie, comerciant
analfabet, - în toate iremediabil nul.”104
În anii în care Europa tremura de teama izbucnirii unui nou război mondial, gazetarii de
la Adevărul îl acuzau pe influentul om de presă, despre care se spunea că deținea, încă din 1936,
o avere de peste 400 de milioane de lei, că „a transformat Universul într-un oficios hitlerist”105.
Despre Constantin Mille, omul care a transformat ziarele Adevărul și Dimineața în
adevărate fabrici de bani, se spune că nu era străin de șantajele puse la cale de ziariștii lui.
Întrebat de cineva pentru ce motiv permite acest tip de practici, el ar fi spus că ziariștii nu pot
trăi cu aer.106
Chiar și așa, Mille este indicat de unele surse drept „cel mai mare ziarist al României
moderne”107. Cezar Petrescu, în calitate de director al ziarului România, a fost implicat într-un
scandal răsunător, ce a izbucnit în aprilie 1939, când Armand Călinescu, pe atunci ministru de
interne, a ordonat un control la gazeta condusă de popularul scriitor. Conform lui Liviu
Rebreanu, corpul de control al ministrului a găsit „un gol de circa cinci milioane”108 de lei.

101 Ibidem, p. 80.

102 Dan Ciachir, În lumea presei interbelice, Iași, Timpul, 2008, p. 10.
103 Pamfil Șeicaru, Istoria presei, Pitești, Editura Paralela 45, 2007, p. 276.
104 *** Viața unui aventurier – Cine este Stelian Popescu. Cine conduce „Universul”, p. 6.
105 *** „Lucruri care trebuiesc lămurite”, în Adevărul, anul 50, nr, 16067, 2 iunie 1936, p. 5.
106 Stelian Popescu, Amintiri, București, Albatros, 2000, p. 105.
107 A.P. Samson, Memoriile unui gazetar (1927-1937), București, Editura Cartea Românească, 1979, p. 61.
108 Liviu Rebreanu, Jurnal (II), București, Minerva, 1984, p. 178.

41
 Despre Nichifor Crainic se spunea, printre altele, că facea parte din categoria
intelectualilor care, mânați de ambiții grăbite, se vindeau la târgurile de conștiințe ce erau
organizate, periodic, de oamenii politici.109
Nici N. Iorga nu lipsește din enumerarea noastră. Despre acesta s-a scris că era „un
vrăjmaș al neamului” și „un căpcăun al virtuților naționale”110. Acestea sunt doar câteva exemple
de scandaluri în care au fost implicate nume mari ale presei din România interbelică.
5) Una dintre cele mai importante chestiuni ce țin de buna funcționare a presei este cea a
modului în care sunt recrutați gazetarii. În romanul „Retragerea fără torțe” (al doilea volum din
seria Sfârșit de mileniu), Radu Tudoran prezintă cazul lui Jack Musiu, un gazetar interbelic, care,
deși era analfabet, se bucura de un mare succes la public.
Chiar dacă este un personaj de roman, el reprezintă o realiate, ce nu poate fi negată, a
acelor vremuri. Deși era șeful redacției politice la un ziar important din București, Jack Musiu nu
scrisese niciodată un articol, pentru că nu știa să scrie. Învățase doar să se iscălească. În
buzunarul de la piept al hainei avea tot timpul un stilou „Parker”, de aur, dar rolul acestuia era
acela de forma numerele de telefon.
Jack Musiu avea, însă, unele talente care cu greu mai puteau fi întâlnite la alți gazetari. El
era capabil „să umble, să tragă cu urechea, să iscodească, să afle, să le știe pe toate și să le
coreleze fără greșeală.”
Existența gazetarilor de tipul lui Jack Musiu este susținută și de un alt autor care a
cunoscut bine acele vremuri. Într-o lucrare publicată în urmă cu aproape nouă decenii se arată că
presa, cel mai puternic canal de propagare a ideilor, era considerată o școală pentru popor.
Necazul era acela că dascălii acestei școli erau recrutați fără niciun criteriu. Orice neisprăvit,
orice băiat de prăvălie, după ce a fost dat afară de stăpân pentru că a fost prins furând, își găsea,
fără nicio greutate, loc în rândul gazetarilor.111
Până la izbucnirea Primului Război Mondial, gazetarii erau recrutați, în cele mai multe
cazuri, din rândul persoanelor care erau înzestrate cu unele înclinări literare. Pregătirea
profesională, la marea majoritate, era insuficientă, doar îndemânarea scrisului reușind să acopere
necunoașterea problemelor tratate.
109 Pamfil Șeicaru, „Mierloiul din strada Academiei”, în Cuvântul, nr. 426, Anul III, 8 aprilie 1926, p. 1.
110 Cernăianu, C. (1932). N. Iorga: Idolul neamului românesc. Antologie pentru posteritate. București: Tipografia
„Marele Voievod Mihai”, p. 220.
111 Ioan Dafin, Iașii – Cultural și social. Amintiri și însemnări (II), Iași, Editura Viața Românească, 1929, p. 10.

42
 După C. Dobrogeanu-Gherea, presa românească de la sfârșitul secolului al XIX-lea nu
avea capacitatea de a influența acțiunile oamenilor politici, iar motivul era slaba pregătire
intelectuală a celor mai mulți dintre ziariști.112
Această idee este întărită de un articol din Răvașul, publicat în 1907 și semnat D.
Tomescu, în care se arată că ziariștii români din acele vremuri proveneau, în mare măsură, din
rândul neisprăviților și lepădăturilor școlilor și erau oameni certați cu cinstea și fără iubire de
neam.113
După război, odată cu majorarea lefurilor plătite în presă, crește numărul gazetarilor bine
pregătiți profesional, unii autori semnalând chiar prezența în redacții a unui nou timp de gazetar:
cel cu doctorat.114
Această creștere nu are însă forme radicale. Așa se explică atacurile violente purtate de
Pamfil Șeicaru împotriva jurnaliștilor fără cultură, care stricau reputația întregii bresle.115
Gazetarul indica trei surse din care erau recrutați ziariștii: tinerii care nu reușeau să obțină o notă
de trecere la examenele de corigență, funcționarii cu ceva talent literar și membrii cluburilor
socialiste.116
În opinia lui Pamfil Șeicaru, numărul mare al acestor genii refractare oricărei culturi
făcea din presă cel mai hotărât dușman al gândirii, iar răspunzători pentru această situație erau
proprietarii întreprinderilor de presă.
6) Așadar, până la izbucnirea primului război, presa românească a avut puține nume cu
care să se mândrească. Mihai Eminescu a fost unul dintre aceste nume. Modul în care Eminescu
înțelegea gazetăria este explicat de Ioan Slavici:
„În timpul când trăia Eminescu, nu existau ziare în înțelesul de azi al cuvântului și, prin
urmare, nici ziariști de profesiune; ziarele erau mijloace de propagandă culturală și un fel de
arme de luptă politică, iară sarcina de ziariști o purtau scriitori porniți spre jertfă de sine ori
oamenii politici care țineau să-și propage ideile ori să combată curentele greșite ori chiar
primejdioase după a lor părere.”117
112 I.C. Atanasiu, Pagini din Istoria Contemporană a României, 1881-1916. Volumul I - Mișcarea socialistă 1881-
1900, București, Editura „Adevărul” S.A., (1932), p. 60.
113 Tomescu, D., „Ziarele noastre ca element cultural”, în Răvașul, nr. 10, Anul V, 9 martie 1907, p. 172.
114 V. Bârna, Între Capșa și Corso. București, Editura Albatros, 2005, p. 112.
115 Pamfil Șeicaru, „O directivă nouă”, în Cuvântul, nr. 301, Anul II, 6 noiembrie 1925, p. 1.
116 Idem, „În căutarea unei formule”, în Hiena, nr. 26, Anul II, 1 martie 1921, p. 5.
117 Ioan Slavici, Ziaristul Eminescu, în Opere. Volumul 9: Memorialistică; Varia / Ioan Slavici; Text stabilit și

variante de C. Mohanu; Note de Dimitrie Vatamaniuc, București, Editura Minerva, 1978, p. 781.
43
 Cei mai importanți gazetarii ai României interbelice l-au avut pe Eminescu drept model
jurnalistic, iar motivul era buna pricepere în ale găzetăriei dovedită de acesta după ce și-a început
activitatea la ziarul Timpul:
„El era un fel de bibliotecă ambulantă, încât nu era cu putință să se pună la ordinea zilei
vreo chestiune asupra căreia nu era orientat și nu era-n stare să-și dea părerea mai nainte de a se
fi dumirit în toate amănuntele. Înzestrat cu o memorie uimitoare, el nu uita niciodată ceea ce știa
și se folosea cu ușurătate de știința lui în ceea ce privește faptele și oamenii. [...]
Deși scria repede, își măsura vorbele cu multă grijă și numai la mare zor publica ceea ce a
scris fără ca să fi citit cuiva manuscriptul, niciodată fără ca să-l fi recitit el însuși.”118
Ioan Slavici prezintă și alte elemente cu care Eminescu și-a impresionat admiratorii:
„Om foarte muncitor și conștiincios, el era totdeauna la locul lui. Deși pierdut mereu în
gânduri ori adâncit în studii, încât uita să mănânce ori se lipsea de tigna somnului, el nu-și
pierdea niciodată din vedere datoriile și, chiar bolnav dacă ar fi fost, venea regulat la redacțiune,
se interesa de toate și ținea să fie totdeauna în curent.
Așa-numitele articole de fond numai la mare zor la scria la biroul redacțiunii. Era pentru
dânsul chestiune de dignitate literară și de respect față de publicul la care se adresa să scrie în
toată liniștea și să citim împreună ceea ce a scris mai nainte de a fi dat manuscriptul la tipar. De
aceea ținea mult la slova citeață, frumoasă și bine îngrijită și manuscriptul neîngrijit era pentru el
o dovadă că cel ce-l dă nu e scriitor ori nu-și iubește «meseria».
Ziarist în toată puterea cuvântului era Eminescu mai ales în ceea ce privește
temperamentul. El toate le făcea cu toată inima, lui toate i se prezentau în dimensiuni mari; pe el
toate-l mișcau în întreaga lui ființă; la el toate porneau din convingerea adâncă și clar formulată;
era însă cu desăvârșire intelectual și obiectiv și nu se simțea niciodată personal atins, nu-și
pierdea bunul cumpăt și nu-mi aduc aminte ca el să se fi supărat pe cineva vreodată ori să fi fost
violent. Era necruțător și de o asprime adeseori nemiloasă când vorba era să spună adevărul, dar
în relațiunile lui personale-l știm numai om blajin, care nu e-n stare să insulte și primește orișice
insultă cu un zâmbet de compătimire.”119
Despre gazetăria de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, Nicolae Iorga
făcea următoarele precizări:

118 Ibidem, p. 783.

119 Ibidem, p. 784.
44
 „Se petrec pe fiecare zi un mare număr de fapte, pe care fiecare le prețuiește cum crede,
după cât deșteaptă, ca sentiment și gândire, într-însul. Unii se bucură de ele, alții le condamnă;
cele mai multe lasă indiferent publicul cel mare, la cunoștința căruia ajung prin ziare.
Ziarele, literatura zilei, se ocupă, firește, mai mult de faptele acestea, care răsar cu fiecare
zi nouă. Le semnalează, le povestesc, le judecă, le păstrează în felul acesta pentru oamenii ce vor
veni mai târziu, după stingerea patimelor, după fixarea unei perspective pentru a privi faptele
diverse și faptele politice ca material pentru istoria unei epoci dispărute.
Ziaristului obișnuit, oricât de mare talent ar avea el, îi lipsesc pentru a le privi astfel două
însușiri. Ca membru al unui partid, ca sprijinitor deci al acestuia, ca luptător solidar ca alții, el nu
poate fi cu totul nepărtinitor. Ce spune el asupra ce-i trece sub ochi cuprinde faptul însuși, de
multe ori foarte bine văzut, și alăturea o anumită dispoziție, o prejudecată bine cunoscută, a unei
grupări politice. Și nu oricine din cititori poate despărți aceste două elemente, precum, din
pasiune, nu oricine dorește să le desfacă.
Altceva încă. Sunt fapte foarte interesante, dar care nu-l interesează pe el, pe care nu le
prinde din răpedele curent cu duce întâmplările unei zile către uitare, și nu le ridică astfel în
vederea contemporanilor și a urmașilor chiar. Ca un luptător ce este, ziaristul de partid caută
arme, și el părăsește orice nu poate să-i servească pentru lovire și biruință. Astfel, un fapt mai
puțin însemnător se oprește în cronica lui cu anumite scopuri, pe când altul, de o însemnătate mai
mare, nu i se pare că poate fi întrebuințat, și e lăsat să treacă.”120
Până la apariția în presă a lui Mihai Eminescu, se practica „o gazetărie emfatică,
hiperdilatată verbal”.121 Poetul-gazetar a contribuit decisiv la profesionalizarea actului jurnalistic
de la noi. La Eminescu, argumentele era clădite pe adevăruri, pe date ce puteau fi verificate.
Documentul, citatul, propriile întâmplări se regăseau în arsenalul argumentativ al poetului-
gazetar.
7) De-a lungul anilor, criterile pe baza cărora munca gazetarilor a tot fost evaluată au
cunoscut transformări, mai mult sau mai puțin importante. Referitor la presa din a doua jumătate
a secolului al XIX-lea, C. Bacalbașa arăta că „un ziarist mare nu este acela care știe numai să

120 N. Iorga, O încercare, în Cuvinte adevărate, București, Institutul „Minerva”, 1903, pp. 16-20.
121 Monica Spiridon, Eminescu – O anatomie a elocvenței, București, Editura Minerva, 1994, p. 80.
45
scrie frumos”, ci acela „care iubește cu putere ceva din lucrurile mari: patria, poporul său, în
general oamenii.”122
După același autor, deși ziaristul are datoria de a scrie în așa fel încât să fie înțeles, în
special, de publicul timpului său, „un mare profesionist și o minte superioară” este acel ziarist
care a reușit „să fie omul zilei de azi, dar și omul zilei de mâine.”123
În anii dintre cele două războaie mondiale, lumea presei a fost bulversată de o idee
lansată în spațiul public de Pamfil Șeicaru. Acesta propunea condiționarea calității de membru al
Sindicatului Ziariștilor de posesia unei diplome de bacalaureat și de realizarea unui stagiu în
presă.124 Reacțiile colegilor de breaslă nu aveau cum să lipsească.
Mai întâi, Iosif Nădejde arăta în articolul „Presa și cultura. Talent, cunoștințe și...
certificate” că talentul nu întreabă niciodată de certificate, pentru că e un har de la Dumnezeu. A
urmat replica ziaristului Ion Gorun, care susținea că gazetari precum Bolliac, CA. Rosetti, B.P.
Hașdeu, Eminescu, Caragiale și alții nu avuseseră bacalaureatul, ceea ce nu i-a împiedicat să fie
mari ziariști. Propunerea era calificată drept absurdă și de Em. Socor.125
Într-o conferință ținută, în 1928, la Institutul Social Român, Eugen Filotti susținea și el
superioritatea talentului față de titlul academic, dar cerea Statului să dispună crearea unui Institut
de presă. Această instituție de învățâmînt trebuia, însă, să fie adaptată exigențelor gazetăriei.126
În acei ani, ideea care predomina era cea potrivit căreia redactorul este ziaristul de clasa
I, iar reporterul cel de clasa a II-a. Diferența dintre cele două categorii este dată de faptul că
redactorul comentează realitatea, pe când reporterul nu face decât s-o divulge. Erau recunoscute
mai multe categorii de redactori: redactorul care scria pentru pagina I și paginele speciale,
cronicarul specializat într-o anumită activitate socială și colaboratorul exterior, adică
cetățeanul simplu care dorea să aibă o intervenție în ziar.
Așadar, e lesne de înțeles că dezbaterile referitoare la poziția pe care redactorul trebuie să
o ocupe într-o redacție în raport cu reporterul au fost numeroase și extrem de aprinse. In 1926,
intr-un articol din Curentul, Titus Devechi aducea argumente pentru impacarea celor două
categorii de gazetari:

122 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată. 1871-1884 (Vol. I), Editura Ziarului „Universul”, București, 1927, p. 84.
123 Ibidem, p. 86.
124 Pamfil Șeicaru, „Presa și cultura”, în Cuvântul, nr. 381, Anul III, 13 februarie 1926, p.1.
125 Marian Petcu, Jurnalist în România – Istoria unei profesii, București, Comunicare.ro, (2005), p. 52.
126 Eugen Filotti, „Presa și problemele ei culturale”, în Dimineața, nr. 7710, anul XXIV, 30 mai 1928, p. 3.

46
 „Adevărul este, ca totdeauna, la mijloc: succesul unui ziar este al tuturor, reporteri,
redactori și... al micului țigănuș care diformând titlurile sau inventând «fioroasa crimă» ori
«remanierea guvernului», înșeală, la început pe cititor, spre a-l consola, mai apoi, când negăsind
fioroasa crimă, nici remanierea guvernului, citește un articol care îi place sau o informație care-l
interesează.”127
Pregătirea profesională a gazetărilor din zilele noastre este diferită de cea existentă cu
decenii în urmă.
Astăzi, există facultăți în care jurnalismul este predat după manuale bine realizate. Într-
unul dintre aceste manuale se arată ce-i trebuie unui gazetar pentru a avea succes:
„Un reporter, așadar, întrunește o întreagă sumă de însușiri care îi permit să descopere
fapte și să le înregistreze în mod corespunzător, are la dispoziție ceva echipament tehnic și de
asemenea, echipament intelectual. În plus, pentru a fi un bun reporter, va mai trebui să aibă un
caracter pe măsură.”128
În ciuda existenței școlilor de jurnalism, gazetarii nu mai au strălucirea pe care o mai
întâlnim doar la personajele romanelor ce au avut ca sursă de inspirație figuri ale presei
românești interbelice.
Imaginea foarte bună de care se bucură astăzi presa interbelică are la origini, credem noi,
și modul în care gazetarii interbelici înțelegeau obligațiile pe care le aveau în raport cu ceilalți
cetățeni. Oamenii aflați în slujba condeiului se considerau paznici ai binelui și necruțători
dușmani a tot ce este abuz și nedreptate.129
Locul gazetarului din acele vremuri a fost luat de vedeta de televiziune, iar statutul de
vedetă de televiziune poate fi deținut și de persoane care nu au nicio legătură cu jurnalismul,
singura lor „calitate” fiind prezența periodică la anumite emisiuni.130
Pentru mulți dintre consumatorii români de presă, gazetăria interbelică reprezintă un
etalon al libertății de expresie, o contribuție importantă în acest sens fiind adusă de gazetarii
care, în timpul regimului comunist, au simțit care este adevărata valoare a dreptului de a nu fi de
acord cu ceilalți.

127 Titus Devechi, „Reporter și reportagiu”, în Cuvântul, nr. 606, Anul III, 8 noiembrie 1926, p. 1.
128 David Randall, Jurnalistul universal, Polirom, Iași, 1998, p. 48.
129 N. Batzaria, „Siguranța personală a ziariștilor”, în Dimineața, nr. 7636, Anul XXIV, 10 martie 1928, p. 1.
130 Lucian Ionică, Introducere în industria și producția de televiziune, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2009,

p. 71.
47
 3.2. Jurnalistul ca scriitor131

Scrisul gazetăresc, un fel de literatură

În paginile ziarelor românești au fost dezbătute, de-a lungul timpului, numeroase
chestiuni, mai mult sau mai puțin senzaționale, pe care cititorii le-au considerat, măcar pentru o
vreme, demne de a fi supuse atenției lor. O astfel de chestiune a fost, spunem noi, și cea care își
propunea să stabilească, o dată pentru totdeauna, dacă gazetarii pot fi considerați scriitori.
Vom începe studiul nostru arătând modul în care Pamfil Șeicaru, creatorul ziarului
Curentul, înțelegea găzetăria132. Așadar, după gazetarul deja precizat, rostul unui ziar e să
furnizeze informații, să definească situații și să anticipeze atitudini, într-o manieră care să-i
permită cititorului să desprindă singur posibilitățile unor orientări133.
Când își scrie textele, mai spune Șeicaru, ziaristul nu trebuie să se gândească la
literatură, explicația fiind aceea că valoarea unui text jurnalistic poate fi mare doar dacă autorul
său este lipsit de orice preocupare de alambicare literară.
Prin urmare, ziaristul, dacă vrea să fie aprețuit de cititori, trebuie să le transmită acestora
impresiile cu care el a rămas, în urma evenimentelor la care a participat, într-un mod direct, fără
a încerca să-și îmbrace frazele în haine de sărbătoare134.
În acest punct, s-ar putea crede că lucurile sunt clare. Gazetăria nu e literatură, iar
gazetarul, prin urmare, nu e scriitor. Și totuși, după același Pamfil Șeicaru, scrisul gazetăresc ar
putea fi socotit un soi de literatură – o literatură efemeră.
Când spunea asta, cunoscutul gazetar interbelic nu avea în vedere, credem noi, mahalaua
gazetărească, despre care unii dintre colegii săi de breaslă spuneau că nu-i era nici lui tocmai
străină, Pamfil Șeicaru fiind numit pamfletar slobod la gură135 de unii gazetari ai epocii sale.

131 Fănel Teodorașcu, “The journalist as a writer (or on the epoch when the literary historians were called to study
the journalistic writing)”, în Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Dumitru-Mircea Buda (Editors), Multiculturalism
through the Lenses of Literary Discourse. Section: Communication, Journalism, Education Sciences, Psychology
and Sociology, Tîrgu-Mureș, “Arhipelag XXI” Press, 2019, pp. 112-120.
132 Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru, București, Ars Docendi, 2014, pp. 83-150.
133 Ibidem, pp. 90-91.
134 Ibidem, p. 90.
135 *** „Pamfletarul și juriul de onoare”, în Țara noastră, anul VII, nr. 13, 28 martie 1926, p. 424.

48
Mahalaua gazetărească era acel loc unde minciuna înflorea în voie, iar injuria circula
nestingherită de la un ziar de scandal la altul136.
Gazetarul năzdrăvan
Deși românii au cunoscut presa mai târziu decât au făcut-o cetățenii occidentali, iar
ziarele românești serioase s-au lăsat așteptate destul de mult timp, gazetăria de la noi nu a dus
lipsă de ziariști mari, această situație fiind subliniată de M. Kogălniceanu într-un articol publicat
în 1855137.
În presă existau însă, spunea Ioan Dafin, și băieți de prăvălie, care, după ce și-au pierdut
slujba, pentru că stăpânul i-a prins furând, și-au găsit, cu ușurință, un loc într-o redacție de
ziar138. După Pamfil Șeicaru, gazetarii fără cultură erau cei care stricau reputația întregii
bresle139.
În perioada urmărită de noi în această lucrare, cititul gazetei reprezenta pentru mulți
români o ocupație zilnică140. În ziare, cititorul român căuta, în special, verbul violent și
senzaționalul141.
De aici, probabil, apare și ideea că persoanei care dorea să exercite cu succes meseria de
gazetar îi era suficient să știe să înjure142. Chiar și analfabeții aveau acces în redacțiile de ziar,
pentru că un articol putea fi dictat143. Așadar, cunoștințele de gramatică ale slujitorilor presei
românești erau facultative.
Pe lângă categoria băieților de prăvălie și cea a gazetarilor fără cultură, mai exista în
presa românească și categoria ziariștilor năzdrăvani.
Ziariștii năzdrăvani erau acei ziariști care, din dorința de a capta, cu orice preț, atenția
cititorilor, ajungeau să-și transforme articolele în texte fără înțeles. În 1915, în Universul literar,
era publicat articolul „Din necazurile gazetăriei”.

136 Alexandru Hodoș, „Mahalaua gazetărească”, în Țara noastră, anul VI, nr. 39, 27 septembrie 1925, pp. 1239-
1240.
137 Fănel Teodorașcu, „Jurnalismul la români – câteva aspecte”, în Limba Română, anul XXVIII, nr. 5-6 (247-248),

2018, Chișinău, pp. 93-95.

138 Idem, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014, pp. 25-26.
139 Idem, Pamfil Șeicaru..., p. 96.
140 Ibidem, p. 83.
141 Ibidem, p. 87.
142 Alexandru Hodoș, „Școala gazetarilor”, în Țara noastră, anul IX, nr. 30, 22 iulie 1928, p. 962.
143 Ibidem, p. 962.

49
 Autorul acestui articol le vorbește cititorilor tocmai despre năzdrăvăniile scrise de unii
dintre gazetarii români. La începutul textului său însă, autorul urmărit de noi aici subliniază
faptul că cei mai mulți dintre ziariștii noștrii sunt de bună-credință.
Dacă se întâmplă însă ca cititorii să nu înțeleagă nimic dintr-un articol de ziar, această
situație trebuie să fie privită ca un simplu accident, pentru că accidentele gazetărești nu
reprezintă ceva nefiresc în cazul gazetarilor care își iubesc profesia:
„Orice s-ar zice, gazetăria are riscurile și accidentele ei, care se întâmplă mai ales celor
îndrăgostiți de această profesiune, doritori de a servi publicului ultimele noutăți și «fapte
inedite». Nu trebuie să luăm însă în nume [de] rău aceste accidente, fiindcă, la drept vorbind,
ziaristul modern muncește cinstit și este, mai ales, de bună credință în tot ceea ce el împărtășește
iubiților săi cititori. Iată, de pildă, în afacerea crimei din strada Zorilor, reprezentanții presei au
muncit zi și noapte ca să îndestuleze pe acest uriaș Flămânzilă, care se numește opinia publică.
Câte nopți nedormite, câte trudă, câte sforțări intelectuale reprezintă, de pildă, articolul de
reportaj pe care cititorul îl savurează, dimineața, în pat, între o țigară și o cafea cu lapte”144.
Pe parcursul texului său, pentru a fi cât mai lămuritor, autorul vorbește despre câteva
cazuri care au făcut vâlvă în râdul cititorilor români de ziare. Așa cum am văzut în fragmentul de
mai sus, primul caz de acest fel la care autorul face referire este cel al crimei din strada Zorilor
(București), din primăvara lui 1915.
Cazul atentatului din strada Zorilor145 reprezintă încercarea unui băiat de casă (Jean
Dumitriu) de a-și omorî stăpânul (Alexandru Davila). Senzaționalul întregii afaceri era dat și de
faptul că cel vizat de încercarea de asasinat146 era o personalitate a teatrului românesc din acea
epocă147.
Să revenim însă la textul din Universul literar, pentru a urmări pățania unui gazetar care
s-a dovedit a fi prea grăbit atunci când a relatat cititorilor săi împrejurările în care a fost comisă
crima din strada Zorilor:
„Este un confrate de la un ziar din Capitală. Articolul său, publicat în numărul 92, cu data
de 6 aprilie, ediția specială a acestui ziar, în ziua crimei și când atentatorul nu era prins, poartă
144 B., „Din necazurile gazetăriei”, în Universul literar, anul XXXI, nr. 16, 19 aprilie 1915, p. 5.
145 *** „Atentatul contra d-lui Davila”, în Gazeta Transilvaniei, anul LXXVIII, nr. 78, 11 (24) aprilie 1915, p. 2;
*** „Starea d-lui Al. Davila”, în Gazeta Transilvaniei, anul LXXVIII, nr. 153, 16 (29) iulie 1915, p. 3.
146 Kiriak Napadarjan, „Cei 25”, în Furnica, anul XI, nr. 36, 28 aprilie 1915, p. 3; Contele de Tekirghiol,

„Brașoave”, în Furnica, anul XI, nr. 39, 19 mai 1915, p. 8.

147 Ion Marin Sadoveanu, „Alexandru Davila”, în Gândirea, anul IX, nr. 11, 1929, pp. 357-358.

50
titlul: «Asasinarea lui Al. Davila» și în primele rânduri ne aduce la cunoștință că d[omnul]
Davila «a fost asasinat în apartamentul său din str. Zorilor», iar câteva rânduri mai jos ne
vestește că d[omnul] Davila, care fusese asasinat, «a fost transportat în stare gravă la spitalul
Colțea». Mai departe, ni se spune că «feciorul dispărut, mama lui și șoferul au fost arestați și
trimiși la prefectura poliției». Este un record, desigur, să aduci la poliție pe un fecior dispărut!
Reporterul năzdrăvan de la zisul ziar știa, cu 5 zile înainte de prinderea atentatorului, că acestuia
«i se pătaseră manșetele de sânge». Groaznică este însă descrierea crimei. Reporterul știa, în
amănunțimi, toate gesturile criminalului: «Asasinul a desfăcut curelușa pumnalului, l-a scos din
tocul de piele și, ascuzându-l sub haină, a intrat în birou». Ce s-a întâmplat în momentul când
asasinul s-a apropiat de victima sa? Să vedeți: «Ucigașul s-a apropiat de pat. Atunci, adormitul a
făcut o ușoară mișcare... Să fi fost instinctul care l-a făcut să tresară la apropierea morții?»
Dacă autorul reportajului n-a fost complice cu asasinul, apoi, desigur că este năzdrăvan”148.
Mai sunt prezentate, apoi, și alte exemple de întâmplări gazetărești în care au fost
implicați gazetari năzdrăvani. Al doilea caz despre care se vorbește în textul urmărit de noi are
legătură cu „afacerea Cătărău”149. Intenția autorului este aceea de a arăta cum, uneori, gazetarii
consumă, fără rost, foarte multă energie, pentru a căuta răspunsuri care se află tot timpul sub
ochii lor:
„Era pe vremea afacerii Cătărău. În urmărirea presupusului atentator de la Dobrițin,
sosiseră în Capitală mai mulți reprezentanți ai unor ziare din Budapesta. Cătărău, se aflase,
plecase spre Ploiești cu un automobil condus de un șofer anume Covaci. Un ziarist din
Budapesta și un confrate de la un ziar de dimineață au plecat, într-o zi, în căutarea lui Covaci,
spre a-i lua un «interview». În acest scop, ei s-au suit într-un automobil din Piața Teatrului și au
plecat pe la diferite adrese, unde li se spusese că poate fi găsit șoferul Covaci. Cercetările, însă,
au rămas infructuoase și cei doi ziariști s-au înapoiat, după patru ceasuri de umblet zadarnic, în
Piața Teatrului. Acolo, când să plătească șoferului care-i purtase prin oraș, acesta, văzându-i
contrariați, îi întreabă:
– Mă rog, domnilor, pe cine ați căutat d[umnea]voastră și nu l-ați găsit?

Ibidem, p. 5.
148

*** „Bomba de la Dobrițin”, în Gazeta Transilvaniei, anul LXXVII, nr. 34, 13 (26) februarie 1914, pp. 1-2; ***
149

„Bomba de la Dobrițin”, în Gazeta Transilvaniei, anul LXXVII, nr. 38, 18 februarie (3 martie) 1914, p. 2.
51
 – Pe un șofer anume Covaci, care a dus pe Cătărău la Ploiești, – îi răspunde descurajat un
confrate.
– Apoi, mă rog, Covaci sunt eu! – replică numaidecât șoferul!
Tablou!!”150
Al treilea caz la care se face referire în articolul publicat în Universul literar este cel al
unui ziarist care, după ce a mers vreo două ore prin centrul Bucureștiului, pentru a descoperi
unde avusese loc explozia despre care auzise de la niște trecători, a aflat de la un sergent că o
explozie avusese loc chiar la ziarul la care el scria151. În ciuda întâmplărilor de acest fel, Stelian
Popescu, directorul ziarului Universul, spunea, în 1931, că ziaristul, în cele mai multe cazuri, nu
abuzează de scrisul său, iar motivul e acela că, datorită felului în care e format intelectul său, el
este capabil să facă un autocontrol asupra a ceea ce scrie152.
Gazetarul și interesul național
Într-un articol din 1930, ce a fost publicat în Universul literar, la rubrica de critică
literară, se arată că, la români, ziaristul a fost mereu în fruntea marilor mișcări și curente,
reprezentând, în acest sens, interesele naționale 153.
Autorul textul menționat spune că ziaristul e „creator de curente și de glorii”, e
„distrugător de fetiș”, e „iubitor de larma luptei”, e „avangarda tuturor bătăliilor ce se dau pentru
cauzele mari”, e „cel dintâi care se sacrifică” și e „cel din urmă care profită”154. Ziariștii sunt însă
de două feluri: cei de principii și cei profesioniști.
Ziaristul de principii, spune autorul citat, a fost cel mai de seamă educator al poporului
român. Relația politicianului cu ziaristul de principii era determinată de interesul celui dintâi,
care, după nevoie, îl ignora sau îl tămâia pe cel din urmă155.
În rândul ziariștilor profesioniști se găsesc gazetarul neobosit care aduce mereu
informația la timp, redactorul de editoriale de la ziarele de partid, redactorul de articole de
polemică, dar și „reporterul parlamentar, judiciar, de fapte diverse etc.”156.

150 B., „Din necazurile gazetăriei”..., p. 5.

151 Ibidem, p. 5.
152 Stelian Popescu, Predică în pustiu. Articole scrise în anii 1939-1941, Editura ziarului „Universul”, 1941, p. 410.
153 Ion Foti, „Ziaristul, scriitorul și anunțul”, în Universul literar, anul XLVI, nr. 27, 29 iunie 1930, p. 426.
154 Ibidem, p. 426.
155 Ibidem, p. 426.
156 Ibidem, p. 426.

52
 În toate ramificațiile gazetăriei românești, subliniază autorul urmărit de noi, „de la primul
redactor, secretarul de redacție, reporterii sau redactorii diverselor rubrici de azi, ce merg de la
modă până la sport, de la șah până la cronicile infinite ale actualității, sunt ziariști care se ridică
la înălțimea celor mai buni profesioniști de aiurea”157.
Anii în care apărea articolul asupra căruia ne-am oprit în această parte a lucrării noastre
aduceau însă o schimbare importantă în viața ziaristului de principii, al cărui loc din pagina de
ziar era luat de marele reportaj și de reclama comercială158.
Gazetar și scriitor
După unii autori, scriitorul e cel care, spre deosebire de gazetarul obișnuit, poate privi
„actualitatea printr-o sensibilitate mai puțin superficială”, e cel care poate supune „realitatea unei
discipline de cugetare”159.
Scriitorul încearcă zilnic să descifreze „o semnificație care trece peste efectul imediat” și
interpretează „faptul divers puțin dincolo de orizontul unui succes de ediție”160. Într-un articol
publicat în noiembrie 1925, când ziarul Cuvântul sărbătorea împlinirea unui an de la prima
apariție, Cezar Petrescu explica de ce era diferită gazetăria interbelică de cea care a precedat-o
pe aceasta:
„Viața, mai cu seamă după război, e atât de îngenunchiată de realități, rapidă și tiranică,
încât arar cineva i se poate sustrage, pentru un răgaz de lectură și meditație. Frenezia epocii cere
ziarului să suplinească pe cât cu putință cartea. Să ofere zilnic lectorului, concis și urgent, micul
cerc de adevăruri pozitive care țin loc de cugetare proprie”161.
Acesta fiind, de fapt, motivul pentru care intrarea scriitorilor într-o redacție de ziar era
considerată de mulți dintre cei care formau breasla gazetarilor drept o încercare riscantă:
„Imaginația cititorului se irită când îi amintești că înfățișează o infimă și provizorie realitate,
dintr-un mare mister cosmic, că pământul e o picătură de noroi și soarele un ghem de abur dintr-
un infinit cu milioane de alte sisteme solare. Aceasta-i ofensează buna părere despre el însuși. Se
socoate ceva mai mult. Și nu-i satisface întru nimic gustul istoriilor scelerate, înăscut în om”162.

157 Ibidem, p. 426.

158 Ibidem, p. 426.
159 Cezar Petrescu, „«Scriitorii de la Cuvântul...»”, în Cuvântul, anul II, nr. 301, 6 noiembrie 1925, p. 1.
160 Ibidem, p. 1.
161 Ibidem, p. 1.
162 Ibidem, p. 1.

53
 Chiar și cel mai subtil dintre intelectuali, spunea Cezar Petrescu, avea obiceiul de a
urmări cu pasiune aventurile banditului Tomescu163, pentru că până și el se regăsește în crimă și
aventură, în instinctele prime din caverne, reportajul senzațional având capacitatea de a
satisface în orice cititor apetituri, transmise din epoca silexului, care somnolează164.
Nu erau puțini cei care susțineau că scriitorii privesc prea mult în stele și că prezența lor
în redacții va transforma gazetăria în literatură165. Unele voci au început chiar să se întrebe dacă
nu cumva gazetarul este și el scriitor.
Această chestiune, ce a fost adusă în atenția cititorilor de mai multe publicații, deși era, în
opinia unor autori, foarte simplă, s-a dovedit a fi iritantă pentru unii scriitori166. În 1924, în
Universul literar, era publicat articolul „Sunt scriitori ziariștii?”.
Înainte de a-și face cunoscut punctul de vedere, autorul articolului citat ne spune că
problema posibilei apartenențe a gazetarului la tagma scriitorilor a fost discutată mult timp și în
străinătate, dar nici acolo nu s-a găsit o soluție care să fie acceptată de toată lumea ca bună.
Pentru a da un răspuns cât mai clar la întrebarea care joacă rolul de titlu al articolului său, autorul
citat face apel la realitățile unei alte meserii, cea de fotograf:
„Sunt scriitori care pretind că ziariștii nu pot plăsmui opere durabile, după cum sunt și
ziariști care susțin că scriitorii, dacă ar scrie zilnic și grăbit ca ziariștii, n-ar mai putea spune cu
dreptate că sunt scriitori. Problema s-ar rezolva, poate, mai cu ușurință dacă am stabili o analogie
de împrejurări cu îndeletnicirea fotografică. Fotografii care prind sub obiectiv un instantaneu –
vorbind de fotografii «à la minute» – sunt oare mai puțin fotografi decât aceia care fac din
fotografie o adevărată artă? Fotografi sunt și unii și alții. Deosebirea nu este decât în darul cu
care l-a înzestrat natura pe fiecare. Unul e fotograf de talent; pe altul natura l-a dispensat de acest
nimic atât de prețios. Tot astfel, ziaristul care din meșteșugul scrisului înțelege să facă artă nu va
colora oare faptele sociale, ce cad sub obiectivul său critic, cu tonuri într-adevăr literare, fie ca
să-și impresioneze cititorii, dacă face reportaj de senzație, fie ca să-i convingă, dacă dă directive
sau face apostolat?”167

163 Alexandru Hodoș, „Doi luptători pentru libertate”, în Țara noastră, anul VI, nr. 29, 19 iulie 1925, pp. 922-924;
*** „Banditul Munteanu a fost împușcat. Tomescu a reușit să scape rănit”, în Gazeta Transilvaniei, anul
LXXXVIII, nr. 82, 15 august 1925, p. 4.
164 Cezar Petrescu, „«Scriitorii de la Cuvântul...»”..., p. 1.
165 Ibidem, p. 1.
166 Leontin Iliescu, „Sunt scriitori ziariștii?”, în Universul literar, anul XL, nr. 40, 5 octombrie 1924, p. 2.
167 Ibidem, p. 2.

54
 Spre finalul textului, cititorului i se spune și în ce condiții poate fi considerat scriitor un
gazetar:
„Un scriitor ar putea să fie și este chiar un bun ziarist dacă, pe lângă meșteșugul
scrisului, mai are și pătrunderea de spirit care, din înfățișarea simplă a faptelor morale, îl face să
desprindă legile, în puterea cărora aceste fapte se produc. Tot așa, un ziarist ar putea să fie și este
un bun scriitor dacă, pe lângă spiritul său critic, mai stăpânește și arta și opiniile în scrisul său
cotidian”168.
Un alt autor spune însă că este scriitor169 acel ziarist care apără interesele obștești170.
Opinii referitoare la această chestiune găsim și la Mihail Sebastian:
„Alăturarea acestor două noțiuni [gazetărie și literatură] a fost deseori un subiect de
discuție principială. Nu cumva gazetăria uzează scrisul și îl reduce la clișeu? Nu anulează deci
experiența literară și o trivializează? Cred că nu. În realitate, gazetăria nu e decât o disciplină
mai mult. Nu poate distruge decât ceea ce este oricum caduc într-o operă: stilul. Scrisul frumos.
În schimbul acestui serviciu de simplificare – primejdioasă numai pentru scriitorii debili, fără
răsuflu și fără resurse – gazetăria oferă un contact direct, amplu și ascuțit cu viața, cotidianul și
psihologia. În altă parte stă primejdia. O primejdie reală, tristă, amenințătoare”171.
Primejdia la care Mihail Sebastian face referire este reprezentată de faptul că gazetăria îl
obligă pe gazetar să mintă:
„Trăind de la zi la zi, neavând altă perspectivă decât a actualului, aservită faptului mărunt
și personajului de moment, ea [gazetăria] nu are o morală a ei. Sau poate că o «morală a ei» are;
numai că această morală nu trebuie să fie a noastră. Cred cu îndârjire și cu orgoliu, că un om
corupt nu poate fi un creator. Și nimic nu corupe mai dezastruos, mai profund și mai puternic
decât minciuna. Nici crima, nici furtul, nici marea excrocherie. Minciuna mică, necuragioasă,
fără inițiativă, fără răspundere. Minciuna care laudă pe un ministru imbecil și lansează o piesă
ridiculă, aplaudă un discurs prost și admiră o pictură ordinară. De la minciună mai departe,
gazeta ucide pe artist. Fiindcă îi suprimă poziția sufletească și etica”172.

168 Ibidem, p. 2.
169 G. Niculescu-Varone, „Scriitorul”, în Universul literar, nr. 50, Anul XL, 14 decembrie 1924, p. 2.
170 A se vedea și Fănel Teodorașcu, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014, pp. 82-83.
171 Mihail Sebastian, „Povestea vorbii. Între gazetărie și literatură”, în Contimporanul, anul VIII, nr. 85, 10

noiembrie 1929, p. 4.
172 Ibidem, p. 4.

55
 Imediat ce punctele de orientare morală sunt distruse, mai spune Mihail Sebastian, ceea
ce cândva era talent devine o plicticoasă tehnică exterioară.
La începutul lui 1935, în Gazeta Transilvaniei, era publicat articolul „Ziarist și scriitor”.
Textul este unul valoros, nu doar pentru modul în care a fost organizat și scris, ci și pentru ideile
pe care le conține. Autorul începe acest articol arătând prin ce se diferențiază gazetarul de
scriitor. Așadar, în timp ce îndeletnicirea celui dintâi reprezintă, în cele mai multe cazuri, sursa
de existență cotidiană, îndeletnicirea celui din urmă ia naștere din nevoia de a scrie pentru
posteritate. Cu toate acestea, atât ziaristul, cât și scriitorul sunt, spune același autor, mânuitori ai
condeiului. Altfel spus, ambii au aceeași ocupație. Ziaristul și scriitorul sunt, deci, frați de
meserie. În ciuda acestui fapt, unii scriitori cred că ziariștii le sunt inferiori, pentru că ceea ce
scriu aceștia nu ar reprezenta rezultatul unei minuțioase munci intelectuale zilnice:
„E mult mai dificil a găsi fără multă ezitare nota justă și forma cea mai adecvată
momentului, pentru a fixa pe hârtie un eveniment ce se produce, decât atunci când scrii la
întâmplare și cu răgaz. Scrisul cotidian profesional e o artă tot așa de consacrată ca și scrisul pe
îndelete și ocazional al scriitorului. Ziaristul scrie din nevoia momentului, – produce sub
impresiunea întâmplării –, creează, deci, arta cuvântului de o clipă, sau mai bine zis, este reflexul
fidel a tot ce e ritm fugar, efemer. Opera lui sunt fluturi de o zi ce-și iau zborul cu puterea de-a
îndruma, influența gândirea și acțiunea chiar a scriitorului. Dacă scriitorul poate stabili principii,
ce au să dureze, având răgazul de a revedea și retușa ceea ce a scris, de două, de nouă ori, e
natural ca ziaristul să fie nițel mai superficial, cel puțin în aparență. Scrisul ziaristului nu rămâne
în sertar nici șase ore, el își ia drumul spre redacție și de acolo în tiparniță spre a fi cules”173.
Ziaristul și scriitorul au însă ceva în comun, se mai arată în text, ceva care îi apropie și îi
face să fie conștiința neamului lor: idealul. Ambii trebuie „să propage marile îndatoriri ale
omului”, „să-și facă un apostolat din adevăr”, „să fie deasupra vremii lor, inspirând taina marilor
virtuți” și „făcând să apară în scrisul lor icoana unor vremuri mai bune”.
Unul slujește „frumosul prin adevăr”, iar „celălalt cultivă adevărul prin frumos”174.
Ambii au obligația morală de a urmări cu vigilență evenimentele ce ar putea avea un impact
negativ asupra întregii țări. Ei trebuie să comenteze faptele și să le dea interpretarea corectă. Ei

173 Aurel V. Navrea, „Ziarist și scriitor”, în Gazeta Transilvaniei, anul al XCVIII-lea, nr. 16, Brașov, 24 februarie
1935, p. 2.
174 Ibidem, p. 2.

56
trebuie să fie groparii concepțiilor învechite și creatorii ideilor noi, de care țara are nevoie pentru
a se putea dezvolta:
„Scriitorul și ziaristul sunt datori a avea ochi de Argus, pentru a înregistra fapte și
comenta evenimente, trebuie să-și aplece urechea la glasul elocvent al întâmplărilor, pentru ca,
din datorie față de neam și patrie, să întrezărească ce se încheagă după perdeaua trasă a
viitorului. Îndrumarea unei națiuni pe calea progresului depinde, într-o largă măsură, de aceștia.
Ei sunt – vorba nu-mi aparține – cioclii vremilor vechi și mamoșii vremilor noi. Deschiderea
noilor orizonturi pe drumul întortochiat al umanității spre necunoscutul apropiat, trasând puntea
de unire între prezent și viitor, lor le revine”175.
Rolul pe care cei doi îl au în societate este însemnat. Ambii îi biciuiesc pe ticăloși și îi
venerează pe eroi și pe virtuoși. Există o legătură strânsă între progresul cultural al unui popor și
numărul dibacilor mânuitori ai condeiului. Ziaristul și scriitorul luptă, fiecare cu propriile arme,
în sensul creării conștiinței naționale:
„Ziaristul e intuitiv, el vede și distinge tot, mult mai repede decât ceilalți oameni.
Scriitorul reprezintă sufletul și aspirațiile culturale și naționale ale poporului căruia [îi] aparține.
[...] Pentru ei, arta, din care unul își face o profesie, iar celălalt o îndeletnicire sacră, e un templu
în care se oficiază fără jertfe materiale sau grijă de ce vor zice unii. Ei creează dintr-o necesitate
internă și din patima pentru bine, care-i mistuie până la moarte”176.
Spre finalul articolului, autorul arată că între ziarist și scriitor există o singură deosebire:
„Unul slujește templul căruia și-a închinat viața într-o formă mai puțin perfectă, iar celălalt după
tot ritualul”177. Același autor precizează însă că briliantul e tot briliant și dacă e fixat într-o
montură de fier.
Articolul de ziar, fapt literar
Într-un articol din Contimporanul, ce a apărut pe la sfârșitul anului 1926, se arată că
stilul, ideile induse și originalitatea expunerii pot face ca un articol de ziar să devină un fapt
literar.
În textul citat se mai arată și că limita de demarcație dintre ziaristica efemeră și eseul
durabil nu e tocmai clară. Tot aici se spune și că, în presa acelor ani, unui reporter nu i se cereau

175 Ibidem, p. 2.
176 Ibidem, p. 2.
177 Ibidem, p. 2.

57
alte însușiri decât cele cerute unui romancier, pe care trebuia să-l egaleze atât în privința
fanteziei, cât și în privința simțului de observație178.
Într-un articol din Gândirea, ce a apărut în 1939, Nichifor Crainic arăta că universitarii,
care considerau că ziaristica e o meserie ușoară și superficială, aveau, de obicei, repulsie față
de ziariști.
Printre motivele care stăteau la baza existenței acestei situații ar fi putut fi și faptul că,
mai arăta aceeași sursă, ziaristul nu utiliza aparatul citatelor:
„Totuși, ziaristica are unele puncte de contact chiar cu profesorul superior. Ea informează
și inițiază publicul mare în problemele și în spiritul timpului, tot așa cum profesorii informează și
inițiază pe studenți în problemele trecutului sau în chestiunile permanente ale sufletului. În
aceste sarcini atât de similare, profesorul are la îndemână biblioteca, pe când ziaristul, surprins
mai întotdeauna de inedit, e nevoit să recurgă în primul rând la resursele proprii de inteligență și
de talent. Din această pricină, mulți profesori nu sunt ziariști și mulți ziariști nu sunt profesori.
Uneori se întâmplă ca însușirile deosebite pe care le cer aceste două îndeletniciri, să se confunde
în aceeași personalitate, câștigând astfel și catedra și ziaristica. Și precum profesorul de vocație
creează o mentalitate colectivă, tot astfel, cu mai multe posibilități chiar, ziaristul de vocație.
Viața înfățișează uneori jocuri de acestea curioase, când un ziarist disprețuit de contemporanii săi
universitari ajunge obiect de studii savante pentru universitarii următori. Asemenea cazuri sunt
de natură să degajeze oarecare concluziuni de prudență în ce privește înalta gratificație de dispreț
față de ziariști”179.
Într-un alt text din Gândirea, ce a fost publicat în 1941, se arată că gazetăria e
superficială, doar dacă e superficial făcută:
„Deși aceste adevăruri par evidente, e necesar să fie spuse, deoarece mai există o
prejudecată, care privește cu dispreț gazetăria și genurile ei. Un intelectual inteligent nu va putea
stigmatiza un gen, principal, fiindcă știe că toate genurile sunt valabile în mod egal. Gazetăria nu
e superficială decât dacă e superficial făcută, nicidecum însă fiindcă așa vrem noi să o vedem. Și,
începând cu secolul XIX, gazetăria, afară de marile opere cărora le-a dat ocazia, dintre care nu
vreau să amintesc decât gazetăria lui Eminescu – ce mare operă de gândire politică! –, și-a impus
genuri, forme și legi multor mari scriitori. Superficialitatea, pe care unii vor s-o atribuie exclusiv

178 I. V., „Jurnalist și romancier”, în Contimporanul, anul V, nr. 70, noiembrie 1926, p. 9.
179 Nichifor Crainic, „Un mare ziarist: P.P. Negulescu”, în Gândirea, anul XVIII, nr. 2, februarie 1939, p. 110.
58
gazetăriei, poate fi tot atât de bine atribuită și unui filosof sau poet și, de multe ori, un articol sau
un reportaj sunt mai adânci și mai pline de consecințe decât un volum compact de filosofie sau
decât o lungă elegie”180.
După autorul citat, într-un timp nu prea îndepărtat, istoricii literari, care până la acea dată
nu s-au dovedit a fi curajoși, vor lărgi cîmpul cercetării lor, în așa fel încât acesta să cuprindă și
gazetăria. În felul acesta, istoricii literari vor putea lua act de genurile gazetăriei, care se impun
cu necesitate181.

180 Octav Șuluțiu, „Cronica literară”, în Gândirea, anul XX, nr. 7, septembrie 1941, p. 393.
181 Ibidem, pp. 393-394.
59
 IV. Studiu de caz. O catastrofă și două abordări gazetărești182

4.1. Introducere

La începutul secolului al XX-lea, în județul Mehedinți, în apropiere de stația de cale

ferată Palota (astăzi Balota)183, se producea cea mai mare catastrofă feroviară, după cum
susțineau ziarele acelor vremuri, dintre toate cele înregistrate până atunci în România.
Nenorocirea de la Palota [Balota] a creat o emoție puternică în toată țara, tragicul eveniment
fiind menționat de C. Bacalbașa în volumul 4 din lucrarea Bucureștii de altădată184. O versiune a
modului în care s-a produs teribilul accident feroviar găsim într-un articol ce a fost publicat, pe
16 septembrie 1901, în revista Albina:
„Pe panta de la Palota [Balota], localitate pe calea ferată în apropiere de T[urnu]-Severin,
s-a întâmplat o mare nenorocire în noaptea de 7 septembrie185 trecut. Trenul accelerat de călători
care mergea spre T[urnu]-Severin a fost ajuns de un tren de petrol, care venea cu mare iuțeală. În
urma ciocnirii, au deraiat cele 7 vagoane ale trenului accelerat, precum și 13 vagoane ale trenului
de petrol și cu mașina acestuia. Ultimul vagon al trenului de petrol a rămas singur pe linie.
Petrolul vărsându-se și luând foc, toate vagoanele trenului accelerat, afară de cel de bagaje, au
ars cu desăvârșire. Câțiva săteni care locuiau în apropiere de locul nenorocirii au dat tot sprijinul
lor ca să scape pe călătorii și funcționarii trenurilor, mai înainte ca focul să fi cuprins totul. Ei au
izbutit să scoată câțiva oameni din ghiara morții”186.

182 Fănel Teodorașcu, “The Catastrophe in Palota [Balota]. A Train Accident and Two Journalistic Approaches”, în
I. Boldea, C. Sigmirean (Editors), Identity and Dialogue in The Era of Globalization. Section: Communication,
Journalism, Education Sciences, Psychology and Sociology, Arhipelag XXI Press, Tîrgu Mureș, 2019, pp. 374-385.
183 În 1907, după cum se arată într-o știre din România economică, stația CFR Palota primea un nume nou: Balota.

(*** „Informațiuni din țară”, în România economică, anul IX, nr. 24, București, 17 (30) iunie 1907, p. 356.)
184 C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată (Vol. 3: 1901-1910), Ediția a doua, București, Editura ziarului „Universul”,

1936, p. 14.
185 Teribilul accident s-a produs, de fapt, în noaptea de 6 (19) spre 7 (20) septembrie 1901. (*** „Accidentul de la

Palota. Raportul d-lui E. Miclescu (I)”, în Voința Națională, anul XVIII, nr. 4973, ediția a 3-a, 28 septembrie (11
octombrie) 1901, p. 1.)
186 *** „Cronica săptămânii”, în Albina, anul IV, nr. 51, 16 septembrie 1901, pp. 1373-1374.

60
 Ecoul catastrofei de la Palota [Balota] a fost amplificat, probabil, și de faptul că locul în
care s-a produs teribilul accident se număra, după cum arătau unii scriitori, printre cele mai
frumoase regiuni din întreaga țară:
„În zori, coborâm în goană calea cea frumoasă de la Palota la Turnu-Severin, printre
crângurile întinerite; Dunărea scânteiază la picioarele noastre; e un drum fără pereche, poate una
din cele mai frumoase căi ferate din Europa întreagă! Am mai admirat acest drum sub farmec de
lună și în strălucirea răsăritului de soare și totdeauna l-am găsit nespus de frumos! Munții cei
plini de taine răsar în umbra adâncă, amețitori și întunecați, iar Dunărea sclipește neliniștită într-
o pânză argintie, parcă ar avea ceva de povestit”187.
Catastrofa de la Palota a fost exploatată la maximum de ziarele ce luptau împotriva
Partidului Național Liberal, care se afla la guvernare în acei ani, ziarul Adevărul numărându-se
printre acestea.
În redacția ziarului precizat deja, ziariștii aveau, spunea Pamfil Șeicaru, o mare libertate
de mișcare, iar acest fapt era pe placul multor cititori români de presă. Numărul mare de cititori
de care se bucura Adevărul se datora însă și politicii socialiste, „așa cum era susținută de C.
Mille”188.

4.2. Catastrofa de la Palota în paginile ziarului „Adevărul”

Pentru realizarea acestei părți a lucrării noastre, au fost urmărite 41 de articole ce au fost
publicate, între 8 și 30 septembrie 1901, în paginile ziarului Adevărul. Au fost folosite în
cercetarea noastră știri, reportaje, interviuri sau articole referitoare la cele întâmplate la Palota
[Balota] ce au fost publicate în următoarele zile: 8, 9, 10, 11, 12, 13, 17, 19, 20, 21, 23, 26, 27 și
29 septembrie.
Subiectele referitoare la teribilul accident feroviar au fost deschidere de ziar pentru
Adevărul în zilele de 8, 9, 10, 11 și 13 septembrie. Titlurile mari de pe prima pagină aduceau în
atenția cititorilor chestiuni precum: numărul celor care au murit în teribilul accident,

187 Carmen Silva apud V. Mestugean, „Carmen Silva. Note biografice”, în Universul literar, anul XXXI, nr. 6, 9
februarie 1914, p. 7.
188 Pamfil Șeicaru, Constantin Mille, în Scrieri din exil (2). Portrete politice, București, Saeculum I.O., 2002, p. 32.

61
descoperirile făcute de reporterii Adevărului la locul catastrofei, rezultatele anchetei oficiale de
la Palota [Balota] etc.
Titlul care deschidea ediția de seară a ziarului Adevărul din 8 septembrie 1901 anunța că
la Palota s-a produs o „teribilă catastrofă”, ce a avut drept rezultat „8 morți” și „1 milion [de lei]
pagubă”189. Cei opt morți din titlu erau, de fapt, nouă, după cum se va arăta într-un reportaj de la
pagina trei.
Această eroare va fi pusă de ziariștii de la Adevărul în dreptul șefilor Direcției Generale a
Căilor Ferate ale Statului Român. Printre cele nouă persoane care și-au găsit sfârșitul în
accidentul feroviar de la Palota [Balota] s-a aflat și un copil, moartea acestuia fiind speculată din
plin de ziariștii lui C. Mille.
În aceeași ediție a Adevărului era anunțat și faptul că, din dorința de a da cititorilor săi
„noi amănunte asupra groaznicei catastrofe de la Palota”, la ora 5 p.m., ziarul avea să scoată o
ediție specială.190 În reportajul de la pagina 3, la care am făcut referire și mai sus, era prezentat
filmul evenimentelor de la Palota [Balota]:
„Trenul accelerat care a plecat ieri din Gara de Nord, la ora 5 și 55 m., a avut de suferit o
teribilă ciocnire, la Palota, [la] câteva minute de Severin, cu un tren de petrol. Catastrofa s-a
întâmplat exact la ora 2 din noapte. [...] Trenul separat de petrol, care a pornit spre Severin,
compus din 18 vagoane191 încărcate, plecând din stația Palota, după cum se raportează, la
distanța reglementară, după trenul accelerat București-Vârciorova, luând însă o viteză prea mare,
a ajuns acceleratul la kilometrul 35 și, astfel, s-a produs o teribilă ciocnire. [...] Ambele trenuri
au deraiat și într-o clipă vagoanele au luat foc. Priveliștea a fost înfiorătoare. Călătorii și
personalul trenurilor erau îngroziți și acei care au scăpat cu viață din tren căutau să fugă acum de
cumplita întindere a focului. [...] Focul n-a distrus numai ambele trenuri, dar s-a întins și asupra
traverselor, pe care le-a distrus pe o întindere mare. [...] La ora 6.43 dimineața, a plecat din Gara
de Nord un tren special cu d[omnul] director general al C.F.R. și comisia de anchetă. La ora 10
dim[ineața] a plecat un tren special cu d[omnul] Ionel Brătianu, ministrul lucrărilor publice. […]

189 *** „Teribila Catastrofă de la Palota: 8 morți – 1 milion pagubă”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4351, ediția de
seară, 8 septembrie 1901, p. 1.
190 *** „Ultime informațiuni”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4351, ediția de seară, 8 septembrie 1901, p. 3.
191 Numărul real al vagoanelor trenului care transporta petrol a fost mai mic decât cel precizat aici.

62
În România nu s-a mai întâmplat un accident de cale ferată care să coste atâtea vieți
omenești”192.
În același reportaj erau reproduse telegramele oficiale referitoare la catastrofă. O primă
telegramă era semnată de șeful gării de la Severin, un anume Ioneanu. În ziar era publicată și o
telegramă ce fusese trimisă către directorul Direcției Generale a Poștelor, de la Drobeta-Turnu
Severin, de un anume Pârvu, care era șeful „personalului poștal” al trenului de călători.
Acesta din urmă, deși a reușit „ca prin minune” să fugă din calea flăcărilor, s-a aflat pe
lista celor care au avut nevoie de îngrijiri medicale. E reprodusă în ziar și telegrama pe care
prefectul de Mehedinți a trimis-o oficialilor de la București, în care se arăta că patru dintre cei
nouă morți erau din trenul de călători, iar ceilalți erau din trenul care transporta petrol. În
reportajul de la pagina 3 se mai arată și că, în București, lumea era panicată, pentru că nu existau
informații oficiale referitoare la persoanele ce au fost rănite în accidentul feroviar.
Spațiul ocupat de teribila catastrofă în următorul număr al ziarului, cel din 9 septembrie,
era mult mai mare. Din titlul care deschidea prima pagină se desprindea ideea că Adevărul se afla
în posesia unor informații de ultimă oră, pe care le primise de la corespondentul său de la
Palota.193
Înainte de a prezenta aceste informații, într-un articol de pe prima pagină (coloanele 2 și
3), cei de la Adevărul își exprimau convingerea că vinovați de producerea catastrofei feroviare
erau cei din conducerea Direcției Generale a Căilor Ferate ale Statului Român194. Apoi, un prim
raport al directorului general al C.F.R. privind circumstanțele în care s-a produs catastrofa de la
Palota era reprodus în pagina 2:
„D[omnul] director al C.F.R., care a plecat cu primul tren special de ieri dimineață la
Palota, telegrafiază următorul raport:
D[omnu]lui prim-ministru, București,
D[omnu]lui ministru al lucrărilor publice, în trenul special Palota.
Trenul accelerat de călători plecat din Palota spre Severin, la ora 1.57 noaptea trecută, a
fost ajuns la o depărtare de 7 kilometri de un tren special de petrol, care după arătările stației a
fost expediat conform instrucțiunilor la 5 minute interval. În urma ciocnirii, au deraiat toate
192 *** „Teribila catastrofă de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4351, ediția de seară, 8 septembrie 1901, p. 3.
193 *** „Catastrofa de la Palota: «Adevărul» la fața locului”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9
septembrie 1901, p. 1.
194 Ind., „Catastrofa de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9 septembrie 1901, p. 1.

63
vagoanele în număr de 7 ale trenului accelerat, precum și 13 vagoane ale trenului de petrol
dimpreună cu mașina. Acest tren era compus din 14 vagoane cazane și un vagon de manipulare;
ultimul vagon al trenului de petrol a rămas singur pe linie. Petrolul vărsându-se și inflamându-se,
toate vagoanele trenului accelerat, afară de vagonul de bagaje, au ars cu desăvârșire, rămânând
pe linie numai părțile metalice complect diformate. După constatările ce s-au putut face până
acum, sunt 9 morți, din care sunt agenți ai căii ferate 6, și 5 răniți, din care 2 agenți ai căii ferate.
Numărul exact al morților și răniților nu s-a putut stabili definitiv. Stricăciunile de material
și pagube de mărfuri se pot evalua la 230.000 lei. Atât ancheta judiciară cât și cea administrativă
continuă pentru a se stabili răspunderea.
Director general,
[E.] Miclescu”195.
Această telegramă va fi folosită de ziariștii de la Adevărul ca armă împotriva conducerii
C.F.R.. Ideea că autoritățile nu cunoșteau „numărul exact al morților și răniților” va fi preluată și
tot repetată de gazetarii lui C. Mille. Știrile despre teribila catastrofă răspândite de ziarele acelei
epoci i-au făcut pe oameni să fie foarte interesați de cele întâmplate la Palota.
Pe acest fond, în ziua de 8 septembrie, în Gara de Nord, au avut loc niște scene care ar
putea părea, pentru unii, că au fost desprinse din marile producții hollywoodiene. Lumea
curioasă umplea trenurile care mergeau spre Palota, iar cei rămași în gară încercau să afle de la
angajații C.F.R. noutăți despre starea de sănătate a celor implicați în teribila catastrofă. Câteva
dintre scenele sfâșietoare ce au avut loc pe peronul gării erau descrise în paginile Adevărului196.
Funcționarii superiori ai Gării de Nord erau cei care alimentau bănuiala reporterilor de
la Adevărul că numărul victimelor catastrofei de la Palota era, în realitate, mult mai mare decât
cel făcut public de autorități până la acea dată. Aceeași funcționari erau convinși că, în cele din
urmă, vor apărea și știri din cale afară de deprimante despre teribilul accident197.
În textul care cuprindea telegrama lui E. Miclescu se arăta și că prim-ministrul Dimitrie
Sturza, care se afla la Sinaia, acorda o mare atenție celor petrecute la Palota [Balota]. El le ceruse
subalternilor săi de la București să-i trimită, telegrafic, toate știrile pe care le primeau cu privire
la catastrofă.

195 *** „Catastrofa din Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9 septembrie 1901, p. 2.
196 Ibidem, p. 2.
197 Ibidem, p. 2.

64
 În același text din pagina 2 se vorbea și despre cum curajul și istețimea unuia dintre
slujbașii din trenul de călători, un anume Pârvu, au făcut posibil ca focul să nu distrugă un grop
de bani și șase saci cu corespondență și valori. Actele de curaj îi vor aduce lui Pârvu răni la
mâini și arsuri pe obraz, dar vor dovedi marele „devotament pentru serviciu” al acestuia198.
În aceeași parte a textului, se vorbește și despre lipsa de omenie a unor localnici, care au
acceptat să le dea o mână de ajutor celor aflați la necaz abia după ce s-au asigurat că, la sfârșitul
întregii povești, rămân și ei cu ceva.
Această dorință de căpătuială a unora dintre țăranii veniți acolo pentru a privi cum ard
cele două trenuri implicate în accident dădea o și mai mare valoare faptelor de devotament și
curaj ale lui Pârvu. Sunt prezentate apoi informațiile culese de la locul teribilei catastrofe de
corespondentul Adevărului.
Aici sunt date numele persoanelor care și-au pierdut viața în catastrofă. Printre morți se
afla și copilul unuia dintre angajații C.F.R., care se afla împreună cu familia sa în trenul de
călători. În afara copilului, toți cei care și-au pierdut viața erau angajați ai C.F.R..
Corespondentul înainta însă și ideea că în teribilul accident au murit mai mult de 9 persoane.
Chiar se vorbea aici despre cum un proprietar din Craiova, pe nume Dinu Mihail, a murit
în flăcări. Acesta nu ar fi reușit să scape din ghearele morții deși le promisese celor care-l
priveau cum arde că le va da mulți bani dacă îl vor scoate din flăcări.199 Tot aici se arăta că la
locul tragediei au sosit, pentru a ancheta cele petrecute, mai mulți procurori, personalul superior
al C.F.R. și ministrul Ionel Brătianu200.
În pagina a 3-a, la rubrica destinată ultimelor informații, se arăta că, după apariția
primelor știri despre catastrofa de la Palota, întreaga țară a fost cuprinsă de panică, iar mai
multe sute de persoane au mers la sediul Adevărului, pentru a afla dacă printre cei care au murit
sau au fost răniți erau și apropiați de-ai lor.
Această panică nu ar fi existat deloc, spuneau gazetarii de la Adevărul, dacă șefii C.F.R.
nu ar fi ascuns adevărul și ar fi emis un comunicat în care să arate, cu exactitate, numărul și
numele victimelor201. Într-un alt text202 referitor la cele petrecute la Palota, aflat tot în pagina 3,

198 Ibidem, p. 2.
199 Ibidem, p. 2.
200 Ibidem, p. 2.
201 *** „Ultime informațiuni”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9 septembrie 1901, p. 3.
202 *** „Teribila catastrofă de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9 septembrie 1901, p. 3.

65
se vorbește despre informațiile false răspândite de unele ziare, care susțineau că în teribila
catastrofă și-a pierdut viața și un grânar, pe nume Mailänder, din Craiova.
Aceste ziare arătau că Mailänder era, de fapt, persoana care, prinsă între fiarele trenului
de călători, le promitea bani celor care l-ar fi scăpat din ghearele morții. Nu lipseau din acest
reportaj nici informațiile primite de redacție de la un martor ocular. Citând o persoană
competentă, gazetarii de la Adevărul spuneau că vina petru cele petrecute la Palota nu putea fi a
personalul inferior.
Mai erau prezentate în text și primele concluzii ale anchetei făcute de conducerea C.F.R..
Potrivit acestor concluzii, numărul morților nu era mai mare de 9, iar viețile răniților nu se aflau
în pericol. Într-un „interviu-expres” luat unui inspector de la Palatul Poștelor era prezentată o
nouă variantă a poveștii omului prins între fiarele trenului de călători, care era dispus să le dea
bani celor ce l-ar fi salvat.
Pe baza informațiilor culese de la unii funcționari din cadrul C.F.R., ziariștii de la
Adevărul se arătau convinși de faptul că în trenul de călători s-au aflat mai mulți pasageri străini,
care au murit în teribila catastrofă. Într-un alt articol, redactorii Adevărului vorbeau despre
nepăsarea prefectului de Mehedinți, care „n-a mai crezut cu cale să comunice amănunte, numele
victimelor, măsurile care s-au luat, unde se află răniții etc.”203.
Rezultatele anchetei oficiale asupra celor petrecute la Palota au fost publicate de
Adevărul în numărul său din 10 septembrie204. Ca o reacție la conținutul acestui raport,
Constantin Mille publica, în același număr al ziarului pe care îl conducea, un articol în care îi
ataca pe șefii Direcției Generale a Căilor Ferate ale Statului Român, acuzându-i pe aceștia că vor
să arunce întreaga vină pentru cele petrecute la Palota asupra personalului inferior205.
Celor din conducerea C.F.R. le erau aduse reproșuri și în alte texte206. În paginile
aceluiași număr al Adevărului, reporterii lui C. Mille își arătau convingerea că în catastrofa de la
Palota au murit „cel puțin 21” de oameni207.
Prima pagină a numărului din 11 septembrie era deschisă de două titluri: „Adevărul la
Palota” și „Rezultatul anchetei oficiale”. Tot pe prima pagină se afla și articolul „Răspunderile”.

203 *** „Vocea sângelui”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4352, ediția de seară, 9 septembrie 1901, p. 2.
204 *** „Catastrofa de la Palota: Ancheta oficială”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 1.
205 Const. Mille, „Răspunderile”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 1.
206 *** „Informațiuni”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 2.
207 *** „Teribila catastrofă de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 3.

66
Autorul textului își arată convingerea că vinovați pentru teribilul accident nu erau frânarii, așa
cum se arăta în rapoartele oficiale, ci conducerea C.F.R..
Ziariștii susțineau că aruncarea întregii vini asupra frânarilor, care erau morți și, în
consecință, nu se mai puteau apăra, avea și o motivație financiară. Dacă frânarii erau considerați
principalii vinovați pentru cele petrecute la Palota, C.F.R. nu mai trebuia să plătească
despăgubiri familiilor acestora208.
Din ziar nu lipseau glumele făcute pe seama riscului la care se expuneau cei care circulau
cu trenul. La rubrica „Chestia zilei”, un desen înfățișează un cetățean cuprins de griji, care își
scrie testamentul înainte de a pleca la gară209. Într-un alt text, directorului general al C.F.R. i se
reproșa că refuză să coopereze cu ziariștii210.
E ușor de observat faptul că ziariștii de la Adevărul doreau că textele lor să aibă un
impact emoțional cât mai mare asupra cititorilor. Corespondentul Adevărului de la Drobeta-
Turnu Severin, de pildă, vorbea în textul său despre mirosul „de carne omenească friptă” care se
făcea simțit chiar și „la o distanță de câteva sute de metri” de locul în care s-a produs teribila
catastrofă211.
În paginile Adevărului nu erau însă publicate doar informațiile venite de la
corespondenții obișnuiți ai ziarului, ci și cele trimise de unii „corespondenți ocazionali”, care
susțineau că printre cei care au murit în accidentul feroviar se aflau și doi cetățeni străini,
probabil austrieci212. Din același număr al Adevărului cititorii mai aflau că „toate scrisorile
simple” care s-au aflat în vagonul poștal al trenului de călători „au fost distruse”213, dar și că
țăranii care au cerut plată pentru a ajuta la salvarea corespondenței și a valorilor din trenul aflat
în flăcări s-au ales doar cu o ladă „cu cărbuni, pe care au crezut-o plină cu bani”214. Tot aici era

208 Sfinx, „Răspunderile”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11 septembrie 1901, p. 1.
209 *** „Chestia zilei”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11 septembrie 1901, p. 1.
210 *** „Informațiuni”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11 septembrie 1901, p. 2.
211 Russu, „Teribila catastrofă de la Palota. Adevărul la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11

septembrie 1901, p. 2.
212 *** „Teribila catastrofă de la Palota. Alți morți și răniți”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11

septembrie 1901, p. 2.
213 *** „Teribila catastrofă de la Palota. Pierderile poștei”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11

septembrie 1901, p. 3.
214 Ioan M. Russu, „Teribila catastrofă de la Palota. Interview cu impegatul poștal Gh. Pătroianu”, în Adevărul, anul

XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11 septembrie 1901, p. 3.

67
publicată și scrisoarea trimisă de Mailänder redacției Adevărul, în care acesta povestește
grozăviile prin care a trecut în timpul teribilei catastrofe215.
În 12 septembrie, în paginile ziarului Adevărul, ziariștii conduși de C. Mille le reproșau
autorităților comportamentul lipsit de umanitate pe care acestea îl afișau față de rudele celor care
au murit în teribila catastrofă216, iar unii angajați ai C.F.R. dădeau ca neadevărate informațiile
făcute publice de superiorii lor217. Tot aici se arată și că toate ziarele străine au dat atenție
catastrofei de la Palota218.
Informațiile prezentate de unele dintre aceste ziare străine nu erau însă dintre cele mai
exacte. Cititorii mai aflau și că în vagonul poștal al trenului de călători s-a aflat și corespondența
regelui Carol I219. Ziariștii de la Adevărul vor continua să scrie despre catastrofa de la Palota și
după 12 septembrie, dar spațiul ocupat de textele lor va fi tot mai redus. Tonul în care vor fi
scrise aceste texte își va pierde din vehemență, ironia va fi însă mai accentuată220.
În textele publicate în Adevărul în a doua jumătate a lunii septembrie, gazetarii lui C.
Mille vor susține cauza salariaților de rang inferior din C.F.R., spunând că teribila catastrofă s-a
produs pentru că trenul care transporta petrol avea prea puțini frânari, iar cei pe care i-a avut
veneau după 64 de ore de muncă221. Vor fi publicate și dovezile pe care redacția ziarului
Adevărul le avea în acest sens222.
Ziariștii lui C. Mille respingeau astfel rezultatele anchetei oficiale ce a fost „orânduită
asupra catastrofei de la Palota [Balota]” și care-i scotea „vinovați pe cei... mici”223. Rezultatele
acestei anchete vor fi contestate și într-un articol din 23 septembrie224. Îndoieli asupra acestei

215 Adolf Mailäder, „O scrisoare a d-lui Mailäder”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4354, ediția de seară, 11 septembrie
1901, p. 4.
216 E.D.F., „Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4355, ediția de seară, 12 septembrie 1901, p. 1.
217 *** „Catastrofa de la Palota. Răspunderile și cauzele”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4355, ediția de seară, 12

septembrie 1901, p. 1.
218 *** „Teribila catastrofă de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4355, ediția de seară, 12 septembrie 1901, p. 2.
219 Ibidem, p. 2.
220 A se vedea Sfinx, „Să plece”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4356, ediția de seară, 13 septembrie 1901, p. 1.
221 *** „Ultime informațiuni”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4363, ediția de seară, 20 septembrie, p. 2.
222 X., frânar la C.F.R., „Poșta redacției. Frânarii și catastrofele pe C.F.R.”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4372, ediția

de seară, 29 septembrie 1901, p. 1.

223 I. Teodorescu, „Ancheta asupra catastrofei”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4363, ediția de seară, 20 septembrie, p. 1.
224 Sfinx, „Răspunderile”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4366, ediția de seară, 23 septembrie 1901, p. 1.

68
anchete se pare că a avut și regele Carol I225, care ar fi cerut o anchetă militară asupra catastrofei
de la Palota226.

4.3. „Voința națională”: frânele nu au fost strânse la timp

Al doilea ziar asupra căruia ne-am oprit este Voința națională, care era ziar liberal227.
Teribila catastrofă nu a ocupat în paginile acestui ziar la fel de mult spațiu ca în cele ale ziarului
Adevărul. E drept însă că atunci când în Voința națională era publicat un articol despre
evenimentele de la Palota, acel articol era poziționat aproape de fiecare dată pe prima pagină. În
această parte a cercetării noastre, articolele urmărite de noi au fost publicate în zilele de 8, 11,
12, 14, 21, 28 și 29 septembrie.
În articolul228 din 8 septembrie, cel care anunța catastrofa de la Palota, nu erau
prezentate informații diferite de cele pe care cititorii le puteau găsi în ziarul lui C. Mille. De
pildă, și Voința națională sublinia, așa cum o făcea și Adevărul, faptul că la acea dată nu se
cunoștea numărul exact al morților229. O explicație în acest sens ar putea fi faptul că cele două
ziare și-au obținut informațiile despre cele petrecute la Palota folosind aceleași surse. Câteva
diferențe au existat însă. Una dintre acestea e aceea că în Voința națională se arăta că ministrul
Ion I.C. Brătianu și cei din conducerea C.F.R. nu au plecat spre Palota cu trenuri diferite, cum
susțineau cei de la Adevărul, ci cu același tren.
În 11 septembrie, gazetarii de la Voința națională anunțau că circulația feroviară pe linia
Palota – Severin a fost restabilită230. Tot atunci, era anunțat și numărul exact al persoanelor care
au avut de suferit în urma producerii catastrofei de la Palota. În momentul producerii teribilei
catastrofe, în cele două trenuri s-au aflat, după cum arată gazetarii de la Voința națională, 34 de
persoane, dintre care 18 făceau parte din personalul celor două trenuri. La capitolul decese erau
trecute 9 persoane, iar la cel al răniților erau indicate 16 persoane231.

225 *** „O anchetă a regelui la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4369, ediția de seară, 26 septembrie 1901, p. 1.
226 A.B., „Guvernul, regele și catastrofa de la Palota”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4370, ediția de seară, 27
septembrie 1901, p. 1.
227 Pamfil Șeicaru, Constantin Mille, în Scrieri din exil (2). Portrete politice, București, Saeculum I.O., 2002, p. 35.
228 *** „Catastrofa de la Palota”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4958, Ediția a 3-a, 8 (21) septembrie 1901, p.

1.
229 *** „Informațiuni”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4958, Ediția a 3-a, 8 (21) septembrie 1901, p. 2.
230 *** „Informațiuni”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4959, Ediția a 3-a, 11 (24) septembrie 1901, p. 2.
231 Ibidem, p. 3.

69
 În 12 septembrie, redactorii Voinței naționale semnalau faptul că unele ziare foloseau
catastrofa de la Palota în scop politic232. Articolul citat este unul consistent și se află poziționat
pe coloanele 4, 5 și 6. În articol era avansată, e drept că într-un mod subtil, ideea că vina pentru
cele petrecute la Palota aparținea exclusiv frânarilor de pe trenul care transporta petrol.
În 14 septembrie, ziariștii de la Voința națională continuau să fie preocupați de modul în
care unele ziare exploatau politic catastrofa de la Palota233. Subtilitatea la care făceam referire
mai sus nu mai este prezentă acum în textele acestor ziariști. Într-un articol care îi avea ca surse
pe cei din conducerea C.F.R. sunt aduse multe informații de ordin tehnic, acestea având,
probabil, menirea de a-i asigura pe cititori că teribila catastrofă nu a avut drept cauză o
defecțiune a frânelor și nici nu a avut vreo legătură cu numărul frânarilor de pe trenul care
transporta petrol234.
În privința economiilor făcute de conducerea C.F.R., care ar fi avut ca rezultat reducerea
personalului inferior235, în ziar se făceau următoarele precizări: „Nu s-a făcut la personal nicio
economie care să compromită serviciul, care să micșoreze siguranța trenurilor”236. Autorul
articolului citat isista asupra ideii că unele ziare se foloseau de teribilul accident de la Palota
pentru a lovi în Partidul Național Liberal, care se afla la guvernare.
În articolele lor, ziariștii de la Voința națională s-au referit foarte puțin la persoanele care
au avut de suferit în urma teribilului accident feroviar237. Textele referitoare la cele petrecute la
Palota, ce au fost publicate în zilele de 21238, 28239 și 29 septembrie240, erau, de fapt, niște
rapoarte ale conducerii C.F.R..

232 *** „Catastrofa de la Palota”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4960, ediția a 3-a, 12 (25) septembrie 1901, p.
1.
233 *** „Catastrofa de la Palota”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4962, ediția a 3-a, 14 (27) septembrie 1901, p.
1.
234 Ibidem, p. 1.
235 Const. Mille, „Răspunderile”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 1.
236 Ibidem, p. 1.
237 *** „Informațiuni”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4963, ediția a 3-a, 16 (29) septembrie 1901, p. 3.
238 *** „Un comunicat”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4967, ediția a 3-a, 21 septembrie (4 octombrie) 1901,

p. 1.
239 *** „Accidentul de la Palota. Raportul d-lui E. Miclescu (I)”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4973, ediția a

3-a, 28 septembrie (11 octombrie) 1901, p. 1.

240 *** „Accidentul de la Palota. Raportul d-lui E. Miclescu (II)”, în Voința națională, anul XVIII, nr. 4974, ediția a

3-a, 29 septembrie (12 octombrie) 1901, p. 1.

70
 În aceste rapoarte erau aduse argumente care susțineau ideea că „nenorocitul accident de
la Palota” s-a produs pentru că, „printr-o fatală și momentană întârziere”, frânele trenului care
transporta petrol nu au fost strânse la timp.

4.4. Catastrofele vând asigurările de viață

Teribila catastrofă de la Palota a adus în discuție ideea că circulația pe căile ferate din
România nu este sigură. Prin urmare, au existat voci care au susținut că românii ar trebui să
renunțe la a mai călători cu trenul.
Pentru a răspunde acestor voci, în 10 septembrie, unul dintre gazetarii ziarului Adevărul
publica, în cadrul rubricii „Poșta redacției”, un text în care aducea argumente în favoarea
călătoriilor cu trenul. Una dintre ideile susținute de acest gazetar era și aceea că renunțarea la
folosirea trenurilor de frica accidentelor „este o absurditate”241.
În același număr al Adevărului, din 10 septembrie, desenul care ilustra „chestia zilei”
înfățișa o „scenă de actualitate”: „La ghișeele C.F.R., toți călătorii se bat să-și procure tichetele
de asigurare contra accidentelor ale societății «Patria»”242.
Ca reacție la informația că mulți clienți ai C.F.R. cumpărau odată cu biletul de călătorie și
„tichete de asigurare contra accidentelor”, un cititor a trimis la redacția ziarului Adevărul o
scrisoare referitoare la inutilitatea acestor „tichete de asigurare”.
Scrisoarea la care facem referire va fi publicată în ziarul lui C. Mille, în 26 septembrie,
tot la rubrica „Poșta redacției”. Autorul scrisorii critica, de fapt, lipsa unui registru în care să fie
trecute numele celor care cumpărau tichete de asigurare:
„În adevăr, odată cu biletul de drum îți scoți la ghișeul din gară și unul sau mai multe
tichete de asigurare în contra accidentelor. Ajungi, să zicem, la Palota!... și, aici, te prăjești în
petrol, așa că ți se face cremațiunea în viață. Tichetul de asigurare era la d[umnea]ta. Adică, de
ce să fi scăpat tichetul, când dumneata te-ai făcut cenușă? Așadar, cenușă s-a făcut și tichetul. Ce
fel de asigurare mai e atunci? Prin urmare, o modificare se impune, și anume numele călătorului
care cumpără tichete să fie trecut la ghișeul gării, într-o condică cu indicația exactă a numărului
tichetelor cumpărate. Dacă se găsește un mijloc și mai sigur, cu atât mai bine. Așa cum e însă,

241 B. Br., „Chestia accidentelor”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 1.
242 *** „Chestia zilei”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4353, 10 septembrie 1901, p. 1.
71
văd că poți arde în perfectă siguranță, cu tichetele de asigurare în buzunar, dat fiind că nu poți
trimite recomandat tichetul de pe lumea cealaltă, presupunând chiar că n-ar fi ars”243.
Această scrisoare nu va rămâne însă fără ecou. În data de 1 octombrie, la aceeași rubrică
din ziarul Adevărul, era publicată scrisoarea unui alt cititor, care combătea, firește, ideea
inutilității tichetelor de asigurare pe căile ferate:
„Dați-mi voie să spun și eu câteva cuvinte în această chestiune atât de interesantă.
Observația cititorului d[umnea]voastră e mai mult spirituală, decât fundată în fapt și ea nu
trebuie să constituie o piedică [pentru] lățirea obiceiului ca toți călătorii pe căile ferate să se
asigure. Cazul de la Palota e o raritate, cum e, de pildă, căderea unui coș de pe acoperișul unei
case în capul unui trecător”244.
Dacă în octombrie 1901 apărătorii tichetelor de asigurare pe căile ferate susțineau că
teribila catastrofă de la Palota trebuia considerată o raritate, lucrurile vor sta cu totul altfel un
an de zile mai târziu.
Într-un articol publicat în revista Foaia populară, în noiembrie 1902, accidentul feroviar
de la Palota va fi folosit taman pentru promovarea tichetelor de asigurare pe căile ferate:
„Această întâmplare fatală va servi, neapărat, ca o prevestire amenințătoare oricărui
călător, deșteptându-i spiritul de prevedere și dragostea binefăcătoare către urmașii săi, îl va
îndemna, în fine, să ia măsura eventual reparatorie, pentru cazul nefericit când ar cădea victima
unor asemenea nenorociri, la care neapărat trebuie să ne mai așteptăm”245.
Articole despre utilitatea asigurărilor contra accidentelor au mai fost publicate în revista
Foaia populară și cu alte ocazii246. De asemenea, machete publicitare în care „Patria” își
prezenta oferta de asigurări contra accidentelor puteau fi găsite ușor în publicațiile epocii la care
facem referire în această lucrare.

243 Un cititor, „Poșta redacției. Asigurări contra accidentelor”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4369, ediția de seară, 26
septembrie 1901, p. 1.
244 Un alt cititor, „Poșta redacției. Tiketele de asigurare pe C.F.R.”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4374, 1 octombrie

1901, p. 1.
245 *** „O povață”, în Foaia populară, anul al V-lea, nr. 14, 15 noiembrie 1902, pp. 11-12.
246 *** „Asigurarea contra accidentelor”, în Foaia populară, anul al IV-lea, nr. 13 (125), iulie 1901, pp. 15-16;

Un asigurat, „Asigurarea pagubelor rezultând din accidentele corporale”, în Foaia populară, anul al V-lea, nr. 10, 1
iunie 1902, pp. 13-14.
72
 4.5. Încheiere

Despre cele petrecute la Palota [Balota] a scris și presa internațională247. Articolele

publicate în ziarele din afara țării nu erau însă lipsite de exagerări248. Unii gazetari francezi, de
pildă, rotunjeau, în mod considerabil, numărul celor care au murit în accidentul feroviar urmărit
de noi, pentru a-și face, probabil, știrile mai interesante249.
Acest obicei nu avea însă o naționalitate anume, el fiind întâlnit la mulți gazetari250,
străini sau români251. În presa românească, zeci de coloane de ziar au fost rezervate catastrofei
de la Palota [Balota]. Multe dintre cele spuse în aceste coloane erau însă niște exagerări
gazetărești, un exemplu în acest sens fiind reprezentat de ziarul Adevărul.
Dintre toate articolele publicate în ziarul condus de C. Mille despre „teribila catastrofă de
la Palota [Balota]”, unul ne-a atras atenția în mod special. Articolul la care facem referire a fost
publicat în 13 septembrie (1901) și avea următorul titlu: „Impresiuni și palavre. Omenire”252.
Teribila catastrofă reprezintă, se arată în articol, unul dintre acele momente care fac
necesară cercetarea sufletului omenesc. Ceea ce a rămas în urma celor petrecute la Palota
[Balota] scoate în evidență, spune autorul textului, atât părțile bune ale omului, cât și pe cele
rele.
Cei care au fost implicați, într-un fel sau altul, în teribilul accident feroviar de la Palota
[Balota] sunt împărțiți de autor în două categorii de oameni: prima categorie este cea a oamenilor
ce sunt capabili să facă acte de eroism, iar cea de-a doua categorie îi cuprinde pe oamenii ce sunt
fricoși sau egoiști.

247 *** „Nouvelles de l’étranger”, în Le Temps, Quarante et uniéme année, no. 14712, 22 septembre 1901, p. 2.
248 *** „Railway Holocaust on Roumanian Road”, în The New York herald, european edition – Paris, no. 23772,
september 23, 1901, p. 1.
249 *** „Terrible catastrophe. Le tamponnement de Palota. Nouveaux détails. Quarante morts”, în La Lanterne,

Vingt-quatrième année, Numéro 8921, 25 septembre 1901, p. 2; „Une catastrophe en Roumanie”, în

L’Intransigeant, Numéro 7742, 25 septembre 1901, p. 3.
250 Fănel Teodorașcu, „Jurnalismul la români – câteva aspecte”, în Limba română, nr. 5-6 (247-248), 2018,

Chișinău, pp. 98-99.

251 A se vedea Fănel Teodorașcu, Pamfil Șeicaru, București, Editura Ars Docendi, 2014, p. 41.
252 Chițibuș, „Impresiuni și palavre. Omenire”, în Adevărul, anul XIV, nr. 4356, ediția de seară, 13 septembrie 1901,

p. 2.
73
 Cei care la Palota s-au dovedit a fi fricoși sau egoiști nu sunt însă de blamat, pentru că,
spune același gazetar, catastrofele au această capacitatea de a-i face pe cei mai mulți dintre
oameni să-și piardă „lustrul culturii și civilizațiunii” și să-și arate adevărata fire.
În textul urmărit de noi sunt prezentate mai multe exemple de comportamente (lăudabile
sau blamabile) întâlnite în timpul groaznicelor evenimente de la Palota [Balota]. De pildă,
autorul pune în antiteză două femei: una care își lasă copilul să ardă în foc, pentru ca ea să poată
ieși mai repede din vagonul cuprins de flăcări, și o alta care a murit încercând să-și salveze
copilul din ghiara morții:
„O mamă este găsită cu copilul în brațe carbonizată și ea, și dânsul – alta, însă, își uită
copilul în tren și, numai când ea este salvată, își aduce aminte de el, îl caută zadarnic, fără însă a-
l putea găsi, mort [fiind] în oribilul incendiu al întregului tren. Una n-o fi scăpat voind să-și
salveze copilul, alta poate [că] a scăpat tocmai fiindcă l-a uitat pe el”253.
Maniera în care autorul și-a gândit întregul articol – aici ne referim mai ales la alegerea și
organizarea argumentelor – este de apreciat. Există însă o problemă în acest text. Povestea cu
femeia și copilul care au fost găsiți carbonizați nu este reală. Acel caz nu a existat la Palota
[Balota].
Lupta pe care gazetarii de la Adevărul o duceau cu partidul aflat la guvernare explică,
cumva, (dar în niciun caz nu justifică) exagerările acestora în privința evenimentelor de la Palota
[Balota].
Gazetarii de la Voința Națională, în schimb, păreau că sunt interesați doar de modul în
care puteau proteja cât mai bine interesele celor care se aflau la conducerea C.F.R.. Textele
publicate de ei s-au bazat, în mare măsură, pe informații culese de la directorii din cadrul
Direcției Generale a Căilor Ferate ale Statului Român.
Acești gazetari au avut față de oamenii care au murit în catastrofa de la Palota o atitudine
stranie. Ideea cu care cititorul e foarte probabil să rămână din textele publicate de Voința
Națională este aceea că, deși frânarii din trenul care transporta petrol aveau un singur lucru de
făcut, să strângă frânele, nici pe acela nu au fost în stare să-l facă.

253 Ibidem, p. 2.
74
 În luna octombrie, ziarele nu prea mai păreau interesate de teribila catastrofă de la
Palota. O explicație în acest sens ar putea fi și faptul că în acea lună avea să înceapă „procesul
senzațional al crimei din strada Icoanei”254.
Dacă ziariștii nu prea au mai dat atenție celor petrecute la Palota, nu înseamnă că toată
lumea a făcut la fel. Societatea Română de Asigurare și Reasigurare „Patria” a avut o cu totul
altă abordare față de teribila catastrofă. Periodic, ea le amintea cititorilor de ziare, cu ajutorul
textelor publicitare inserate în diferite publicații, cât de important este „tichetul de asigurare
contra accidentelor de tren”255.

Chestiuni de rezolvat
1. Arătați, în doar câteva propoziții, la ce se referă termenul „mass-media”.
2. Explicați ce sunt „noile media”.
3. Arătați și explicați diferențele dintre un ziar popular și un ziar de calitate.
4. Comentați, pe scurt, următorul fragment: „S-a reprezentat și la noi în țară un film,
«Metropolis», în care se arăta cum vor trăi oamenii peste câteva sute de ani. În acest film,
convorbirile telefonice erau întovărășite de televiziune: convorbitorii se vedeau unul pe altul. La
ieșirea din cinematograf, cei mai mulți dintre noi se gândeau că plăzmuirile autorului care
alcătuise filmul nu vor putea fi niciodată realizate”.
5. Arătați care sunt tipurile de jurnalism despre care vorbea Claude-Jean Bertrand.
6. Arătați care sunt caracteristicile regimul de presă comunist.
7. Enumerați câteva argumente „pro social media”.
8. Comentați următorul fragment: „Da, am de mult convingerea, care din nenorocire
zilnic se verifică și se întărește, că oratoria dispare. Ea nu poate să reziste loviturilor mortale și
concentrice ale stenografiei, pe de o parte, ale fonografului și ale radiodifuziunii, pe de altă parte.
A fi orator e a prinde sufletul unei săli, a stabili instinctiv între tine și auditoriu acea tainică
comunitate care îți îngăduie pe urmă să-l stăpânești, să-l convingi, să-l miști până la lacrimi, să-l
înalți până la delir. Oratorul nu se impune atât prin puterea verbului și splendoarea formei, cât
printr-un complex de elemente, ambianță, gest, prestanță, voce, imponderabile. Azi nu se mai

254 Fănel Teodorașcu, „Crima din strada Icoanei – jurnalismul și nuanțele adevărului”, în Saeculum, anul XVI
(XVIII), nr. 2 (44), 2017, p. 113.
255 Voința națională, anul XVIII, nr. 5025, ediția a 3-a, 1 (14) decembrie 1901, p. 4.

75
vorbește, azi nu se mai poate vorbi pentru sală. Se vorbește pentru cornetul acustic unde, fără să
fii văzut, ești redat deformat și strident. Se vorbește pentru ziar care reproduce numai litera rece.
Se vorbește cu avântul oprit, sfărâmat la fiecare pas, de implacabilul control al neiertătoarei
stenograme”.
9. Comentați următoarea afirmație: Urmărind articolele publicate, de-a lungul timpului,
în ziarul Scânteia, observăm că, în numeroase situații, organul de presă al partidului aflat la
guvernare juca rolul de cod politic pentru membrii de partid.
10. Comentați următoarea afirmație: În perioada comunistă, aspectul presei românești a
căpătat o înfățișare total schimbată față de cea avută în anii dintre cele două războaie mondiale.
11. Comentați următoarea afirmație: În România, în primii anii de după 1989, o mare
parte din cotidiene și săptămânale era reprezentată de publicații de partid.
12. Comentați următorul fragment: „Un reporter, așadar, întrunește o întreagă sumă de
însușiri care îi permit să descopere fapte și să le înregistreze în mod corespunzător, are la
dispoziție ceva echipament tehnic și de asemenea, echipament intelectual. În plus, pentru a fi un
bun reporter, va mai trebui să aibă un caracter pe măsură”.
13. Explicați următoarea afirmație: Ziaristul, dacă vrea să fie aprețuit de cititori, trebuie
să le transmită acestora impresiile cu care el a rămas, în urma evenimentelor la care a
participat, într-un mod direct, fără a încerca să-și îmbrace frazele în „haine de sărbătoare”.

Test de autoevaluare256
1. Câte apariții pe săptămână are un cotidian?
a) 3
b) 5
c) 7
2. Ziarul de calitate nu are o difuzare slabă, dar influența lui este redusă.
a) Adevărat
b) Fals
3. Ziarul popular are vânzări slabe, dar influența lui este una mare.
a) Adevărat

256 R.: 1. b) și c); 2. b); 3. b); 4. c); 5. a); 6. b); 7. a); 8. a); 9. b); 10. a); 11. b).
76
 b) Fals
4. La sfârșitul anilor ‘90, locuințele din țările dezvoltate erau echipate cu televizoare în
proporție de peste:
a) 35%
b) 75%
c) 95%
5. Internetul a devenit unul dintre principalele mijloace de distribuire a muzicii și de
difuzare a imaginii video.
a) Adevărat
b) Fals
6. „Informația” nu poate fi înțeleasă ca un stoc de date (mesaje, semnale, simboluri) care
se transformă prin procesul de comunicare.
a) Adevarat
b) Fals
7. Funcția informativă a mass-media privește, în general, alimentarea publicului cu știri
sau informații de acest tip despre evenimentele sociale și afacerile publice.
a) Adevărat
b) Fals
8. Funcția critică se referă la o categorie eterogena de activități mediatice. Este vorba, în
primul rând, de rolul tradițional de „câine de pază” pe care mass-media îl joacă, în numele
publicului, față de aparatul de stat.
a) Adevărat
b) Fals
9. Într-un regim autoritar mass-media sunt de obicei etatizate.
a) Adevărat
b) Fals
10. După datele unui studiu realizat în 2010, platformele „social media” din țara noastră
au un trafic mult superior celui înregistrat de site-urile ziarelor și televiziunilor de știri românești.
a) Adevărat
b) Fals

77
 11. La nivel mondial, în 2008, în campania electorală pentru alegerea președintelui SUA
a fost înregistrată cea mai slabă implicare a social media în strategiile de comunicare politică și
electorală.
a) Adevărat
b) Fals

78
 Bibliografie

Adamescu, Gh. & Dragomirescu, M., Retorica, București, Editura Librăriei H. Steinberg,
1904;
Atanasiu, I.C., Pagini din Istoria Contemporană a României, 1881-1916. Volumul I -
Mișcarea socialistă 1881-1900, București, Editura „Adevărul” S.A., 1932;
Bacalbașa, C., Bucureștii de altădată (Volumul I), București, Editura Ziarului
„Universul”, 1927;
Bacalbașa, C., Bucureștii de altădată (Volumul III), ediția a doua, București, Editura
ziarului „Universul”, 1936;
Bârna, V., Între Capșa și Corso. București, Editura Albatros, 2005;
Cernăianu, C., N. Iorga: Idolul neamului românesc. Antologie pentru posteritate,
București, Tipografia „Marele Voievod Mihai”, 1932;
Ciachir, D., În lumea presei interbelice, Iași, Editura Timpul, 2008;
Cole, P., Structura industriei presei scrise, în Presa scrisă. O introducere critică, Iași,
Polirom, 2009;
Crainic, N., Zile albe, zile negre - Memorii (I), București, Casa Editorială „Gândirea”,
1991;
Dafin, I., Iașii – Cultural și social. Amintiri și însemnări (II), Iași, Editura Viața
Românească, 1929;
Djuvara, A.G., Regele și presa. Interpelare dezvoltată în Camera Deputaților, în ședința
de la 9 decembrie 1887, Editura Ziarului „Epoca”, 1887;
Dominick, Joseph R., Ipostazele comunicării de masă. Media în era digitală, București,
Comunicare.ro, 2009;
Duca, I.G., Portrete și amintiri, București, Humanitas, 1990;
Ghiață, Petre I., Oameni și fapte, București, Editura „Ideea”, 1938;
Gross, P., Colosul cu picioare de lut. Aspecte ale presei românești post-comuniste;
Traducere de Irene Joanescu. Iași, Polirom, 1999;
Gross, P., Mass media și democrația în țările Europei de Est, Iași, Polirom, 2004;

79
 Haneș, Vasile V., Antologia oratorilor români, București, Socec & Co.;
Ionică, L., Introducere în industria și producția de televiziune, Timișoara, Editura
Universității de Vest, 2009;
Iorga, N., Istoria presei românești. De la primele începuturi până la 1916, București,
Atelierele Societății Anonime „Adevărul”, 1922;
Iorga, N., O încercare, în Cuvinte adevărate. București, Institutul „Minerva”, 1903;
Lauterer, J., Ziarul Local. Cum să scrii pentru publicația unei comunități, Traducere de
Alina Măriuț și Silvia Chirilă, Iași, Polirom, 2010;
Nordau, M., Minciunile convenționale ale civilizației noastre; Traducere din limba
germană de B. Marian și M. Negru. București: Editura Librăriei „Leon Alcalay”;
Petcu, M., 10 teme de istorie a jurnalismului. București, Ars Docendi, 2012;
Petcu, M., Jurnalist în România – Istoria unei profesii, București, Comunicare.ro, 2005;
Petrovici, I., Figuri dispărute, București, Fundația pentru Literatură și Artă „Regele
Carol II”, 1937;
Popescu, S., Amintiri, București, Albatros, 2000;
Randall, D., Jurnalistul universal, Iași, Polirom, 1998;
Rebreanu, L., Jurnal (II), București, Minerva, 1984;
Samson, A.P., Memoriile unui gazetar (1927-1937), București, Editura Cartea
Românească, 1979;
Sandache, C., Mișcarea legionară și ortodoxia. Portrete românești, București, Mica
Valahie, 2014;
Șeicaru, Pamfil, Istoria presei, Pitești, Editura Paralela 45, 2007;
Șeicaru, Pamfil, Scrieri din exil (2). Portrete politice, București, Saeculum I.O., 2002;
Teodorașcu, Fănel, Europa Unită. Planul Briand comentat de presa românească
interbelică, Galați, Editura Zigotto, 2015;
Teodorașcu, Fănel, Arta gazetărească. Trei ipostaze, Galați, Zigotto, 2014;
Teodorașcu, Fănel, Pamfil Șeicaru, București, Ars Docendi, 2014;
Tismăneanu, V. & Mihăieș, M., O tranziție mai lungă decât veacul. România după
Ceaușescu, București, Editura Curtea Veche, 2011;
*** Viața unui aventurier – Cine este Stelian Popescu. Cine conduce „Universul”.

80
 B., „Din necazurile gazetăriei”, în Universul literar, anul XXXI, nr. 16, 19 aprilie 1915;
Batzaria, N., „Siguranța personală a ziariștilor”, în Dimineața, anul XXIV, nr. 7636,
1928;
Crainic, Nichifor, „Un mare ziarist: P.P. Negulescu”, în Gândirea, anul XVIII, nr. 2,
februarie 1939;
Devechi, T., „Reporter și reportagiu”, în Cuvântul, anul III, nr. 606, 1926;
Dragomirescu, M., „Ziaristica și literatura”, în Convorbiri Literare, anul XXX, nr. 2,
1896;
Filotti, E., „Presa și problemele ei culturale”, în Dimineața, nr. 7710, anul XXIV, 1928;
Foti, Ion, „Ziaristul, scriitorul și anunțul”, în Universul literar, anul XLVI, nr. 27, 29
iunie 1930;
Hodoș, Alexandru, „Școala gazetarilor”, în Țara noastră, anul IX, nr. 30, 22 iulie 1928;
I. V., „Jurnalist și romancier”, în Contimporanul, anul V, nr. 70, noiembrie 1926;
Iliescu, Leontin, „Sunt scriitori ziariștii?”, în Universul literar, anul XL, nr. 40, 5
octombrie 1924;
Mestugean, V., „Carmen Silva. Note biografice”, în Universul literar, anul XXXI, nr. 6,
9 februarie 1914;
Micron, „Progrese în televiziune”, în Natura, anul XXXV, nr. 1, ianuarie 1946;
Navrea, Aurel V., „Ziarist și scriitor”, în Gazeta Transilvaniei, anul al XCVIII-lea, nr. 16,
Brașov, 24 februarie 1935;
Niculescu-Varone, G., „Scriitorul”, în Universul literar, nr. 50, Anul XL, 14 decembrie
1924;
Petrescu, Cezar, „«Scriitorii de la Cuvântul...»”, în Cuvântul, anul II, nr. 301, 6 noiembrie
1925;
Popescu, Stelian, Predică în pustiu. Articole scrise în anii 1939-1941, Editura ziarului
„Universul”, 1941;
Sebastian, Mihail, „Povestea vorbii. Între gazetărie și literatură”, în Contimporanul, anul
VIII, nr. 85, 10 noiembrie 1929;
Șeicaru, Pamfil, „În căutarea unei formule”, în Hiena, anul II, nr. 26, 1921;

81
 Șeicaru, Pamfil, „Mierloiul din strada Academiei”, în Cuvântul, anul III, nr. 426, 1926;
Șeicaru, Pamfil, „O directivă nouă”, în Cuvântul, anul II, nr. 301, 1925;
Șeicaru, Pamfil, „Presa și cultura”, în Cuvântul, anul III, nr. 381, 1926;
Șuluțiu, Octav, „Cronica literară”, în Gândirea, anul XX, nr. 7, septembrie 1941.
Teodorașcu, Fănel, „Crima din strada Icoanei – jurnalismul și nuanțele adevărului”, în
Saeculum, anul XVI (XVIII), nr. 2 (44), 2017;
Teodorașcu, Fănel, „Jurnalismul la români – câteva aspecte”, în Limba Română, anul
XXVIII, nr. 5-6 (247-248), 2018, Chișinău;
Tomescu, D., „Ziarele noastre ca element cultural”, în Răvașul, anul V, nr. 10, 1907;
*** „Contractul presei cu țara”, în Generația Nouă, anul XIII, seria II, nr. 5;
*** „Cronica săptămânii”, în Albina, anul IV, nr. 51, 16 septembrie 1901;
*** „Cuvântările rostite la meetingul de Vineri din Piața Victoriei - Cuvântarea tovarășei
ANA PAUKER”, în Scânteia, anul XVII, nr. 1024, 19 ianuarie 1948;
*** „Informațiuni din țară”, în România economică, anul IX, nr. 24, București, 17 (30)
iunie 1907;
*** „Libertatea și răspunderea «presei engleze»”, în Viața Românească, anul VIII, nr. 4,
1913.
*** „Lucruri care trebuiesc lămurite”, în Adevărul, anul 50, nr, 16067;
*** „Nouvelles de l’étranger”, în Le Temps, Quarante et uniéme année, no. 14712, 22
septembre 1901;
*** „Proiectul de Constituție în dezbaterea maselor”, în Scânteia, anul XXI, nr. 2459,
1952;
*** „Radiofonia românia - Posturile de emisiune”, în Adevărul, anul 51, nr. 16.338,
1937;
*** „Railway Holocaust on Roumanian Road”, în The New York herald, european
edition – Paris, no. 23772, september 23, 1901;
*** „Terrible catastrophe. Le tamponnement de Palota. Nouveaux détails. Quarante
morts”, în La Lanterne, Vingt-quatrième année, Numéro 8921, 25 septembre 1901;
*** „Une catastrophe en Roumanie”, în L’Intransigeant, Numéro 7742, 25 septembre
1901.

82
Arhiva publicației Gazeta Transilvaniei pe anii 1914, 1915, 1925;
Arhiva revistei Foaia populară pe anii 1901 și 1902;
Arhiva revistei Furnica pe anul 1915;
Arhiva revistei Gândirea pe anul 1929;
Arhiva revistei Țara noastră pe anii 1925, 1926;
Arhiva ziarului Adevărul pe septembrie - octombrie 1901;
Arhiva ziarului Voința națională pe septembrie - octombrie 1901.

83